~ VIII ~

Când intră în odaia Soniei se lăsa deja amurgul. Sonia îl aşteptase toată ziua, extrem de tulburată. Mai întâi îl aşteptase împreună cu Dunia, care venise la ea încă de dimineaţă, amintindu-şi cuvintele spuse cu o seară înainte de Svidrigailov, şi anume că Sonia „ştie”. Nu vom mai reda în amănunt ce au discutat, cum au plâns şi cât de mult s-au apropiat cele două femei. Dunia s-a consolat cel puţin cu gândul că fratele ei nu avea să fie singur: la ea, la Sonia, se dusese el mai întâi să se spovedească; la ea venise când simţise nevoia să-şi descarce sufletul în faţa unui om; iar ea avea să-l urmeze oriunde l-ar fi trimis soarta. Nu întrebase, dar ştia că aşa va fi. Se uitase la Sonia cu un soi de evlavie şi la început chiar o intimidase cu purtarea asta. Sonia era gata-gata să plângă: se socotea nedemnă să se şi uite la Dunia. Chipul minunat al Duniei, atunci când se plecase în faţa ei cu atâta consideraţie şi respect la prima lor întâlnire, acasă la Raskolnikov, îi rămăsese pe vecie în suflet ca una dintre cele mai frumoase şi mai de neatins imagini din viaţa ei.

Până la urmă Dunia nu mai avusese răbdare şi plecase de la Sonia, ducându-se să-şi aştepte fratele acasă la el, căci simţea că avea să treacă mai întâi pe-acolo. Rămasă singură, pe Sonia o cuprinse o frică nebună la gândul că, într-adevăr, el putea să-şi pună capăt zilelor. De acelaşi lucru se temea şi Dunia, deşi toată ziua încercaseră, care mai de care, să se convingă una pe alta, aducând toate argumentele cu putinţă, că lucrul ăsta nu era posibil şi, într-adevăr, amândouă fuseseră mai liniştite cât stătuseră împreună. Acum însă, după ce se despărţiseră, începură să se gândească amândouă numai la asta. Sonia îşi aminti că Svidrigailov îi spusese ieri că Raskolnikov are două căi: Vladimirka ori… Pe deasupra, îi cunoştea orgoliul, mândria şi lipsa de credinţă. „Să fie oare cu putinţă ca numai laşitatea şi frica de moarte să-l facă să trăiască?”, se gândi în cele din urmă deznădăjduită. Între timp soarele asfinţise. Pradă tristeţii, Sonia stătea în faţa ferestrei, cu privirea aţintită înainte, dar afară se vedea numai calcanul netencuit al casei de-alături. Într-un sfârşit, când nu mai avea deja nici cea mai mică îndoială că nefericitul murise, Raskolnikov intră în odaie.

Un strigăt de bucurie izbucni din pieptul ei. Dar, după ce îi cercetă mai bine chipul, păli.

— Ei, da, spuse zâmbind Raskolnikov, am venit după crucea ta, Sonia. Doar m-ai trimis chiar tu la răspântie de drumuri; acum, când a sosit clipa, ţi-a pierit curajul!

Sonia se uită la el mirată. Tonul lui i se păru ciudat; un fior rece o străbătu din cap până-n picioare, dar după o clipă, ghici că tonul şi cuvintele lui erau prefăcute. În timp ce-i vorbea, se uita într-un colţ, ferindu-se să o privească în faţă.

