~ III ~

A doua zi se trezi târziu, după un somn agitat, care nu îl întremă. Se sculă plin de fiere, iritat, duşmănos şi îşi privi cu ură cămăruţa. Era o chiţimie de vreo şase paşi în lungime, arătând cum nu se poate mai jalnic cu tapetul ei îngălbenit, plin de praf şi desprins aproape peste tot de pe pereţi, şi atât de scundă, încât numai plăcut nu i-ar fi fost cuiva mai înăltuţ, căci s-ar fi temut întruna să nu dea cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu odaia: trei scaune vechi, destul de stricate, o masă vopsită într-un colţ, cu câteva cărţi şi caiete pe ea; praful care le acoperea arăta că nimeni nu mai pusese de mult mâna pe ele; şi, în fine, un divan mare, mătăhălos, ce ocupa aproape tot peretele şi jumătate din lăţimea întregii camere, îmbrăcat cândva în stambă, dar acum zdrenţuit, care-i servea lui Raskolnikov drept pat. De multe ori dormea pe el aşa cum se găsea, fără să se mai dezbrace, fără să aştearnă nimic, acoperit cu paltonul lui vechi şi jerpelit de student, doar pe o pernuţă sub care punea toată lenjeria de corp pe care o avea, curată ori purtată, ca să mai înalţe căpătâiul. În faţa divanului se afla o măsuţă.

Mai jos şi mai rău de-atât ar fi fost greu de ajuns, dar pentru Raskolnikov era chiar bine în actuala sa stare de spirit. Fugise cât putuse de toţi, trăind retras ca o broască-ţestoasă în carapacea ei, şi până şi vederea slujnicei care, trebuind să-l servească, intra din când în când în odaie, îl umplea de fiere şi îl făcea să se crispeze tot. E ceea ce se întâmplă cu unii monomani prea concentraţi asupra unui lucru. Gazda îl tăiase deja de două săptămâni de la masă, dar lui nici nu-i trecea prin minte să se ducă şi să se lămurească cu ea, deşi stătea nemâncat. Nastasia, bucătăreasa şi singura slujnică pe care o avea gazda, era într-un fel bucuroasă de actuala stare de spirit a chiriaşului şi încetase cu totul să mai deretice şi să mai măture în camera lui, abia dacă punea mâna pe mătură o dată pe săptămână, iar atunci dacă se nimerea pe-acolo. Ea îl şi sculase din somn acum.

— Scoală, de ce dormi? strigă stând lângă patul lui. E ceasul zece! Ţi-am adus un ceai. Vrei o ceaşcă? Nu vezi că te-ai jigărit?

Chiriaşul deschise ochii, tresări şi o recunoscu.

— Ce ceai, de la gazdă? întrebă înălţându-se puţin de tot pe sofa cu o figură bolnavă.

— Ce gazdă!

Îi puse în faţă ceainicul ei crăpat, care nu mai era plin, şi două bucăţele galbene de zahăr.

— Uite, Nastasia, zise el scotocind prin buzunar (că dormise îmbrăcat) şi scoţând nişte mărunţiş de aramă, te rog, dă fuga şi cumpără-mi o franzelă. Ia şi de la mezelărie puţin salam, din cel mai ieftin.

— Franzela ţi-o aduc numaidecât, da’ nu vrei nişte borş în loc de salam? Borş bun, de ieri, ţi-am pus deoparte de când l-am făcut, da’ ai venit târziu. E gustos.

După ce-i aduse borşul şi Raskolnikov se apucă să mănânce, Nastasia se aşeză alături de el şi începu să sporovăiască. Era de la ţară şi guralivă foc.

— Praskovia Pavlovna vrea să se plângă de tine la poliţie, zise.

El făcu o strâmbătură.

— La poliţie? Da’ ce vrea?

— Păi, nici nu-i plăteşti şi nici nu te muţi. Doar ştii ce vrea.

— Fir-ar să fie, asta mai lipsea, bombăni el scrâşnind din dinţi, nu, nici că se putea să pice mai prost… E o neghioabă, adăugă cu voce tare. Chiar azi mă duc să vorbesc cu ea.

— O fi ea neghioabă, ca şi mine, dar tu, deşteptule, care zaci ca un sac, pe tine nu te vezi? Ziceai că înainte te duceai să dai lecţii la copii, acu’ de ce nu mai faci nimic?

