~ I ~

Raskolnikov se ridică şi se aşeză în capul oaselor pe divan.

Făcu un gest slab către Razumihin, curmând şuvoiul de vorbe înflăcărate şi dezlânate cu care acesta se străduia să le liniştească pe mama şi pe sora lui, le luă pe amândouă de mână şi, preţ de vreo două minute, se uită în tăcere când la una, când la cealaltă. Privirea lui o sperie pe maică-sa, căci se citea în ea o nemărginită suferinţă, dar în acelaşi timp avea un soi de fixitate aproape dementă. Pulheria Alexandrovna începu să plângă.

Avdotia Romanovna era palidă; mâna îi tremura în cea a fratelui ei.

— Duceţi-vă acasă… cu dânsul, spuse Raskolnikov cu glas întretăiat, arătând spre Razumihin. Pe mâine, mâine totul… Aţi sosit de mult?

— În seara asta, Rodea, răspunse Pulheria Alexandrovna, trenul a întârziat ceva de speriat. Dar, Rodea, eu nu mă mişc de-aici pentru nimic în lume! Rămân la noapte lângă…

— Nu mă chinui, zise el dând nervos din mână.

— Rămân eu cu el! strigă Razumihin. Nu-l las o clipă. Ducă-se dracului toţi musafirii mei, n-au decât să se caţăre pe pereţi! Oricum, unchiul meu face pe gazda!

— Cum, cum să vă mulţumesc? începu să-i spună Pulheria Alexandrovna lui Razumihin strângându-i mâinile, însă Raskolnikov o întrerupse din nou.

— Nu mai pot, nu mai pot! repeta enervat. Nu mă mai chinuiţi! Gata, plecaţi… Nu mai pot! …

— Hai, mamă, cel puţin să ieşim din odaie, şopti speriată Dunia, altfel îl omorâm, vezi şi tu.

— Să nu pot nici măcar să mă uit la el după trei ani de zile! spuse plângând Pulheria Alexandrovna.

— Staţi! le opri el iar. Mă întrerupeţi tot timpul şi mi se învălmăşesc gândurile în cap… V-aţi văzut cu Lujin?

— Nu, Rodea, dar ştie deja că am venit. Am auzit, Rodea, că Piotr Petrovici a fost aşa de bun şi te-a vizitat astăzi, adăugă cu oarecare sfială Pulheria Alexandrovna.

— Da… a fost aşa de bun… Dunia, i-am spus mai adineauri lui Lujin că îl arunc pe scări şi l-am trimis la toţi dracii…

— Cum se poate, Rodea! Doar… nu vrei să spui…, începu speriată Pulheria Alexandrovna, dar aruncând o privire la Dunia, se opri.

Avdotia Romanovna se uita ţintă la fratele ei, aşteptând continuarea. Aflaseră deja amândouă despre ceartă de la Nastasia, cât putuse ea să înţeleagă şi să le povestească, şi erau chinuite de nedumerire.

— Dunia, continuă cu greutate Raskolnikov, nu vreau să aud de această căsătorie, aşadar chiar mâine, cum deschizi gura, trebuie să-l refuzi pe Lujin, să se ducă învârtindu-se.

— Doamne Dumnezeule! strigă Pulheria Alexandrovna.

— Frate, gândeşte-te la ce spui! se aprinse Avdotia Romanovna, dar se stăpâni imediat. Poate că acum nu eşti în stare să judeci, te-ai obosit, adăugă cu blândeţe.

— Adică aiurez? Nu… Tu te măriţi cu Lujin pentru mine. Iar eu nu-ţi accept sacrificiul. Aşa că până mâine să-i scrii o scrisoare… de refuz… Să mi-o dai mâine-dimineaţă s-o văd, şi cu asta basta!

— Nu pot să fac aşa ceva! strigă ea jignită. Cu ce drept…

— Dunecika, te-ai aprins şi tu, lasă, vorbiţi mâine… Nu vezi…, se sperie şi mai tare mama, repezindu-se la Dunia. Oh, hai mai bine să plecăm!

— Delirează! strigă Razumihin, ameţit încă de băutură. Altfel nu-şi permitea! Mâine îi ies din cap toate aiurelile astea… Dar azi chiar l-a dat afară. Şi celălalt s-a supărat… Făcea pe oratorul, încercând să-şi arate cunoştinţele, şi a plecat cu coada-ntre picioare…

— Vasăzică e adevărat! se văicări Pulheria Alexandrovna.

— Pe mâine, frate, spuse Dunia cu milă în glas. Hai să mergem, mamă… Rămâi cu bine, Rodea!

