~ VII ~

În aceeaşi zi, dar spre seară, pe la ora şapte, Raskolnikov se apropia de locuinţa mamei şi surorii lui, locuinţa aceea din casa lui Bakaleev, pe care le-o găsise Razumihin. Intrarea pe scară se făcea direct din stradă. Venind încoace, Raskolnikov încetinea întruna pasul şi parcă şovăia: să intre sau nu? De întors nu s-ar fi întors însă pentru nimic în lume: hotărârea lui era luată. „Oricum, ele nu ştiu încă nimic, se gândea, şi s-au obişnuit să se uite la mine ca la o ciudăţenie…” Hainele de pe el erau îngrozitor de murdare, rupte, jerpelite şi ude după o noapte de stat în ploaie. Era aproape desfigurat de oboseală şi de frig, epuizat şi fizic, dar şi de lupta pe care o dăduse timp de o zi şi o noapte cu el însuşi. Îşi petrecuse toată noaptea aceea singur, Dumnezeu ştie unde. Dar cel puţin se hotărâse.

Bătu la uşă; îi deschise mama. Dunecika nu era acasă. Până şi slujnica lipsea în clipa aceea. Pulheria Alexandrovna rămase mai întâi încremenită de uimire şi de bucurie, apoi îl apucă de mână şi îl trase înăuntru.

— Iată-te în sfârşit! începu ea, bâlbâindu-se de bucurie. Nu te supăra pe mine, Rodea, că te întâmpin aşa prosteşte, cu lacrimi în ochi, dar râd, nu plâng. Crezi că plâng? Nu, sunt bucuroasă, doar că am un obicei prost: mă trezesc că-mi dau lacrimile. De când s-a prăpădit tatăl tău, plâng din nimic. Şezi, puiule, trebuie să fii obosit, se vede. Vai, ce te-ai murdărit.

— Am umblat ieri prin ploaie, mamă…, începu Raskolnikov.

— A, nu, lasă! zise repede Pulheria Alexandrovna, întrerupându-l. Ţi-ai închipuit că o să-ţi pun întrebări, ca babele, cum am făcut înainte. N-ai grijă: înţeleg, înţeleg tot, acum m-am deprins şi eu ca pe-aici şi, zău, văd că-i mai bine. Am stat şi am judecat o dată pentru totdeauna: cum să pricep eu ideile tale şi cum să-ţi cer socoteală? Tu ai poate tot felul de gânduri şi de planuri în capul tău, Dumnezeu le ştie, sau se nasc în mintea ta cine ştie ce idei; cum adică, să vin să te trag de mânecă şi să te întreb: la ce, mă rog, te gândeşti? Eu, uite… O, Doamne! Dar ce tot îndrug ca o zăbăucă… Să vezi, Rodea, citesc a treia oară articolul tău din revistă, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Vai, proasta de mine, mi-am zis când l-am văzut, uite cu ce se ocupă el, uite cum se explică lucrurile! Poate că are în cap nişte idei care sunt noi pentru timpul ăsta şi le cercetează pe toate părţile, iar eu vin să-l chinui şi să-l tulbur. Îl citesc, dragul meu, dar, fireşte, multe lucruri nu le înţeleg; de fapt, aşa şi trebuie să fie: de unde şi până unde să înţeleg eu?

— Arată-mi-l, mamă.

Raskolnikov luă revista şi îşi aruncă ochii peste articolul lui. Oricât de nepotrivit ar fi fost lucrul ăsta cu starea şi cu situaţia lui de-acum, avu senzaţia aceea stranie, dulce-amară, pe care o încearcă un autor când se vede prima dată tipărit, mai ales când nu are decât douăzeci şi trei de ani. Asta nu dură decât o clipă. După ce citi câteva rânduri, se încruntă şi o tristeţe cumplită îi strânse inima. Îi veni brusc în minte toată lupta care se dăduse în ultimele luni în sufletul lui. Cu dezgust şi năduf, zvârli articolul pe masă.