— Ba fac…, răspunse Raskolnikov tăios şi parcă în scârbă.

— Şi ce faci?

— O muncă.

— Ce muncă?

— Gândesc, răspunse el serios, după o scurtă tăcere.

Nastasia se puse pe râs. Era de felul ei o fire veselă şi, când o făceai să râdă, râdea pe-nfundate, clătinându-se şi săltând din tot trupul, până i se făcea rău.

— Şi-ai gândit de multe parale? reuşi în cele din urmă să îngaime.

— Fără cizme în picioare nu pot să dau lecţii la copii. Dar scuip pe toate astea.

— Nu scuipa în puţ, că s-ar putea să bei din el.

— Pentru lecţii date la copii nu iei mai nimic. Ce să faci cu câteva copeici? continuă el fără nici un chef, răspunzând parcă propriilor gânduri.

— Păi, vrei să faci avere dintr-odată?

El se uită la ea ciudat.

— Da, dintr-odată, răspunse răspicat după o clipă de tăcere.

— Apăi, ia-o mai moale, că mă sperii! Urât te mai uiţi. Mă mai duc ori ba după franzelă?

— Cum vrei.

— Na, c-am uitat! Aseară, când nu erai aici, ţi-a venit o scrisoare.

— Scrisoare? Mie! De la cine?

— De la cine, nu ştiu. Da’ i-am dat poştaşului trei copeici de la mine. Mi le dai înapoi, nu?

— Adu-mi odată scrisoarea, pentru numele lui Dumnezeu, adu-mi-o! strigă Raskolnikov tulburat la culme. Dumnezeule mare!

Un minut mai târziu apăru şi scrisoarea. Da, era de la mama lui, din gubernia R. De îndată ce o luă, păli. Trecuse ceva vreme de când nu mai primise nici o scrisoare, dar acum mai era ceva care făcu să i se strângă inima.

— Nastasia, du-te, pentru numele lui Dumnezeu; uite-ţi alea trei copeici şi ia-o mai repede din loc, pentru numele lui Dumnezeu!

Scrisoarea îi tremura în mână; nu voia să o deschidă de faţă cu ea; voia să rămână singur cu scrisoarea asta. Când Nastasia ieşi, duse iute scrisoarea la buze şi o sărută; pe urmă rămase încă multă vreme cu ochii la adresa de pe plic, la scrisul acela familiar şi drag, mărunt şi puţin aplecat, al mamei, care-l învăţase odinioară să citească şi să scrie. Trăgea de timp; părea chiar să-i fie frică de ceva. În cele din urmă o deschise: era o scrisoare lungă şi groasă, de două loturi2; două coli mari, scrise mărunt de tot.

