~ V ~

Dar Raskolnikov îşi făcea deja intrarea. Păşi în încăpere cu o mutră de parcă s-ar fi abţinut din răsputeri să nu pufnească în râs. În urma lui venea Razumihin, roşu la faţă ca un rac şi răvăşit de furie, deşirat, împiedicat şi ruşinat. Figura şi toată înfăţişarea lui chiar erau în clipa aceea de tot hazul, justificând râsul tovarăşului său. Fără nici o introducere, Raskolnikov se înclină în faţa gazdei, care stătea în mijlocul camerei şi se uita întrebător la ei, întinzându-i şi strângându-i mâna cu aceeaşi sforţare extrem de vădită de a-şi înăbuşi veselia şi de a spune două-trei vorbe pentru a se prezenta. De-abia izbutise să-şi ia o înfăţişare serioasă şi să îngaime ceva, că privirea îi căzu din nou pe Razumihin şi nu se mai putu abţine: râsul înăbuşit izbucni cu atât mai nestăpânit, cu cât până atunci nu se putuse dezlănţui. Furia cu totul neobişnuită cu care întâmpină Razumihin acest râs „din toată inima” dădu întregii scene aerul celei mai sincere veselii şi, ce era mai important, naturaleţe. Razumihin, parcă înadins, făcea lucrurile să pară şi mai verosimile.

— Ptiu, drace! zbieră el dând din mână şi lovind o măsuţă rotundă pe care se afla un pahar cu ceai neterminat.

Toate zburară cât colo, zdrăngănind.

— Domnilor, de ce să rupem scaunele şi să facem pagubă statului? strigă vesel Piotr Petrovici.

Scena se prezenta în felul următor: Raskolnikov, de atâta râs, îşi uitase mâna într-a gazdei, dar ştiind că nu trebuia să întreacă măsura, aştepta momentul să şi-o retragă cât mai repede şi mai natural. Razumihin, zăpăcit de-a binelea că dărâmase măsuţa şi spărsese paharul, se uită cu o privire sumbră la cioburi, scuipă şi se întoarse brusc către fereastră, unde rămase cu spatele la cei doi şi cu o faţă teribil de posomorâtă, uitându-se pe geam fără să vadă nimic. Porfiri Petrovici râdea din dorinţa de a râde, dar aştepta, în mod vădit, explicaţii. Într-un colţ şedea Zametov, care se ridicase de pe scaun la intrarea musafirilor şi rămăsese în aşteptare, cu gura lăţită într-un zâmbet, însă privind cu nedumerire şi chiar cu neîncredere parcă întreaga scenă, iar la Raskolnikov uitându-se uşor stânjenit. Prezenţa neaşteptată a lui Zametov îl surprinse neplăcut pe Raskolnikov. „Trebuie să fiu mai atent la ce spun!”, îşi zise în gând.

— Vă rog să mă scuzaţi, începu el prefăcându-se extrem de fâstâcit. Raskolnikov…

— Nu face nimic, mă bucur, v-aţi făcut intrarea într-un mod cât se poate de agreabil… Ei, nici bună ziua nu vrea să dea? arătă Porfiri Petrovici spre Razumihin.

— Zău dacă ştiu de ce s-a înfuriat pe mine. N-am făcut decât să-i spun, venind încoace, că seamănă cu Romeo şi… i-am demonstrat, cred că asta a fost tot.

— Porcule! îi aruncă Razumihin fără să se întoarcă.

— Înseamnă că a avut motive foarte serioase, dacă s-a supărat aşa doar pentru o vorbuliţă, râse Porfiri.

— Hop şi tu, anchetatorule… Ei bine, să vă ia dracu’ pe toţi! i-o reteză Razumihin şi, izbucnind brusc în râs, cu faţa înveselită, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se apropie de Porfiri Petrovici.

— Ei, gata! Sunteţi toţi nişte proşti! Acum să trecem la treabă: uite, el e prietenul meu, Rodion Romanâci Raskolnikov; în primul şi în primul rând, a auzit multe despre tine şi vrea să te cunoască, iar în al doilea rând, are o trebuşoară cu tine. Hei, Zametov! Cum de eşti aici? Vă cunoaşteţi de mult?

„Asta ce-o mai fi?”, se gândi neliniştit Raskolnikov.

Zametov păru încurcat, dar nu prea tare.

— Ne-am cunoscut ieri, la tine, spuse el degajat.

— Atunci am scăpat de o corvoadă. Săptămâna trecută m-a rugat de mama focului să ţi-l prezint, Porfiri, dar aţi dat unul de altul şi fără mine… Unde ţii tutunul?

Porfiri Petrovici era îmbrăcat ca acasă, în halat, cu o rufărie foarte curată şi nişte papuci scâlciaţi. Era un bărbat cam la treizeci şi cinci de ani, mai degrabă scund, gras, chiar burtos, ras cu grijă, fără mustăţi ori favoriţi, cu părul tuns scurt pe capul mare şi rotund, cu ceafa neobişnuit de groasă. Faţa rotofeie, rotundă şi cam cârnă avea o culoare bolnăvicioasă, galben-pământie, dar era destul de vioaie şi chiar veselă. Ar fi putut fi blajină, dacă n-ar fi fost expresia ochilor, cu luciul lor cumva lichid, apos, ascunşi pe jumătate sub genele aproape albe, care clipeau întruna, făcând parcă semne cuiva. Expresia lor era într-o totală discordanţă cu restul figurii, care avea ceva feminin în ea, dându-i un aer mult mai serios decât te puteai aştepta la prima vedere.

Cum auzi că musafirul are o „trebuşoară” cu el, Porfiri Petrovici îl pofti îndată să ia loc pe divan, se aşeză şi el în celălalt capăt şi îşi aţinti privirea asupra lui, aşteptând să i se explice despre ce era vorba, cu acea atenţie concentrată şi cam prea gravă, care te intimidează şi te stinghereşte de la bun început, mai cu seamă când nu cunoşti omul şi când ceea ce ai de gând să spui nu este, după părerea ta, nici pe departe pe măsura atenţiei deosebit de mari ce ţi se acordă. Totuşi Raskolnikov lămuri pe scurt, într-un mod foarte închegat şi desluşit, motivul vizitei sale şi rămase atât de mulţumit de sine, încât izbuti chiar să-l cerceteze destul de bine pe Porfiri. Acesta nu-şi desprinse nici el privirea, fie şi pentru o clipă, de la Raskolnikov. Razumihin, care se aşezase în faţa lor, de cealaltă parte a mesei, urmărea înfierbântat şi nerăbdător felul cum era prezentată situaţia, mutându-şi întruna privirea de la unul la altul, fără să-şi dea seama că întrecea măsura.