— Dar oricât de proastă aş fi, Rodea, pot să-mi dau şi eu seama că în curând ai să te numeri printre oamenii de frunte din lumea noastră ştiinţifică, dacă n-ai să fii chiar primul. Şi ei au îndrăznit să te creadă nebun. Ha-ha-ha! Tu nici nu ştii: aşa au crezut! Vai de ei, nişte viermi nenorociţi, cum să înţeleagă ei ce-i aceea o minte inteligentă! Până şi Dunecika a fost cât pe-aci să creadă – auzi! Răposatul tău tată de două ori a trimis pe la gazete – mai întâi versuri (am şi păstrat caieţelul, o să ţi-l arăt odată), iar pe urmă o povestire întreagă (chiar l-am rugat să-mi dea să i-o copiez), şi cât ne-am mai rugat amândoi să fie primite – n-au fost! Acum şase-şapte zile, când ţi-am văzut hainele, numai că n-am murit când m-am întrebat cum trăieşti, ce mănânci, cu ce te îmbraci. Dar acum văd că m-am dovedit iar o proastă, fiindcă tu, dacă vrei, poţi să obţii totul cu inteligenţa şi talentul tău. Înseamnă că deocamdată nu vrei şi că eşti preocupat de lucruri mult mai importante…

— Dunia nu-i acasă, mamă?

— Nu, Rodea. Nu prea stă pe-acasă, mă lasă singură. Dmitri Prokofici, îi mulţumesc din inimă, trece să mai stea cu mine, şi numai despre tine vorbeşte. Ţine la tine, dragul meu, şi te respectă. Nu spun că sora ta nu e destul de respectuoasă cu mine. Chiar nu mă plâng. Ea cu firea ei, eu cu a mea; are acum nişte secrete ale ei, iar eu n-am nici un secret faţă de voi. Bineînţeles, sunt încredinţată că Dunia e foarte deşteaptă şi că, în afară de asta, ne iubeşte şi pe mine, şi pe tine… totuşi, nu ştiu unde or să ducă toate astea. Uite, acum m-ai făcut foarte fericită, Rodea, că ai trecut pe aici, dar ea te-a pierdut cu plimbările ei; cum vine, îi şi spun: „Fratele tău a fost pe-aici în lipsa ta, tu pe unde-mi umbli?” Nu mă răsfăţa prea tare, Rodea: dacă poţi, vino, dacă nu – nu-i nimic, eu te aştept şi-aşa. Dacă ştiu că mă iubeşti, nu-mi trebuie mai mult. Uite, o să citesc ce-ai scris, o să aud despre tine din gura tuturor, din când în când o să treci şi tu să mă vezi, mai mult ce-aş putea să-mi doresc? Uite, cum ai trecut şi-acum să-ţi mângâi mama, doar văd…

Pulheria Alexandrovna izbucni deodată în plâns.

— Iară! Nu mă băga în seamă, sunt o proastă! O, Doamne, dar uite cum am înţepenit aici, strigă ea sărind din loc. Doar avem cafea şi nici nu te-am servit! Ca să vezi ce înseamnă egoismul omului bătrân. Îndată, îndată!

— Mamă, lasă asta, nu mai stau mult. Nu pentru asta am venit. Te rog, ascultă-mă.

Pulheria Alexandrovna se apropie intimidată.

— Mamă, ai să mă iubeşti ca acum orice ce s-ar întâmpla, ce-ai auzi şi ce ţi s-ar spune despre mine? întrebă el deodată cu însufleţire, părând că nu se gândeşte la ce spune şi nu-şi cântăreşte cuvintele.

— Rodea, Rodea, ce e cu tine? Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Dar cine să-mi spună mie ceva despre tine? Oricum, nici n-aş crede pe nimeni, oricine-ar fi, aş refuza să-l ascult!

— Am venit să-ţi spun, să fii sigură de asta, că te-am iubit întotdeauna şi chiar mă bucur că suntem numai noi doi, fără Dunecika, urmă el cu aceeaşi însufleţire. Am venit să-ţi spun că, oricât de nefericită ai fi, să ştii că fiul tău te iubeşte acum mai mult decât pe el însuşi şi că orice ai crezut despre mine, că sunt aspru şi că nu te iubesc, nu e adevărat. N-am să încetez niciodată să te iubesc… Gata, ajunge, m-am gândit că aşa trebuie să fac şi să încep cu asta…

Pulheria Alexandrovna îl îmbrăţişă în tăcere, strângându-l la piept şi plângând încetişor.