Dragul meu Rodea, scria mama, uite că sunt deja două luni de când n-am mai stat de vorbă cu tine în scris şi lucrul ăsta mă doare, nici n-am dormit astă-noapte de gânduri. Sunt sigură însă că nu mă ţii de rău pentru tăcerea asta fără voie a mea. Tu ştii cât te iubesc: doar pe tine te avem, Dunia şi cu mine, tu eşti totul pentru noi, toată nădejdea, toată speranţa noastră. Ce-a fost pe capul meu când am aflat că te-ai lăsat deja de câteva luni de universitate, fiindcă nu ai cu ce să te întreţii, şi că ţi-ai pierdut lecţiile şi ce mai câştigai! Cum să te ajut eu cu pensia mea de o sută douăzeci de ruble pe an? Cele cincisprezece ruble pe care ţi le-am trimis acum patru luni le-am luat cu împrumut, după cum ştii şi tu, în contul pensiei, de la un negustor de pe-aici, Afânaşi Ivanovici Vahruşin. E un om cumsecade şi chiar era prieten cu tatăl tău. Numai că, dacă i-am dat dreptul să primească pensia în locul meu, a trebuit să aştept să se stingă datoria, iar asta s-a întâmplat abia acum, aşa că n-am putut să-ţi trimit nimic în tot timpul ăsta. Dar acum, slavă Domnului, cred că o să pot să-ţi mai trimit ceva şi, oricum, în clipa asta putem chiar să mulţumim sorţii, lucru pe care mă grăbesc să ţi-l spun şi ţie. În primul şi în primul rând, dacă poţi să-ţi închipui, dragul meu Rodea, uite că se face deja o lună şi jumătate de când sora ta stă cu mine şi de-acum nu ne mai despărţim. Slavă Domnului, chinurile ei au luat sfârşit, dar o să ţi le spun pe toate rând pe rând, să afli cum a fost tot şi ce ţi-am ascuns până acum. Cu două luni în urmă, când mi-ai scris că ai aflat de la cineva că Dunia suferă mult din pricina grosolăniilor din casa familiei Svidrigailov şi mi-ai cerut să-ţi spun exact despre ce e vorba, ce puteam eu să-ţi răspund în scris? Dacă îţi scriam întreg adevărul, erai în stare să laşi totul şi să vii, chiar şi pe jos, că doar îţi cunosc firea şi simţămintele, n-ai fi îngăduit ca sora ta să fie călcată în picioare. Şi eu eram disperată, dar ce puteam să fac? Atunci nu ştiam nici eu tot adevărul. Piedica cea mai mare a fost că Dunia, când a intrat anul trecut în casa lor ca guvernantă, a luat în avans o sută de ruble, cu obligaţia să i se scadă lunar din leafă, aşa că nu a putut pleca până nu şi-a plătit datoria. Suma asta o luase (acum pot să-ţi spun, nepreţuitul meu Rodea) mai mult ca să-ţi trimită ţie cele şaizeci de ruble de care aveai atâta nevoie atunci şi pe care le-ai primit de la noi anul trecut. Noi te-am minţit atunci, ţi-am scris că au fost din nişte bani pe care îi strânsese mai înainte Dunia, însă nu era aşa, iar acum îţi spun tot adevărul, fiindcă, din voia Domnului, totul s-a schimbat pe neaşteptate în bine şi ca să ştii cât de mult te iubeşte Dunia şi ce suflet neasemuit are. Adevărul e că la început domnul Svidrigailov s-a purtat cu ea foarte grosolan, tratând-o necuviincios şi luând-o în râs când stăteau la masă. Dar nu vreau să intru în toate amănuntele astea penibile, nu are rost să te neliniştesc de vreme ce acum s-a sfârşit cu toate astea. Pe scurt, oricât de bine şi cu oricâtă nobleţe s-a purtat cu ea Marfa Petrovna, soţia domnului Svidrigailov, ca şi toţi cei ai casei, Dunecikăi i-a fost foarte greu, mai cu seamă când domnul Svidrigailov se afla, după vechiul său obicei de la regiment, sub influenţa lui Bachus. Şi ce s-a dovedit după aceea? Închipuie-ţi că omul ăsta nesăbuit făcuse de mult timp o pasiune pentru Dunia şi căuta întruna să ascundă lucrul ăsta arătându-se grosolan şi dispreţuitor. Poate chiar îi era ruşine şi se speriase văzându-se, om în vârstă şi tată de familie, că nutreşte speranţe atât de uşuratice, de aceea şi avea ciudă pe Dunia. Însă se prea poate să fi vrut doar ca, prin purtarea grosolană şi ironiile sale, să ascundă faţă de ceilalţi tot adevărul. Dar până la urmă nu s-a mai stăpânit şi a cutezat să-i facă pe faţă Duniei o