— Vezi tu, Sonia, m-am gândit că poate aşa are să fie mai bine. Există la mijloc o împrejurare… Ei, e mult de povestit şi n-are nici un rost. Ştii numai ce mă înfurie? Mi-e ciudă că acuşi or să mă înconjoare mutrele astea de imbecili şi de bestii, or să holbeze ochii la mine, or să-mi pună întrebările lor idioate, la care o să trebuiască să răspund, or să mă arate cu degetul… Pfui! Ştii, n-o să mă duc la Porfiri, mi s-a acrit de el. Mai bine mă duc la prietenul meu, Pulbere, să-l las cu gura căscată, să fac impresie. Dar mi-ar trebui mai mult sânge-rece; prea îmi sare uşor ţandăra în ultimul timp. Dacă poţi să crezi, mai adineauri numai că n-am ameninţat-o pe soră-mea cu pumnul, doar pentru că s-a întors să se mai uite o dată la mine. Mare porcărie mai e şi starea asta! Uite la ce-am ajuns! Hai, unde ţi-e crucea?

Părea scos din fire. Nu putea sta o clipă locului, nu-şi putea concentra atenţia asupra nici unui lucru; mintea îi sărea de la una la alta, pierdea şirul, mâinile îi tremurau uşor.

Sonia scoase în tăcere dintr-un sertar două cruci, una de chiparos şi una de aramă, se închină, îi făcu şi lui semnul crucii şi îi atârnă pe piept cruciuliţa de chiparos.

— Ăsta e vasăzică semnul că o să-mi port crucea, he-he! Ca şi când până acum n-aş fi pătimit! Cea de chiparos, de om din popor adică; cea de aramă e a Lizavetei, o iei tu – mi-o arăţi? O avea… în clipa aia? Îmi amintesc două cruci asemănătoare, una de argint şi o iconiţă. Le-am aruncat atunci pe pieptul bătrânei. Pe alea trebuia să mi le pun acum, zău… De fapt, spun verzi şi uscate şi uit ce e important: sunt cam împrăştiat! … Vezi, Sonia, de fapt, am venit să te anunţ, ca să ştii… Ei, asta-i tot… Numai pentru asta am venit. (Hm, de fapt, mă gândeam că o să spun mai mult.) Doar tu ai vrut să mă duc, bun, uite, o să stau la închisoare şi o să ţi se împlinească dorinţa. Ei, de ce plângi? Şi tu plângi? Încetează, gata, oh, greu îmi mai e!

Un simţământ se născu totuşi înlăuntrul său; inima i se strânse uitându-se la ea. „Dar ea, ea de ce plânge? se gândea în sinea lui. Ce sunt eu pentru ea? De ce plânge, de ce se îngrijeşte de mine, ca mama ori ca Dunia? O să mă dădăcească!”

— Închină-te, roagă-te măcar o dată, îl rugă Sonia cu o voce tremurătoare, sfioasă.

— O, cum să nu, cât vrei tu! Şi din toată inima, Sonia, din toată inima…

De fapt, voise să spună altceva.

Îşi făcu de câteva ori semnul crucii. Sonia îşi luă şalul şi îl puse pe cap. Era un şal verde din drap de dames, probabil cel „de familie”, de care pomenise atunci Marmeladov. Gândul ăsta îi trecu prin minte fulgerător, dar nu întrebă nimic. Începea deja să simtă că era teribil de împrăştiat şi dezgustător de tulburat. Asta îl sperie. Îl miră deodată faptul că Sonia voia să meargă cu el.

— Ce faci? Unde pleci? Stai, rămâi! Singur mă duc, strigă cu o înciudare lipsită de curaj şi, aproape furios, se îndreptă spre uşă. N-am nevoie de suită! bombăni în timp ce ieşea.

Sonia rămase în mijlocul camerei. Nici nu-şi luase rămasbun de la ea, o uitase deja; o îndoială otrăvită şi plină de revoltă fierbea în sufletul lui.

„Aşa, aşa să fie? se gândi din nou coborând treptele. Oare nu mai e chip să mă opresc, să dau înapoi… şi să nu mă duc?”

Cu toate astea, continua să meargă. Simţi brusc, o dată pentru totdeauna, că nu mai avea de ce să-şi pună întrebări. Ajungând în stradă, îşi aminti că nu-şi luase rămas-bun de la Sonia, că o lăsase în mijlocul camerei, înfăşurată în şalul ei verde, neîndrăznind nici să mai mişte după ce strigase la ea, şi se opri. Dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi aşteptat să-i dea lovitura de graţie, îi încolţi în minte un gând.

