~ II ~

A doua zi, Razumihin se trezi la ora opt, îngrijorat şi abătut. O mulţime de nedumeriri noi şi neaşteptate îi răsăriseră deodată în minte în dimineaţa aceea. Nu şi-ar fi închipuit că avea să se trezească vreodată aşa. Îşi aminti până în cele mai mici amănunte tot ce se întâmplase cu o seară în urmă şi înţelese că se petrecuse cu el ceva neobişnuit, că trăia o senzaţie cu totul necunoscută lui până atunci, care nu semăna cu nimic de mai înainte. În acelaşi timp, îşi dădea perfect seama că visul care îi aprinsese imaginaţia era atât de irealizabil, încât se ruşina de el, aşa că trecu degrabă la celelalte griji şi nedumeriri, mai concrete, pe care i le lăsase moştenire „de trei ori blestemata zi de ieri”.

Amintirea cea mai îngrozitoare era că ieri se dovedise „ticălos şi grobian”, nu numai pentru că fusese beat, ci pentru că profitase de situaţia tinerei fete ca să-l critice, dintr-o gelozie prostească şi neaşteptată, pe logodnicul ei, fără să ştie măcar ce relaţii şi ce obligaţii existau între ei şi fără să-l cunoască măcar ca lumea pe omul acela. Cu ce drept îl judeca el aşa în pripă şi cu atâta uşurinţă? De unde şi până unde avea el căderea să judece? Putea oare o fiinţă ca Avdotia Romanovna să se dea unui bărbat nedemn de dragul banilor? Asta înseamnă că are şi el calităţile lui. Camerele? Păi, într-adevăr, de unde să fi ştiut el ce camere erau acelea? De fapt, le pregăteşte chiar acum o locuinţă… Pfui, josnic mai e totul! Şi asta-i justificare, că era beat? O scuză prostească, o scuză care nu face decât să-l înjosească şi mai mult. În vin e adevărul şi uite că tot adevărul a ieşit la iveală, adică a dat pe faţă toată mârşăvia sufletului său invidios şi grosolan. Oare un astfel de vis îi este îngăduit, fie şi o clipă, unui om ca el, Razumihin? Ce este el pe lângă o astfel de fată – un beţiv scandalagiu care ieri s-a mai şi dat mare? Să fie posibilă o alăturare atât de cinică şi de ridicolă? La acest gând, Razumihin se făcu roşu ca racul şi, ca un făcut, exact în clipa aceea îşi aminti clar cum spusese ieri, când stăteau pe scară, că gazda o să fie geloasă pe Avdotia Romanovna din pricina lui… Asta chiar punea capac la toate. Dădu un pumn zdravăn în sobiţa din bucătărie, se răni la mână şi sparse o cărămidă.

— Bineînţeles, mormăi în barbă o clipă mai târziu, cu un sentiment de umilinţă, bineînţeles, s-a zis, toate măgăriile astea nu le mai speli acum nici în şapte ape… Dar poate că nu mai are nici un rost să mă gândesc la asta, o să-mi fac apariţia tăcând mâlc… şi datoria o să mi-o fac tot aşa… tăcând mâlc… n-o să-mi cer nici măcar scuze, n-o să spun nimic şi… şi ce mai, acum, bineînţeles, s-a dus dracului tot!

Cu toate astea, îmbrăcându-se, îşi examină hainele cu mai multă atenţie decât de obicei. Altele oricum nu avea şi, chiar dacă ar fi avut, nu şi le-ar fi pus, „înadins nu le-aş fi pus”. Dar nici nu putea să se înfăţişeze la ele ca un cinic nespălat; nu avea nici un drept să le jignească în sentimentele lor, cu atât mai mult cu cât aveau nevoie de el şi îl chemaseră chiar ele. Îşi curăţă temeinic hainele cu peria; rufăria era întotdeauna într-o stare destul de bună, în privinţa asta se arăta foarte pedant.

