~ II ~

Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, cum am mai spus, fugea de orice societate, mai cu seamă în ultimul timp. Însă acum, ceva îl împingea deodată spre oameni. Ceva nou se petrecea înlăuntrul lui şi asta îi trezea nevoia de lume. Atât de mult îl istovise luna aceea plină de tristeţe şi de surescitare sumbră, încât simţea nevoia să se odihnească, măcar o clipă, într-o lume diferită, oricum ar fi fost ea, şi, în ciuda murdăriei locului, era mulţumit să zăbovească acolo.

Cârciumarul stătea în încăperea de-alături, dar intra mereu în sală coborând câteva trepte, astfel că i se iveau mai întâi cizmele elegante, date cu păcură, cu carâmbi mari, roşii. Era îmbrăcat cu o podiovcă şi o jiletcă oribil de soioasă, din atlaz negru, fără cravată, iar faţa lui părea unsă toată cu untdelemn, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băietan de vreo paisprezece ani, iar altul, ceva mai mic, servea la masă când se comanda. Pe ea se vedeau nişte castraveţi tăiaţi bucăţi, pesmeţi negri şi nişte bucăţele de peşte, toate puţind groaznic. Aerul era înăbuşitor, aproape că nu se putea sta, şi trăsnea atât de tare a vin, că era de-ajuns să rămâi acolo cinci minute ca să te îmbeţi.

În viaţă întâlneşti uneori oameni, chiar cu totul necunoscuţi, care îţi stârnesc brusc interesul, de la prima privire, înainte de-a rosti vreun cuvânt. Exact impresia asta i-o făcu lui Raskolnikov muşteriul care stătea ceva mai deoparte şi care aducea a funcţionar la pensie. După aceea şi-a amintit de multe ori de acea primă impresie, luând-o chiar ca pe un presentiment. Dacă rămăsese cu ochii la funcţionar, era cu siguranţă pentru că acesta îl privea la rândul lui stăruitor, vrând în mod vădit să intre în vorbă cu el, pe când la ceilalţi inşi din cârciumă, până şi la cârciumar, se uita fără să-i vadă, plictisit chiar, şi în acelaşi timp cumva de sus, cu un aer dispreţuitor, cum te uiţi la oamenii care îţi sunt inferiori ca stare şi educaţie, şi cu care n-ai ce vorbi. Era un om trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu păr cărunt şi o chelie mare, cu o faţă galbenă, chiar verzuie, buhăită de băutură, şi cu nişte pleoape umflate pe sub care străluceau ochii roşii, îngustaţi ca nişte fante, dar plini de viaţă. Era însă ceva foarte ciudat la el: avea în ochi o lumină oarecum exaltată, chiar bun-simţ şi inteligenţă, dar în acelaşi timp puteai zări o licărire de demenţă. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, răpănos, ce îşi pierduse toţi nasturii, în afară de unul singur, care abia se mai ţinea de bine, de rău, şi pe acela îl purta încheiat, voind pesemne să dea totuşi o impresie de bună-cuviinţă. De sub jiletca de nanchin se iţea un plastron boţit, soios, numai pete. Ca toţi funcţionarii, nu purta barbă şi mustaţă, dar nu se mai bărbierise de mult şi începuseră deja să-i crească ţepi deşi, vineţii. Până şi gesturile sale aveau o gravitate funcţionărească. Însă era agitat, îşi trecea întruna mâna prin păr şi din când în când, cu un aer trist, îşi cuprindea capul în mâini, ţinându-şi coatele rupte pe masa pătată şi lipicioasă. În cele din urmă, se uită ţintă la Raskolnikov şi spuse tare şi desluşit:

— Pot îndrăzni, stimate domn, să vă invit să stăm de vorbă, ca între nişte oameni civilizaţi? Fiindcă, în ciuda înfăţişării, experienţa îmi spune că sunteţi un om instruit, care nu obişnuieşte să bea. Eu am preţuit întotdeauna cultura însoţită de sentimente sincere, de altfel, sunt şi eu consilier titular. Marmeladov este numele meu, consilier titular. Îndrăznesc să vă întreb: aveţi o slujbă?

— Nu, sunt la studii…, răspunse tânărul oarecum mirat de stilul teribil de pompos al vorbitorului şi de faptul că i se adresase atât de direct.

Deşi nu cu mult timp înainte îl apucase brusc nevoia de societate, oricare ar fi fost aceea, încă de la primul cuvânt adresat într-adevăr lui încercă obişnuita senzaţie de neplăcere şi iritare, de repulsie faţă de orice persoană străină care se apropia sau căuta să se apropie de el.

— Student, vasăzică, ori fost student! exclamă funcţionarul. Aşa m-am gândit şi eu! Experienţa, preabunule domn, experienţa îndelungată. Duse un deget la frunte şi o ciocăni mulţumit. Aţi fost student sau v-aţi ocupat cu ştiinţa! Dar fie-mi îngăduit…

Se ridică, se clătină uşor, îşi luă sticla şi paharul şi se aşeză lângă tânăr, puţin pieziş. Era ameţit, dar nu-şi pierdea şirul şi vorbea cu însufleţire, chiar dacă se mai poticnea şi lungea cuvintele. Se năpustise de-a dreptul asupra lui Raskolnikov, de parcă n-ar fi schimbat nici el o vorbă cu nimeni de o lună.