— Nu ştiu, Rodea, ce e cu tine, spuse ea într-un sfârşit, m-am tot gândit în timpul din urmă că pur şi simplu te-ai săturat de noi, dar acum îmi dau seama că te aşteaptă un mare necaz, de asta eşti trist. De mult presimt lucrul ăsta, Rodea. Iartă-mă că-ţi spun, dar numai la asta mă gândesc, nici nu mai dorm noaptea. Azi-noapte a delirat şi sora ta, numai de tine pomenea. Am mai desluşit câte ceva, dar de înţeles n-am înţeles nimic. Toată dimineaţa am umblat de colo-colo ca un osândit înainte de execuţie, aşteptam, presimţeam ceva şi uite, nu degeaba! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci undeva?

— Da.

— Aşa m-am gândit şi eu! Să ştii că pot să merg şi eu cu tine dacă o să fie nevoie. Şi Dunia; ea te iubeşte, te iubeşte mult, iar Sofia Semionovna poate să meargă şi ea cu noi, dacă trebuie. Vezi, o primesc cu dragă inimă ca fiică. O să ne ajute Dmitri Prokofici să ne facem bagajele… Dar… unde… pleci?

— Rămâi cu bine, mamă.

— Cum? Chiar azi? strigă ea ca şi cum l-ar fi pierdut pentru totdeauna.

— Nu pot să mai stau, trebuie să plec, trebuie neapărat…

— Şi nu pot să merg şi eu cu tine?

— Nu, dar îngenunchează şi roagă-te la Dumnezeu pentru mine. Poate că ruga dumitale o să ajungă la el.

— Vino atunci să-ţi fac semnul crucii şi să te binecuvântez! Aşa, uite aşa. O, Doamne, ce-o să se-ntâmple cu noi?

Da, era bucuros, foarte bucuros că nu mai fusese nimeni de faţă, că fuseseră singuri, numai el şi mama lui. Părea că după răstimpul acela crâncen i se înmuiase inima. Căzu în genunchi dinaintea ei, îi sărută picioarele şi, îmbrăţişându-se, plânseră amândoi. De astă dată, ea nici nu se miră şi nici nu întrebă nimic. Înţelesese deja de mult că se petrecea ceva îngrozitor cu fiul ei şi că acum sosise clipa cea cumplită.

— Rodea, dragul meu, primul meu născut! zise ea plângând în hohote. Uite, acum eşti iar ca atunci când erai mic, tot aşa ai venit la mine, tot aşa m-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat; odinioară, pe vremea când trăia tatăl tău şi o duceam greu, simplul fapt că te aveam era o mângâiere pentru noi, iar după ce l-am înmormântat, de câte ori n-am plâns împreună, îmbrăţişaţi ca acum, pe mormântul lui. Şi dacă am plâns în ultima vreme, e pentru că inima mea de mamă a presimţit. De cum te-am văzut, atunci seara, ţii minte, imediat ce-am sosit aici, mi-a fost de-ajuns privirea ta ca să ghicesc şi a tremurat inima în mine, iar acum la fel, cum ţi-am deschis uşa şi te-am văzut, m-am gândit: a sosit clipa fatală. Rodea, Rodea, dar n-o să pleci chiar azi, nu?

— Nu.

— Ai să mai vii?

— Da… am să mai vin.

— Nu te supăra, Rodea, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu îndrăznesc, dar măcar două vorbe spune-mi şi mie: pleci departe?

— Foarte departe.

— Şi ce-i acolo, o să ai o slujbă, te aşteaptă o carieră?

— Ce-o da Dumnezeu… dumneata roagă-te pentru mine…

Raskolnikov se îndreptă spre uşă, dar ea se repezi în urma lui şi îl privi în ochi disperată. Era desfigurată de spaimă.

— Ajunge, mamă, spuse Raskolnikov, căindu-se deja că avusese ideea să vină.