În dimineaţa aceea îşi făcu toaleta cu multă grijă. Găsi nişte săpun la Nastasia şi se spălă pe cap, pe gât şi mai ales pe mâini. Când ajunse însă la întrebarea dacă să-şi radă barba sau nu (Praskovia Pavlovna avea nişte brice excelente, rămase de la răposatul domn Zarniţân), se trezi refuzând hotărât, chiar cu un soi de îndârjire: „Nu, rămân aşa, să nu creadă cumva că m-am ras ca să… aşa or să creadă în mod sigur! Nu, pentru nimic în lume! Mai ales… mai ales când mă ştiu atât de grosolan, de îngălat şi de prost-crescut. Să spunem că mă socotesc, întru câtva e chiar adevărat, un om cinstit… ei şi, ce mare scofală că sunt un om cinstit? Orice om trebuie să fie cinstit, chiar mai mult de-atât… Totuşi (cum ar fi putut să uite!) a avut şi el învârtelile lui… nu chiar necinstite, bun, dar oricum… Cât despre cele ce i-au trecut prin cap! Hm… să pui toate astea alături de Avdotia Romanovna! La dracu’! Mi-e totuna! De asta o să mă şi arăt îngălat, soios şi prost-crescut, puţin îmi pasă! Chiar o să fiu şi mai şi! …”

În toiul acestor monologuri îl găsi Zosimov, care îşi petrecuse noaptea în salonul Praskoviei Pavlovna şi se pregătea să se întoarcă acasă, dar înainte de-a pleca voia să mai vadă o dată bolnavul. Razumihin îl anunţă că dormea buştean. Zosimov îi spuse să nu-l trezească, să îl lase până se scoală singur, şi promise că va mai trece pe la ora zece.

— Numai să fie acasă, adăugă. Fir-ar al naibii! Dacă n-ai autoritate asupra bolnavului, cum să-l tratezi? Nu ştii, se duce el la dânsele sau vin dânsele aici?

— Dânsele, cred, răspunse Razumihin prinzând sensul întrebării. Vin anume ca să vorbească despre treburile lor de familie. Eu plec. Tu, ca doctor, ai mai multe drepturi decât mine.

— Nu sunt duhovnic, vin şi plec, am destule pe cap şi fără ele.

— Pe mine mă îngrijorează un lucru, îl întrerupse Razumihin încruntându-se. Ieri, când eram beat, pe drum m-a luat gura pe dinainte şi i-am spus tot felul de prostii… tot felul… printre altele, că te temi ca nu cumva… să dea semne de nebunie.

— Asta ai îndrugat ieri şi în faţa doamnelor.

— Ştiu, am făcut o prostie! Bate-mă, dacă vrei! Dar chiar te-ai gândit serios la asta?

— Aiurea, serios! Tu mi l-ai descris, când am mers la el, ca pe un monoman… Ei, ieri am mai pus şi gaz pe foc, adică tu, cu povestea aia… cu zugravul; o discuţie a-ntâia; poate asta l-a şi făcut să-şi iasă din minţi! Dacă aş fi ştiut exact ce s-a petrecut mai deunăzi la secţie şi că o canalie l-a jignit cu… bănuielile sale! Hm… aş fi împiedicat ieri discuţia aceea. Fiindcă monomanii ăştia fac din ţânţar armăsar şi mai iau şi de bune aiurelile pe care le scornesc… Din ce mi-am amintit eu de ieri şi din ce-a povestit Zametov, mi-am lămurit jumătate din caz. Zău! Cunosc un caz cu un ipohondru, un individ la vreo patruzeci de ani, care şi-a ieşit din sărite fiindcă un puşti de opt ani l-a luat peste picior la masă şi a băgat cuţitul în el! Pe când aici, aici avem de-a face cu un om redus la mizerie şi silit să suporte grosolăniile unui poliţist; adaugă la asta şi un început de boală, şi o asemenea bănuială? Gândeşte-te puţin: un ipohondru furios şi de un orgoliu turbat, teribil! Poate că tocmai de aici i se trage şi boala! Păi da, fir-ar să fie! … Dar apropo, Zametov ăsta e de fapt un băiat simpatic, numai că, hm… n-avea nici un rost să povestească ieri toate astea. E limbut din cale-afară!

— Dar cui i-a povestit? Mie şi ţie.