— Stimate domn, începu aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, asta e foarte adevărat. Însă ştiu totodată că beţia nu este o virtute, asta e şi mai adevărat. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrezi sentimentele nobile cu care te-ai născut, dar în mizerie niciodată, nimeni n-ar putea s-o facă. Dacă te afli în mizerie, nu mai eşti dat la o parte cu băţul, ci eşti măturat cu târnul din rândul oamenilor, ca să fie şi mai umilitor; şi pe bună dreptate, căci în mizerie fiind, sunt gata să mă insult primul pe mine însumi. De-aici şi crâşma! Stimate domn, acum o lună mi-a fost bătută soţia de către domnul Lebeziatnikov, iar soţia mea nu e de-alde mine! Înţelegeţi dumneavoastră? Îngăduiţi-mi să vă mai întreb, din pură curiozitate: vi s-a întâmplat să înnoptaţi pe Neva, pe şlepurile cu fân?

— Nu, nu mi s-a întâmplat, răspunse Raskolnikov. Dar ce e cu ele?

— Ei, eu de-acolo vin, e a cincea mea noapte…

Îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri. Într-adevăr, pe hainele lui, chiar şi în păr, se vedeau ici-colo fire de fân. Era într-adevăr cu putinţă să nu se fi dezbrăcat şi spălat de cinci zile. Mâinile, mai ales, îi erau murdare, unsuroase, roşii, cu unghiile negre.

Spusele lui treziră pesemne atenţia generală, altfel toropită rău. Flăcăii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborâse, parcă special, din odaia de sus ca să-l audă pe „circar” şi se aşezase ceva mai deoparte, căscând lenevos ca să-şi dea importanţă. Vădit lucru, Marmeladov era cunoscut aici, iar tendinţa spre emfază o căpătase, cu siguranţă, de pe urma obiceiului de-a sta des la taclale prin cârciumi cu tot felul de necunoscuţi. Acest obicei se transformă la unii băutori în necesitate, mai ales la cei care acasă sunt ţinuţi din scurt şi sub papuc. De asta se şi străduie întotdeauna să-şi găsească o justificare când sunt între beţivi, ba chiar, dacă se poate, să le trezească stima.

— Circarule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te duci la slujbă, dacă tot eşti slujbaş?

— De ce nu mă duc la slujbă, stimate domn, reluă Marmeladov, adresându-i-se numai lui Raskolnikov, ca şi cum el îi pusese întrebarea. De ce nu mă duc la slujbă? Credeţi că nu mă doare inima că mă târâi fără nici un rost? Acum o lună, când domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea cu mâna lui, iar eu zăceam beat mort, credeţi că n-am suferit? Îngăduiţi-mi, tinere, vi s-a întâmplat… hm… să cereţi bani cu împrumut fără nici o speranţă?

— Mi s-a-ntâmplat… cum adică fără nici o speranţă?

— Ei bine, fără să aveţi nici o speranţă, ştiind dinainte că n-o să iasă nimic. Uite, bunăoară, ştiţi dinainte şi cât se poate de clar că omul cu pricina, un cetăţean care aduce mari foloase şi care are cele mai bune intenţii, n-o să vă dea bani pentru nimic în lume, într-adevăr, de ce v-ar da? Doar ştie că n-o să-i mai înapoiaţi. Din milă? Dar domnul Lebeziatnikov, care e în pas cu ideile noi, explica mai deunăzi că în veacul nostru mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că în Anglia, unde este economie politică, lucrul ăsta a fost pus deja în faptă. Atunci pentru ce, vă întreb, să-ţi dea? Uite-aşa, deşi ştii dinainte că n-o să-ţi dea, tot te duci şi…

— La ce bun să te mai duci? îl întrerupse Raskolnikov.

— Păi, dacă n-ai unde să te mai duci, dacă n-ai la cine să te mai duci! Fiindcă orice om trebuie să aibă unde să se ducă. Fiindcă vine câte un moment când trebuie să te duci undeva, neapărat! Astfel, când propria mea fiică s-a dus pentru prima dată cu condicuţa, m-am dus şi eu (că fiica mea îşi câştigă traiul cu condicuţa…), adăugă el în paranteză, uitându-se uşor neliniştit la tânăr. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să continue imediat şi cu un calm aparent, când cei doi băieţi pufniră în râs în spatele tejghelei, iar cârciumarul zâmbi la rândul lui. Nu-i nimic! Nu mă intimidează clătinatul din cap, de vreme ce e un lucru ştiut de toată lumea, căci tot ce vrei să ascunzi iese la lumină, iar eu nu privesc asta cu dispreţ, ci cu smerenie. Fie! Fie! „Acesta este omul!” Fie-mi îngăduit, tinere, aţi putea… Nu, să mă exprim mai limpede şi mai sugestiv: nu aţi putea, aţi îndrăzni să spuneţi cu tărie, uitându-vă în această clipă la mine, că nu sunt un porc?

Tânărul nu răspunse nimic.

— Bun, continuă oratorul cu gravitate, şi chiar cu o mai mare demnitate de astă dată, aşteptând să se isprăvească chicotelile care izbucniseră din nou în încăpere. Bun, să zicem că eu sunt un porc, dar ea este o doamnă! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană instruită, fiică de ofiţer de stat-major. Fie, fie, eu sunt un ticălos, dar ea are un suflet nobil şi, prin educaţie, sentimente înalte. Cu toate astea… ei, dacă i-ar fi milă de mine! Stimate domn, stimate domn, orice om trebuie să aibă şi el măcar un loc unde să găsească milă! Iar Katerina Ivanovna, cu toate că e o doamnă cu suflet mare, e nedreaptă… Deşi pot să-nţeleg că atunci când îmi smulge părul din cap o face tocmai pentru că e bună la suflet (fiindcă, repet fără să-mi fie câtuşi de puţin ruşine, îmi smulge părul din cap, tinere, întări el cu o demnitate îndoită la auzul noilor chicoteli), ce-ar fi, Doamne, ca măcar o dată şi ea… Dar nu, nu! Totu-i zadarnic, ce să mai vorbim! Ce să mai vorbim! … Că nu o dată a fost aşa cum mi-am dorit şi nu o dată m-am bucurat de milă, însă… asta-i firea mea, sunt un animal, aşa m-am născut!