„De ce, de ce-am venit acum la ea? I-am spus că am treabă cu ea; ce treabă? N-am avut absolut nici o treabă! S-o anunţ că mă duc; ei, şi ce? Mare nevoie! Oare o iubesc? Nu, nu, uite cum am gonit-o acum, ca pe un câine. Chiar aveam nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut! Nu, de lacrimile ei am avut nevoie, de spaima ei am avut nevoie, să văd că o doare sufletul şi se chinuie! Aveam nevoie să mă agăţ de ceva, să amân, să văd la faţă un om! Şi-am mai avut îndrăzneala să mă bizui pe mine, să-mi fac visuri măreţe, când nu sunt decât un milog, un om de nimic, un nemernic, un nemernic!”

Mergea pe chei şi deja nu mai avea mult. Dar ajungând la pod, se opri, coti brusc într-o parte şi o luă spre piaţa Sennaia.

Se uita avid în dreapta şi-n stânga, îşi oprea încordat privirea asupra fiecărui lucru, fără să-şi poată concentra atenţia pe ceva; totul îi luneca prin faţa ochilor. „Peste o săptămână, peste o lună, or să mă ducă cine ştie unde cu duba închisorii, chiar pe podul ăsta, dar oare o să mă uit la canal, să-l ţin minte? îl fulgeră un gând. Uite, firma asta, o să citesc şi-atunci literele astea? Uite cum scrie aici: „Asaciaţie”, să ţin minte a-ul ăsta, litera a, şi să mă uit peste o lună la a-ul ăsta. Oare cum o să mă uit atunci la el? Ce o să mai simt şi ce o să gândesc atunci? … Doamne, meschine trebuie să mai fie toate, toate… grijile mele de-acum! Da, o fi curios… într-un fel… (Ha-ha-ha! La ce mă gândesc!) … sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine însumi; şi de ce m-aş ruşina în faţa mea? Pfui, ce se mai îmbulzesc! Uite şi grasul ăsta – trebuie să fie neamţ – cum mă împinge; ştie oare pe cine împinge? Muierea asta, care ţine de mână un copilaş şi cere pomană, mă crede mai fericit decât ea. Mai că i-aş da ceva, aşa de ciudat mi se pare totul. Ei, poftim, uite că am un pitac în buzunar, de unde? Ia… ia, maică!

— Să te aibă Domnul în paza lui! se auzi glasul plângăreţ al cerşetoarei.

Intră în Sennaia. Îi era neplăcut, teribil de neplăcut să se lovească de lume, dar se ducea taman acolo unde vedea că e mai multă. Ar fi dat orice să rămână singur, dar simţea că nu avea să fie nici o clipă singur. Un beţiv din mulţime începuse să-şi dea în petic: ţinea morţiş să dănţuiască, însă făcea ce făcea şi cădea într-o rână. Lumea se înghesuia în jurul lui. Raskolnikov îşi croi drum prin mulţime, se uită câteva minute la beţivan şi deodată izbucni într-un râs scurt şi sacadat. Peste o clipă uitase deja de el, nici nu-l mai vedea, deşi continua să se zgâiască la el. În cele din urmă se depărtă, fără să-şi amintească măcar unde se afla, dar când ajunse în mijlocul pieţei, se petrecu dintr-odată ceva cu el, o senzaţie ciudată puse cu totul stăpânire pe el, cuprinzându-i trupul şi sufletul.

Îşi aminti brusc cuvintele Soniei: Du-te la o răspântie; înclină-te înaintea oamenilor, sărută pământul faţă de care ai păcătuit şi spune tare în faţa tuturor: „Am ucis!”. Începu să tremure tot amintindu-şi. Atât de tare îl apăsau tristeţea fără leac şi neliniştea din tot răstimpul acela, dar mai cu seamă din ultimele ore, încât se lăsă cu totul în voia acestui simţământ deplin şi nou. Îl năpădise brusc, ca o criză: i se aprinsese în suflet ca o scânteie şi îl cuprinsese cu totul. Dintr-odată, totul se înmuie în el şi ochii i se umplură de lacrimi. Se aruncă îndată la pământ.