„Prostul!”, îl înjură în gând Raskolnikov.

— Trebuie să daţi o declaraţie la poliţie, răspunse Porfiri cu un aer foarte preocupat, să scrieţi că, luând cunoştinţă despre acel eveniment, adică despre acel omor, cereţi la rândul dumneavoastră să faceţi cunoscut anchetatorului care se ocupă de caz că obiectele cutare şi cutare vă aparţin şi că doriţi să le răscumpăraţi… sau să… mă rog, o să vă spună ei ce să scrieţi.

— Păi, tocmai asta e, că în clipa de faţă, continuă Raskolnikov străduindu-se să se fâstâcească şi mai tare, eu nu stau deloc bine cu banii… chiar şi o sumă de nimic ca asta e peste puterile mele… vedeţi, tot ce vreau acum e să anunţ că acele obiecte sunt ale mele, dar că abia când o să dispun de bani…

— Asta nu are importanţă, răspunse Porfiri Petrovici primind cu răceală explicaţiile legate de bani. De altfel, dacă vreţi, puteţi să-mi scrieţi direct mie şi să mă înştiinţaţi că, aflând cutare şi cutare, declaraţi că lucrurile cutare şi cutare sunt ale dumneavoastră şi rugaţi ca…

— Pot să scriu pe hârtie simplă? se grăbi să-l întrerupă Raskolnikov, interesându-se din nou de latura bănească a chestiunii.

— O, pe cea mai simplă!

Dintr-odată, Porfiri Petrovici se uită la el cu o ironie destul de vădită, mijindu-şi privirea şi parcă făcându-i cu ochiul. De altfel, se prea poate ca lui Raskolnikov să i se fi părut doar, căci totul nu dură decât o fracţiune de secundă. Dar ceva-ceva a fost. Raskolnikov ar fi putut să jure că îi făcuse cu ochiul, naiba ştie de ce.

„Ştie!”, îl străfulgeră un gând.

— Iertaţi-mă că v-am deranjat cu asemenea nimicuri, continuă el puţin derutat, obiectele mele nu fac cu totul decât cinci ruble, dar ţin foarte mult la ele, sunt amintiri de la cei care mi le-au dăruit, şi mărturisesc că m-am speriat foarte tare când am aflat…

— De aia ai şi sărit ca ars ieri, când am început să-i povestesc lui Zosimov că Porfiri îi interoghează pe ăia cu amaneturi, spuse Razumihin cu vădită intenţie.

Asta îi puse capac lui Raskolnikov. Nu se mai putu stăpâni şi îl fulgeră furios cu ochii lui negri, aprinşi de mânie. Dar imediat îşi luă seama.

— Mi se pare mie sau îţi baţi joc de mine, frate? i se adresă el cu o enervare bine jucată. Sunt de acord că poate fac prea mult caz pentru nişte lucruri care pentru tine nu sunt decât nişte flecuşteţe; dar nu trebuie să mă socoteşti nici egoist, nici avar pentru asta, fiindcă poate pentru mine lucruşoarele astea nu sunt flecuşteţe. Ţi-am spus doar că ceasul acela de argint, ce nu face mai mult de un groş, este singurul lucru care mi-a rămas de la tatăl meu. Puteţi să şi râdeţi, dar a venit mama, se întoarse el brusc către Porfiri, şi dacă ar afla, se întoarse iar către Razumihin, că nu mai am ceasul, jur că ar cuprinde-o disperarea! Doar e femeie!

— Nici pomeneală! Nu asta am vrut să spun! Dimpotrivă! strigă supărat Razumihin.

„O fi bine? O fi natural? Oare n-am exagerat? se frământa Raskolnikov. Ce mi-o fi trebuit să spun: „Doar e femeie?”„

— A venit mama dumneavoastră? se interesă cine ştie de ce Porfiri Petrovici.

— Da.

— Când?

— Aseară.

Porfiri tăcu, chibzuind parcă.

— Obiectele dumneavoastră n-aveau cum să dispară, urmă el pe un ton calm şi rece. Chiar vă aşteptam de mult aici.

Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, apropie grijuliu scrumiera de Razumihin, care presăra fără milă scrumul pe covor. Raskolnikov tresări, dar Porfiri nu păru să se uite la el, preocupat în continuare de ţigara lui Razumihin.

— Ceee? Îl aşteptai? De ce, ştiai că amanetase şi el lucruri acolo?

Porfiri Petrovici i se adresă direct lui Raskolnikov:

— Ambele dumneavoastră obiecte, inelul şi ceasul, s-au găsit la ea, învelite în aceeaşi bucăţică de hârtie, iar pe hârtie era trecut clar cu creionul numele dumneavoastră, împreună cu data şi luna când le-a primit…

— Ce memorie grozavă aveţi! exclamă cu un stângaci zâmbet ironic Raskolnikov, făcând mari sforţări să i se uite drept în ochi; nu se putu însă stăpâni şi adăugă brusc: Spun asta pentru că probabil au fost foarte mulţi cu amaneturi… şi că era greu să-i ţineţi minte pe toţi… Dar văd că, din contră, dumneavoastră vi-i amintiţi pe toţi cu atâta precizie şi… şi… „Prost! Slab! Pentru ce-am mai adăugat şi asta!”

— Acum îi ştim deja cam pe toţi, dumneavoastră sunteţi singurul care nu poftiserăţi încă, răspunse Porfiri cu o aproape imperceptibilă notă ironică.

— Am stat foarte prost cu sănătatea.

— Am auzit şi asta. Am auzit şi că a fost ceva care v-a supărat foarte tare. Şi acum păreţi palid.

— Nu sunt palid deloc… din contră, sunt cât se poate de sănătos! i-o reteză Raskolnikov furios, cu brutalitate, schimbând brusc tonul.

Fierbea de o furie pe care nu şi-o putea înăbuşi. „La furie mă ia şi gura pe dinainte! îi trecu iarăşi prin minte. Dar de ce m-or chinui?”

— Nu e deloc cât se poate de sănătos! se băgă în vorbă Razumihin. Bate câmpii! Până ieri nici n-a fost conştient, a delirat… Dacă poţi să crezi, Porfiri, abia se ţinea pe picioare şi ieri, numai cât ne-am întors Zosimov şi cu mine cu spatele, s-a îmbrăcat, a şters-o pe furiş şi a umblat cine ştie pe unde până aproape de miezul nopţii, iar asta, ţi-o spun eu, în culmea delirului, dacă poţi să-ţi închipui! Halal, n-am ce zice!