— Şi lui Porfiri.

— Ce dacă i-a povestit şi lui Porfiri?

— Apropo, tu ai vreo influenţă asupra mamei şi surorii lui? Spune-le să fie mai prudente astăzi cu el…

— S-a făcut! răspunse fără nici un chef Razumihin.

— Şi de ce s-o fi luat aşa de acest Lujin? Omul are bani, iar soră-sii se pare că nu-i displace… Ele n-au un sfanţ, nu?

— Ce mă tot descoşi? strigă nervos Razumihin. De unde să ştiu eu dacă au sau n-au vreun sfanţ? Întreabă-le singur, poate îţi spun…

— Pfui, prost mai eşti uneori! Nu ţi s-au risipit aburii beţiei de-aseară… Rămâi cu bine şi mulţumeşte-i din partea mea Praskoviei Pavlovna pentru găzduire. S-a încuiat în odaie, nici n-a răspuns când i-am dat bună dimineaţa prin uşă, deşi la ora şapte era trează, i s-a adus samovarul din bucătărie pe coridor… Nu m-am dovedit vrednic s-o văd la faţă…

La nouă fix, Razumihin se înfiinţă la camerele lui Bakaleev. Cele două doamne îl aşteptau deja de mult, cu o nerăbdare isterică. Se sculaseră la şapte, dacă nu chiar mai devreme. El intră întunecat ca noaptea şi se înclină stângaci, blestemându-şi în sinea lui timiditatea. Dar lucrurile se brodiră altfel decât se aşteptase: Pulheria Alexandrovna se repezi la el, îi apucă amândouă mâinile şi numai că nu i le sărută. Aruncă o privire timidă către Avdotia Romanovna, dar chipul ei trufaş exprima în clipa aceea o asemenea recunoştinţă şi simpatie afectuoasă, o asemenea stimă (în locul privirilor ironice şi al dispreţului prost ascuns), încât se simţi cu totul descumpănit. I-ar fi venit fără îndoială mult mai uşor dacă l-ar fi întâmpinat cu nişte cuvinte de ocară. Din fericire, avea la îndemână un subiect de discuţie, aşa că se grăbi să se agaţe de el.

Auzind că fiul ei nu se trezise încă, dar că totul mergea minunat, Pulheria Alexandrovna declară că asta se nimerea cum nu se poate mai bine, căci avea mare, mare, mare nevoie să discute înainte cu Razumihin. Apoi îl întrebă dacă băuse ceaiul şi îl pofti să-l servească împreună, fiindcă ele îl aşteptaseră pe el. Avdotia Romanovna sună şi în odaie îşi făcu apariţia un ins jerpelit şi soios, căruia îi ceru să le aducă ceaiul. Într-un sfârşit îi servi, dar atât de îngălat şi cu atâta lipsă de cuviinţă, încât doamnele se simţiră jenate. Razumihin începu să înjure vârtos spelunca aceea, dar amintindu-şi de Lujin, tăcu îndată, se fâstâci şi se bucură nespus când întrebările Pulheriei Alexandrovna îl potopiră fără să-i mai lase răgaz.

Dându-şi silinţa să răspundă, vorbi trei sferturi de ceas, întrerupt necontenit cu noi întrebări, şi reuşi până la urmă să le spună ce era mai important şi mai necesar de ştiut, lucruri pe care abia le aflase şi el, despre ceea ce se petrecuse cu Rodion Romanovici în acest ultim an, iar în încheiere le povesti pe larg despre boala lui. De fapt, multe le trecu sub tăcere, printre altele şi scena de la secţie, cu toate urmările ei. Doamnele îi ascultară povestea cu aviditate, însă când socoti că ajunsese la capăt şi că îşi mulţumise pe deplin ascultătoarele, Razumihin se trezi că aşteptau să intre în miezul ei.

— Spuneţi-mi, spuneţi-mi, dumneavoastră ce credeţi… Iertaţi-mă, nu vă ştiu nici acum numele, începu grăbită Pulheria Alexandrovna.

— Dmitri Prokofici.