Stând în genunchi în mijlocul pieţei, se aplecă şi sărută ţărâna murdară, mulţumit şi fericit. Apoi se ridică şi se mai înclină o dată.

— Iote, criţă e! zise un flăcău lângă el.

Se auziră râsete.

— Ăsta, fraţilor se duce la Ierusalim, îşi ia rămas-bun de la ţară, de la copii, se înclină în faţa tuturor, salută oraşul de căpătâi Sankt Petersburg şi îşi lipeşte buzele de pământul lui, adăugă un târgoveţ niţeluş afumat.

— E încă tânăr băiatul, se mai băgă unul în vorbă.

— Şi-i de familie! observă cineva cu o voce de om serios.

— În ziua de azi, nici nu-i mai deosebeşti, care-i de familie şi care nu.

Toate aceste vorbe şi păreri îl făcură să se oprească pe Raskolnikov şi cuvintele „Am ucis!”, gata poate să-i iasă din gură, îi îngheţară pe buze. Răbdă totuşi calm toate strigătele acelea şi, fără să se uite în jur, o luă direct pe străduţa care ducea la secţie. Pe drum zări o nălucă, dar nu se miră; presimţise deja că aşa avea să fie. În piaţa Sennaia, când se plecase pentru a doua oară până la pământ, întorcându-se spre stânga, o văzuse cam la cincizeci de paşi pe Sonia. Se ascundea de privirile sale după una dintre barăcile de lemn din piaţă; probabil că îl însoţise pe tot drumul acesta dureros! În clipa aceea, Raskolnikov simţi şi înţelese o dată pentru totdeauna că de-acum Sonia avea să-l urmeze pe veci, chiar şi la capătul lumii dacă era nevoie, oriunde avea să îl ducă soarta. Se simţi răscolit până în adâncul sufletului… dar ajunsese deja la locul fatal…

Intră destul de hotărât în curte. Trebuia să urce la etajul trei. „Deocamdată încă mai urc”, se gândi. I se părea că mai era mult până la clipa fatală, că îi mai rămânea încă mult timp, că se mai putea încă răzgândi în multe privinţe.

Din nou aceeaşi mizerie, aceleaşi coji de ou pe scara în spirală, aceleaşi locuinţe cu uşile date de perete şi aceleaşi bucătării din care ieşeau fum şi mirosuri grele. Nu mai fusese aici de-atunci. Picioarele i se înmuiaseră şi i se îndoiau sub el, dar mergeau înainte. Se opri o clipă să-şi tragă sufletul, să se îndrepte, ca să intre ca un om. „Dar pentru ce? De ce? se întrebă deodată, dându-şi seama ce face. Dacă tot trebuie să beau paharul până la fund, ce importanţă mai are? Cu cât e mai amar, cu atât mai bine.” Văzu fulgerător în faţa ochilor chipul lui Ilia Petrovici Pulbere. „Să mă duc chiar la el? Nu se poate la altcineva? Nu se poate la Nikodim Fomici? S-o pornesc imediat înapoi şi să mă duc chiar la comisar acasă? Cel puţin să mă simt mai în largul meu… Nu, nu! La Pulbere, la Pulbere! Dacă tot e să beau paharul, atunci să-l dau peste cap…”

Îngheţat tot şi abia ştiind de sine, deschise uşa secţiei. De data asta nu era lume, doar un portar şi un om de rând. Paznicul nici nu scoase capul din cuşca lui. Raskolnikov trecu în încăperea următoare. „Poate aş mai putea încă să nu spun nimic”, îi trecu prin gând. Acolo, la un birou, un conţopist mai important, îmbrăcat civil, se pregătea să scrie ceva. Mai era un conţopist într-un colţ. Zametov lipsea. Nikodim Fomici, bineînţeles, nu era nici el acolo.