— În culmea delirului, chiar aşa? Nu mai spune! clătină Porfiri din cap, cu o mişcare ce părea de femeie.

— Ei, prostii! Nu-i daţi crezare! De altfel, dumneavoastră oricum nu credeţi nimic! lăsă Raskolnikov să-i scape, de mânios ce era, dar Porfiri Petrovici păru să nu audă aceste cuvinte ciudate.

— Păi, ai mai fi ieşit dacă n-ai fi fost în delir? se înfierbântă deodată Razumihin. De ce-ai ieşit? Pentru ce? Şi de ce pe furiş? Păi erai în toate minţile? Acum, că a trecut orice pericol, pot să ţi-o spun în faţă!

— Ieri mă săturasem de ei până peste cap, i se adresă Raskolnikov lui Porfiri cu un zâmbet ironic, impertinent şi provocator. M-am dus să-mi caut o locuinţă în altă parte, ca să nu mă mai găsească, am luat şi o grămadă de bani la mine. Domnul Zametov i-a văzut. Cum e, domnule Zametov, ieri eram în toate minţile sau deliram? Spune dumneata, ca să isprăvim.

Părea gata să-l sugrume în clipa aceea pe Zametov: prea nu-i plăcuseră privirea şi tăcerea lui.

— După părerea mea, ai vorbit cu multă judecată şi ai fost chiar hâtru, numai că erai din cale-afară de nervos, răspunse sec Zametov.

— Nikodim Fomici mi-a spus azi, se amestecă Porfiri Petrovici, că v-a întâlnit ieri, foarte târziu, în locuinţa unui funcţionar călcat de o trăsură…

— A, să luăm numai treaba cu funcţionarul! îi luă vorba din gură Razumihin. Păi, nu nebun ai fost la funcţionar? I-a dat ultimii bani văduvei pentru înmormântare! Dacă voiai s-o ajuţi, puteai să-i dai cincisprezece, hai, douăzeci de ruble, şi să-ţi păstrezi barem trei ruble pentru tine, dar el i le-a dat pe toate douăzeci şi cinci!

— Poate am găsit o comoară pe undeva şi tu habar n-ai! Poate de aceea m-am întrecut ieri cu generozitatea… Domnul Zametov ştie că am găsit o comoară… Iertaţi-ne, vă rog, i se adresă el lui Porfiri cu buzele tremurând, că vă reţinem de o jumătate de ceas cu vorbele astea de clacă. Pesemne că v-aţi săturat, nu-i aşa?

— Nicidecum, din contră, din contră! Dacă aţi şti cât de mult mă interesează persoana dumneavoastră! Găsesc că e foarte interesant să vă privesc şi vă ascult… şi, trebuie să mărturisesc, sunt grozav de bucuros că aţi binevoit să veniţi…

— Atunci dă-ne şi tu barem un ceai! Mi s-a uscat gâtlejul! strigă Razumihin.

— Minunată idee! Haideţi să bem cu toţii câte un ceai Dar înainte de ceai, nu vrei ceva… mai consistent?

— Valea!

Porfiri ieşi să comande ceaiul.

Lui Raskolnikov i se învălmăşeau gândurile în cap. Era din cale-afară de nervos.

„Culmea e că nici nu se mai ostenesc să se prefacă! Dacă zici că nu mă cunoşti deloc, cum ai ajuns să vorbeşti despre mine cu Nikodim Fomici? Asta înseamnă că nici nu vor să mai ascundă că mă urmăresc ca o haită de câini! Mă scuipă pur şi simplu în obraz! tremura el de furie. Hai, daţi în mine pe faţă, nu vă mai jucaţi precum pisica cu şoarecele. Asta-i lipsă de politeţe, Porfiri Petrovici, şi e posibil să nu vă mai permit… Odată mă scol în picioare şi vă arunc tuturor în faţă întreg adevărul… ca să ştiţi cât vă dispreţuiesc… Îşi trase cu greu sufletul. Dar dacă doar mi se pare mie? Dacă doar mi se năzare şi mă înşel în toate privinţele, dacă mă înfurii fiindcă n-am experienţă şi nu sunt în stare să joc rolul ăsta ticălos? Poate că n-a existat nici o intenţie în toate astea. Nici un cuvânt de-al lor nu a avut nimic deosebit, dar e ceva în ele… Toate astea le poţi spune oricând, dar ceva este. De ce-a spus pur şi simplu „la ea”? De ce a adăugat Zametov că am vorbit hâtru? De ce îmi vorbesc ei pe tonul ăsta? Da… tonul… Razumihin a fost şi el aici, lui de ce nu i se pare nimic? Gogomanului ăstuia nevinovat nu i se pare niciodată nimic! Iar mă iau frigurile… Mi-a făcut adineauri Porfiri cu ochiul sau nu? Ce aiureală, de ce să-mi facă? Vor să mă calce pe nervi, să mă stârnească sau ce? Ori toate astea sunt doar o nălucire de-a mea, ori ei ştiu… Până şi Zametov a fost obraznic. Dar oare a fost într-adevăr? Şi-a schimbat părerea peste noapte. Am presimţit că aşa o să facă! E aici ca la el acasă, iar eu vin pentru prima oară. Porfiri nu-l socoteşte un musafir, stă cu spatele la el. Sunt vorbiţi! Fără îndoială, în privinţa mea s-au vorbit. Cu siguranţă că au vorbit despre mine înainte să venim. Or şti despre apartament? Numai de-ar merge mai repede! Când i-am spus că ieri am alergat să-mi închiriez o locuinţă, a lăsat lucrul ăsta să-i treacă pe lângă urechi, n-a marşat… Iar eu am fost abil că am strecurat treaba cu locuinţa, o să-mi fie de folos mai încolo… În delir, cică… ha-ha-ha! Ştie totul despre seara de ieri! De venirea mamei nu ştia! Iar cotoroanţa a scris şi data cu creionul! … Vă înşelaţi, nu mă dau prins! Astea nu sunt încă fapte, vă faceţi iluzii! Nu, mie să-mi veniţi cu fapte! Iar povestea cu apartamentul, ăsta nu este un fapt, era delirul, ştiu eu ce să le spun… Dar oare ştiu de apartament? Nu plec până nu aflu! De ce-am venit? Dar, uite, acum mă înfurii, ăsta poate să fie un fapt! Pfui, irascibil mai sunt! Dar poate că nu-mi strică rolul de bolnav… Mă încearcă. Vrea să mă încurce. Cine m-a pus să vin?”