— Nu-i pentru totdeauna? Nu e încă pentru totdeauna, nu? Mai vii, da? Vii mâine?

— Vin, vin, rămâi cu bine.

Reuşi să se smulgă.

Era o seară blândă, caldă şi senină; vremea se îndreptase încă de dimineaţă. Raskolnikov porni spre casă; se grăbea. Voia să sfârşească cu toate înainte de asfinţit. Până atunci nu dorea să mai vadă pe nimeni. Urcând la el, observă că Nastasia lăsă o clipă samovarul şi îl urmări cu privirea, fără să-şi desprindă ochii de la el. „N-o fi cineva la mine?”, se întrebă el. Se gândi o clipă, cu repulsie, la Porfiri. Dar ajungând la odaia lui şi deschizând uşa, o văzu pe Dunecika. Şedea singură acolo, dusă cu totul pe gânduri, aşteptându-l, se pare, de mult timp. El se opri în prag. Ea se ridică speriată de pe divan şi rămase în picioare în faţa lui. În privirea pe care o aţintea asupra lui se citeau groază şi o durere profundă. Lui i-a fost de-ajuns această privire ca să înţeleagă pe loc că ştia totul.

— Ce să fac, să intru ori să plec? întrebă el şovăitor.

— Am stat la Sofia Semionovna toată ziua; te-am aşteptat amândouă. Am fost sigure că ai să treci pe-acolo.

Raskolnikov intră în cameră şi se aşeză sleit pe un scaun.

— Mă simt slăbit, Dunia, sunt deja foarte obosit; şi voiam ca măcar în clipa asta să fiu pe deplin stăpân pe mine.

Ridică neîncrezător privirea spre ea.

— Unde ai fost toată noaptea?

— Nu-mi amintesc bine. Vezi tu, Dunia, am vrut să isprăvesc definitiv de câteva ori şi m-am tot dus pe lângă Neva, asta mi-amintesc. Am vrut să isprăvesc, dar… nu m-am hotărât…, şopti el, uitându-se iarăşi neîncrezător la sora sa.

— Slavă ţie, Doamne! De asta ne-a şi fost frică, şi încă ce frică, mie şi Sofiei Semionovna! Asta înseamnă că încă mai crezi în viaţă. Slavă ţie, Doamne, slavă ţie!

Raskolnikov zâmbi amar.

— Nu cred, dar adineauri am fost la mama şi am plâns amândoi îmbrăţişaţi; eu nu cred, dar am rugat-o să se roage pentru mine. Dumnezeu ştie cum se face asta, Dunecika, nu mă pricep deloc.

— Ai fost la mama? I-ai spus? exclamă îngrozită Dunia. Te-ai hotărât să-i spui?

— Nu, nu i-am spus… prin cuvinte, dar ea a înţeles multe. Te-a auzit azi-noapte, când delirai. Sunt convins că pe jumătate a înţeles. Poate că n-am făcut bine că m-am dus. Nu ştiu nici eu de ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia.

— Josnic, dar gata să te duci să pătimeşti! Te duci, nu?

— Da. Chiar acum. Tocmai ca să evit ruşinea asta am vrut să mă înec, Dunia, dar m-am gândit, stând aplecat asupra apei, că dacă m-am socotit până acum puternic, nu trebuie să mă tem nici de ruşine, spuse el grăbit. E mândrie asta, Dunia?

— E mândrie, Rodea.

Un fulger păru să se aprindă în ochii lui stinşi: parcă i-ar fi făcut plăcere faptul că era încă mândru.

— Şi nu te gândeşti că m-am speriat pur şi simplu de apă? întrebă el cu un zâmbet hâd, privind-o în faţă.

— Ah, Rodea, destul! exclamă cu amărăciune Dunia.

Vreo două minute tăcură amândoi. El stătea cu capul plecat, uitându-se în pământ; Dunecika şedea la celălalt capăt al mesei şi îl privea cu durere. Deodată, el se ridică.

— E târziu, a venit timpul. Mă duc chiar acum să mă predau. Dar nu ştiu pentru ce fac asta.