— Că bine zici! spuse cârciumarul cu un căscat.

Marmeladov bătu hotărât cu pumnul în masă.

— Asta-i firea mea! Păi ştiţi, domnul meu, ştiţi că i-am băut până şi ciorapii? Nu ghetele, asta ar mai fi cum ar mai fi, ci ciorapii, ciorapii ei i-am băut! Şi şalul ei din lână de capră l-am băut, al ei personal, că îl primise cadou înainte de nuntă, nu al meu; şi locuim într-o odaie friguroasă, iar ea a răcit în iarna asta şi tuşeşte într-aşa un hal, că scuipă deja sânge. Avem trei copii mici şi Katerina Ivanovna munceşte din zori şi până-n noapte, frecând, spălând şi îngrijind de copii, că-i învăţată cu curăţenia de-acasă de la ea. Dar e slabă de piept şi ameninţată de oftică, iar eu simt asta. Parcă nu simt? Cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. De asta şi beau, caut înţelegere şi sentiment în băutură… Beau fiindcă vreau să sufăr cât se poate mai rău!

Cuprins parcă de disperare, îşi lăsă capul pe masă.

— Tinere, urmă îndreptându-se iar, citesc pe chipul dumneavoastră o oarecare durere. De cum aţi intrat am citit-o, de asta am şi intrat imediat în vorbă. Dacă vă spun povestea vieţii mele, n-o fac pentru a fi de râsul acestor trântori, care oricum ştiu totul, ci fiindcă vreau să am de-a face cu un om sensibil şi instruit. Aflaţi aşadar că soţia mea a fost educată într-un pension de gubernie pentru fete de nobili, iar la absolvire a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor cinuri înalte, pentru asta a primit o medalie de aur şi o diplomă de merit. Medalia… eh, medalia am vândut-o… încă de mult… mda… diploma o are şi acum, în lădiţa ei, i-a arătat-o chiar zilele trecute gazdei. Cu gazda asta se ciondăneşte tot timpul, dar a vrut să se mândrească şi ea în faţa cuiva şi să mai vorbească de zilele fericite de odinioară. N-o condamn, n-o condamn deloc, că atât i-a rămas, amintirile, de rest s-a ales praful! Da, da, e o doamnă cu o fire iute, mândră şi de neclintit. Spală singură podelele, mănâncă pâine neagră, însă nu îngăduie să fie tratată necuviincios. De asta nici n-a vrut să treacă cu vederea bădărănia domnului Lebeziatnikov, iar când domnul în chestiune a bătut-o măr din cauza asta, a căzut la pat, nu atât din pricina loviturilor, cât a ofensei. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic ca altul. Cu primul soţ s-a măritat din dragoste, era ofiţer de infanterie, şi a fugit cu el din casa părintească. Şi-a iubit mult soţul, dar el a dat în patima jocului de cărţi, a ajuns să fie dat în judecată şi de-aici i s-a şi tras moartea. Spre sfârşit o bătea; iar ea, chit că nu se lăsa, ştiu sigur, din documente, are şi acum lacrimi în ochi când îşi aminteşte de el, şi mie-mi scoate ochii cu el, însă eu mă bucur, mă bucur, lasă, măcar să-şi închipuie că a fost fericită… A lăsat-o cu trei copii mici, într-o gubernie îndepărtată şi sălbatică, în care mă aflam şi eu pe-atunci; trăiau într-aşa o sărăcie lucie, că eu, deşi am văzut multe la viaţa mea, nici n-o pot descrie. Rudele au lăsat-o toate în părăsire. Dar era şi mândră, din cale-afară de mândră… Atunci, stimate domn, atunci eu, văduv ca şi ea, cu o fată de paisprezece ani rămasă de la prima soţie, m-am oferit s-o iau în căsătorie, căci nu puteam îndura să văd atâta suferinţă. Vă puteţi da seama în ce hal de mizerie ajunsese, dacă ea, o femeie cultă, educată, dintr-o familie bună, s-a învoit să mă ia de bărbat! Dar m-a luat! Plângând, plângând în hohote şi frângându-şi mâinile, m-a luat! Fiindcă n-avea unde să se ducă. Înţelegeţi, înţelegeţi dumneavoastră, stimate domn, ce-nseamnă să nu mai ai unde să te duci? Nu, nu puteţi înţelege încă… Un an de zile mi-am îndeplinit îndatoririle cu sfinţenie şi nu m-am atins de asta (împinse cu degetul cinzeaca), fiindcă nu sunt lipsit de simţire. Dar de plăcut, tot nu m-a plăcut; apoi am rămas şi fără slujbă, nu din vina mea, ci din pricină că s-au schimbat statele, iar atunci m-am apucat din nou de băut! … Cam cu un an şi jumătate în urmă am ajuns şi noi, după o mulţime de peregrinări şi de necazuri, în această capitală măreaţă şi împodobită cu atâtea monumente. Aici mi-am găsit un post… Dar de bine ce l-am găsit, l-am şi pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, mi-a făcut festa firea mea… Acum locuim într-un cotlon, la o gazdă, Amalia Fiodorovna Lieppewehsel, dar cu ce trăim şi cu ce plătim, n-aş şti să spun. Mai stau şi alţii acolo, nu numai noi… casa asta e un iad, ce mai… cel mai respingător… hm… da… Între timp a crescut şi copila mea din prima căsătorie şi ce a trebuit să îndure de la mamă-sa vitregă, nici nu mai spun. O fi ea, Katerina Ivanovna, foarte mărinimoasă, însă e o doamnă iute din fire şi irascibilă, imediat te pune la punct… Daa! Ei, dar n-are rost să mai vorbesc despre asta! Educaţie, după cum vă puteţi închipui, Sonia n-a primit. Am încercat, acum vreo patru ani, s-o învăţ eu geografia şi istoria lumii, însă cum nu eram nici eu tare la materiile astea şi nici nu aveam manuale ca lumea, doar nişte cărţulii… hm… ei bine, acum nu mai avem nici cărţuliile alea, cu asta s-a isprăvit toată învăţătura. La Cirus al Persiei ne-am oprit. Pe urmă, când a ajuns deja la maturitate, a mai citit nişte cărţi romantice, iar de curând, cu ajutorul domnului Lebeziatnikov, Fiziologia de Lewes. Binevoiţi s-o cunoaşteţi? A citit-o cu mare interes, chiar ne-a mai spus şi nouă câte ceva, însă asta îi e toată instrucţia. Acum, stimate domn, îndrăznesc să vă pun o întrebare personală: cât poate să câştige, după părerea dumneavoastră, o fată săracă, dar cinstită, prin muncă onestă? … Nici cinşpe copeici pe zi, domnule, nu câştigă dacă e cinstită şi nu are talente deosebite, chiar dacă se speteşte! Pe deasupra, consilierul de stat Klopstock, Ivan Ivanovici – aţi binevoit să auziţi de dânsul? -, nu numai că nu i-a dat nici acum banii pentru jumătatea de duzină de cămăşi de olandă pe care i le-a lucrat, dar a mai şi gonit-o, după ce a ocărât-o, a bătut din picior la ea şi a numit-o într-un fel, necuviincios, fiindcă, chipurile, la o cămaşă i-a greşit măsura la gât şi i l-a pus strâmb. Şi-acasă copilaşi-s flămânzi… Iar Katerina Ivanovna umblă prin odaie frângându-şi mâinile şi-i apar pete roşii pe obraji, cum e întotdeauna la boala asta: „Stai la noi, zice, ca o trântoriţă, mănânci şi bei şi te bucuri de căldură”, dar ce mâncat şi ce băut e ăla, când nici măcar copilaşii nu văd câte trei zile-n şir o coajă de pâine! Eu zăceam… ce mai, asta e, zăceam beat mort, şi numai ce-o aud pe Sonia mea (e o copilă blândă, cu glăscior sfios… bălaie, cu feţişoara mereu palidă, slăbuţă) spunând: „Atunci, Katerina Ivanovna, poate trebuie să mă duc să fac treaba aceea?”. Daria Franţovna, o femeie pusă pe rele şi bine cunoscută de poliţie, se interesase în vreo trei rânduri de ea prin gazda noastră. „Ei, ce să spun! îi răspunde Katerina Ivanovna în zeflemea. Ce tot o păzeşti atât? Halal comoară!” Dar n-o învinuiţi, stimate domn, n-o învinuiţi! Nu avea judecata zdravănă când a zis asta, o dăduseră peste cap boala şi plânsetele copiilor nemâncaţi, a zis-o mai mult ca să o jignească decât în sensul direct al cuvintelor… Că aşa-i firea Katerinei Ivanovna, cum încep să plângă copilaşii, chiar şi de foame, îi bate. Dar ce văd, pe la ora şase, Sonecika s-a sculat, şi-a pus brobojoara, şi-a îmbrăcat hăinuţa şi a plecat, iar la nouă s-a întors. Cum a intrat, s-a dus direct la Katerina Ivanovna şi a pus fără nici o vorbă pe masă, în faţa ei, treizeci de ruble. N-a scos un cuvinţel, n-a aruncat nici o privire măcar, a luat doar broboada noastră verde, una mare din drap de dames (pe care o folosim cu toţii), şi-a acoperit capul şi chipul, şi s-a pus în pat cu faţa la perete; doar umerii şi trupuşorul îi tresăltau întruna… Iar eu zăceam, ca şi deunăzi, în aceeaşi stare… Am văzut atunci, tinere domn, am văzut cum Katerina Ivanovna, tot fără o vorbă, s-a apropiat de pătuţul Sonecikăi şi toată seara a stat îngenuncheată acolo sărutându-i picioarele, nu voia să se mai ridice, iar pe urmă au adormit amândouă îmbrăţişate… amândouă… amândouă… daa… iar eu zăceam beat criţă.