Toate astea îi trecură fulgerător prin minte.

Porfiri Petrovici se întoarse într-o clipă. Brusc, parcă se înveseli.

— De la tine, de-aseară, frate, am capul… Şi parcă sunt deşurubat tot, începu pe un cu totul alt ton, râzând către Razumihin.

— A fost interesant? Ieri v-am lăsat în punctul cel mai fierbinte. Cine-a fost mai tare?

— Nimeni, bineînţeles. Când am ajuns la veşnicele probleme, ne-a luat apa.

— Imaginează-ţi, Rodea, la ce-am ajuns aseară: dacă există sau nu crimă. S-a spus ce vrei şi ce nu vrei!

— Şi ce-i de mirare? E o problemă socială ca oricare alta, răspunse distrat Raskolnikov.

— Problema nu a fost formulată în felul ăsta, remarcă Porfiri.

— Nu chiar în felul ăsta, e adevărat, conveni îndată Razumihin, grăbindu-se şi înfierbântându-se ca de obicei. Uite, Rodion, ascultă şi spune-ţi părerea. Ţin neapărat s-o aud. Ieri mi-am ieşit din pepeni cu ei şi te-am tot aşteptat, le-am vorbit de tine, le-am spus că ai să vii… Totul a pornit de la doctrina socialiştilor, care ţi-e bine cunoscută: crima e un protest împotriva anormalităţii orânduirii sociale, atât şi nimic mai mult, şi nu se admit alte cauze, de nici un fel!

— Uite că ai şi spus un neadevăr! strigă Porfiri Petrovici.

Părea să se însufleţească şi râdea întruna uitându-se la Razumihin, ceea ce îl făcea pe acesta să se aprindă şi mai tare.

— De nici un fel! îl întrerupse pătimaş Razumihin. N-am spus nici un neadevăr! Am să-ţi arăt nişte cărţulii: la ei totul „de la mediu se trage”, atât şi nimic altceva! E fraza lor preferată! De aici rezultă că, dacă orânduieşti normal societatea, dispar dintr-odată şi toate crimele, fiindcă nu mai ai de ce să te opui, şi toţi devin cât ai clipi oameni cu frica lui Dumnezeu. Firea omului nu intră la socoteală, firea e înlăturată, firea nu are ce căuta aici! Ei nu recunosc că omenirea, evoluând pe o cale istorică şi vie, devine până la urmă de la sine o societate normală, ci cred că un sistem social ieşit dintr-o minte matematică orânduieşte pe dată întreaga omenire şi o face cât ai clipi dreaptă şi fără de cusur, înainte de orice proces viu, fără nici un fel de parcurs istoric viu! De asta şi au o aversiune instinctivă faţă de istorie, susţinând că „merge cu absurditatea până la prostie”, aşa explică ei totul, doar prin prostie! Tot de asta nu agreează nici procesul viu al vieţii: sufletul viu n-are ce căuta aici! Sufletul viu are cerinţele sale, nu ascultă orbeşte de o mecanică, sufletul viu este suspect, sufletul viu este retrograd! Că miroase a hoit ori e făcut din cauciuc, n-are a face, dar să nu fie viu, să nu aibă voinţă, să fie rob, să nu se revolte! Iar rezultatul e că au redus totul la a pune temeliile unui falanster şi a-l compartimenta cu camere şi coridoare! Ei, o fi falansterul gata, dar firea omului nu-i încă pregătită pentru el, vrea viaţă, nu şi-a încheiat încă procesul viu, e prea devreme pentru cimitir! Să te bazezi doar pe logică, fără să ţii seamă de fire, nu se poate! Logica prevede trei situaţii, iar ele sunt un milion! Tai întreg milionul şi reduci totul la o singură problemă, e comod! E soluţia cea mai uşoară! Ispititor de clară, nici nu mai trebuie să stai să te gândeşti! Ăsta-i principalul, că nu trebuie să te gândeşti! Tot misterul vieţii încape în două păginuţe.

— Ia te uită ce şi-a dat drumul şi ce mai bate darabana! Trebuie ţinut de mâini, râse Porfiri. Închipuiţi-vă, se întoarse el către Raskolnikov, exact aşa a fost şi aseară, toţi într-o odaie, pe şase voci, ba şi cu un punci luat înainte, vă puteţi închipui? Nu, frate, nu-i adevărat: „mediul” înseamnă mult în cazul unei crime, pot să-ţi dovedesc asta.

— Ştiu şi eu că înseamnă mult, dar spune-mi altceva: un bărbat de patruzeci de ani batjocoreşte o fetiţă de zece; mediul l-a împins s-o facă?

— De ce nu, în sensul strict al termenului, poate că şi mediul, spuse surprinzător de serios Porfiri, o crimă asupra unei fetiţe poate fi explicată chiar foarte bine prin „mediu”.

Razumihin numai că nu luă foc.

— Atunci vrei să-ţi dovedesc imediat, răcni el, că ai genele albe numai pentru că biserica lui Ivan cel Mare are treizeci şi cinci de stânjeni înălţime? O să-ţi dovedesc în mod clar, precis, progresiv şi chiar cu o nuanţă liberală. Mă prind! Ei, pui pariu?

— Pun! Să ascultăm, rogu-vă, cum dovedeşte!

— Tot timpul se preface, fir-ar al dracului! strigă Razumihin sărind de pe scaun şi fluturând din mână. Îmi bat gura de pomană cu el! Face totul înadins, tu nu-l cunoşti încă, Rodion! Şi ieri le-a luat partea, doar ca să-i prostească pe toţi. Şi ce n-a spus ieri, Dumnezeule mare! Iar ei erau încântaţi! E în stare s-o ţină aşa câte două săptămâni. Anul trecut ne încredinţa că el, nu ştiu pentru ce, se călugăreşte: ne-a bătut la cap două luni de zile! Nu demult i s-a năzărit să ne înştiinţeze că se însoară, că totul e deja pregătit şi că-şi pune pirostriile. Îşi făcuse şi haine noi. Noi ne-am apucat să-l felicităm. Când colo, nici tu mireasă, nici nimic: doar baliverne!

— Uite că minţi! Hainele mi le făcusem înainte. De la hainele noi mi-a şi venit ideea să vă păcălesc.

— Sunteţi într-adevăr atât de prefăcut? întrebă degajat Raskolnikov.

