~ VI ~

— Nu cred! Nu pot să cred! repeta nedumerit Razumihin, încercând din răsputeri să respingă argumentele lui Raskolnikov. Se apropiau deja de casa în care erau camerele lui Bakaleev şi unde Pulheria Alexandrovna şi Dunia îi aşteptau deja de mult. Discutând cu aprindere, Razumihin se oprea întruna; tulburarea şi emoţia îi erau stârnite acum numai de faptul că, pentru prima oară, vorbeau despre asta pe faţă.

— Nu crede, atunci! replică ironic Raskolnikov, cu un zâmbet rece şi detaşat. Tu, după cum ţi-e obiceiul, n-ai observat nimic, dar eu am cântărit fiecare cuvânt…

— Fiindcă eşti bănuitor din fire, de asta ai cântărit… Mda… într-adevăr, recunosc că tonul lui Porfiri a fost destul de ciudat, iar ticălosul ăla de Zametov şi mai şi… Ai dreptate, avea el ceva, dar de ce? De ce?

— Şi-a schimbat părerea azi-noapte.

— Nici vorbă, dimpotrivă! Dacă aveau în cap ideea asta smintită, s-ar fi străduit din răsputeri să o ascundă, să nu-şi lase cărţile la vedere, ca pe urmă să te prindă… Dar acum… asta-i neobrăzare şi imprudenţă!

— Dacă aveau fapte, adică fapte adevărate, sau măcar nişte bănuieli cât de cât întemeiate, atunci şi-ar fi dat într-adevăr osteneala să-şi ascundă jocul, sperând la mai mult (de altfel, mi-ar fi făcut de mult şi o percheziţie!). Dar ei nu au fapte, nici măcar unul – totu-i numai o nălucire de-a lor, totu-i numai în capetele lor, le-a venit aşa o idee, de aia şi încercă să deruteze prin obrăznicie. Poate că asta l-a şi înfuriat pe Porfiri, că nu sunt fapte, iar de ciudă şi-a dat drumul. Dar poate are şi vreo intenţie… pare un om inteligent… Poate a vrut să mă sperie cu faptul că ştie… Are el psihologia lui, frate… De fapt, mi-e şi silă să explic toate astea. Las-o baltă!

— E jignitor, jignitor! Te înţeleg! Dar… dacă tot am vorbit acum limpede (şi e grozav că am vorbit în sfârşit limpede, asta mă bucură), am să-ţi mărturisesc fără înconjur că am observat de mult chestia asta la ei, ideea asta, în tot timpul ăsta, abia-abia schiţată, se-nţelege, dar chiar şi aşa, de ce? Cum de-ndrăznesc? De unde, de unde le-a venit? Dac-ai şti ce furii m-au apucat! Gândeşte-te puţin: un student sărac, doborât de mizerie şi de ipohondrie, aflat în pragul unei boli grave, însoţită de delir, care poate se şi declanşase (reţine lucrul ăsta!), bănuitor, orgolios, conştient de valoarea lui, care de jumătate de an n-a mai văzut picior de om prin ungherul lui, îmbrăcat numai în zdrenţe şi fără pingele la cizme, e silit să stea în faţa unor comisari oarecare şi să le rabde insultele; apoi datoria care îi cade din senin pe cap, poliţa neachitată la termen către consilierul de curte Cebarov, duhoarea de vopsea, căldura de treizeci de grade Réaumur, aerul închis, puhoiul de lume, povestea cu omorul persoanei la care fusese în ajun, şi toate astea pe stomacul gol! Păi cum să nu leşini! Şi pe asta, pe asta să se întemeieze totul! Păi, fir-ar al dracului! Înţeleg că ţi-e ciudă, Rodka, dar dacă aş fi în locul tău, eu le-aş râde tuturor în nas sau, şi mai bine, i-aş scuipa pe toţi drept în faţă, aş împărţi în stânga şi-n dreapta vreo douăzeci de palme bine plasate, cum li se cuvine întotdeauna, şi cu asta basta. Scuipă-i! Fă-ţi curaj! Nu le-ar fi ruşine!

„Chiar a prezentat bine totul”, se gândi Raskolnikov.