Marmeladov tăcu dintr-odată, rămas parcă fără grai. Apoi îşi turnă grăbit de băut, goli paharul şi îşi drese glasul.

— De-atunci, domnul meu, continuă după o scurtă pauză, de-atunci, printr-o întâmplare nenorocită şi pentru că nişte persoane răuvoitoare au umblat cu vorba – iar aici şi-a adus contribuţia şi Daria Franţovna, fiindcă nu i se arătase, chipurile, respectul cuvenit -, de-atunci fiica mea, Sofia Semionovna, a trebuit să-şi scoată condicuţă şi nici n-a mai putut să locuiască la noi. Că nici gazda, Amalia Fiodorovna, n-a vrut s-o îngăduie (chit că înainte îi dăduse apă la moară Dariei Franţovna), dar nici domnul Lebeziatnikov… mda… Din pricina Soniei i s-a şi întâmplat povestea aia cu Katerina Ivanovna. La început alerga chiar el după Sonecika, iar apoi l-a apucat deodată ambiţia: „Cum adică, să locuiesc eu, un om instruit, în aceeaşi casă cu una din astea?”. Dar Katerina Ivanovna nu i-a permis, s-a repezit la el… ei, şi asta a fost… Acum, Sonecika vine pe la noi mai mult seara, îi mai dă o mână de ajutor Katerinei Ivanovna, ne-ajută să ne mai cârpim cu banii… Stă la croitorul Kapernaumov, a luat o cameră cu chirie la el. Kapernaumov e şchiop şi bâlbâit, iar familia lui care creşte întruna tot bâlbâită e. Nevastă-sa e şi ea bâlbâită… Stau cu toţii într-o cameră, dar Sonia are odaia ei, despărţită printr-un perete… Hm, da… După ce că sunt aşa de săraci, mai sunt şi bâlbâiţi… da… Apoi, într-o dimineaţă, m-am sculat, mi-am pus zdrenţele pe mine, mi-am ridicat braţele spre cer şi am plecat la Excelenţa Sa Ivan Afanasievici, binevoiţi să-l cunoaşteţi? Nu? Apăi e pâinea lui Dumnezeu, să ştiţi! Ceară e… ceară înaintea bunului Dumnezeu, precum ceara se topeşte! I-au dat şi lacrimile, după ce a binevoit să mă asculte până la capăt. „Ei, a zis, Marmeladov, mi-ai înşelat deja o dată aşteptările… Te mai iau o dată pe răspunderea mea personală, aşa a zis, ţine minte, a zis, hai, du-te!” I-am sărutat praful de pe cizme, doar în gând, că n-ar fi îngăduit el una ca asta de-adevărat, o persoană de rangul lui, cu idei noi şi culte despre ce-i ăla stat. Când m-am întors acasă şi-am anunţat că sunt primit iarăşi la slujbă şi-o să am iarăşi leafă, Dumnezeule, ce-a putut să fie atunci…!