— Auzi, surioară, repetă în urma lor, adunându-şi ultimele puteri, nu aiurez; căsătoria asta e o mârşăvie. Poate că eu sunt un ticălos, dar tu nu trebuie… unul e de-ajuns… oricât de ticălos aş fi, dacă te măriţi cu el, nu te mai socotesc sora mea. Ori eu, ori Lujin! Şi-acum plecaţi…

— Ţi-ai pierdut minţile! Eşti un tiran! zbieră Razumihin, dar Raskolnikov nu mai răspunse, fiindcă nu mai era în stare. Se lăsă pe divan şi se întoarse cu faţa la perete, sleit de puteri. Avdotia Romanovna aruncă o privire nedumerită spre Razumihin; ochii ei negri scăpărară; privirea ei îl făcu să tresară. Pulheria Alexandrovna părea zdrobită.

— Nu plec pentru nimic în lume! îi şopti ea, aproape disperată, lui Razumihin. Rămân aici, văd eu unde. Conduceţi-o pe Dunia.

— O să stricaţi tot! răspunse tot în şoaptă Razumihin, ieşindu-şi din fire. Veniţi măcar pe scară. Nastasia, adu lumină! Vă jur, continuă el pe scară, coborând glasul, mai adineauri numai că nu ne-a luat la bătaie pe mine şi pe doctor! Acesta a cedat, ca să nu-l enerveze, şi a plecat, eu am rămas jos de pază, iar el în timpul ăsta s-a îmbrăcat şi a şters-o. O să fugă iar dacă îl enervaţi, în toiul nopţii, şi cine ştie ce mai poate să-şi facă…

— Vai de mine, ce spuneţi!

— Şi nici Avdotia Romanovna nu poate să rămână singură în casa în care aţi tras! Păi ştiţi ce loc e acela? Ticălosul ăla de Piotr Petrovici putea să vă găsească o locuinţă mai ca lumea… De fapt, ştiţi, eu sunt cam ameţit, de asta ocărăsc; nu luaţi în seamă…

— Mă duc la gazda lui, nu se lăsă Pulheria Alexandrovna, şi mă rog de ea să ne dea un colţişor unde să rămânem în noaptea asta Dunia şi cu mine. Nu pot să-l las aşa, nu pot!

Toate astea şi le spuneau pe palier, chiar în faţa uşii gazdei. Nastasia le făcea lumină, stând cu o treaptă mai jos. Razumihin era grozav de surescitat. Cu numai jumătate de ceas mai devreme, când îl conducea spre casă pe Raskolnikov, chit că fusese atât de limbut, lucru de care îşi dădea seama şi el, era cât se poate de vioi şi aproape treaz, în ciuda nemăsuratei cantităţi de vin băute în seara aceea. Acum însă, se afla într-o stare vecină cu exaltarea, iar tot vinul băut părea să i se fi urcat din nou la cap, cu putere îndoită. Stătea în faţa celor două doamne, ţinându-le de mână, încercând să le convingă prin argumente de o sinceritate surprinzătoare şi, pesemne pentru a fi mai convingător, strângându-le cu toată puterea, ca într-o menghină, în timp ce, fără pic de sfială, o sorbea din ochi pe Avdotia Romanovna. De durere, ele îşi mai smulgeau din când în când mâinile din laba lui uriaşă, osoasă, dar el nu-şi dădea seama şi le strângea mai abitir, trăgându-le către el. Dacă i-ar fi poruncit să se arunce atunci, ca să le facă un serviciu, cu capul în jos pe scară, le-ar fi îndeplinit pe loc dorinţa, fără să stea pe gânduri şi fără să-şi pună vreo întrebare. Pulheria Alexandrovna, chiar aşa tulburată şi cu gândul numai la Rodea al ei, deşi îşi dădea seama că tânărul era din cale-afară de excentric şi că o strângea prea tare de mână, îl socotea o adevărată providenţă şi se străduia să închidă ochii la toate aceste ciudăţenii. Avdotia Romanovna însă, deşi împărtăşea îngrijorarea mamei sale şi nu se speria cu una, cu două, era uimită, dacă nu chiar înspăimântată, văzând aţintite asupră-i privirile înflăcărate ale prietenului fratelui ei şi doar încrederea căpătată din ceea ce povestise Nastasia despre acest om ciudat îi stăvilea pornirea de-a o lua la sănătoasa, trăgându-şi mama după ea. Dar îşi dădea seama că acum nici măcar nu mai puteau fugi de el. De altfel, după vreo zece minute se linişti aproape cu totul: Razumihin avea însuşirea de a se arăta într-o clipă aşa cum era, oricare i-ar fi fost starea de spirit, astfel încât lumea se dumirea foarte repede cu cine avea de-a face.