— Să scuip? Uşor de zis! Mâine mă aşteaptă alt interogatoriu! spuse el cu amărăciune. Oare trebuie să mă apuc să le dau explicaţii? Şi aşa mi-e necaz că ieri, la cârciumă, m-am coborât la mintea lui Zametov…

— Fir-ar ai dracului! Mă duc la Porfiri! Îl prind la înghesuială, ca între rude, şi îl fac să pună toate cărţile pe masă. Iar pe Zametov… „În sfârşit s-a prins!”, îşi spuse în gând Raskolnikov.

— Stai! strigă Razumihin, apucându-l deodată de umăr. Stai, te înşeli! M-am gândit mai bine: te înşeli! Spui că întrebarea cu muncitorii a fost o capcană? Păi, unde vezi tu capcana? Judecă şi singur: dacă făceai asta, te apucai să mărturiseşti că ai văzut pe cineva zugrăvind în apartament… pe lucrători? Din contră: n-ai văzut nimic, chiar dacă ai văzut! Cine ar mărturisi împotriva lui?

— Dacă făceam asta, aş fi spus neapărat că i-am văzut pe lucrători şi apartamentul, continuă să răspundă, fără nici un chef şi cu vădită silă, Raskolnikov.

— De ce-ai mărturisi împotriva ta?

— Fiindcă numai mujicii şi ageamiii tăgăduiesc de la bun început totul la interogatoriu, de la un capăt la altul. Un om ceva mai educat şi cu experienţă se străduie să recunoască îndată, pe cât posibil, toate lucrurile ce nu au legătură directă cu fapta şi care sunt de netăgăduit; numai că le atribuie alte cauze, le adaugă altă nuanţă, absolut neaşteptată, care le dă un sens complet diferit şi le pune într-o cu totul altă lumină. Porfiri a crezut că o să răspund în mod sigur aşa şi că o să spun în mod sigur că am văzut, ca să fie mai verosimil, ba o să mai bag şi de la mine ceva, ca să explic…

— Dar ţi-ar fi spus imediat că muncitorii nu aveau cum să fie în apartament cu două zile înainte şi că tu trebuie să fi fost acolo chiar în ziua omorului la ora opt. Te-ar fi încurcat cu un amănunt neînsemnat!

— Păi, pe asta a şi contat, că până să mă prind, o să mă grăbesc să dau un răspuns cât mai verosimil şi o să uit că muncitorii n-aveau cum să fie acolo acum două zile.

— Dar cum era să uiţi?

— Nimic mai simplu! Tocmai în amănunte din astea neînsemnate se încurcă cel mai uşor indivizii şireţi. Cu cât e omul mai şiret, cu atât se aşteaptă mai puţin să se dea de gol cu un fleac. Pe cei mai şireţi tocmai cu fleacuri trebuie să-i prinzi. Porfiri nu-i deloc aşa de prost cum îl crezi tu…

— În schimb e un ticălos, dacă lucrurile stau aşa!

Raskolnikov nu-şi putu opri râsul, dar în aceeaşi clipă i se părură ciudate însufleţirea şi mulţumirea cu care dăduse explicaţia din urmă, în timp ce înainte, cât discutaseră, fusese scârbit şi ursuz, vorbind numai de nevoie, pentru că nu avea încotro.

„Încep să prind gust pe ici, pe colo!”, se gândi.

Însă curând deveni neliniştit, stăpânit parcă de un gând neaşteptat şi alarmant. Era tot mai neliniştit. Se apropiau deja de intrarea casei lui Bakaleev.

— Du-te singur, zise deodată Raskolnikov, mă întorc imediat.

— Unde te duci? Am ajuns!

— Trebuie, trebuie neapărat, am treabă… vin într-o jumătate de ceas… Spune-le tu.

— Cum vrei, dar eu vin după tine!

— Asta-i bună, acum vrei şi tu să mă chinui! strigă el cu o enervare atât de amară şi cu atâta disperare în privire, încât Razumihin îşi lăsă braţele să cadă. Rămase un timp în marchiză şi îl privi posomorât cum se îndrepta cu paşi mari spre străduţa lui. În cele din urmă, jurându-şi cu gura pungă şi cu pumnii strânşi că-l stoarce el chiar azi pe Porfiri ca pe o lămâie, urcă s-o liniştească pe Pulheria Alexandrovna, deja alarmată că întârziaseră atât de mult.