Marmeladov se opri din nou, pradă unei emoţii puternice. În clipa aceea apăru din stradă o ceată de cheflii, deja beţi, iar la intrare se făcură auzite o flaşnetă tocmită şi un glăscior dogit de copil de şapte ani, care cânta Cătunul. Se stârni larmă. Crâşmarul şi slugile se duseră să-i servească pe nou-veniţi. Marmeladov, fără să le dea nici o atenţie, îşi reluă povestirea. Părea să-l fi ajuns deja băutura, dar cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai dornic de vorbă. Amintirea recentei izbânzi cu slujba părea să-l însufleţească şi chiar făcea să i se lumineze chipul. Raskolnikov asculta cu atenţie.

— Asta a fost, domnul meu, acum cinci săptămâni. Da… De cum au aflat Katerina Ivanovna şi Sonecika vestea asta, Doamne, m-am simţit în al nouălea cer, ce mai. De unde zăceam ca o vită şi auzeam doar ocări, acuma mergeau în vârful picioarelor şi-i potoleau întruna pe copii: „Semion Zaharâci e obosit de la serviciu, se odihneşte, şşş!”. Mă tratau cu cafea înainte să plec la slujbă, cu frişcă! S-au apucat să cumpere frişcă adevărată, vă-nchipuiţi! Şi de unde-or fi încropit unsprezece ruble şi cincizeci de copeici pentru nişte haine cum se cuvine, e de neînţeles. Da, cizme, plastroane de percal, din cele mai bune, mundir, şi toate pe unşpe’ ruble jumate şi în cea mai bună stare. Vin acasă după prima zi de slujbă şi ce-mi văd ochii: Katerina Ivanovna pregătise două feluri, supă şi carne sărată cu hrean, ceva ce nu pomeniserăm în viaţa noastră. Ea, care n-avea barem o rochie, acuma ziceai că e gata de vizită, se gătise cu te miri ce, cum au ele talentul să facă totul din nimic: se piaptănă, îşi pune un guleraş curat aici, nişte manşetuţe colo, şi poftim, parcă-i alta, mai tânără şi mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa mea, ne mai ajuta doar cu bani, că acuma, zice, nu se cuvine să trec prea des pe la voi o vreme, o să vin doar seara, să nu mă vadă nimeni. Auziţi dumneavoastră! Mă duc să trag un pui de somn într-o după-amiază şi ce credeţi? Katerina Ivanovna nu s-a mai putut abţine să-mi spună: acum o săptămână se certase cu gazda, Amalia Fiodorovna, la cuţite, şi-acuma o poftise la o ceaşcă de cafea. Două ceasuri au stat la taclale pe şoptite: „Acum Semion Zaharâci are slujbă, a zis ea, şi primeşte leafă; s-a dus chiar el la Excelenţa Sa, iar Excelenţa Sa a ieşit în persoană şi le-a poruncit tuturor să aştepte, apoi l-a luat de braţ pe Semion Zaharâci şi l-a condus, pe lângă toţi, la el în cabinet”. Auziţi dumneavoastră? „Bineînţeles, a zis el, Semion Zaharâci, eu nu ţi-am uitat meritele şi, chiar dacă nu te-ai dezbărat de neserioasa dumitale slăbiciune, pentru că ai făgăduit, ca să nu mai spun că fără dumneata nici nu mergeau treburile (auziţi dumneavoastră!), mă bizui pe cuvântul dumitale nobil”, adică ea, ca să vă spun, s-a apucat să scornească toate astea, dar nu că i-a venit aşa, doar ca să se laude, nu, ea crede tot, îşi alină necazurile cu scorneli, Doamne Dumnezeule! Şi n-o condamn, nu, pentru asta n-o condamn! … Acum şase zile, când i-am adus prima leafă până la ultimul bănuţ – douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici -, mi-a spus „drăguţule”: „Un drăguţ, asta eşti!”, a zis. Asta când eram doar noi doi, înţelegeţi? Şi ce poţi să vezi la mine, ce soţ grozav sunt eu? Dar ea m-a ciupit de obraz. „Un scump, asta eşti!”, a zis.

Marmeladov se opri, dădu parcă să zâmbească, dar bărbia începu brusc să-i tremure. Se stăpâni însă. Cârciuma, omul acela cu înfăţişare decrepită, cu cele cinci nopţi ale lui pe şlepurile cu fân, cu cinzeaca şi, peste toate, cu dragostea aceea bolnăvicioasă pentru soţia şi familia lui, îl năuciseră pe ascultătorul său. Raskolnikov asculta încordat, dar încerca o senzaţie nefirească. Îi era necaz că venise aici.