— Nu-i nimeni? întrebă Raskolnikov, adresându-se celui mai important.

— Cu cine doriţi?

— Aaa! De auzit n-am auzit, de văzut n-am văzut, dar am simţit miros de rus… ca în basmul ăla, cum era… am uitat! R-respectele m-mele! răsună o voce cunoscută.

Raskolnikov tresări. În faţa lui stătea Pulbere; ieşise brusc dintr-o altă încăpere. „Asta e chiar soarta, se gândi Raskolnikov. Ce caută el aici?”

— Aţi venit la noi? Ce vânt vă aduce? exclamă Ilia Petrovici. (Era, după cât se părea, în cea mai bună stare de spirit, chiar dacă puţintel agitat.) Dacă aveţi vreo treabă, aţi venit cam devreme. Eu sunt aici doar întâmplător… Dar, dacă vă pot fi de folos… Recunosc că nu mai… cum? Cum? Iertaţi-mă…

— Raskolnikov.

— A, da, Raskolnikov! Dacă vă puteţi închipui, am uitat! Dar să nu mă luaţi, vă rog, drept un… Rodion Ro… Ro… Rodionâci, aşa parcă?

— Rodion Romanâci.

— Da, da, da! Rodion Romanâci, Rodion Romanâci! Nu-mi venea. Am şi întrebat de mai multe ori de dumneavoastră. Mărturisesc că de-atunci îmi stă pe suflet, sincer, că ne-am purtat aşa cu dumneavoastră… mi s-a spus pe urmă, am aflat că sunteţi un tânăr literat, savant chiar… şi, ca să zicem aşa, la primii paşi… O, Doamne! Dar ce literat sau savant n-a făcut la început nişte paşi mai originali! Eu şi soţia mea respectăm amândoi literatura, soţia e chiar pasionată! Literatura şi arta! Doar spirit nobil să ai, că în rest, cu talent, ştiinţă, minte şi geniu, poţi să dobândeşti orice! Pălăria, bunăoară, ei, ce înseamnă o pălărie? Pălăria-i ca blinia, o cumpăr de la Zimmerman; dar ce se ascunde sub pălărie şi ce acoperă pălăria, asta nu mai pot să cumpăr! Mărturisesc că am vrut chiar să vin la dumneavoastră şi să vă explic, însă m-am gândit că poate dumneavoastră… Dar nici nu v-am întrebat: aveţi într-adevăr nevoie de ceva? Am auzit că v-au venit rudele, aşa-i?

— Da, mama şi sora.

— Chiar am avut onoarea şi bucuria să o întâlnesc pe sora dumneavoastră, e o persoană încântătoare şi foarte instruită. Mărturisesc că am regretat că atunci ne-am înfierbântat aşa amândoi. Era cazul acela! Eu v-am privit cum v-am privit din pricina leşinului, dar după aceea s-a lămurit totul cum nu se poate mai strălucit! Barbarie şi fanatism! Vă înţeleg indignarea. Vă schimbaţi cumva locuinţa acum, la venirea familiei?

— N-nu, am trecut numai… Numai să întreb… mă gândeam că-l găsesc aici pe Zametov.