Lacrimi mari se prelingeau pe obrajii ei.

— Plângi, surioară, dar poţi să dai mâna cu mine?

— Te-ai îndoit oare?

Îl îmbrăţişă strâns.

— Oare, ducându-te să pătimeşti, nu-ţi speli pe jumătate crima? strigă ea strângându-l în braţe şi sărutându-l.

— Crima? Ce crimă? strigă el cuprins brusc de furie. Am omorât un păduche scârbavnic, răufăcător, o cămătăreasă bătrână care nu e de folos nimănui şi pe care dacă o omori ţi se iartă patruzeci de păcate, care a supt sângele celor amărâţi, asta-i crimă? Nu la ea mă gândesc eu şi nici să spăl crima nu mă gândesc. De ce mă tot împung toţi din toate părţile: „Crimă, crimă!”. Abia acum văd limpede toată absurditatea laşităţii mele, acum când m-am hotărât să mă duc şi să accept ruşinea asta fără rost! Doar josnicia şi găunoşenia m-au făcut să mă hotărăsc, dacă n-o fi şi avantajul oferit de acest… Porfiri…

— Frate, frate, ce tot vorbeşti? Doar ai făcut să curgă sânge! strigă Dunia cuprinsă de disperare.

— Toţi fac asta, o întrerupse el aproape furios, sânge o să mai curgă şi a curs de când e lumea, unii îl fac să curgă şiroaie, ca şampania, iar pentru asta sunt încoronaţi în Capitoliu şi sunt numiţi binefăcătorii lumii. Cercetează mai bine şi o să înţelegi! Eu n-am vrut decât binele oamenilor şi puteam să fac sute, mii de fapte bune în loc să săvârşesc prostia asta, nici măcar prostie nu e, ci pur şi simplu neîndemânare, fiindcă ideea nu era proastă deloc, cum pare acum, după ce am dat greş (totul pare prost când dai greş!). Ce-am vrut eu prin prostia asta a fost să-mi câştig independenţa, să fac primul pas, să obţin mijloacele, iar pe urmă, prin comparaţie, folosul ar fi părut nemăsurat… Dar eu, eu n-am făcut faţă nici măcar la primul pas, fiindcă sunt un netrebnic! Aici e problema! Cu toate astea, nu vă împărtăşesc părerea: dacă reuşeam aş fi fost ridicat în slăvi, în timp ce acum sunt prins în capcană!

— Dar nu-i aşa, nu-i deloc aşa! Ce vorbe-s astea, frate?

— A, forma asta nu e bună, nu-i o formă prea frumoasă din punct de vedere estetic! Nu, hotărât lucru, n-am să pricep niciodată de ce bombardarea unor oameni asediaţi după toate regulile e o formă mai onorabilă? Teama de estetică e un prim semn de neputinţă! Niciodată, niciodată nu mi-a fost mai clar acest lucru ca acum şi înţeleg mai puţin ca oricând de ce fapta mea e o crimă! Niciodată, niciodată n-am fost mai puternic şi mai convins ca acum!

Sângele îi colora faţa lividă, vlăguită. Dar, în timp ce-şi striga ultimele cuvinte, ochii lui îi întâlniră din întâmplare pe-ai Duniei şi văzu în ei atâta durere, încât, fără să ştie cum, se dezmetici. Simţi cât de nefericite le făcuse pe cele două biete femei. Totuşi, el era de vină…

— Dunia, draga mea, dacă sunt vinovat, iartă-mă (deşi nu merit să mă ierţi dacă sunt vinovat). Rămâi cu bine! Să nu ne certăm! E timpul, de mult e timpul. Nu veni după mine, te rog, trebuie să mai trec… Du-te chiar acum şi stai cu mama. Te rog mult! E ultima mea rugăminte către tine, cea mai mare. Nu mai pleca deloc de lângă ea; am lăsat-o groaznic de speriată, nu ştiu dacă o să reziste: ori moare, ori înnebuneşte. Stai cu ea! O să-l aveţi alături pe Razumihin; i-am spus… Nu mă plânge: o să încerc să fiu curajos şi cinstit toată viaţa, deşi sunt un ucigaş. Poate că vreodată o să auzi de numele meu. N-o să vă fac de ruşine, ai să vezi, o să dovedesc… acum, până una-alta, la revedere, se grăbi el să încheie, observând iar o expresie stranie în ochii Duniei la auzul ultimelor lui cuvinte şi promisiuni. De ce plângi? Nu plânge, nu plânge; doar nu ne despărţim pe vecie! … A, da! Stai, am uitat! …