— Stimate domn, stimate domn! exclamă Marmeladov venindu-şi în fire. O, domnul meu, poate că toate astea vi se par ridicole, ca şi celorlalţi, şi vă tulbur cu toate amănuntele astea nenorocite ale vieţii mele domestice, dar pentru mine nu sunt de râs! Fiindcă eu le simt pe toate pe pielea mea… Şi toată ziua aceea ruptă din rai a vieţii mele, toată seara aceea mi le-am petrecut lăsându-mi gândul să zboare la cum o să le aranjez pe toate, cum o să le iau hăinuţe copiilor, cum o să-i asigur ei liniştea, cum o s-o scap pe singura mea fiică de ruşine şi o s-o aduc înapoi în sânul familiei… Şi la multe altele… Fiindcă, domnule, asta nu-i oprit. Ei bine, domnul meu (Marmeladov tresări brusc, înălţă capul şi se uită ţintă la ascultătorul său), ei bine, a doua zi după toate visurile astea (vasăzică, exact acum cinci zile), spre seară, prin tot felul de tertipuri şi înşelăciuni, ca un hoţ, i-am furat Katerinei Ivanovna cheia de la cufărul ei, am luat ce rămăsese din leafa pe care i-o dădusem, nici nu mai ştiu cât, şi poftim, uitaţi-vă la mine, asta-i tot! E a cincea zi de când n-am mai dat pe-acasă şi ele mă caută, cu slujba s-a zis, mundirul l-am lăsat în crâşma de la Podul egiptean, în schimbul costumaţiei ăsteia… şi totul s-a dus de râpă!

Marmeladov se plesni cu pumnul peste frunte, îşi încleştă dinţii, închise ochii şi se lăsă greu cu cotul pe masă. Dar într-o clipă chipul i se transformă şi, arborând un aer şiret şi cumva obraznic, se uită la Raskolnikov, izbucni în râs şi spuse:

— Astăzi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bani de băut, să mă dreg de mahmureală! He-he-he!

— Să nu zici că ţi-a dat! strigă unul dintre nou-veniţi, pornindu-se să râdă cât îl ţinea gura.

— Păi, cinzeaca asta e luată chiar din banii ei, zise Marmeladov adresându-i-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat treizeci de copeici, cu mâna ei, ultimele, am văzut cu ochii mei că doar atât avea… Nimic n-a spus, doar s-a uitat la mine, fără o vorbă… Nu cum te-ai uita pe pământ, ci ca acolo sus… unde omul e compătimit, e plâns, dar nu i se reproşează nimic, nu! Parcă e şi mai dureros, e mai dureros când nu ţi se reproşează nimic! Treizeci de copeici, da. Măcar că acum are şi ea nevoie de ele, nu? Dumneavoastră ce credeţi, dragă domnule? Acum trebuie să aibă grijă să fie curată. Iar curăţenia asta, care nu-i ca toate, costă bani, înţelegeţi? Înţelegeţi? Ei, iar eu, uite, tatăl ei bun, i-am luat astea treizeci de copeici ca să mă dreg, ca să le beau! Le-am şi băut! … Păi cine să aibă milă de unul ca mine? Ai? Dumneavoastră, domnule, vă e milă de mine, da sau nu? Spuneţi, domnule, da sau nu? He-he-he!

Dădu să-şi toarne în pahar, dar nu mai avu ce. Cinzeaca era goală.

— Şi de ce i-ar fi milă de tine? îi strigă crâşmarul, care se nimerise iar prin preajmă.

Izbucniră din nou râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau nu numai cei care ascultaseră, ci şi cei care nu ascultaseră, doar la vederea mutrei fostului funcţionar.

— Milă! De ce i-ar fi milă de mine? răcni deodată Marmeladov, sculându-se în picioare şi întinzând un braţ înainte, vădit inspirat, de parcă atât aşteptase. De ce i-ar fi milă de mine, zici? Da, eu nu merit milă! Eu trebuie să fiu răstignit, răstignit pe cruce, nu compătimit! Dar răstigneşte, judecătorule, răstigneşte, iar după ce răstigneşti, ai milă! Atunci o să vin singur la tine să mă răstigneşti, că nu de veselie beau, ci de durere şi lacrimi! … Crezi oare, crâşmarule, că mi-a plăcut cinzeaca ta? Durere, durere, asta caut eu pe fundul paharului, durere şi lacrimi, am gustat din ele şi sunt osândit; iar milă de noi are numai cel care a avut milă de toţi şi a înţeles tot, El este singurul nostru judecător. O să vină în ziua judecăţii şi o să întrebe: „Unde este fiica aceea care s-a jertfit pentru o mamă vitregă rea şi pentru copilaşii nevârstnici ai altora? Unde este fiica aceea care nu s-a îngrozit de tatăl ei pământesc, un beţiv nemernic, şi i-a arătat milă?”. Şi o să spună: „Vino! Te-am iertat o dată… Iertate îţi sunt şi acum păcatele, căci ai iubit mult…” Şi o s-o ierte pe Sonia mea, o s-o ierte, ştiu că o s-o ierte… Aşa am simţit în inima mea mai deunăzi, când m-am dus la ea! Pe toţi o să-i judece şi o să-i ierte, şi pe cei buni, şi pe cei răi, şi pe cei înţelepţi, şi pe cei smeriţi… Iar când va sfârşi cu toţi, atunci va grăi către noi: „Haideţi, va spune, apropiaţi-vă şi voi! Haideţi, beţivilor, haideţi neisprăviţilor, haideţi neruşinaţilor!”. Atunci ne vom duce cu toţii, fără să ne ruşinăm, şi vom sta dinaintea Lui. Şi El va spune: „Nişte porci, asta sunteţi! Fiara v-a dat chipul ei şi şi-a pus pecetea asupra voastră; dar apropiaţi-vă şi voi!”. Atunci or să spună cei înţelepţi, cei învăţaţi: „Doamne, de ce-i primeşti pe ăştia?”. Şi El va răspunde: „Îi primesc, înţelepţilor, îi primesc, învăţaţilor, fiindcă niciunul dintre ei nu s-a socotit vrednic de asta…” Şi îşi va întinde braţele către noi… iar noi vom cădea dinaintea Lui… şi vom plânge… şi vom înţelege tot! Atunci vom înţelege tot! … Toţi vor înţelege… şi Katerina Ivanovna… şi ea o să-nţeleagă… Doamne, vie împărăţia Ta!