— A, da! V-aţi împrietenit, am auzit. Ei, Zametov nu mai e la noi, nu-l găsiţi. Da, am rămas fără Alexandr Grigorievici! De ieri nu mai e prezent; s-a transferat… şi cu ocazia asta s-a şi certat cu toţi… a fost chiar mojic… Un mucos neserios, atât şi nimic mai mult, măcar că puteai să-ţi pui speranţe în el; dar aşa se întâmplă cu tineretul ăsta strălucit al nostru! Pare-se că vrea să dea un examen, dar ştiţi cum e la noi, omul vorbeşte şi se dă mare, şi ăsta-i tot examenul. Nu e cum sunteţi bunăoară dumneavoastră ori domnul Razumihin, prietenul dumneavoastră! Cariera dumneavoastră este ştiinţa şi nu vă descurajează un eşec! Pentru dumneavoastră, toate frumuseţile vieţii nihil est, s-ar putea spune. Sunteţi un ascet, un monah, un sihastru! … Pentru dumneavoastră nu există decât cartea, pana după ureche, cercetările ştiinţifice – la ele sunteţi cu gândul! Şi eu, cât de cât… însemnările lui Livingstone le-aţi citit?

— Nu.

— Ei, eu le-am citit. De altminteri, sunt mulţi nihilişti în ziua de astăzi, dar nu-i de mirare; ce vremuri sunt astea, vă întreb? Ei, de fapt, noi doi… dumneavoastră, fireşte, nu sunteţi nihilist! Răspundeţi sincer, sincer de tot!

— N-nu…

— Nu, ştiţi, puteţi să fiţi sincer cu mine, nu vă jenaţi, cum aţi fi cu dumneavoastră înşivă! Slujba-i una, alta-i… aţi crezut că am vrut să spun prietenia, nu, n-aţi ghicit! Nu prietenia, ci sentimentul de om şi de cetăţean, sentimentul de omenie şi de dragoste pentru Cel de Sus. Eu, chiar dacă sunt persoană oficială şi am o funcţie, sunt dator să simt întotdeauna în mine omul şi cetăţeanul şi să dau socoteală… Uite, aţi binevoit să pomeniţi de Zametov. Păi, el se face de ruşine precum franţujii prin stabilimente deocheate după un pahar de şampanie ori de vin de Don, ăsta-i Zametov al dumneavoastră! În schimb eu, poate, cum s-ar zice, ard de devotament şi de simţăminte înalte în slujba pe care o ocup. De altfel, am importanţa mea, am un grad, o poziţie! Sunt căsătorit şi am copii. Îmi îndeplinesc datoria de om şi de cetăţean; dar el cine e, dacă-mi daţi voie să vă întreb? Vă vorbesc ca unui om înnobilat de învăţătură. Dar uite că şi moaşele astea s-au înmulţit peste măsură.

Raskolnikov ridică întrebător din sprâncene. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care, vădit lucru, nu se sculase de mult de la masă, îi sunau în urechi ca nişte vorbe goale. Totuşi, pe unele din ele le pricepea, mai mult sau mai puţin; se uita întrebător, neştiind cum aveau să se isprăvească toate astea.

— Vorbesc de fetele alea tunse, continuă dornic de vorbă Ilia Petrovici, aşa le zic eu, „moaşe”, şi găsesc că porecla li se potriveşte de minune. He-he! Se vâră în academie, învaţă anatomie; dar, spuneţi-mi şi mie, dacă mă îmbolnăvesc, o să chem o fată să mă trateze? He-he!

Ilia Petrovici lăsă să-i scape un hohot de râs, foarte mulţumit de vorbele sale de duh.

— Să zicem că setea de instruire e nemăsurată; bun, te-ai instruit, gata. Pentru ce să sari peste cal? De ce să insulţi nişte oameni la locul lor, cum face nemernicul de Zametov? Pe mine de ce m-a insultat, puteţi să-mi spuneţi? Poftim, şi sinuciderile astea, n-aveţi idee cât s-au înmulţit. Îşi mănâncă ultimul ban şi îşi pun capăt zilelor. Fetişcane, băieţandri, bătrâni… Uite, chiar de dimineaţă am fost anunţaţi despre un domn care venise nu demult în oraş. Nil Pavlâci? Hei, Nil Pavlâci! Cum îl cheamă pe gentlemanul a cărui sinucidere ne-a fost anunţată adineauri, care s-a împuşcat în Petersburgskaia?