— Aşa, aşa, Dmitri Prokofici, aş dori, tare mult aş dori să aflu… în general… cum vede el lucrurile, adică, dacă mă înţelegeţi, cum să vă spun, adică, mai bine zis, ce îi place şi ce nu îi place? E tot timpul aşa de nervos? Ce dorinţe şi, ca să spun aşa, ce visuri are, dacă se poate? Ce anume îl influenţează acum în mod deosebit? Într-un cuvânt, aş dori…

— Ah, mamă, cum vrei să-ţi răspundă la toate astea aşa, deodată! o mustră Dunia.

— O, Doamne, deloc nu m-am aşteptat să-l găsesc aşa, Dmitri Prokofici, deloc.

— E cât se poate de firesc, răspunse Dmitri Prokofici. Eu nu am mamă, dar unchiu-meu vine în fiecare an aici şi nu mă recunoaşte aproape niciodată, nici măcar după înfăţişare, cu toate că e un om deştept; or, în cei trei ani de când nu v-aţi văzut s-au întâmplat multe. Ce pot să vă spun? Eu îl ştiu pe Rodion de un an şi jumătate; e ciufut, posomorât, mândru şi înfumurat; în ultimul timp (dar poate chiar de mai multă vreme) e suspicios şi ipohondru. E bun şi mărinimos. Nu-i place să-şi arate sentimentele şi mai degrabă se poartă cu duritate decât să-şi dezvăluie sufletul în cuvinte. Câteodată e pur şi simplu rece şi insensibil până la lipsă de omenie, de parcă ar avea în el două firi opuse care se arată pe rând. Câteodată e groaznic de tăcut! Ai putea crede că e foarte ocupat şi toată lumea îl deranjează, însă el zace şi nu face nimic. Nu-i plac ironiile, dar nu pentru că n-ar avea un spirit ascuţit, ci pur şi simplu pentru că nu are timp de fleacuri din astea. Nu ascultă până la capăt ce i se spune. Nu-l interesează niciodată ce-i interesează pe ceilalţi. Are o părere grozav de bună despre el, nu fără motiv, aş spune. Bun, ce-ar mai fi? … Cred că venirea dumneavoastră o să aibă o influenţă cum nu se poate mai binefăcătoare asupra lui.

— Ah, de-ar da Dumnezeu! exclamă chinuită Pulheria Alexandrovna după ce-i auzi părerea despre Rodea al ei.

În sfârşit, Razumihin se uită cu mai multă îndrăzneală la Avdotia Romanovna. O privise mereu în timpul discuţiei, dar fugitiv, doar pentru o clipă, mutându-şi imediat ochii de la ea. Avdotia Romanovna ba stătea la masă şi asculta cu atenţie, ba se ridica şi începea să se plimbe, după cum îi era obiceiul, dintr-un capăt în altul al odăii, cu braţele încrucişate, cu buzele strânse, punând din când în când câte o întrebare fără să se oprească din mers, cufundată în gânduri. Nici ea nu asculta până la capăt ce i se spunea. Era îmbrăcată cu o rochiţă dintr-un material uşor, de culoare închisă, cu un fişiu mic, transparent, legat la gât. Razumihin îşi dădu seama imediat, după o serie de indicii, că situaţia celor două femei era destul de precară. Dacă Avdotia Romanovna ar fi fost îmbrăcată ca o regină, nu i-ar fi inspirat nici o teamă; acum însă, poate tocmai pentru că era îmbrăcată atât de sărăcăcios şi pentru că devenise conştient de situaţia lor strâmtorată, i se cuibări în suflet un soi de frică şi începu să supravegheze fiecare cuvânt pe care îl rostea şi fiecare gest pe care îl făcea, lucru cu atât mai stânjenitor pentru cineva care nici aşa nu avea prea mare încredere în sine.

— Aţi spus multe lucruri interesante despre firea fratelui meu şi… aţi vorbit fără părtinire. Asta e bine, credeam că îl idolatrizaţi, remarcă Avdotia Romanovna zâmbind. Fără îndoială, nu greşiţi zicând că ar trebui să aibă o femeie lângă el, adăugă ea îngândurată.