Se lăsă pe laviţă, istovit şi sleit, fără să se uite la nimeni, uitând parcă tot ce era în jur şi adâncindu-se în gânduri. Vorbele lui avură un oarecare efect: pentru o clipă se făcu tăcere, dar pe urmă se porniră din nou râsetele şi ocările:

— A zis-o!

— Vorbeşte gura fără el!

— Conţopist, ce mai!

Şi aşa mai departe.

— Haidem, domnule, spuse deodată Marmeladov, ridicând capul şi adresându-i-se lui Raskolnikov, poate mă duceţi şi pe mine la casa lui Kosel, în curte. E timpul să mă-ntorc… la Katerina Ivanovna.

Raskolnikov voia de mult să plece şi se gândise deja să-l ajute. Marmeladov se dovedi a fi mult mai puţin bun de picioare decât de gură şi se sprijini cu toată greutatea de el. Nu aveau de mers decât două-trei sute de paşi. Pe măsură ce se apropiau de casă, agitaţia şi frica puneau tot mai mult stăpânire pe omul acela beat.

— Nu de Katerina Ivanovna mi-e mie frică acum, bălmăji el pradă neliniştii, şi nici c-o să mă ia de păr. Ce păr, asta-i nimic! Vă spun eu! Ar fi chiar mai bine dacă m-ar lua de păr, nu de asta mi-e mie frică… de ochii ei mi-e frică… da… de ochi… Şi de petele roşii de pe obrajii ei mi-e frică… şi de respiraţia ei… Ai văzut vreodată cum respiră bolnavii… când sunt furioşi? Şi de plânsetele copiilor mi-e frică… Dacă Sonia nu le-a dat de mâncare… chiar nu ştiu, nu ştiu ce s-a întâmplat! Dar de bătăi nu mi-e frică… Aflaţi, domnule, că pentru mine bătăile astea nu sunt un chin şi nu mă dor, chiar am o mulţumire… Nici n-aş putea fără ele. E mai bine aşa. Las’ să mă bată, să-şi descarce sufletul… e mai bine. Iacătă şi casa, casa lui Kosel. Lăcătuşul ăla neamţ, bogat… Haidem!

Intrară în curte şi urcară până la catul al patrulea. Cu cât urcai mai sus, cu atât era mai întuneric pe scară. Era aproape unsprezece şi, deşi în acea perioadă a anului la Petersburg nu este noapte adevărată, partea de sus a scării era cufundată în beznă.

Uşiţa afumată din capul scării, de la ultimul cat, era deschisă. Un muc de lumânare lumina camera peste poate de mizeră, lungă de vreo zece paşi; puteai s-o cuprinzi toată dintr-o privire de la intrare. Totul era aruncat claie peste grămadă, mai ales bulendre de-ale copiilor. În fund, într-un colţ, era întins un cearşaf numai găuri, după care se afla probabil patul. În cameră nu se găseau decât două scaune şi un divan nenorocit, cu o muşama pe el, iar în faţa lui – o masă veche de bucătărie, din lemn de brad nevopsit, neacoperită cu nimic. Pe un colţ al mesei, într-un sfeşnic de fier, stătea mucul gata să se stingă al unei lumânări de seu. Familia lui Marmeladov părea să locuiască într-o cameră a ei, nu în cotlonul acela, dar odaia lor era una de trecere. Uşa ce dădea spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lieppewehsel stătea întredeschisă. De dincolo răzbătea larmă – ţipete şi hohote de râs. Se pare că se jucau cărţi şi se bea ceai. La răstimpuri se făceau auzite cele mai slobode cuvinte.