Când ajunse acasă, Raskolnikov avea deja tâmplele lac de sudoare şi respira greu. Urcă iute scara şi, de cum intră în odaia care rămăsese neîncuiată, trase zăvorul. După aceea, cuprins de spaimă, se repezi ca un nebun în colţul cu gaura de sub tapet, unde pusese atunci lucrurile, vârî mâna înăuntru şi preţ de câteva minute scotoci atent, luând la rând toate neregularităţile şi încreţurile tapetului. Negăsind nimic, se ridică în picioare şi răsuflă adânc. Apropiindu-se adineauri de marchiza lui Bakaleev, i se năzărise deodată că era posibil ca vreun lucru, un lănţişor, un buton, sau chiar bucăţica de hârtie în care erau înfăşurate, cu înscrisul făcut de mâna bătrânei, să fi alunecat şi să se fi pierdut în vreo crăpătură, şi să se pomenească deodată că îi este pus dinainte în chip de probă neaşteptată şi de netăgăduit.

Stătea dus parcă pe gânduri şi un zâmbet ciudat, umil şi aproape prostesc, îi rătăcea pe buze. În cele din urmă îşi luă şapca şi ieşi încet din odaie. Gândurile i se învălmăşeau. Coborî îngândurat în gang.

— Uitaţi-l, dânsul e! strigă tare cineva.

Ridică privirea. Portarul stătea în uşa cămăruţei lui, arătându-i-l pe Raskolnikov unui bărbat scund, care după înfăţişare părea a fi târgoveţ, îmbrăcat cu un fel de halat lung şi cu o jiletcă şi aducând foarte bine de departe a muiere. Capul, acoperit cu o şapcă soioasă, îi atârna pe piept şi toată făptura lui părea cocârjată. Faţa flască, zbârcită, arăta ca a unui om de cincizeci de ani, iar ochii mici, afundaţi în pungile de dedesubt, aveau o privire ursuză, aspră şi nemulţumită.

— Ce e? întrebă Raskolnikov apropiindu-se de portar.

Târgoveţul se uită pieziş la el, pe sub sprâncene, cercetându-l fără grabă, cu o privire atentă şi stăruitoare; apoi se întoarse încet şi, fără să spună un cuvânt, ieşi din gang în stradă.

— Ce-i asta? strigă Raskolnikov.

— Păi, m-a descusut dacă şade aici un student, mi-a spus numele dumneavoastră şi a-ntrebat la cine staţi. Taman atunci aţi coborât, eu v-am arătat, iar el a plecat. Poftim treabă!

Portarul era şi el nedumerit, dar nu cine ştie ce şi, după ce se mai gândi o clipă, se întoarse şi se strecură înapoi în cămăruţa lui.

Raskolnikov se repezi după târgoveţ şi îl văzu îndată mergând pe partea cealaltă a străzii, cu pas egal şi fără grabă, cu ochii în pământ, chibzuind parcă la ceva. Îl ajunse repede din urmă, dar o vreme se mulţumi să meargă în spatele lui; într-un sfârşit păşi în rând cu el şi se uită la el dintr-o parte. Acela îl observă imediat, îi aruncă o privire rapidă, dar îşi plecă din nou ochii, şi merseră aşa vreun minut, unul lângă altul, fără să spună un cuvânt.

— De mine aţi întrebat… la portar? spuse în cele din urmă Raskolnikov cu un glas abia auzit.

Târgoveţul nu răspunse nimic, nici măcar nu se uită la el. Continuară să meargă în tăcere.

— De ce… aţi venit să întrebaţi… dacă acum tăceţi… ce mai e şi asta?

Glasul lui Raskolnikov era întretăiat, iar cuvintele parcă nu se lăsau rostite clar. De data asta târgoveţul ridică ochii şi se uită la Raskolnikov cu o privire sumbră, sinistră.

— Criminalule! spuse deodată cu voce scăzută, dar foarte limpede şi desluşită…

Raskolnikov mergea în rând cu el. Picioarele i se tăiară brusc, simţi un fior îngheţat pe şira spinării şi preţ de o clipă inima păru să-i stea în loc; pe urmă se porni să bată cu putere, mai-mai să-i spargă pieptul. Făcură aşa vreo sută de paşi, mergând unul lângă altul şi tăcând din nou mâlc.

Târgoveţul nu se uita la el.

— Dar ce… ce… Cine-i criminal? bâigui Raskolnikov abia auzit.