— Nu se poate să vă duceţi la gazdă, ar fi cea mai mare prostie! strigă el ca să o convingă pe Pulheria Alexandrovna. Cu toate că îi sunteţi mamă, dacă rămâneţi îl aduceţi la turbare, şi-atunci dracu’ ştie ce se mai poate întâmpla! Uitaţi ce vă propun: o să rămână Nastasia cu el, iar eu vă însoţesc până acasă, că de mers singure pe stradă nu poate fi vorba, în privinţa asta, la noi, la Petersburg… Ei, n-are a face! … După aceea mă întorc numaidecât aici şi, peste un sfert de ceas, pe cuvântul meu de onoare, vin să vă dau raportul: cum e, dacă doarme sau nu doarme şi toate cele. După aceea, ascultaţi! După aceea, de la dumneavoastră alerg acasă la mine – am musafiri, beţi toţi – îl iau pe Zosimov, doctorul care îl tratează, e la mine acum, dar nu-i beat, sigur nu-i beat, nu se îmbată niciodată! Îl duc să-l vadă pe Rodka şi pe urmă imediat la dumneavoastră, deci într-o oră o să aveţi de două ori noutăţi despre el, de la mine şi de la doctor, înţelegeţi, de la doctor în persoană, ceea ce e cu totul altceva decât ce v-aş putea spune eu! Dacă-i este rău, jur că vă aduc eu încoace, iar dacă-i e bine, vă culcaţi. Eu o să rămân aici toată noaptea, în faţa uşii, fără să ştie el, iar pe Zosimov îl duc să doarmă la gazdă, ca să fie la îndemână. Spuneţi-mi, de cine are mai multă nevoie acum: de dumneavoastră sau de doctor? Mult mai de folos îi e un doctor. Aşa că să mergem acasă! Fiindcă la gazdă nu puteţi rămâne; eu pot, dar dumneavoastră nu v-ar da voie, pentru că… pentru că e o proastă. Ar fi geloasă, din pricina mea, pe Avdotia Romanovna, dacă vreţi să ştiţi, chiar şi pe dumneavoastră… Dar pe Avdotia Romanovna, cu siguranţă. Are o fire ciudată rău! De fapt, şi eu sunt un prost… Nu contează! Să mergem! Aveţi încredere în mine? Spuneţi, aveţi ori nu?

— Să mergem, mamă, spuse Avdotia Romanovna, va face cu siguranţă aşa cum a promis. L-a readus o dată la viaţă pe Rodea, şi dacă e adevărat că doctorul se învoieşte să rămână aici peste noapte, ce poate fi mai bine?

— Uite, dumneavoastră… dumneavoastră… mă înţelegeţi, pentru că sunteţi un înger! strigă plin de entuziasm Razumihin. Să mergem! Nastasia! Du-te îndată sus şi stai lângă el cu lumina aprinsă; într-un sfert de ceas sunt înapoi…

Pulheria Alexandrovna, deşi avea încă îndoieli, nu se mai împotrivi. Razumihin le luă pe amândouă de braţ şi începu să le tragă după el pe scară. Totuşi nu era deloc sigură în privinţa lui: „O fi el descurcăreţ şi îndatoritor, dar te poţi încrede în făgăduielile lui? În starea în care se află! …”

— A, înţeleg, vă gândiţi la starea mea! îi întrerupse gândurile Razumihin, ghicind ce era în mintea ei şi mergând pe trotuar cu nişte paşi atât de mari, încât cele două doamne abia se puteau ţine după el, lucru pe care nu părea să-l bage de seamă… N-are a face! Adică… m-am îmbătat ca un nerod, dar nu despre asta e vorba; nu băutura m-a îmbătat. Abia când v-am văzut mi s-a urcat la cap… Dar nu vă supăraţi! Nu mă luaţi în seamă, spun vrute şi nevrute, nu sunt vrednic de dumneavoastră… Sunt cu totul nevrednic! … Cum vă duc acasă, mă întorc la canal, îmi torn două vedre de apă în cap şi îmi trece… Dac-aţi şti cât vă iubesc pe amândouă! … Nu râdeţi şi nu vă supăraţi! … Puteţi să vă supăraţi pe oricine, dar pe mine nu vă supăraţi! Sunt prietenul lui şi, prin urmare, sunt şi prietenul dumneavoastră. Aşa vreau eu… Am presimţit asta… anul trecut, am avut un moment… De fapt, n-am presimţit nimic, fiindcă dumneavoastră aţi picat din cer. Şi poate că la noapte nici n-o să dorm… Zosimov ăsta se temea mai adineauri să nu înnebunească… De asta, vedeţi, nu trebuie să fie enervat…

— Vai de mine! strigă mama.

— Chiar doctorul v-a spus asta? întrebă speriată Avdotia Romanovna.