— Păi ce credeaţi? Aşteptaţi, şi pe dumneavoastră o să vă duc, ha-ha-ha! Nu, staţi, vă spun tot adevărul. Legat de toate chestiile astea, crime, mediu, fetiţe, mi-am amintit acum – de fapt, m-a interesat din capul locului – de un mic articol al dumneavoastră. „Despre crimă” sau cam aşa ceva, i-am uitat titlul… Am avut plăcerea să-l citesc acum două luni, în Cuvântul periodic.

— Articolul meu? În Cuvântul periodic? întrebă surprins Raskolnikov. Am scris, într-adevăr, acum şase luni, când am părăsit universitatea, un articol pe marginea unei cărţi, dar l-am dus la Cuvântul săptămânal, nu la Cuvântul periodic.

— Şi a nimerit la Cuvântul periodic.

— Păi, Cuvântul săptămânal îşi înceta apariţia, de asta nici nu l-au publicat atunci…

— Aşa e, însă după ce şi-a încetat apariţia, Cuvântul săptămânal s-a contopit cu Cuvântul periodic, de asta micul dumneavoastră articol a apărut acum două luni în Cuvântul periodic. N-aţi ştiut?

Într-adevăr, Raskolnikov habar nu avea.

— Iertat să-mi fie, dar puteţi să le cereţi bani pentru articol! Ce fire aveţi şi dumneavoastră! Trăiţi atât de retras, încât nu vă parvin nici lucruri care vă privesc direct. Ăsta-i adevărul.

— Bravo, Rodka! Nici eu n-am ştiut! strigă Razumihin. Chiar azi o să dau fuga la sala de lectură să cer numărul! Acum două luni? În ce dată? Nu contează, îl găsesc eu! Ia te uită! Şi tace mâlc!

— Dar cum aţi aflat că articolul era al meu? Era semnat doar cu o iniţială.

— A, întâmplător, zilele trecute. Printr-un redactor pe care-l cunosc… M-a interesat foarte mult.

— Analizam, ţin minte, starea psihologică a criminalului pe tot parcursul crimei.

— Da, şi insistaţi asupra faptului că actul crimei este însoţit întotdeauna de o stare morbidă. Foarte, foarte original, dar… pe mine, de fapt, nu această parte a micului dumneavoastră articol m-a interesat, ci o anumită idee strecurată la sfârşitul lui, pe care o menţionaţi din păcate doar aluziv şi vag… Într-un cuvânt, dacă vă amintiţi, insinuaţi că ar exista pe lume oameni care pot… adică nu că pot, ci mai degrabă au tot dreptul să săvârşească tot soiul de excese şi de crime şi că legea nu ar fi scrisă pentru ei.

Raskolnikov zâmbi ironic văzându-şi ideea atât de vădit şi de voit denaturată.

— Cum? Ce mai e şi asta? Drept la crimă? Dar nu „împins de mediu”? întrebă, chiar cu un fel de spaimă, Razumihin.

— Nu, nu, nu chiar de asta, răspunse Porfiri. Toată chestia e că în articolul cu pricina toţi oamenii se împart cumva în „obişnuiţi” şi „neobişnuiţi”. Oamenii obişnuiţi trebuie să trăiască în supunere şi nu au dreptul să încalce legea, fiindcă, vedeţi dumneavoastră, sunt obişnuiţi. Iar cei neobişnuiţi au dreptul să săvârşească orice crime şi să încalce în fel şi chip legea tocmai pentru că sunt neobişnuiţi. Parcă aşa susţineaţi, dacă nu greşesc.

— Ce tot spui? Aşa ceva nu se poate! mormăi nedumerit Razumihin.

Raskolnikov zâmbi din nou ironic. Pricepuse imediat unde băteau şi spre ce voiau să-l aducă; îşi amintea articolul. Hotărî să accepte provocarea.