— Tu eşti criminal, răspunse celălalt, mai desluşit şi mai apăsat, cu un fel de zâmbet triumfător, parcă încărcat de ură, uitându-se iar drept la chipul palid al lui Raskolnikov şi drept în ochii lui încremeniţi.

Se apropiau de o răspântie. Târgoveţul coti la stânga şi îşi văzu de drum fără să se mai uite înapoi. Raskolnikov rămase pe loc şi se uită lung în urma lui. După ce făcuse deja vreo cincizeci de paşi, omul se întoarse şi îl privi cum stătea pironit locului. Deşi nu avea cum să vadă, lui Raskolnikov i se păru că omul arbora din nou zâmbetul lui rece, încărcat de ură şi triumfător.

Cu paşi greoi, istoviţi, cu genunchii tremurând şi parcă rebegit de frig, Raskolnikov se întoarse şi urcă în cămăruţa lui. Îşi scoase şapca, o puse pe masă şi rămase în picioare, nemişcat, preţ de vreo zece minute. Pe urmă se trânti vlăguit pe divan şi se întinse cu un geamăt slab, de om bolnav; avea ochii închişi. Zăcu aşa vreo jumătate de oră.

Nu se gândea la nimic. Totuşi gânduri sau frânturi de gânduri, imagini fără cap şi coadă i se perindau prin minte – chipuri de oameni pe care îi văzuse în copilărie sau îi întâlnise o singură dată, cine ştie unde, şi pe care nu şi le-ar fi amintit niciodată; clopotniţa bisericii din V.; masa de biliard dintr-o cârciumă şi un ofiţer necunoscut stând dinaintea ei; mirosul de trabuc dintr-o tutungerie de la subsol; un magazin de băuturi spirtoase, o scară de serviciu numai lături şi coji de ouă toată şi, răzbătând de undeva, dangătul de duminică al clopotelor… Toate astea se perindau rând pe rând şi se roteau ca un vârtej. Unele chiar îi plăceau şi se agăţa de ele, dar se stingeau repede, şi tot timpul parcă îl apăsa ceva pe dinăuntru, însă nu foarte tare. Uneori era chiar bine. Uşorul frison nu-i trecuse, dar şi el era aproape plăcut.

Auzind paşii grăbiţi şi vocea lui Razumihin, închise ochii şi se prefăcu că doarme. Razumihin deschise uşa şi rămase o vreme în prag, părând să chibzuiască. Apoi păşi tiptil în cameră şi se apropie cu băgare de seamă de divan.

— Nu-l trezi, las’ să doarmă, mănâncă el mai încolo, se auzi vocea şoptită a Nastasiei.

— Că bine zici, spuse Razumihin.

Ieşiră amândoi cu băgare de seamă şi închiseră uşa. Mai trecu o jumătate de ceas. Raskolnikov deschise ochii şi se întinse din nou pe spate, punându-şi mâinile sub cap… „Cine-o fi? Cine să fie omul ăsta ieşit ca din pământ? Unde o fi fost şi ce-o fi văzut? A văzut tot, asta-i sigur. Dar unde a stat şi de unde a văzut? De ce-a ieşit abia acum la iveală? Şi cum a putut să vadă – să fie oare posibil? Hm…, îşi continuă Raskolnikov gândul, scuturat de friguri şi tresărind. Dar cutiuţa pe care a găsit-o Mikolai după uşă: asta n-a fost posibil? Probe… Îţi scapă ceva cât vârful unui ac şi iată o probă cât o piramidă egipteană! A zburat o muscă pe-acolo şi a văzut! Să fie posibil?”

Şi dintr-odată simţi cu silă că îl lăsau puterile, că era îngrozitor de slăbit.

„Trebuia să ştiu asta, se gândi cu un zâmbet amar, cum de-am îndrăznit, cunoscându-mă, presimţindu-mă, să iau toporul şi să mă mânjesc de sânge. Trebuia să ştiu dinainte!”, şopti disperat.

Uneori rămânea cu mintea pironită asupra unui gând: „Nu, oamenii aceia nu sunt făcuţi aşa: adevăratul stăpân, căruia i se permite totul, face praf Toulonul, măcelăreşte la Paris, uită o armată în Egipt, pierde o jumătate de milion de oameni în campania asupra Moscovei, scapă cu un calambur la Vilna; cu toate astea, după moarte e aşezat printre idoli, iar asta înseamnă că totul este permis. Nu, se pare că oamenii ăştia nu sunt făcuţi din carne, ci din bronz!”