— A spus, dar nu-i aşa, nici vorbă să fie aşa. I-a dat şi o doctorie, un praf, am văzut cu ochii mei, dar tocmai atunci aţi venit dumneavoastră… Eh! … Era mai bine dacă veneaţi mâine! Am făcut bine că am plecat. Iar peste o oră o să vă dea raportul despre absolut tot chiar Zosimov. Mai bine, că el nu-i beat! Şi nici eu n-o să mai fiu… De ce-oi fi băut în aşa hal? Fiindcă m-au atras în discuţiile lor, blestemaţii! Şi mă jurasem că nu mă mai amestec în discuţii! … Debitează nişte aiureli! Era cât pe-aci să sar la bătaie! L-am lăsat pe unchiu-meu să facă pe gazda… Dacă vreţi să mă credeţi, ei cer omului să nu mai aibă deloc personalitate, asta li se pare foarte şic! Orice, numai să nu mai fii tu însuţi, să semeni cât mai puţin cu tine! Ăsta e pentru ei cel mai mare progres. Barem aiurelile alea de-ar fi ieşit din mintea lor, dar…

— Ascultaţi, îl întrerupse timid Pulheria Alexandrovna, însă asta nu făcu decât să pună gaz pe foc.

— Dar ce credeţi? strigă Razumihin pe un ton şi mai ridicat. Credeţi că de asta mi-e mie, că mint? Nici pomeneală! Chiar îmi place să-i aud minţind! Este singurul privilegiu pe care îl au oamenii faţă de toate celelalte vieţuitoare. Prin greşeală ajungi la adevăr. De asta şi sunt om, pentru că greşesc. Nu ajungi la nici un adevăr dacă nu greşeşti mai înainte măcar de paişpe ori, dacă nu chiar de o sută patruzeci, lucru onorabil în felul lui; dar noi nu suntem în stare să scornim nici măcar o minciună din capul nostru! Dacă tot minţi, cel puţin fă-o în felul tău, iar atunci te şi pup. O minciună originală e un lucru aproape mai bun decât un adevăr împrumutat de la altul; în primul caz eşti om, în al doilea eşti doar un papagal! Adevărul nu fuge, dar poate ţi-ai bătut viaţa-n cuie; au fost cazuri. Ce suntem noi acum? Toţi, toţi fără excepţie, fie că-i vorba despre ştiinţă, dezvoltare, gândire, invenţii, idealuri, dorinţe, liberalism, judecată, experienţă şi aşa mai departe, suntem doar nişte preşcolari. Ne-am învăţat şi ne place să gândească alţii pentru noi. Nu-i aşa? N-am dreptate? zbieră Razumihin scuturând şi strângând mâinile celor două doamne. Spuneţi, aşa e?

— O, Doamne, nu ştiu, zise biata Pulheria Alexandrovna.

— Aşa e, aşa e… deşi nu vă împărtăşesc întru totul părerea, adăugă serioasă Avdotia Romanovna şi scoase pe loc un ţipăt, atât de tare îi fusese strânsă mâna de data asta.

— Aşa e? Spuneţi că e aşa? Ei, atunci, dumneavoastră… dumneavoastră…, strigă el în culmea fericirii, … sunteţi un izvor de bunătate, de puritate, de înţelepciune şi de… perfecţiune! Daţi-mi mâna, daţi-mi-o… daţi-mi-o şi dumneavoastră, vreau să vă sărut mâinile aici, acum, în genunchi!

Îngenunche în mijlocul trotuarului, din fericire pustiu la ora aceea.

— Încetaţi, vă rog, ce faceţi? strigă speriată de-a binelea Pulheria Alexandrovna.

— Ridicaţi-vă, ridicaţi-vă! zise Dunia râzând, dar nu fără îngrijorare.

— Pentru nimic în lume, până nu-mi daţi mâinile! Aşa, ei, acum gata, m-am ridicat, să mergem! Sunt un biet nătărău, cu totul nevrednic de dumneavoastră, şi mai sunt şi beat pe deasupra, mi-e ruşine… Nu sunt demn să vă iubesc, dar să se plece în faţa dumneavoastră este datoria oricui, dacă nu-i o vită încălţată! Şi eu mă plec… Păi şi camerele în care staţi, chiar dacă-ar fi numai pentru ele, tot a avut dreptate Rodion când l-a dat afară pe Piotr Petrovici al dumneavoastră! Cum a îndrăznit să vă lase să staţi în asemenea camere? E scandalos! Ştiţi cine vine să stea aici? Doar îi sunteţi logodnică! Că îi sunteţi logodnică, nu? Ei bine, atunci vă spun eu că, după toate astea, logodnicul dumneavoastră e un ticălos!

— Ascultaţi, domnule Razumihin, dumneavoastră uitaţi…, începu Pulheria Alexandrovna.