— N-am zis asta, totuşi poate aveţi dreptate, numai că…

— Ce?

— Că el nu iubeşte pe nimeni, poate că nici n-o să iubească vreodată, încheie discuţia Razumihin.

— Adică nu e capabil să iubească?

— Ştiţi, Avdotia Romanovna, semănaţi teribil cu fratele dumneavoastră, în toate privinţele! lăsă el să-i scape, spre propria lui surprindere, dar amintindu-şi îndată că îi vorbea de fapt despre fratele ei, se înroşi ca un rac şi se fâstâci îngrozitor.

Avdotia Romanovna nu-şi putu stăpâni râsul uitându-se la el.

— În privinţa lui Rodea s-ar putea să greşiţi amândoi, interveni Pulheria Alexandrovna. Nu vorbesc despre ce-i acum, Dunecika. Poate că ce scrie Piotr Petrovici în scrisoarea aceea… şi ce am presupus noi două nu e adevărat, dar nici nu vă puteţi închipui, Dmitri Prokofici, cât de lipsit de simţul realităţii e şi, cum să vă spun eu, de capricios. N-am fost niciodată sigură de firea lui, nici măcar când avea numai cincisprezece ani. Sunt încredinţată că e în stare şi acum să facă dintr-odată vreun lucru care nu i-ar trece nimănui prin cap… Fără să mergem prea departe, ştiţi că acum un an şi jumătate m-a lăsat mută de uimire, m-a făcut praf, numai că nu m-a băgat în mormânt când i s-a năzărit să se însoare cu acea, cum o cheamă, cu fiica acestei Zarniţâna, gazda lui?

— Ştiţi cumva amănunte despre povestea asta? întrebă Avdotia Romanovna.

— Credeţi, continuă aprinzându-se Pulheria Alexandrovna, că l-ar fi oprit lacrimile mele, ori faptul că aş fi căzut bolnavă, ori că aş fi murit de durere, ori sărăcia noastră? Ar fi trecut cât se poate de liniştit peste tot ce i-ar fi stat în cale. Poate, poate nu ne iubeşte?

— Mie nu mi-a spus niciodată nimic despre această poveste, răspunse precaut Razumihin, dar am auzit câte ceva chiar de la doamna Zarniţâna, cu toate că nu-i stă nici ei în fire să spună prea multe, iar ce am auzit, mă rog, chiar că e cam ciudat…

— Dar ce, ce aţi auzit? întrebară într-un glas cele două femei.

— De fapt, nimic cu totul deosebit. Am aflat doar că această căsătorie, care fusese deja hotărâtă şi care n-a mai avut loc numai din pricina morţii logodnicei, nu i-a fost foarte pe plac nici doamnei Zarniţâna… În afară de asta, se spune că logodnica nu era deloc arătoasă, adică se spune că era chiar urâtă… şi bolnăvicioasă… şi ciudată… dar altminteri, se pare, avea şi unele calităţi. Trebuie să fi avut negreşit şi nişte calităţi, altfel nu se mai înţelege nimic… Nici n-a fost vorba de vreo zestre, însă oricum nu s-ar fi bizuit el pe vreo zestre… O treabă ca asta nu-i uşor de judecat.

— Eu sunt convinsă că era o fată demnă de stimă, se pronunţă scurt Avdotia Romanovna.

— Dumnezeu să mă ierte, dar eu m-am bucurat atunci de moartea ei, deşi nici nu ştiu cine pe cine ar fi nenorocit: el pe ea sau ea pe el? puse capăt discuţiei Pulheria Alexandrovna.

Pe urmă începu, cu grijă şi reţinere, uitându-se tot timpul la Dunia, lucru fără îndoială neplăcut pentru aceasta, să îl descoasă din nou despre scena de ieri dintre Rodea şi Lujin. Această întâmplare, după cât se vedea, o îngrijora mai mult decât orice, speriind-o şi făcând-o chiar să tremure. Razumihin îi mai povesti o dată totul de-a fir a păr, însă de data asta adăugă şi concluzia lui: îl acuză de-a dreptul pe Raskolnikov că l-a insultat cu intenţie pe Piotr Petrovici, iar asta nu o mai puse pe seama bolii.