propunere mârşavă, făgăduindu-i tot felul de recompense şi, pe deasupra, că lasă tot şi pleacă să trăiască împreună cu ea în alt sat ori chiar în străinătate. Poţi să-ţi închipui cât a avut ea de pătimit! Să lase tot şi să plece nu putea, nu doar din pricina banilor pe care îi datora, ci şi ca să o cruţe pe Marfa Petrovna, care putea să intre pe loc la bănuieli, şi atunci ar fi însemnat să semene vrajbă în familie. Dar şi Dunecika ar fi căzut prost, căci s-ar fi ajuns cu siguranţă la scandal. Au mai fost şi multe alte cauze, aşa că Dunia nu s-a putut smulge nicicum mai devreme de şase săptămâni din casa aceea îngrozitoare. Tu ştii bine cum e Dunia, ştii şi cât e de deşteaptă şi ce fire puternică are. Poate să îndure multe şi, până şi în situaţiile cele mai grele află în ea destulă putere sufletească să nu se lase. Nici mie nu mi-a scris absolut tot, ca să nu mă necăjească, cu toate că ne scriam destul de des. Deznodământul a venit însă de la sine. Întâmplarea a făcut ca Marfa Petrovna să-şi audă soţul când încerca s-o înduplece pe Dunia în grădină şi, înţelegând totul pe dos, a dat întreaga vină pe ea, închipuindu-şi că de la ea pornise totul. A avut loc o scenă îngrozitoare, chiar acolo, în grădină: Marfa Petrovna a mers până la a o plesni pe Dunia, n-a vrut să audă nimic, a ţipat o oră întreagă şi în cele din urmă a poruncit ca Dunia să plece chiar atunci, să vină la mine în oraş, şi a trimis-o cu o căruţă simplă de ţară, în care i-au aruncat toate lucrurile, lenjeria şi rochiile, claie peste grămadă, nu împăturite şi împachetate. Pe deasupra a mai început şi o ploaie cu găleata, iar Dunia, umilită şi acoperită de ruşine cum era, a trebuit să meargă şaptesprezece verste într-o căruţă fără coviltir, însoţită de un mujic. Acum gândeşte-te şi tu: ce puteam eu să răspund la scrisoarea primită de la tine în urmă cu două luni şi despre ce puteam să-ţi scriu? Eram deznădăjduită; nu aveam curaj să-ţi scriu adevărul, căci te-aş fi amărât prea rău, ai fi fost prea nefericit şi tulburat şi, oricum, ce puteai să faci tu? Poate doar te-ai fi simţit şi tu nenorocit, în tot cazul Dunecika mi-a interzis; iar să umplu scrisoarea cu fleacuri şi cu te miri ce, când aveam o durere atât de mare în suflet, n-am fost în stare. O lună de zile s-a clevetit prin tot oraşul nostru pe seama poveştii ăsteia şi s-a ajuns până acolo că n-am mai putut să mă duc cu Dunia nici măcar la biserică din pricina privirilor dispreţuitoare, a şuşotelilor şi chiar a comentariilor făcute cu voce tare, de faţă cu noi. Toţi cunoscuţii au început să ne evite, au încetat până şi să ne salute pe stradă şi am aflat, lucru foarte adevărat, că nişte neisprăviţi de negustori şi de conţopişti voiau să ne aducă o ofensă josnică, mânjindu-ne poarta casei cu catran, pentru ca proprietarii să ne ceară să ne mutăm. Totul a pornit de la Marfa Petrovna, care a izbutit s-o învinuiască şi s-o ponegrească pe Dunia în fiecare casă. Ea cunoaşte pe toată lumea din împrejurimi, şi în luna aceea a venit întruna în oraş, iar cum e destul de guralivă şi-i place să povestească despre chestiunile ei de familie şi mai cu seamă să se plângă de soţul ei cui vrei şi cui nu vrei, ceea ce nu e deloc un lucru bun, în scurtă vreme a împrăştiat toată istoria nu numai prin oraş, ci şi prin gubernie. Eu m-am şi îmbolnăvit din pricina asta, dar Dunecika a fost mai tare decât mine şi, dacă ai fi văzut cum a îndurat totul şi cum mă mai mângâia şi mă încuraja! E un înger! Dar, cu îndurarea Domnului, chinurile noastre s-au sfârşit: domnul Svidrigailov şi-a schimbat atitudinea şi, cuprins de căinţă şi de înduioşare pentru soarta Duniei, i-a înfăţişat Marfei Petrovna dovezi complete şi neîndoielnice despre nevinovăţia Dunecikăi: o scrisoare pe care Dunia, încă dinainte să-i surprindă Marfa Petrovna în grădină, se văzuse nevoită să i-o scrie şi să i-o dea, ca să