— Da, da, aveţi dreptate, am uitat, ruşine să-mi fie! îşi luă seama Razumihin. Dar… dar… nu trebuie să vă supăraţi pe mine că vorbesc aşa! Fiindcă o spun din inimă şi nu ca să… hm… ar fi o mârşăvie… într-un cuvânt, nu pentru că vă… hm… bun, fie ce-o fi, nu spun de ce, nu îndrăznesc… Dar ne-am dat seama cu toţii mai devreme, de cum a intrat, că omul ăsta nu e de-al nostru. Nu fiindcă a venit frizat şi nu fiindcă s-a grăbit să arate cât e de deştept, ci fiindcă e o iscoadă şi un speculant; fiindcă e zgârcit ca un jidov şi e un măscărici, iar lucrul ăsta se vede. Credeţi că e deştept? Nu, e prost ca noaptea! Credeţi că e pe potriva dumneavoastră? Dumnezeule mare! Vedeţi, doamnelor, se opri el brusc în timp ce urcau deja scara spre camere, or fi ei toţi beţi acolo la mine, dar sunt toţi cinstiţi şi, chiar dacă batem câmpii, că şi mie mi se mai întâmplă, ajungem până la urmă şi la adevăr, fiindcă drumul nostru e nobil, pe când Piotr Petrovici nu merge pe un drum cinstit. Chiar dacă i-am înjurat adineauri de mama focului, îi stimez pe toţi; până şi pe Zametov, nu, pe el nu-l stimez, dar îl iubesc, că-i un mucos! Până şi pe dobitocul ăla de Zosimov, că e cinstit şi îşi cunoaşte meseria… Dar gata, totul e spus şi iertat. E iertat, nu? Bun, să mergem. Ştiu coridorul ăsta, am mai fost pe-aici; uite colo, la camera trei, a fost un scandal… La ce cameră staţi? La opt? Să vă zăvorâţi peste noapte şi să nu daţi drumul la nimeni. Peste un sfert de ceas mă întorc cu noutăţi şi peste încă jumate de ceas cu Zosimov, o să vedeţi! Fug, rămâneţi cu bine!

— Doamne Dumnezeule, Dunecika, oare ce-o să se mai întâmple? întrebă Pulheria Alexandrovna, întorcându-se speriată şi neliniştită către fiica sa.

— Linişteşte-te, mamă, răspunse Dunia scoţându-şi pălăria şi pelerinuţa. Însuşi Dumnezeu ni l-a trimis pe acest domn, chiar aşa ameţit cum era. Ne putem bizui pe el, te asigur. După tot ce a făcut până acum pentru fratele meu…

— Ah, Dunecika, Dumnezeu ştie dacă o să vină! Cum de-am fost în stare să-l las pe Rodea! … Cum îmi închipuiam eu că-l găsesc şi cum l-am găsit! Cât de aspru a fost, parcă nu l-ar fi bucurat venirea noastră…

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Nu, nu-i aşa, mamă. Nu l-ai văzut, fiindcă ai plâns întruna. E nervos, pentru că-i grav bolnav, de-aici se şi trag toate.

— Of, boala asta! Cine ştie ce s-o mai întâmpla! Şi cum a vorbit cu tine, Dunia! zise mama uitându-se cu sfială în ochii fiicei, pentru a-i citi gândurile, dar liniştită deja pe jumătate de faptul că Dunia îi lua totuşi apărarea fratelui ei, ceea ce însemna că îl iertase. Sunt sigură că mâine îşi schimbă gândurile, adăugă ea iscodind-o.

— Iar eu sunt sigură că mâine o să spună acelaşi lucru… în privinţa asta, i-o tăie Avdotia Romanovna, încheind în felul ăsta discuţia, şi fiindcă era vorba de o chestiune delicată, Pulheria Alexandrovna se temu să mai stăruie.

Dunia se apropie şi îşi sărută mama. Aceasta o strânse tare în braţe, fără să scoată o vorbă. După aceea, pradă neliniştii, se aşeză să aştepte întoarcerea lui Razumihin, urmărind-o cu sfială pe Dunia, care aştepta şi ea, plimbându-se dintr-un capăt în altul al odăii cu braţele încrucişate pe piept, cufundată în gânduri. Să se plimbe îngândurată încolo şi-ncoace era un obicei al Avdotiei Romanovna de fiecare dată când o frământa ceva şi maică-sa se temea întotdeauna s-o tulbure.