Un gând mărunt, ivit dintr-odată, aproape că-l făcu să râdă: „Napoleon, piramide, Waterloo şi o văduvă de arhivar, jigărită şi ticăloasă, o baborniţă, o cămătăreasă cu un cufăr roşu sub pat, păi cum să digere aşa ceva până şi unul ca Porfiri Petrovici! Nu digeră, nici vorbă! Îl împiedică estetica: „S-ar târî Napoleon pe sub patul unei baborniţe”, ar zice el! Ei, ce tâmpenii! …”

Din când în când se simţea de parcă ar fi aiurat; cădea într-o stare de exaltare febrilă.

„Bătrânica-i un fleac! se gândea cuprins de înflăcărare, de elan. Bătrâna e poate chiar o greşeală, nu ea e problema! Cu bătrâna n-a fost decât boala… am vrut să fac mai repede pasul… n-am ucis un om, am ucis un principiu! Principiul l-am ucis, dar pasul nu l-am făcut, tot dincoace am rămas… N-am reuşit decât să omor. Dar nici asta n-am reuşit prea bine, se pare… Un principiu? De ce i-a făcut deunăzi de două parale prostănacul de Razumihin pe socialişti? Sunt nişte oameni muncitori şi întreprinzători; îi preocupă „fericirea generală”… Nu, mie mi-a fost dată o singură viaţă, alta n-o să mai fie, şi nu vreau să aştept „fericirea generală”. Vreau să trăiesc eu însumi ori mai bine nu trăiesc deloc. De fapt, n-am vrut să trec pe lângă o mamă care face foamea ţinându-mi strâns rubla în buzunar în aşteptarea „fericirii generale”. Cum se zice, contribui şi eu cu o cărămidă la clădirea fericirii generale şi asta îmi dă linişte sufletească. Ha-ha! Atunci pe mine de ce m-aţi sărit? Nu trăiesc decât o singură dată şi vreau şi eu… Eh, nu-s decât un păduche estetic, nimic mai mult, adăugă deodată izbucnind în râs ca un dement. Da, chiar aşa, sunt un păduche, continuă agăţându-se cu o bucurie răutăcioasă de acest gând, întorcându-l pe toate părţile, jucându-se cu el şi delectându-se, fie şi numai pentru că, în primul rând, acum cuget la faptul că sunt un păduche; pe urmă, în al doilea rând, pentru că o lună de zile am neliniştit preabuna providenţă luând-o ca martor că nu pentru carnea şi pofta mea fac ceea ce fac, ci în virtutea unui ţel măreţ şi plăcut. Ha-ha! În al treilea rând, pentru că mi-am propus ca, trecând la fapte, să procedez pe cât posibil just, cântărind, măsurând şi socotind. L-am ales dintre toţi păduchii pe cel mai nefolositor şi, omorându-l, mi-am propus să iau de la el exact atât cât am nevoie pentru primul pas, nici mai mult, nici mai puţin (vasăzică, restul să ajungă la mânăstire, aşa cum scrie în testamentul ei, ha-ha!) … Ceea ce dovedeşte, fără tăgadă, că sunt un păduche, adăugă scrâşnind din dinţi, este că sunt eu însumi mai respingător şi mai scârbos decât păduchele omorât şi am presimţit că aşa voi spune după ce voi ucide! Dar se poate oare compara ceva cu oroarea asta! O, ticăloşie! O, mârşăvie! … O, ce bine-l înţeleg pe „prorocul” cu sabia în mână, călare pe calul lui: Allah îţi porunceşte, supune-te creatură „tremurătoare”! Are dreptate, are dreptate „prorocul” când pune de-a curmezişul străzii o baterie a-ntâia şi trage şi-n cel drept, şi-n cel vinovat, fără să ne mai învrednicească cu vreo explicaţie! Supune-te, creatură tremurătoare şi fereşte-te să doreşti ceva, fiindcă asta nu e treaba ta… O, pentru nimic în lume, pentru nimic, n-o să i-o iert babei!”

Părul îi era ud de sudoare, buzele arse îi tremurau, privirea fixă era aţintită în tavan.