Se apropie de masă, luă o carte groasă, plină de praf, o deschise şi scoase dintre file un portret micuţ, o acuarelă pictată pe fildeş. Era portretul fiicei gazdei, fosta lui logodnică, moartă acum, care îşi dorise să meargă la mânăstire. Se uită o clipă la feţişoara aceea expresivă şi suferindă, sărută portretul şi i-l dădu Dunecikăi.

— Uite, cu ea am stat mult de vorbă despre asta, numai cu ea, zise dus pe gânduri. Am încredinţat sufletului ei multe din cele ce s-au înfăptuit acum atât de monstruos. N-ai grijă, se întoarse către Dunia, nici ea n-a fost de acord, ca şi tine, şi mă bucur că nu mai e în viaţă. Principalul este că de-acum totul o să meargă altfel, totul o să se rupă în două, strigă revenind brusc la durerea lui. Totul, totul, dar oare sunt eu pregătit pentru asta? Doresc eu însumi asta? Se zice că trebuie să trec prin încercarea asta! La ce bun toate încercările astea fără noimă? Oare o să înţeleg mai bine după douăzeci de ani de ocnă, când o să fiu strivit de suferinţe, îndobitocit şi neputincios ca un moşneag? Şi pentru ce-o să mai trăiesc atunci? Ah, mi-am dat seama că sunt un ticălos, azi în zori, când stăteam aplecat peste parapet!

Într-un sfârşit, plecară amândoi. Oricât de greu i-ar fi fost, Dunia îşi iubea fratele! După ce făcu vreo cincizeci de paşi, se întoarse să-l mai privească o dată. Încă se mai zărea. Ajuns la colţ, se întoarse şi el; privirile li se întâlniră pentru ultima oară; dar când o văzu uitându-se la el, îi făcu semn să plece nerăbdător, înciudat chiar, şi se grăbi să dea colţul.

„Sunt rău, văd şi eu, îşi spuse în gând când, o clipă mai târziu, i se făcu ruşine de gestul lui. Cum de mă iubesc atât, dacă nu merit! Oh, dacă aş fi fost singur, dacă nu m-ar fi iubit nimeni şi n-aş fi iubit nici eu pe nimeni! Nu s-ar mai fi întâmplat toate astea! Ar fi interesant să aflu: oare în ăştia cincisprezece-douăzeci de ani care vor urma mi se va resemna sufletul până-ntr-atât încât să încep să mă smiorcăi pocăit în faţa oamenilor şi să le spun la două vorbe că sunt un tâlhar? Da, exact aşa o să fie! De asta mă şi trimit la ocnă, de asta au şi nevoie… Uite-i cum forfotesc toţi încolo şi-ncoace pe stradă şi toţi, până la unul, sunt ticăloşi şi tâlhari din fire, ba chiar mai rău – idioţi! Dar ia să nu mă trimită la ocnă, să-i vezi cum turbează toţi cuprinşi de o nobilă indignare! O, cât îi urăsc pe toţi!”

Se adânci în gânduri, întrebându-se: prin ce proces o să ajungă într-o zi să se smerească în sfârşit în faţa tuturor, fără să mai stea să judece, doar din convingere! „Ei, şi de ce nu? Bineînţeles că aşa o să şi fie. Oare douăzeci de ani neîntrerupţi de stat în jug n-aveau să-l frângă definitiv? Apa toceşte pietrele. Şi pentru ce să mai trăiesc, pentru ce să mă mai duc, când ştiu bine că totul va fi exact cum scrie la carte, aşa şi nu altfel!”

Întrebarea asta şi-o mai pusese poate de vreo sută de ori de ieri-seară, şi totuşi îşi continuă drumul.