Razumihin, înfierbântat de băutură, era fără îndoială ridicol în pasiunea lui subită pentru Avdotia Romanovna, dar privind-o cum se plimba prin cameră cu braţele încrucişate, tristă şi îngândurată, poate că mulţi l-ar fi înţeles şi nu ar mai fi pus-o pe seama stării cu totul ieşite din comun în care se afla. Avdotia Romanovna era de o frumuseţe uluitoare: înaltă, foarte bine făcută, puternică şi sigură pe ea, lucru care răzbătea din orice gest al ei, fără să-i ştirbească în vreun fel gingăşia şi graţia mişcărilor. Semăna la chip cu fratele ei, dar despre ea se putea spune că e frumoasă. Avea părul blond închis, însă de o nuanţă ceva mai deschisă decât al fratelui ei, şi ochii aproape negri, strălucitori, mândri şi uneori, pentru câteva clipe, nespus de blânzi. Era palidă, dar nu avea o paloare bolnăvicioasă: faţa îi strălucea de sănătate şi de prospeţime. Gura era cam mică, iar buza de jos, proaspătă şi roşie, ieşea puţin în afară, împreună cu bărbia, însă acesta era singurul cusur al chipului ei minunat, care îi dădea de altfel multă personalitate şi un soi de aroganţă. Expresia feţei sale era întotdeauna mai mult serioasă şi gânditoare decât veselă; în schimb, cât de bine i se potriveau acestei feţe zâmbetul sau râsul vesel, tineresc, fără reţineri. E de înţeles că Razumihin înflăcărat, sincer, naiv, onest, voinic precum vitejii din bâline şi totodată cherchelit, care nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva, şi-a pierdut capul de la prima privire. Pe deasupra întâmplarea a făcut, parcă înadins, să o vadă prima dată pe Dunia în momentul acela minunat când chipul îi era transfigurat de iubirea pentru fratele ei şi de bucuria revederii. Pe urmă a mai văzut cum i-a tremurat buza de jos de indignare la dispoziţiile dure, necuviincioase şi nerecunoscătoare ale fratelui ei – şi asta l-a dat gata.

De altfel, spusese adevărul când, mai devreme, pe scară, ameţit de băutură, lăsase să-i scape că excentrica gazdă a lui Raskolnikov, Praskovia Pavlovna, avea să fie geloasă nu numai pe Avdotia Romanovna, ci poate chiar şi pe Pulheria Alexandrovna, din pricina lui. Căci, în ciuda faptului că Pulheria Alexandrovna avea deja patruzeci şi trei de ani, chipul ei mai păstra urmele frumuseţii de odinioară, părând mult mai tânăr, lucru care se întâmplă aproape întotdeauna cu femeile care şi-au păstrat până la bătrâneţe sufletul senin, impresiile vii şi inima cinstită şi curată. Să adăugăm, în paranteză, că a păstra toate acestea este singura cale de a nu-ţi pierde frumuseţea nici la bătrâneţe. Părul începuse să-i încărunţească şi să se rărească, riduri mici, ca nişte raze, îi apăruseră de mult în jurul ochilor, obrajii îi erau căzuţi şi supţi din pricina grijilor şi a durerii, însă cu toate acestea chipul ei era minunat. Era portretul Dunecikăi, după douăzeci de ani şi fără buza de jos ieşită în afară. Pulheria Alexandrovna era sensibilă, fără să cadă în sentimentalism, timidă şi îngăduitoare, dar numai până la o anumită limită: putea să treacă multe cu vederea şi să accepte multe, chiar lucruri care nu se potriveau cu părerile ei, însă exista întotdeauna o limită dictată de cinste, de reguli şi convingeri peste care nimic nu ar fi putut-o sili să treacă vreodată.

Exact după douăzeci de minute de la plecarea lui Razumihin, se auziră două bătăi uşoare, dar grăbite, în uşă: tânărul se întorsese.

— Nu intru, n-am timp! spuse repede când îi deschiseră uşa. Doarme dus, liniştit, asta-i grozav, dea Domnul să doarmă vreo zece ceasuri. Nastasia e cu el; i-am poruncit să nu se mişte de-acolo până nu mă-ntorc eu. Acuşi îl aduc pe Zosimov să vă dea raportul şi pe urmă mergeţi la culcare; văd că sunteţi epuizate.

Apoi se depărtă în fugă pe coridor.

— Ce tânăr descurcăreţ şi… devotat! exclamă Pulheria Alexandrovna în culmea bucuriei.

— Pare a fi un om de toată isprava, răspunse cu căldură în glas Avdotia Romanovna, începând să se plimbe iarăşi înainte şi-napoi prin odaie.