— Svidrigailov, răspunse o voce răguşită şi nepăsătoare din cealaltă cameră.

Raskolnikov tresări.

— Svidrigailov! Svidrigailov s-a împuşcat! numai că nu strigă.

— Cum! Îl cunoaşteţi pe Svidrigailov?

— Da… îl cunosc… Venise nu demult…

— Da, da, venise nu demult, şi-a pierdut soţia, se purta ca un zurbagiu, iar dintr-odată se împuşcă, şi într-un chip scandalos, ceva de neînchipuit… a lăsat în carneţelul lui câteva cuvinte, că moare în deplinătatea facultăţilor mintale şi că roagă să nu fie învinuit nimeni de moartea lui. Se spune că era un om cu bani. Dumneavoastră de unde îl cunoaşteţi?

— Îl… cunosc… sora mea a fost guvernantă în casa lor…

— Ia, ia, ia… Înseamnă că ne puteţi spune câte ceva despre el. Nu aţi bănuit nimic?

— L-am văzut ieri… bea şampanie… n-am bănuit nimic.

Raskolnikov simţea că se prăbuşise ceva peste el şi îl făcea una cu pământul.

— Parcă aţi pălit iar. E un aer tare închis aici la noi…

— Da, trebuie să plec, bălmăji Raskolnikov. Iertaţi-mă că v-am deranjat…

— O, vă rog, veniţi când doriţi! Mi-a făcut plăcere şi sunt bucuros să v-o spun…

Ilia Petrovici îi întinse şi mâna.

— Voiam numai… la Zametov venisem…

— Înţeleg, înţeleg, şi mi-a făcut plăcere.

— Mă… mă bucur să aud… la revedere…, spuse cu un zâmbet Raskolnikov.

Ieşi; se clătina. I se învârtea capul. Nu-şi mai simţea picioarele. Începu să coboare treptele sprijinindu-se cu o mână de perete. I se păru că un portar cu un registru în mână îl îmbrânceşte urcând scara spre secţie; că un căţeluş latră dezlănţuit undeva la etajul de jos şi că o femeie dă de-a azvârlita după el cu un făcăleţ, ţipând. Ajunse jos şi ieşi în curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea Sonia, palidă şi încremenită, uitându-se la el cu o privire sălbatică. Se opri în faţa ei. O expresie plină de durere şi suferinţă se răsfrângea pe chipul ei. Îşi împreună mâinile a deznădejde. Un zâmbet hâd, pierdut se ivi pe buzele lui. Stătu nemişcat o clipă, zâmbi din nou şi o luă iar în sus pe scări, spre secţie.

Ilia Petrovici se aşezase şi răsfoia nişte hârtii. În faţa lui stătea în picioare mujicul care îl îmbrâncise adineauri pe scară pe Raskolnikov.

— Aaa! Tot dumneavoastră! Aţi uitat ceva? Dar ce-i cu dumneavoastră?

Raskolnikov, cu buzele albite, cu o privire fixă, se apropie încet de el, ajunse în dreptul mesei lui, se sprijini cu o mână de ea şi vru să spună ceva, dar nu izbuti; se auziră doar nişte sunete nearticulate.

— Vă e rău, uitaţi un scaun! Poftiţi, aşezaţi-vă, staţi jos! Apă!

Raskolnikov se lăsă pe scaun, dar fără să-şi ia ochii de pe chipul neplăcut surprins al lui Ilia Petrovici. Preţ de vreun minut se uitară amândoi unul la altul, aşteptând. Cineva aduse apă.

— Eu…, începu Raskolnikov.

— Beţi puţină apă.

Raskolnikov dădu deoparte apa cu mâna şi, încet, sacadat, dar desluşit, spuse:

— Eu le-am omorât atunci pe bătrâna văduvă şi pe sora ei Lizaveta şi le-am jefuit.

Ilia Petrovici deschise gura. Năvăliră din toate părţile. Raskolnikov îşi repetă depoziţia.