Raskolnikov o recunoscu imediat pe Katerina Ivanovna. Era o femeie înfiorător de slabă, fină, destul de înaltă şi de zveltă, cu un păr şaten încă splendid şi cu obrajii acoperiţi într-adevăr de pete roşii. Umbla înainte şi-napoi prin odaia aceea mică, cu braţele strânse la piept, cu buzele uscate şi respirând întretăiat. Ochii îi luceau febril, dar privirea lor era tăioasă şi încremenită, iar în lumina tremurătoare a mucului de lumânare ce stătea să se stingă, chipul ei ofticos, agitat, avea ceva nefiresc. Raskolnikov îi dădu cam treizeci de ani şi se gândi că, într-adevăr, nu era de nasul lui Marmeladov. Katerina Ivanovna nu-i văzuse şi nici nu-i auzise. Părea adâncită în gânduri, surdă şi oarbă la tot ce se întâmpla. În cameră era un aer înăbuşitor, dar ea nu deschidea geamul; de pe scară venea un miros urât, dar uşa stătea deschisă; din camerele dinăuntru intrau pe cealaltă uşă, deschisă şi ea, valuri de fum de tutun care o făceau să tuşească, dar nu închidea uşa. Copilul cel mic, o fetiţă de şase ani, dormea pe podea, mai degrabă stând în fund, ghemuită şi cu capul sprijinit de divan. Băieţelul, mai mare cu un an, tremura tot într-un colţ şi plângea. Pesemne tocmai fusese bătut. Fetiţa cea mare, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţirică întocmai ca un chibrit, într-o cămăşuţă ruptă toată şi cu o pelerină veche din postav, care-i rămăsese mică de vreo doi ani şi abia dacă-i ajungea până la genunchi, aruncată peste umerii goi, stătea lângă frăţiorul ei, în colţ, cu un braţ lung şi uscat petrecut pe după gâtul lui. Încerca să-l aline, şoptindu-i întruna ceva ca să nu înceapă iar să scâncească, şi în acelaşi timp o urmărea pe maică-sa cu ochii ei întunecaţi, imenşi, care păreau şi mai mari pe feţişoara ei jigărită şi speriată. Marmeladov, fără să treacă pragul camerei, îngenunchease chiar în uşă şi îl împingea pe Raskolnikov în faţă. Femeia, văzând un necunoscut, se opri năucă dinaintea lui, dar se dezmetici într-o clipă şi păru să se întrebe: „Ăsta ce-o fi căutând aici?”. Însă probabil îşi închipui imediat că trecea prin camera lor ca să ajungă în cea de alături. De îndată ce-şi închipui asta, nu-i mai dădu nici o atenţie, se îndreptă spre uşa de la scară ca s-o închidă şi, brusc, scoase un ţipăt când îşi văzu soţul stând în genunchi în prag.

— A! strigă scoasă din minţi. Te-ai întors, ocnaşule, monstru ce eşti! … Dar banii unde sunt? Ce ai în buzunar, ia să văd! Dar astea nu-s hainele tale! Unde-ţi sunt hainele? Unde-s banii? Spune!

Se năpusti la el să-l caute. Marmeladov desfăcu imediat braţele în lături, ascultător şi supus, ca să-i poată scotoci mai uşor prin buzunare. Dar de bani, nici urmă.

— Unde-s banii? strigă ea. O, Dumnezeule, i-o fi băut pe toţi! Doar mai rămăseseră douăsprezece ruble în cufăr! …

Brusc, ca turbată, îl înşfăcă de păr şi îl trase înăuntru. Marmeladov o ajuta, târându-se spăsit în genunchi după ea.

— Asta-mi dă mulţumire! Nu mă doare, îmi dă mulţumire, sti-ma-te domn! striga târât de păr şi chiar izbit cu fruntea de podea.

Copila care dormea pe jos se trezi şi se porni să plângă. Băieţelul din colţ nu se mai putu stăpâni, începu să tremure, să ţipe şi se aruncă în braţele surorii lui cuprins de o spaimă cumplită, aproape într-o criză convulsivă. Fetiţa cea mare tremura ca varga.

— A băut tot, tot a băut! ţipa disperată sărmana femeie. Iar astea nu-s hainele lui! Sunt lihniţi de foame, lihniţi de foame sunt! (Frângându-şi mâinile, arăta spre copii.) O, blestemată viaţă! Şi dumitale, dumitale nu ţi-e ruşine – se repezi deodată spre Raskolnikov – să vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut şi tu cu el! Afară!

Tânărul, tăcând mâlc, se grăbi să plece. Între timp uşa din fund se deschisese larg şi din pragul ei priveau câţiva curioşi. Capete ce râdeau obraznic, cu ţigări şi lulele în gură, acoperite cu tichii, îşi întindeau gâturile. Mai încolo se zăreau câteva siluete cu halate larg desfăcute, lăsând să se vadă o îmbrăcăminte necuviincios de sumară, unele cu cărţi de joc în mâini. Făcură mare haz când Marmeladov, târât de păr, strigă că asta îi dă mulţumire. Începură chiar să păşească în cameră; în cele din urmă, se auzi o voce stridentă, care nu prevestea nimic bun: Amalia Lieppewehsel în persoană îşi croia drum printre ei ca să facă ordine cum ştia ea şi să o sperie pentru a suta oară pe nenorocita femeie, poruncindu-i cu tot felul de ocări să părăsească chiar mâine apartamentul. Pe când ieşea, Raskolnikov mai apucă să vâre o mână în buzunar şi, găsind cei câţiva gologani de aramă rămaşi de la rubla schimbată la cârciumă, îi puse pe furiş pe pervazul ferestrei. Pe urmă, când era deja pe scară, îi păru rău şi se gândi să se întoarcă.

„Poftim ce prostie am făcut, se gândi, doar ei o au pe Sonia, în timp ce mie-mi crapă buza.” Însă dându-şi seama că nu mai avea cum să-i ia înapoi, flutură din mână şi o luă spre casă. „Dar şi Sonia are nevoie de pomezi, îşi continuă gândul mergând pe stradă şi pufnind sarcastic, curăţenia asta costă bani… Mda! Dar poate că Sonecika nu scoate nici un ban astăzi, că nici aici nu se merge la sigur, e ca şi cu vânătorii de fiare sălbatice sau cu căutătorii de aur… şi-atunci poate că mâine ar fi cu toţii în pom fără banii mei… Vai de tine, Sonia! Halal sursă au reuşit să-şi găsească! Şi se folosesc de ea! Că doar o folosesc deja. Şi s-au obişnuit. Au plâns şi s-au obişnuit. Cu orice se obişnuieşte ticălosul de om!”

Căzu pe gânduri.

— Ei, dar dacă mă înşel? exclamă deodată fără să vrea. Dacă omul nu-i de fapt ticălos, omul în genere, întreg neamul omenesc adică, înseamnă că tot restul sunt doar prejudecăţi care bagă frica în tine şi că nu există nici un fel de oprelişte. Da, aşa trebuie să fie! …