— Avea asta în cap încă dinainte să se îmbolnăvească, adăugă el.

— Şi eu cred la fel, spuse Pulheria Alexandrovna, care părea deja zdrobită; o miră însă foarte mult faptul că de data asta Razumihin vorbea cu mare prudenţă, parcă chiar cu stimă, despre Piotr Petrovici, lucru care o surprinse şi pe Avdotia Romanovna.

— Atunci, asta e părerea dumneavoastră despre Piotr Petrovici? nu o răbdă inima să nu întrebe pe Pulheria Alexandrovna.

— Nici n-aş putea avea altă părere despre viitorul soţ al fiicei dumneavoastră, răspunse categoric şi plin de înflăcărare Razumihin, şi nu spun asta dintr-o politeţe de conjunctură, ci pentru că… pentru că… ei bine, măcar pentru faptul că Avdotia Romanovna însăşi l-a învrednicit de bunăvoie pe acest om cu alegerea dânsei. Dacă m-am purtat cum m-am purtat ieri, asta-i pentru că eram beat criţă şi… nebun, da, nebun, îmi pierdusem capul, îmi ieşisem din minţi de tot… şi acum mi-e ruşine…

Roşi şi tăcu. Avdotia Romanovna se îmbujoră la faţă, dar nu rupse tăcerea. Nu mai rostise un cuvânt din clipa în care venise vorba despre Lujin.

Cât despre Pulheria Alexandrovna, nefiind susţinută de fiica ei, era în mod vădit încurcată. În cele din urmă, poticnindu-se şi uitându-se întruna la Dunia, mărturisi că în momentul acela o îngrijora extrem de mult un anumit lucru.

— Vedeţi, Dmitri Prokofici…, începu ea. O să fiu absolut sinceră cu Dmitri Prokofici, nu, Dunecika?

— Bineînţeles, mamă, răspunse pe un ton categoric Avdotia Romanovna.

— Uitaţi despre ce e vorba, se grăbi să-i povestească Pulheria Romanovna, ca şi cum faptul că i se îngăduia să-şi verse durerea ar fi izbăvit-o într-adevăr de ea. Astăzi, dis-de-dimineaţă, am primit de la Piotr Petrovici un bilet, drept răspuns la scrisoarea pe care i-am trimis-o ieri ca să ne anunţăm sosirea. Vedeţi, s-ar fi cuvenit să ne întâmpine ieri la gară, aşa cum făgăduise. În schimb, a trimis un lacheu să ne dea adresa acestor camere, să ne însoţească până aici şi să ne transmită că dânsul, Piotr Petrovici, are să vină la noi în dimineaţa asta. Când colo, azi-dimineaţă a sosit bileţelul ăsta, uitaţi… Citiţi-l mai bine chiar dumneavoastră, e în el ceva care mă îngrijorează mult… o să vedeţi dumneavoastră îndată ce… să-mi spuneţi sincer ce părere aveţi, Dmitri Prokofici! Dumneavoastră cunoaşteţi mai bine decât oricine firea lui Rodea şi sunteţi cel mai în măsură să-l sfătuiţi. Vă spun dinainte că Dunecika a hotărât deja totul din prima clipă, însă eu, eu încă nu ştiu cum trebuie procedat şi… de aceea v-am aşteptat pe dumneavoastră.

Razumihin despături bileţelul datat cu o zi înainte şi citi următoarele:

Stimată doamnă Pulheria Alexandrovna, am onoarea de-a vă aduce la cunoştinţă că, fiind reţinut de împrejurări neprevăzute, nu am izbutit să vă întâmpin la gară, de aceea am trimis un om foarte descurcăreţ. Mă văd totodată lipsit de plăcerea de-a mă întâlni cu dumneavoastră şi mâine-dimineaţă, din pricina unor treburi care nu suferă amânare la senat şi pentru a nu vă stingheri întâlnirea de familie, a dumneavoastră cu fiul şi a Avdotiei Romanovna cu fratele dânsei. Voi avea onoarea de a vă vizita şi de a vă prezenta omagiile mele la locuinţa dumneavoastră abia mâine-seară, la ora opt fix, îndrăznind să vă rog stăruitor ca Rodion Romanovici să nu fie de faţă la întrevederea noastră, întrucât m-a jignit la modul cel mai grosier şi mi-a arătat o totală lipsă de consideraţie când l-am vizitat ieri, ştiindu-l bolnav, şi în afară de asta pentru că doresc să am personal şi pe larg cu dumneavoastră o explicaţie necesară în legătură cu un anume punct despre care doresc să vă aflu părerea. Totodată, am onoarea să vă previn că dacă, în ciuda rugăminţii mele, îl voi întâlni pe Rodion Romanovici, mă voi vedea nevoit să mă retrag imediat, lucru pentru care nu mă veţi putea învinui. Vă scriu aceste lucruri şi fiindcă presupun că Rodion Romanovici, care părea atât de bolnav atunci când l-am vizitat, după numai două ore s-a însănătoşit brusc şi, de vreme ce a ieşit deja din casă, este posibil să vină şi la dumneavoastră. M-am convins de asta cu propriii mei ochi, la locuinţa unui beţiv pe care l-a călcat o trăsură şi care a murit deja, unde i-a dat fiicei aceluia, o fată de moravuri uşoare, în jur de douăzeci şi cinci de ruble, pretextând că erau pentru înmormântare, ceea ce m-a mirat foarte mult, ştiind cât de greu aţi procurat dumneavoastră această sumă. Totodată, asigurând-o de stima mea deosebită pe Avdotia Romanovna, vă rog să primiţi sentimentul celui mai respectuos devotament din partea preaplecatului dumneavoastră servitor, P. Lujin

— Ce să fac eu acum, Dmitri Prokofici? întrebă Pulheria Alexandrovna aproape plângând. Cum să-i spun eu lui Rodea să nu vină? După ce-a stăruit atât aseară să îl refuzăm pe Piotr Petrovici, acum ni se dă dispoziţie să nu-l primim pe el! Dar el, cum o să afle, o să vină înadins… şi ce-o să fie atunci?

— Faceţi aşa cum a hotărât Avdotia Romanovna, răspunse pe dată Razumihin, foarte calm.

— O, Doamne! Ea spune… Dumnezeu ştie ce spune, fiindcă nu vrea să mă lămurească şi pe mine ce are de gând! Spune că e mai bine, adică nu că e mai bine, ci că trebuie neapărat, nu ştiu pentru ce, să vină şi Rodea azi la ora opt, să se întâlnească neapărat amândoi… Eu mă gândeam să nu-i arăt scrisoarea şi, cu ajutorul dumneavoastră, să-l împiedic să vină… fiindcă e iritabil… Apoi nici nu-nţeleg nimic, ce-i cu beţivul care a murit şi cu fiica lui şi cum a fost în stare să-i dea acestei fiice ultimii bani, toţi banii… pe care…

— Pe care i-am procurat cu atâta greutate, mamă, adăugă Avdotia Romanovna.

— Ieri a fost ceva cu el, spuse îngândurat Razumihin. Dacă aţi şti ce-a făcut ieri la cârciumă, deşi n-a fost chiar fără cap… hm! Mi-a vorbit într-adevăr şi mie despre un mort şi despre nu ştiu ce fată ieri, când îl însoţeam acasă, dar n-am priceput nimic… De altfel, ieri şi eu…

— Mamă, cel mai bine e să mergem noi la el, te asigur că o să vedem imediat ce avem de făcut. De altfel, e deja timpul. Doamne, e unsprezece! strigă ea uitându-se la foarte frumosul ei ceas de aur emailat, pe care îl purta la piept, atârnat de un fin lănţişor veneţian, şi care distona teribil cu tot restul. „Cadou de la logodnic”, se gândi Razumihin.

— O, da! … E timpul, Dunecika, aşa e! intră în panică Pulheria Alexandrovna. Să nu creadă cumva că nu venim fiindcă suntem supărate pentru ce-a fost ieri. O, Doamne!