scape de explicaţiile personale şi de întâlnirile pe furiş pe care i le tot cerea el, şi care, când a plecat, a rămas în mâinile domnului Svidrigailov. În acea scrisoare ea îi reproşa, cu toată ardoarea şi cu cea mai mare indignare, purtarea lui lipsită de nobleţe faţă de Marfa Petrovna, aducându-i aminte că era tată şi cap de familie şi spunându-i cât de josnic era din partea lui să chinuie şi să facă nefericită o fată şi aşa nefericită şi lipsită de apărare. Pe scurt, dragă Rodea, scrisoarea era scrisă cu atâta nobleţe şi era atât de mişcătoare, încât am plâns în hohote citind-o şi nici acum n-o pot citi fără să plâng. Pe deasupra, Dunia a avut în apărarea sa şi mărturiile slugilor, care, aşa cum se întâmplă întotdeauna, văzuseră şi ştiau mult mai multe decât îşi închipuia domnul Svidrigailov. Marfa Petrovna a rămas înmărmurită şi „distrusă încă o dată”, după cum a mărturisit chiar ea în faţa noastră, în schimb s-a convins pe deplin de nevinovăţia Dunecikăi, iar a doua zi, duminică, venind la biserică, s-a rugat la Sfânta Fecioară să-i dea putere să îndure această nouă încercare şi să facă ce este de datoria ei. Apoi, direct de la biserică, fără să se mai abată pe nicăieri, a venit la noi, ne-a povestit totul, a plâns amar şi, cu cea mai mare căinţă, a îmbrăţişat-o pe Dunia şi a implorat-o să o ierte. Tot în dimineaţa aceea, fără să mai piardă vreo clipă, direct de la noi, s-a dus pe la toate casele din oraş şi peste tot, spunând cele mai frumoase cuvinte despre Dunecika, şi a confirmat cu lacrimi în ochi nobleţea purtării şi a sentimentelor ei. Mai mult de-atât, le-a arătat tuturor şi le-a citit cu voce tare scrisoarea Dunecikăi către domnul Svidrigailov şi chiar le-a dat-o să o copieze (ceea ce mi se pare deja prea mult). A avut de umblat câteva zile la rând ca să treacă pe la toată lumea din oraş, fiindcă unii începuseră să se simtă jigniţi că altora le dăduse întâietate. Până la urmă s-au făcut programări, aşa că era aşteptată dinainte în fiecare casă şi toţi ştiau că în cutare zi Marfa Petrovna are să fie în cutare loc ca să citească scrisoarea şi la fiecare citire se strângeau încă o dată şi cei care o mai ascultaseră deja de câteva ori la ei acasă ori la alţi cunoscuţi. Părerea mea e că multe, foarte multe, nu-şi aveau rostul, dar asta e firea Marfei Petrovna. Măcar a reabilitat onoarea Dunecikăi şi toată mârşăvia poveştii ăsteia a lăsat o pată de neuitat asupra soţului ei, ca fiind singurul vinovat, încât aproape că mi-e şi milă de el; s-a purtat deja cam prea aspru cu omul acesta nesăbuit. Dunia a început să primească îndată propuneri să dea lecţii în mai multe case, dar le-a refuzat. Dintr-odată, toată lumea s-a pornit să-i arate un respect deosebit. Toate astea au dus, după mine, la întâmplarea aceea neaşteptată care, s-ar putea spune, ne va schimba cu totul soarta. Află, dragă Rodea, că Duniei i-a fost cerută mâna şi că ea a acceptat deja, ceea ce mă grăbesc să-ţi aduc la cunoştinţă. Deşi lucrul ăsta s-a făcut fără să-ţi cerem sfatul, cred că n-o să te superi nici pe ea şi nici pe mine, fiindcă, după cum ai să te lămureşti singur, nu puteam să aşteptăm şi să amânăm până primeam răspunsul tău. Oricum, nefiind aici, n-ai fi putut să-ţi dai seama exact cum stau lucrurile. S-a întâmplat în felul următor. Dumnealui, Piotr Petrovici Lujin, este deja consilier de curte şi rudă pe departe cu Marfa Petrovna, care a şi contribuit mult la asta. La început, şi-a anunţat prin ea intenţia de-a ne cunoaşte, noi l-am primit după cuviinţă, l-am servit cu o cafea, iar a doua zi ne-a trimis o scrisoare prin care îi cerea mâna foarte politicos şi ruga să-i fie dat cât mai repede răspunsul. E un om activ şi foarte ocupat, chiar acum se grăbeşte să plece la Petersburg, pentru că la el contează fiecare minut. Noi, se înţelege, la început nu ne reveneam din uimire, fiindcă toate astea s-au