— Nu susţineam chiar asta, începu simplu şi modest. Totuşi recunosc că aţi redat aproape corect ideea, dacă vreţi, chiar absolut corect… (Îi făcea oarecum plăcere să accepte asta.) Singura deosebire este că nu susţin deloc că oamenii neobişnuiţi trebuie neapărat să comită întruna tot soiul de fărădelegi şi că au această datorie, cum spuneţi dumneavoastră. De altfel, mă îndoiesc că un asemenea articol ar fi fost publicat. N-am făcut decât să dau pur şi simplu de înţeles că omul „neobişnuit” are dreptul… nu oficial, ci cu de la sine putere, are dreptul să permită conştiinţei sale să treacă… peste anumite oprelişti, însă numai atunci când punerea în practică a ideii sale (care poate fi uneori salvatoare pentru întreaga omenire) impune acest lucru. Spuneţi că articolul meu nu este clar; sunt gata să vi-l explic, atât cât îmi stă în puteri. Probabil nu greşesc presupunând că asta şi doriţi. Ei bine, fie! După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler şi lui Newton n-ar fi putut, din pricina cine ştie cărui concurs de împrejurări, să fie făcute cunoscute oamenilor decât sacrificând viaţa unuia, a zece, a o sută sau a mai ştiu eu câtor oameni care ar fi stat în calea acestor descoperiri sau le-ar fi împiedicat, Newton ar fi avut dreptul, mai mult chiar, datoria… să înlăture aceşti zece sau o sută de oameni pentru a-şi face cunoscute descoperirile întregii omeniri. De aici nu rezultă câtuşi de puţin că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i se năzărea lui, în dreapta şi-n stânga, sau să fure zi de zi din piaţă ce-i poftea inima. Pe urmă, din câte reţin, dezvolt în articolul meu ideea că toţi… ei bine, să zicem legiuitorii şi cârmuitorii omenirii, începând cu anticii, continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii şi aşa mai departe, toţi până la unul au fost criminali, fie şi numai pentru faptul că dând o lege nouă au încălcat-o pe cea veche, respectată cu sfinţenie de societate şi preluată de la părinţi, şi nu s-au dat înapoi nici de la vărsarea de sânge (absolut nevinovat uneori şi împrăştiat din belşug în numele vechii legi), dacă doar prin vărsarea de sânge puteau izbândi. Mai este de remarcat că mai toţi aceşti binefăcători şi cârmuitori ai omenirii au fost cumplit de sângeroşi. Într-un cuvânt, ajung la concluzia că toţi, nu numai cei mari, dar şi cei care abia ies cât de cât din făgaş, adică sunt în stare să spună ceva cât de cât nou, trebuie să fie, prin firea lor, criminali, mai mult sau mai puţin, se înţelege. Altfel le-ar fi greu să iasă din făgaş, iar să rămână în rând cu toată lumea este de neacceptat pentru ei, tot din cauza firii lor, desigur, şi după mine au chiar datoria să nu accepte. Într-un cuvânt, vedeţi că până aici nu e nimic nou. Asta s-a scris şi s-a citit de mii de ori. Cât despre faptul că eu împart oamenii în obişnuiţi şi neobişnuiţi, sunt de acord că este ceva întru câtva arbitrar, dar nu avansez cifre. Nu fac decât să cred în această idee de principiu a mea. Iar ea constă în faptul că oamenii, prin legea firii, se împart în general în două categorii: una inferioară (a celor obişnuiţi), adică, să spunem aşa, materialul care nu serveşte decât la a da naştere altor indivizi asemănători, şi una a oamenilor adevăraţi, adică a celor care au darul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvânt nou. Există, evident, nenumărate subîmpărţiri, dar trăsăturile definitorii ale celor două categorii sunt destul de distincte: prima categorie, adică materialul, cuprinde, în general vorbind, oameni care prin natura lor sunt conservatori, corecţi şi trăiesc în supunere, ceea ce le şi este pe plac. După părerea mea, ei sunt chiar datori să fie supuşi, fiindcă asta le e menirea şi, categoric, nu e nimic înjositor pentru ei în asta. Oamenii din a doua categorie încalcă cu toţii legea, sunt distrugători sau înclinaţi spre distrugere, în funcţie de puteri. Crimele acestor oameni sunt, se înţelege, relative şi diverse; mai toţi cer, prin diferite declaraţii, distrugerea prezentului în numele a ceva mai bun. Dacă pentru ideea lui e nevoie să treacă peste un cadavru sau să se bălăcească în sânge, conştiinţa unui astfel de om îi poate îngădui, după părerea mea, aşa ceva – totul depinde de idee şi de importanţa ei – remarcaţi acest lucru. Numai în acest sens vorbesc eu în articolul meu despre dreptul lor la crimă. (Dacă vă mai amintiţi, am plecat de la aspectul juridic.) De altfel, nici nu există vreun motiv de prea mare îngrijorare: marea masă nu le recunoaşte aproape niciodată acest drept, îi supune la chinuri şi îi spânzură (mai mult sau mai puţin), iar prin asta îşi îndeplineşte, cu deplină îndreptăţire, menirea ei conservatoare, cu toate că apoi, prin generaţiile următoare, aceeaşi masă îi aşază pe osândiţii de ieri pe socluri şi se înclină (mai mult sau mai puţin) în faţa lor. Prima categorie domneşte întotdeauna peste prezent, a doua categorie domneşte peste viitor. Primii conservă lumea şi o înmulţesc numeric; cei de-al doilea pun în mişcare lumea şi o îndreaptă spre un ţel. Şi unii, şi alţii au exact acelaşi drept la existenţă. Într-un cuvânt, pentru mine au drepturi egale şi – vive la guerre éternelle – până la Noul Ierusalim, se-nţelege!

— Aşadar credeţi în Noul Ierusalim?

— Cred, răspunse hotărât Raskolnikov, uitându-se, aşa cum făcuse şi în timpul lungii sale tirade, în jos, după ce îşi fixase un punct pe covor.

— Şi în Dumnezeu credeţi? Iertaţi-mi curiozitatea.

— Cred, repetă Raskolnikov ridicând ochii spre Porfiri.

— Şi în învierea lui Lazăr credeţi?

— Crred. De ce vă interesează toate astea?

— Credeţi în litera lor?

— În litera lor.

— Aşa vasăzică, eram curios. Iertaţi-mă. Dar daţi-mi voie, revin la ce discutam, nu sunt întotdeauna executaţi, unii chiar dimpotrivă…

— Triumfă în timpul vieţii? A, da, unii îşi ating ţelul şi în timpul vieţii, iar atunci…

— Încep să execute ei?

— Dacă trebuie; de fapt, mai toţi o fac. Remarca dumneavoastră e plină de miez!

— Mulţumesc. Dar spuneţi-mi următorul lucru: ce-i deosebeşte pe aceşti oameni neobişnuiţi de cei obişnuiţi? Există nişte semne din naştere? Sunt de părere că aici e nevoie de o mai mare exactitate, ca să spun aşa, de o mai mare diferenţiere exterioară: scuzaţi-mi o îngrijorare firească, de om practic şi bine intenţionat, dar n-ar trebui să poarte, de pildă, nişte veşminte aparte, o emblemă sau mai ştiu eu ce? … Fiindcă, recunoaşteţi, dacă se produce o confuzie şi cuiva dintr-o categorie i se năzare că aparţine celeilalte categorii şi începe „să înlăture toate opreliştile”, cum fericit v-aţi exprimat dumneavoastră, apoi…

— O, asta e ceva foarte frecvent! Această remarcă este şi mai plină de miez decât cea de adineauri…

— Vă mulţumesc…

— N-aveţi pentru ce; dar nu pierdeţi din vedere faptul că eroarea este posibilă numai din partea primei categorii, adică a oamenilor „obişnuiţi” (cum, poate nefericit, le-am spus eu). În ciuda înclinaţiei lor înnăscute spre supunere, un anume spirit jucăuş al firii, care nu le este refuzat nici măcar dobitoacelor, face ca multora dintre ei să le placă să se creadă oameni înaintaţi, „distrugători”, chemaţi să răspândească şi ei „cuvântul nou”, iar asta cu toată sinceritatea. Ce-i drept, de foarte multe ori ei nici nu-i observă pe adevăraţii inovatori şi chiar îi dispreţuiesc, ca pe nişte inşi retrograzi, a căror gândire nu poate fi decât degradantă. După mine însă, nu poate fi cine ştie ce pericol în asta şi nu aveţi, zău, de ce să vă alarmaţi, fiindcă ei nu merg niciodată prea departe. Desigur, li se pot administra din când în când câteva nuiele pentru că şi-au luat-o în cap, ca să ştie unde le este locul, dar atâta tot; nu e nevoie nici măcar de cineva care s-o facă: se biciuiesc singuri, fiindcă au un simţ deosebit al moralităţii; unii îşi fac reciproc acest serviciu, iar alţii o fac cu propria mână… Se căiesc public în fel şi chip, ceea ce e frumos şi pilduitor, într-un cuvânt, nu aveţi de ce să vă faceţi griji din pricina lor… E o lege a naturii.