„Ce mult îmi iubeam mama şi sora! Acum de ce le urăsc? Da, le urăsc, fizic le urăsc, nu pot să le suport lângă mine… Adineauri m-am apropiat de mama şi am sărutat-o, îmi amintesc… S-o îmbrăţişez şi să mă gândesc că dacă ar afla… oare să-i spun? Asta ar fi din partea mea… Hm, ea trebuie să fie la fel ca mine, adăugă sforţându-se să cugete, parcă luptându-se cu delirul care punea stăpânire pe el. O, cât o urăsc acum pe bătrână! Cred că aş omorî-o din nou dacă s-ar trezi! Biata Lizaveta! De ce s-o fi nimerit acolo? … E ciudat totuşi că la ea aproape nici nu mă gândesc, ca şi cum n-aş fi omorât-o… Lizaveta! Sonia! Biete fiinţe blânde, cu nişte ochi blânzi… Dragele de ele! De ce nu plâng oare? De ce nu se vaită? … Ele dau tot… cu ochii lor blânzi şi liniştiţi… Sonia, Sonia! Blânda Sonia! …”

Nu mai ştiu de el şi i se păru ciudat că nu-şi amintea cum ajunsese în stradă. Se înserase de-a binelea. Întunericul se îndesea, iar luna plină strălucea din ce în ce mai luminoasă, însă aerul părea teribil de înăbuşitor. Era lume multă pe stradă; meseriaşii şi negustorii se întorceau pe la casele lor, alţii se plimbau; mirosea a var, a praf, a apă stătută. Raskolnikov mergea trist şi îngrijorat; îşi amintea foarte bine că ieşise din casă cu o anumită intenţie, că avea ceva de făcut şi că trebuia să se grăbească, dar ce anume – uitase. La un moment dat se opri şi zări pe trotuarul celălalt un om care îi făcea cu mâna. Traversă, îndreptându-se spre el, dar omul se răsuci brusc şi plecă de parcă nu se întâmplase nimic, cu capul plecat, fără să se întoarcă şi fără să dea vreun semn că l-ar fi chemat. „M-o fi chemat sau nu?”, se gândi Raskolnikov, luându-se totuşi după el. Însă când ajunse la nici zece paşi, îl recunoscu şi se sperie: era târgoveţul de mai înainte, îmbrăcat în acelaşi halat şi la fel de cocârjat. Raskolnikov înaintă păstrând distanţa; inima îi bătea cu putere; cotiră amândoi într-o străduţă, celălalt tot fără să se întoarcă. „Oare ştie că mă ţin după el?”, se întrebă în gând Raskolnikov. Târgoveţul intră în gangul unei case mari. Raskolnikov, grăbind pasul, se apropie şi aruncă o privire în gang, să vadă dacă celălalt nu se uită după el ca să-l cheme. Într-adevăr, după ce străbătu gangul şi intră în curte, celălalt se întoarse brusc şi parcă îi făcu iar semn cu mâna. Raskolnikov o luă imediat prin gang, dar când ajunse în curte, târgoveţul nu mai era deja acolo. Urcase deci pe prima scară. Raskolnikov se repezi după el. Într-adevăr, pe palierul de la etajul doi se auzeau nişte paşi măsuraţi şi domoli. Ciudat, scara îi părea cunoscută! Uite fereastra de la primul cat: lumina lunii se cernea trist şi tainic prin geam; iată şi etajul doi. Ah, era chiar apartamentul în care lucraseră zugravii… Cum de nu-l recunoscuse imediat? Paşii celui care mergea înainte se stinseră. „Înseamnă că s-a oprit sau s-a ascuns undeva.” Iată şi etajul trei. Să urce mai departe? Ce linişte, de-a dreptul înfiorătoare… Continuă să urce. Zgomotul propriilor paşi îl speria, îl îngrozea. Dumnezeule, ce întuneric! Târgoveţul s-o fi ascuns pe undeva, printr-un cotlon. Ia te uită, uşa apartamentului e larg deschisă! Chibzui puţin şi intră. Antreul era cufundat în beznă şi pustiu, de parcă se scosese tot de-acolo; încetişor, în vârful picioarelor, trecu în salon, care era scăldat în întregime de lumina puternică a lunii; aici totul era ca înainte: scaunele, oglinda, divanul galben şi pozele înrămate. Luna uriaşă, rotundă, roşie-arămie bătea direct în fereastră. „Luna dă liniştea asta, se gândi Raskolnikov, pesemne că acum se dezleagă misterul.” Se opri şi aşteptă, aşteptă îndelung, şi cu cât era mai tăcută luna, cu atât îi bătea inima mai tare, dureros chiar. Aceeaşi linişte. Deodată se auzi un trosnet sec, o fracţiune de secundă, ca şi cum ar fi fost ruptă o surcea, şi totul încremeni iar. O muscă trezită, luându-şi zborul, se izbi de geam şi bâzâi jalnic. În clipa aceea, într-un colţ, între dulăpior şi fereastră, parcă zări atârnând un palton ponosit. „Ce caută paltonul aici? se gândi. Înainte nu era…” Se apropie tiptil şi ghici că după palton se ascunde cineva. Cu grijă, dădu la o parte paltonul cu mâna şi zări un scaun, iar pe scaun stătea, într-un colţişor, bătrâna, chircită şi cu capul plecat, aşa încât nu-i putea vedea deloc faţa, dar era ea. Se aplecă asupra ei. „Îi e frică!”, se gândi, apoi scoase încetişor toporul din bretea şi o izbi în creştet, o dată şi încă o dată. Dar, lucru ciudat, ea nici nu se clinti sub lovituri, parcă era de lemn. El se sperie, se aplecă şi mai tare şi începu s-o cerceteze cu privirea, dar ea îşi plecă şi mai mult capul. El se lăsă atunci până la podea şi se uită de jos la faţa ei, se uită şi încremeni: bătrâna şedea şi râdea, râdea în hohote tăcute, neauzite, înăbuşindu-le pe cât putea ca să n-o audă el. Deodată, i se păru că uşa de la dormitor se întredeschide şi că dinăuntru se auzeau râsete şi şuşoteli. Îl cuprinse o furie turbată şi începu să o lovească pe bătrână cu toporul în cap din toate puterile, dar la fiecare izbitură râsetele şi şoaptele din dormitor se auzeau tot mai tare şi mai desluşit, iar bătrâna se zguduia de atâta râs. Vru s-o ia la fugă, însă antreul era acum plin de lume, uşa dinspre scară stătea larg deschisă, iar pe palier, pe scară şi mai jos erau oameni cu grămada, cap lângă cap, toţi se uitau, strângându-se unii într-alţii şi aşteptând în tăcere… Inima i se strânse, picioarele nu voiau să-l asculte, rămâneau ţintuite în loc… Vru să ţipe şi se trezi.