petrecut prea repede şi pe neaşteptate. Ne-am gândit şi ne-am răzgândit toată ziua aceea. E un om de încredere şi cu stare, are două slujbe şi a strâns deja un capital. Ce-i drept, are patruzeci şi cinci de ani, dar e destul de prezentabil şi încă mai poate să placă femeilor, în general este un om serios şi la locul lui, doar puţin cam posac şi cam cu nasul pe sus, aş zice. Dar poate că pare aşa doar la prima vedere. Aşa că te previn, dragul meu Rodea, când te vei întâlni cu dânsul la Petersburg, iar asta se va întâmpla foarte curând, să nu îl judeci pripit şi cu patimă, cum faci tu, dacă la prima vedere nu o să-ţi placă ceva la el. Îţi spun asta pentru orice eventualitate, deşi nu am nici o îndoială că îţi va face o impresie bună. În afară de asta, nu poţi să-ţi dai seama cum este un om decât urmărindu-l mult timp şi cu mare grijă, ca să eviţi părerile preconcepute şi să nu faci greşeli pe care greu le mai poţi îndrepta după aceea. Iar Piotr Petrovici, dacă ne luăm după o mulţime de indicii, este un om cât se poate de onorabil. De la prima vizită ne-a declarat că este un om practic, dar că în multe privinţe împărtăşeşte, cum s-a exprimat chiar el, „convingerile tinerelor noastre generaţii” şi că este duşmanul oricăror prejudecăţi. A mai spus multe, pentru că pare cam plin de el şi-i place foarte mult să se facă ascultat, dar ăsta nu-i chiar un cusur. Eu, fireşte, n-am înţeles mare lucru, însă Dunia mi-a explicat că, deşi nu e foarte instruit, pare să fie inteligent şi bun la suflet. Tu, Rodea, cunoşti firea surorii tale. E o fată de caracter, cu capul pe umeri, răbdătoare şi generoasă, cu toate că are o inimă înflăcărată, ştiu eu bine. Desigur, nu e o mare iubire, nici din partea ei şi nici din partea lui, dar Dunia, pe lângă faptul că e o fată deşteaptă, are şi un suflet nobil, de înger, şi va socoti de datoria ei să-şi facă fericit soţul, care la rândul lui o să aibă grijă ca ea să fie fericită, de asta nu avem motive să ne îndoim, deşi recunosc că lucrurile s-au petrecut cam repejor. Oricum, el e un om foarte chibzuit şi o să-şi dea singur seama că fericirea lui ca soţ va fi cu atât mai sigură cu cât Dunecika va fi mai fericită. Iar dacă or exista unele nepotriviri de caracter, obiceiuri mai vechi şi chiar idei diferite (lucru ce nu poate fi evitat nici în cele mai fericite căsnicii), Dunecika mi-a spus că în privinţa asta se bizuie pe ea şi că nu are de ce să-şi facă griji, fiindcă ea poate răbda multe, cu condiţia ca relaţiile pe care le vor avea să fie cinstite şi corecte. Ca să-ţi spun drept, la început mi s-a părut şi mie cam tăios, dar poate tocmai pentru că este un om franc, şi nu încape îndoială că este într-adevăr. Bunăoară, când ne-a făcut a doua vizită, după ce primise deja consimţământul ei, a spus în cursul discuţiei că se gândise încă dinainte s-o cunoască pe Dunia să ia o fată cinstită, dar fără zestre, care neapărat să ştie deja ce-i sărăcia, fiindcă, după cum explica el însuşi, soţul nu trebuie să-i fie obligat cu nimic soţiei şi e mult mai bine ca soţia să vadă în soţul ei un binefăcător. Trebuie să adaug că el s-a exprimat ceva mai delicat şi mai blând decât îţi spun eu în scris, însă am uitat cuvintele lui exacte, n-am reţinut decât ideea şi, în afară de asta, a spus-o fără nici o intenţie, a fost clar că i-a scăpat în focul conversaţiei, fiindcă pe urmă s-a străduit să îndrepte şi să îndulcească lucrurile; mie mi s-a părut totuşi cam dur, i-am şi spus după aceea Duniei. Dar ea mi-a răspuns, chiar cu oarecare ciudă, că „vorbele nu sunt fapte”, ceea ce e cât se poate de adevărat. Înainte să ia o hotărâre, Dunecika n-a dormit toată noaptea şi, crezând că eu dorm, s-a dat jos din pat şi a umblat toată noaptea de colo-colo prin cameră; în cele din urmă a îngenuncheat şi s-a rugat mult şi fierbinte în faţa icoanei, iar dimineaţă m-a anunţat că s-a hotărât.