După vreun ceas auziră din nou paşi pe coridor şi apoi altă bătaie în uşă. De data asta, aşteptaseră amândouă absolut încrezătoare în promisiunea lui Razumihin şi, într-adevăr, acesta izbutise să vină cu doctorul. Zosimov se învoise imediat să abandoneze petrecerea şi să se ducă să-l vadă pe Raskolnikov, însă încoace venise fără tragere de inimă şi cu o mare doză de neîncredere, căci nu punea nici un temei pe ce spunea Razumihin, care era beat. Dar nu numai că îşi linişti pe dată amorul-propriu, ci se simţi chiar măgulit: îşi dădu seama că era într-adevăr aşteptat ca un oracol. Stătu doar zece minute, însă reuşi să o convingă şi să o liniştească pe deplin pe Pulheria Alexandrovna. Vorbi cu multă compasiune, însă în acelaşi timp cu reţinerea şi cu marea seriozitate a unui doctor de douăzeci şi şapte de ani aflat la o consultaţie importantă, fără să se abată câtuşi de puţin de la subiect şi fără să lase să se vadă nici cea mai mică dorinţă de a intra în relaţii mai apropiate şi mai familiare cu cele două doamne. Remarcând încă de când intrase frumuseţea orbitoare a Avdotiei Romanovna, se strădui de la începutul şi până la sfârşitul vizitei să o ignore, adresându-se numai Pulheriei Alexandrovna, ceea ce îi procură o imensă satisfacţie lăuntrică. Despre bolnav spuse că pentru moment găsea starea lui foarte satisfăcătoare. Potrivit observaţiilor sale, boala pacientului avea, pe lângă situaţia materială precară din ultimele luni, şi unele cauze morale, „este, ca să spunem aşa, produsul mai multor influenţe morale şi materiale complexe, al unor frământări, temeri, griji, idei… şi aşa mai departe”. Observând între timp că Avdotia Romanovna îl asculta cu deosebită atenţie, Zosimov începu să dezvolte această temă. Dar la întrebarea neliniştită şi timidă a Pulheriei Alexandrovna dacă „ar exista unele suspiciuni de nebunie”, răspunse cu un zâmbet calm şi sincer că i-au fost exagerate cam mult cuvintele; că se observă, fără îndoială, la bolnav o anumită idee fixă, ceea ce indică o monomanie, iar el, Zosimov, este acum foarte preocupat de acest extrem de interesant capitol al medicinei, însă nu trebuie uitat faptul că, mai până astăzi, bolnavul a delirat şi… şi, desigur, venirea rudelor sale îl va întrema, îl va distrage şi va avea un efect salvator – „numai să poată fi evitate noi şocuri foarte mari”, adăugă el grav. Apoi se ridică, îşi luă rămas-bun cu un aer serios, dar totodată cordial, şi se retrase însoţit de binecuvântările, recunoştinţa fierbinte şi rugăminţile celor două femei. Avdotia Romanovna îi întinse chiar mânuţa să i-o strângă, fără ca el să fi schiţat vreun gest, aşa că plecă extrem de mulţumit de vizita făcută şi, cu atât mai mult, de sine însuşi.

— Dar de vorbit, vorbim mâine. Acum culcaţi-vă, nu mai staţi! mai spuse o dată Razumihin, plecând împreună cu Zosimov. Mâine vin cât pot de devreme să vă dau raportul.

— Ce fată încântătoare e această Avdotia Romanovna! remarcă Zosimov, aproape lingându-şi buzele, când ieşiră în stradă.

— Încântătoare? Încântătoare, zici? urlă Razumihin repezindu-se cu mâinile la beregata lui Zosimov. Dacă mai îndrăzneşti o dată… Ai înţeles? Ai înţeles? strigă înhăţându-l de guler şi împingându-l în zid. Ai auzit?

— Bine, dă-mi drumul, eşti beat, fir-ai să fii! se apără Zosimov, iar pe urmă, când Razumihin îi dădu drumul, se uită ţintă la el şi izbucni în râs.

Razumihin stătea în faţa lui, cu braţele lăsate în jos, pradă unor gânduri sumbre, apăsătoare.

— Aşa-i, sunt un măgar, zise el mohorât, dar şi tu eşti la fel.

— Ba nu, frate, nu sunt deloc la fel. Eu nu visez prostii.

Mergeau în tăcere şi, abia când se apropiară de locuinţa lui Raskolnikov, Razumihin rupse tăcerea foarte îngrijorat.