În timp ce vorbea, îşi aruncă în grabă mantila pe umeri şi îşi puse pălăria. Dunecika începu să se pregătească şi ea. Mănuşile îi erau nu numai ponosite, ci chiar găurite, lucru care nu-i scăpă lui Razumihin, deşi această vădită sărăcie le dădea celor două doamne o anume prestanţă, cum se întâmplă întotdeauna cu cei care ştiu să poarte un veşmânt sărac. Razumihin se uita cu evlavie la Dunecika şi era mândru să o însoţească. „Cu siguranţă că regina aceea care îşi cârpea ciorapii în închisoare, îşi spunea el în sinea lui, arăta şi în clipa aceea ca o adevărată regină, ba chiar mai mult decât pe la solemnităţile şi recepţiile cu fast.”

— Dumnezeule! exclamă Pulheria Alexandrovna. Mi-ar fi trecut mie prin minte că o să mă tem să mă văd cu fiul meu, cu dragul, cu iubitul meu Rodea, aşa cum mă tem acum? … Fiindcă mă tem, Dmitri Prokofici! adăugă ea privindu-l cu sfială.

— Nu trebuie, mamă, zise Dunia sărutând-o. Ai mai bine încredere în el. Eu am.

— O, Doamne! Şi eu am, dar n-am închis ochii toată noaptea! exclamă biata femeie.

Ajunseră în stradă.

— Ştii, Dunecika, spre ziuă, când aţipisem puţin, mi-a apărut deodată în vis răposata Marfa Petrovna… îmbrăcată toată în alb… a venit la mine, m-a luat de mână şi a dat din cap, dar cu atâta asprime, parcă mă dojenea… O fi de bine? O, Doamne, Dmitri Prokofici, dumneavoastră nici nu ştiţi, Marfa Petrovna a murit!

— Nu, nu ştiu, care Marfa Petrovna?

— Fără veste a murit. Şi închipuiţi-vă…

— Lasă, mamă, interveni Dunia, dumnealui nici nu ştie cine e Marfa Petrovna.

— A, nu ştiţi? Şi eu care credeam că dumneavoastră ştiţi deja tot. Mă iertaţi, Dmitri Petrovici, dar zilele astea am fost pur şi simplu năucă. Cred că sunteţi o providenţă pentru noi, de asta am şi fost aşa de încredinţată că ştiţi deja tot. Eu vă socotesc ca pe o rudă… Nu vă supăraţi că vă vorbesc aşa. O, Doamne, dar ce aveţi la mâna dreaptă? V-aţi lovit?

— Da, m-am lovit, murmură Razumihin fericit.

— Câteodată prea spun ce am pe inimă şi Dunia mă mai trage de mânecă… Dar, Doamne, în ce chiţimie stă! Femeia aceea, gazda lui, pretinde că asta e o cameră? S-o fi trezit? Auziţi, aţi spus că lui nu-i place să arate ce simte, nu s-o fi săturat de… slăbiciunile mele…? Poate mă învăţaţi dumneavoastră, Dmitri Prokofici, cum să mă port cu el. Ştiţi, eu urc, dar sunt pierită de tot.

— Nu-l descoaseţi prea tare despre nimic dacă vedeţi că se crispează, mai ales de sănătate nu-l întrebaţi, nu-i place deloc.

— O, Dmitri Prokofici, e aşa de greu să fii mamă! Dar uite şi scara… Groaznică scară!

— Mamă, eşti deja palidă, linişteşte-te, scumpa mea, spuse Dunia luând-o cu binişorul. Rodea trebuie să fie fericit că te vede, iar dumneata îţi faci atâtea gânduri, adăugă ea cu ochii scăpărând.

— Staţi, mă duc eu înainte, să văd dacă s-a trezit.

Doamnele porniră încet în urma lui Razumihin, care o luă înainte pe scări şi, când ajunseră la etajul patru, în dreptul apartamentului gazdei, observară că, prin uşa abia-abia crăpată, doi ochi negri şi vioi le priveau pe amândouă din întuneric. Când privirile li se întâlniră, uşa se trânti brusc cu aşa un zgomot, că Pulheria Alexandrovna numai că nu ţipă, atât tare se sperie.