— Ei, cel puţin în privinţa asta m-aţi mai liniştit; dar mai e o problemă: spuneţi-mi, vă rog, sunt mulţi oameni din aceştia, „neobişnuiţi”, care au dreptul să căsăpească pe alţii? Eu, fireşte, sunt gata să mă înclin în faţa lor, dar recunoaşteţi că e cam de speriat dacă sunt în număr foarte mare, nu-i aşa?

— A, nu vă faceţi griji nici din pricina asta, continuă pe acelaşi ton Raskolnikov. În general, se nasc extrem de puţini, chiar ciudat de puţini, oameni cu o gândire nouă, şi chiar oameni care să fie în stare să spună ceva cât de cât nou. Un singur lucru e clar, anume că în ceea ce priveşte naşterea oamenilor şi a tuturor acestor categorii şi subcategorii, există o ordine determinată, extrem de corect şi de riguros, de o anumită lege a naturii. Sigur că acum această lege nu este cunoscută, dar sunt încredinţat că ea există şi că, prin urmare, la un moment dat poate deveni cunoscută. Acesta şi este singurul motiv pentru care există pe lume o imensă masă de oameni, materialul, pentru ca, în cele din urmă, printr-un efort, printr-un proces rămas până acum misterios, prin cine ştie ce încrucişare de neamuri şi rase, să se opintească şi să dea naştere, în fine, fie şi în proporţie de unul la o mie, unui om cât de cât independent. Oameni care să fie independenţi într-o şi mai mare măsură se nasc poate unul la zece mii (vorbesc aproximativ, doar ca să vă faceţi o idee). Iar într-o măsură şi mai mare, cu un grad şi mai înalt de independenţă – unul la o sută de mii. Oameni geniali – unul la câteva milioane, iar pentru apariţia marilor genii, exemplare desăvârşite ale omenirii, trebuie să se scurgă multe mii de milioane de oameni pe pământ. Pe scurt, în retorta în care se produc toate astea nu m-am uitat. Dar o anumită lege există, fără doar şi poate, şi trebuie să existe; aici nu poate fi vorba de întâmplare.

— Glumiţi sau ce tot îndrugaţi acolo? strigă în cele din urmă Razumihin. Vă prostiţi unul pe altul? Stau să-şi bată joc unul de altul! Tu vorbeşti serios, Rodea?

Raskolnikov îşi ridică în tăcere spre el chipul palid şi aproape trist, dar nu răspunse nimic. Având în faţă acest chip calm şi trist, lui Razumihin i se păru ciudat sarcasmul făţiş, insolent, enervant şi nepoliticos al lui Porfiri.

— Ei, frate, dacă chiar vorbeşti serios… Ai cu siguranţă dreptate când spui că asta nu-i ceva nou şi că seamănă cu tot ce-am auzit şi citit de o mie de ori; dar ce e într-adevăr original în toate astea – şi, spre marea mea groază, îţi aparţine într-adevăr numai ţie – este că admiţi totuşi vărsarea de sânge dictată de conştiinţă şi, iartă-mă, chiar cu un fel de fanatism… În asta şi constă probabil ideea principală a articolului tău. Păi, această acceptare a vărsării de sânge dictate de conştiinţă… este, după mine, mai înspăimântătoare decât ar fi autorizarea oficială, legală, a vărsării de sânge…

— Perfect adevărat, e mai înspăimântătoare, interveni Porfiri.

— Nu, te-a luat apa! Aici e ceva în neregulă. O să citesc şi eu… Te-a luat apa! Nu poţi să gândeşti aşa… O să-l citesc.

— În articol nu scrie nimic din toate astea, acolo sunt numai aluzii, spuse Raskolnikov.

— Aşa, aşa, zise Porfiri fremătând, acum aproape că mi-e clar cum binevoiţi să vedeţi crima, dar… scuzaţi-mi plictisitoarea insistenţă (v-am sâcâit deja din cale-afară), mi-e de-acum şi jenă, dar vedeţi dumneavoastră: adineauri m-aţi liniştit de tot în privinţa amestecării din greşeală a celor două categorii, însă… nu pot să nu fiu îngrijorat de situaţiile practice, care sunt fel de fel! Să zicem că un bărbat sau un tânăr oarecare îşi închipuie că e Licurg ori Mahomed… unul viitor, evident, şi se apucă să înlăture din cale toate opreliştile… O să fie, îşi zice, o campanie pe termen lung, iar o campanie cere bani… ei, şi începe să facă rost de ei pentru campanie… înţelegeţi?

Zametov pufni deodată în colţul lui, dar Raskolnikov nici nu ridică ochii spre el.

— Mă văd nevoit să recunosc, răspunse el calm, că trebuie să existe într-adevăr astfel de situaţii… Proştii şi orgolioşii, mai cu seamă, cad în plasa asta, cu precădere cei tineri.

— A, vedeţi? Bun, şi atunci?

— Atunci, asta e, zâmbi ironic Raskolnikov, nu e vina mea. Aşa este şi va fi mereu. Poftim, el (arătă din cap spre Razumihin) a spus adineauri că eu admit vărsarea de sânge. Ei, şi? Nu e societatea îndeajuns de bine apărată prin deportări, închisori, anchetatori, ocne? De ce ne-am îngrijora? Căutaţi hoţul!

— Bun, şi dacă îl găsim?

— Doar ştiţi ce-aveţi de făcut cu el.

— Staţi bine cu logica. Dar cum rămâne cu conştiinţa lui?

— Ce vă pasă?

— Pur şi simplu din omenie.

— Cine are aşa ceva, să sufere pentru greşelile lui. Asta îi e şi pedeapsa, başca ocna.

— Dar cei cu adevărat geniali, întrebă încruntându-se Razumihin, ăia care au dreptul să căsăpească, ăia nu trebuie să sufere deloc, nici pentru sângele vărsat?

— Cuvântul trebuie nu are ce căuta aici. Aici nu există nici permisiune, nici interdicţie. N-au decât să sufere dacă le e milă de victimă… Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă încăpătoare şi pentru o inimă simţitoare. Oamenii cu adevărat mari trebuie să simtă, cred eu, o mare tristeţe pe lumea asta, adăugă el deodată gânditor, pe un alt ton decât cel al discuţiei.

Îşi ridică ochii, îi privi grav pe toţi, apoi zâmbi şi îşi luă şapca. Era cam prea calm în comparaţie cu felul în care intrase mai devreme şi simţea acest lucru. Se ridicară cu toţii.

— Ei, mă înjuraţi sau nu, vă supăraţi sau nu, nu pot să mă abţin, spuse în încheiere Porfiri Petrovici. Îngăduiţi-mi încă o mică întrebare (vă sâcâi deja prea mult!), doar o idee mică de tot voiam să vă mai împărtăşesc, numai ca să nu uit…

— Bine, spuneţi-vă mica idee.