— Ascultă, îi spuse el lui Zosimov, tu eşti băiat bun, dar pe lângă toate năravurile tale mai eşti şi curvar, ştiu bine, şi încă unul dintre cei mai mizerabili. Eşti un nemernic nevricos, nevolnic, cam într-o ureche, te-ai îngrăşat şi nu eşti în stare să-ţi refuzi nimic, iar eu numesc asta deja abjecţie, fiindcă la asta te duce, la abjecţie. Ai ajuns într-aşa un hal de răsfăţ, că îţi spun drept, nici nu ştiu cum de poţi să fii un doctor bun şi chiar dedicat. Dormi în puf (auzi, un doctor!), dar te scoli totuşi în toiul nopţii pentru un bolnav. Peste vreo trei ani, nu te mai dai tu jos din pat pentru nici un bolnav! … Bun, la dracu’, nu despre asta-i vorba, uite ce e: în noaptea asta o să rămâi să dormi la gazdă (mi-a luat o groază până am convins-o!), iar eu în bucătărie. Uite, aşa ai prilejul s-o cunoşti mai îndeaproape! Nu-i ce gândeşti tu! Aici, frate, nu-i nici umbră de chestii din astea…

— Nu gândesc nimic.

— La ea, frate, ai parte doar de pudoare, vorbă puţină, sfială, castitate îndârjită, dar, mai presus de toate, oftează şi se topeşte, se topeşte precum ceara. Scapă-mă de ea, pentru numele tuturor dracilor din lume! E mai mult decât încântătoare… O să-ţi fiu recunoscător pe veci!

— Ei, ce înflăcărare! Şi eu ce trebuie să fac?

— Te asigur că n-ai mare lucru de făcut, doar să îndrugi tâmpenii, ce vrei tu, numai stai lângă ea şi vorbeşte. În plus, eşti doctor, apucă-te şi trateaz-o de vreo boală. Îţi jur că n-o să-ţi pară rău. Are şi pian; după cum ştii, zdrăngănesc şi eu un pic; ştiu chiar un cântecel, unul rusesc, sentimental: „Vărs lacrimi amare…” Îi plac cântecele sentimentale, de la asta a şi-nceput toată istoria; dar tu eşti un virtuoz al pianului, un maestru, un Rubinstein18… Te asigur că n-ai să regreţi!

— Nu cumva i-ai promis ceva? Ceva de formă, vreo semnătură? I-oi fi promis c-o iei de nevastă…

— Nimic, nimic, nici pomeneală de aşa ceva! Nici nu e genul, deloc, s-ar fi dat şi Cebarov la ea…

— Ei, atunci las-o!

— Dar nu se poate s-o las aşa!

— Şi de ce nu se poate?

— Uite-aşa, dacă nu se poate, nu se poate! Te simţi legat, frate, la început m-a atras.

— Dar de ce-ai mai înnădit-o?

— N-am înnădit-o deloc, poate m-am înnădit eu singur, de prost ce sunt, iar ei o să-i fie cu siguranţă perfect egal că eşti tu ori că sunt eu, numai să stea cineva lângă ea şi să suspine. Aici, frate… Nu sunt în stare să mă exprim, aici… Tu eşti bun la matematică, ştiu că mai înveţi şi-acum… Apucă-te să-i vorbeşti despre calculul integral, nu glumesc, zău, te asigur că o să-i fie totuna: o să se uite la tine şi o să ofteze, poate s-o ţină aşa şi-un an. Eu, de altfel, i-am vorbit mult, două zile-n şir, despre camera lorzilor prusacă, despre ce altceva puteam să-i vorbesc? Nu face decât să suspine şi să se înfierbânte! Numai despre dragoste să nu-i vorbeşti… e ruşinoasă foc, arată-i doar că nu te mai poţi despărţi de ea, atât, nu-i nevoie de mai mult. E al naibii de confortabil, te simţi exact ca acasă – citeşti, stai, te culci, scrii… Poţi chiar s-o săruţi, cu băgare de seamă…

— Dar la ce-mi trebuie?

— Of, n-am cum să te fac să pricepi! O să vezi, vă potriviţi perfect! Şi înainte m-am gândit la tine… Că până la urmă tot aici ajungi! Aşa că ce te mai interesează dacă o să fie mai devreme sau mai târziu? Aici, frate, începi să trăieşti în puf, ei, dar nu e numai puful! Ai destule atracţii: aici e capătul lumii, ancora, refugiul tihnit, buricul pământului, temelia pe trei peşti a lumii, raiul, ce mai! Aici ai bliniile, kulebiacele19 grase, samovarul de seară, suspinele tandre, caţaveicile călduroase şi sobele încinse – e ca şi cum ai fi în acelaşi timp şi mort, şi viu, două avantaje dintr-odată. Încep să o iau razna, frate, fir-ar al dracului, e timpul să ne culcăm! Ascultă, eu am obiceiul să mă mai trezesc noaptea, aşa că o să urc să mai văd ce face. Dar nu-i nimic, astea-s fleacuri, totul e-n ordine. Nu-ţi face prea multe griji, dar dacă vrei, dă şi tu o raită pe-acolo. Şi dacă vezi că, să zicem, aiurează, ori că are febră ori mai ştiu eu ce, trezeşte-mă numaidecât. De fapt, nici nu…