Îşi recăpătă cu greu suflarea, însă – lucru ciudat – visul părea să continue: uşa odăii lui era larg deschisă, iar în prag stătea un bărbat cu totul necunoscut şi îl privea fix.

Raskolnikov nu reuşea încă să deschidă ochii de tot şi pentru o clipă îi închise la loc. Stătea culcat pe spate şi nu se mişca. „O fi tot vis sau nu?”, se întrebă şi ridică uşor, neobservat, pleoapele să se uite: necunoscutul stătea în acelaşi loc şi continua să se uite la el. Deodată păşi cu băgare de seamă peste prag, închise cu grijă uşa în urma lui, se apropie de masă, aşteptă vreun minut – fără să-l scape o clipă din ochi – şi încet, fără zgomot, se aşeză pe scaunul de lângă divan; pălăria o puse într-o parte, pe podea, şi îşi sprijini ambele mâini pe baston, lăsându-şi bărbia pe ele. Se vedea că era dispus să aştepte timp îndelungat. Pe cât îl putea zări printre gene, bărbatul nu mai era tânăr, părea destul de gras şi avea o barbă deasă, blondă, aproape albă…

Trecură vreo zece minute. Era încă lumină, dar se lăsa deja seara. În odaie era linişte deplină. Nici măcar de pe scară nu răzbătea vreun sunet. Doar o muscă mare bâzâia şi se izbea de geam. În cele din urmă, Raskolnikov nu mai suportă: se ridică şi se aşeză în capul oaselor pe divan.

— Ei, spuneţi, ce doriţi?

— A, ştiam că nu dormiţi şi că doar vă prefaceţi, spuse necunoscutul şi, după ce dădu acest răspuns ciudat, începu să râdă liniştit. Arkadi Ivanovici Svidrigailov, dacă îmi permiteţi să mă prezint…