Raskolnikov rămase în picioare dinaintea lui, palid la faţă şi aşteptând.

— Păi, uitaţi… nu ştiu nici eu, zău, cum să mă exprim mai bine… Mica mea idee e cam năstruşnică… psihologică… Uitaţi, când aţi scris articolul, nu se poate, he-he!, să nu vă fi socotit şi pe dumneavoastră – oricât de puţin – un om „neobişnuit”, care are de rostit un cuvânt nou, în sensul spuselor dumneavoastră… Nu-i aşa?

— Se prea poate, răspunse dispreţuitor Raskolnikov.

Razumihin se foi pe scaun.

— Dar dacă-i aşa, nu cumva v-aţi hotărât şi dumneavoastră, din pricina unor eşecuri în viaţă şi a unor dificultăţi ori pentru propăşirea întregii omeniri, să treceţi peste vreo oprelişte? … Bunăoară, să ucideţi şi să jefuiţi? …

Şi parcă îi făcu iar cu ochiul stâng şi râse neauzit, exact ca mai înainte.

— Dacă treceam, în mod sigur nu v-aş fi spus dumneavoastră, răspunse cu un dispreţ sfidător şi arogant Raskolnikov.

— A, nu, mă interesează asta doar ca să vă înţeleg articolul sub aspect literar… „Pfui, ce făţiş şi cu câtă obrăznicie!”, se gândi scârbit Raskolnikov.

— Îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia, răspunse el sec, că nu mă cred un Mahomed sau un Napoleon, nici vreun alt personaj de acest fel, oricare ar fi el, şi că, nefiind în pielea lor, nu pot să vă dau o explicaţie satisfăcătoare despre felul în care aş proceda eu.

— Ei, dar cine nu se crede astăzi în Rusia un Napoleon? spuse deodată pe un ton foarte familiar Porfiri; până şi în intonaţia lui era de astă dată ceva deja extrem de vădit. N-o fi trimis-o săptămâna trecută vreun viitor Napoleon din ăsta şi pe Aliona Ivanovna a noastră pe lumea ailaltă cu toporul?

Raskolnikov tăcea şi se uita cu o privire neclintită la Porfiri. Razumihin se încruntase, posomorât. Părea să miroasă ceva încă dinainte. Îşi rotea privirile furios. Se scurse un minut într-o tăcere sumbră. Raskolnikov se întoarse să plece.

— Plecaţi deja? spuse blajin Porfiri, întinzându-i deosebit de amabil mâna. Sunt foarte, foarte bucuros că v-am cunoscut. Iar în privinţa rugăminţii dumneavoastră, nu vă faceţi nici o grijă. Chiar aşa să şi scrieţi, cum v-am spus. Dar cel mai bine e să veniţi direct la mine… zilele astea… chiar şi mâine. O să fiu acolo pe la unsprezece, negreşit. Aranjăm totul… şi mai stăm puţin de vorbă… Ca unul dintre cei care au fost acolo printre ultimii, ne-aţi mai putea spune câte ceva…, adăugă el cu aerul cel mai binevoitor cu putinţă.

— Doriţi să mă interogaţi în mod oficial, după toate regulile? întrebă tăios Raskolnikov.

— Nu, de ce? Deocamdată nu e deloc necesar. Nu aţi înţeles bine. Eu, vedeţi dumneavoastră, mă folosesc de prilej şi… deja am stat de vorbă cu toţi cei care amanetau la dânsa… de la unii am luat declaraţii… iar dumneavoastră, fiind ultimul… A, chiar, apropo! exclamă dintr-odată, foarte bucuros, cine ştie de ce. Tocmai mi-am amintit, sunt ceva de groază! se întoarse el spre Razumihin. Tu mi-ai împuiat urechile atunci cu Mikolaşka acela… Ei, ştiu şi eu, ştiu şi eu, se întoarse el către Raskolnikov, că băiatul e curat, dar ce să-i faci, a trebuit să-l speriem şi pe Mitka… Ştiţi, esenţialul e că, trecând atunci pe scară… fiţi bun, pe la ora opt aţi fost, nu-i aşa?

— Pe la opt, răspunse Raskolnikov, simţind în aceeaşi clipă, nemulţumit, că nu era nevoie să spună nimic.

— Aşadar, când aţi urcat scările la ora opt, nu aţi văzut la etajul doi, într-un apartament care era deschis – vă amintiţi? – doi muncitori ori pe unul din ei? Zugrăveau acolo, nu i-aţi observat? Este extrem, extrem de important pentru ei! …

— Zugravi? Nu, n-am văzut…, răspunse Raskolnikov vorbind rar şi părând a răscoli printre amintiri, dar în acelaşi timp încordându-se tot, chinuindu-se de moarte să ghicească mai repede unde anume era capcana şi să nu-i scape cumva ceva. Nu, n-am văzut, şi nici vreun apartament deschis n-am observat… Dar la etajul patru (era deja complet lămurit asupra capcanei şi jubila), îmi amintesc că un funcţionar se muta din apartamentul… aflat vizavi de cel al Alionei Ivanovna… asta îmi amintesc… îmi amintesc clar… nişte soldaţi au scos un divan şi m-au făcut una cu peretele… dar zugravi, nu, nu-mi amintesc… şi nici vreun apartament deschis nu era parcă, nu, nu era…

— Ce tot îndrugi acolo? strigă deodată Razumihin, dumirindu-se parcă despre ce era vorba. Păi, zugravii au lucrat chiar în ziua omorului, iar el a fost acolo cu trei zile mai devreme! De ce-l întrebi aşa ceva?

— Pfui, le-am încurcat! se plesni peste frunte Porfiri. Să fiu al naibii dacă nu m-a înnebunit cazul ăsta! i se adresă, parcă chiar scuzându-se, lui Raskolnikov. Pentru noi e atât de important să aflăm dacă i-a văzut cineva la ora opt în apartament, încât mi-a trecut deodată prin minte că aţi putea să ne spuneţi… le-am încurcat de tot!

— Păi, ar trebui să fii mai atent, remarcă Razumihin cu un aer posac.

Ultimele cuvinte le spuse în antreu. Porfiri Petrovici îi conduse până la uşă, extrem de amabil. Ieşiră amândoi în stradă, sumbri şi mohorâţi, şi făcură câţiva paşi fără să scoată o vorbă. Raskolnikov trase adânc aer în piept…