Cum spuneam, Piotr Petrovici pleacă neîntârziat la Petersburg, unde are treburi importante şi vrea să-şi deschidă pe deasupra un birou public de avocatură. El se ocupă de multă vreme de tot felul de pricini şi chiar deunăzi a câştigat un proces important. De aceea se şi duce la Petersburg, fiindcă are o treabă importantă la senat. Aşa că, dragă Rodea, îţi poate fi şi ţie de mare folos, în toate cele, iar Dunia şi cu mine ne-am gândit că ai putea să-ţi începi încă de pe-acum viitoarea carieră şi să consideri că soarta ta e deja asigurată. O, de-ar fi într-adevăr aşa! Ar fi un noroc atât de mare, că ar trebui să vedem în el nici mai mult, nici mai puţin decât un semn că Atotputernicul şi-a pogorât mila asupra noastră. Dunia numai la asta visează. Noi am riscat deja să-i spunem câteva cuvinte despre asta lui Piotr Petrovici. El s-a arătat rezervat şi ne-a răspuns că, întrucât el nu se poate descurca fără secretar, desigur mai bine plăteşte o leafă unei rude decât unui străin, dar asta numai dacă se dovedeşte capabil de funcţie (tocmai tu să nu te dovedeşti capabil!), însă imediat şi-a exprimat îndoiala că studiile tale universitare îţi vor lăsa răgaz pentru ce este de făcut la biroul său. Deocamdată, discuţia s-a încheiat aici, dar Dunia nu mai are acum alt gând. De câteva zile pare cuprinsă de febră şi a pus deja la cale un plan, ca tu să ajungi pe urmă tovarăş şi chiar asociat al lui Piotr Petrovici în treburile lui avocăţeşti, mai ales că urmezi chiar Facultatea de Drept. Eu, Rodea, sunt întru totul de acord cu ea şi îi împărtăşesc planurile şi speranţele, căci le socotesc pe deplin realizabile. În ciuda ezitării lui Piotr Petrovici, foarte explicabilă acum (fiindcă el nu te cunoaşte încă), Dunia este ferm convinsă că buna ei influenţă asupra soţului o va ajuta să izbândească, nu se îndoieşte câtuşi de puţin. Bineînţeles că ne-am ferit să-i pomenim lui Piotr Petrovici vreo vorbă despre aceste visuri de viitor ale noastre, mai ales despre speranţa de a-i deveni asociat. El e un om practic şi ar putea primi toate astea cu răceală, căci i s-ar putea părea doar simple visuri. Nici eu şi nici Dunia n-am suflat încă vreo vorbă despre marea noastră speranţă că ne va ajuta să te susţinem cu bani câtă vreme vei studia la universitate; în primul rând, pentru că asta are să se întâmple după aceea de la sine şi, fără doar şi poate, are s-o propună chiar el, lăsând deoparte vorbele de prisos (căci n-ar putea să-i refuze Dunecikăi acest lucru), cu atât mai mult cu cât tu poţi să devii mâna lui dreaptă la birou şi să primeşti acest sprijin nu ca pe o binefacere, ci ca pe un salariu meritat. Aşa doreşte Dunecika să aranjeze lucrurile, iar eu sunt întru totul de acord cu ea. În al doilea rând, n-am spus nimic pentru că doresc foarte mult ca, atunci când o să ne întâlnim cu toţii, să fii pe picior de egalitate cu el. Când Dunia i-a vorbit plină de entuziasm despre tine, i-a răspuns că, pentru a putea judeca un om, trebuie să-l cunoşti mai întâi tu însuţi şi cât mai îndeaproape şi că îşi ia îngăduinţa să-şi formeze propria părere după ce are să te cunoască. Ştii, nepreţuitul meu Rodea, din anumite motive (care, de altfel, nu au nici o legătură cu Piotr Petrovici, ci pur şi simplu sunt nişte toane de-ale mele femeieşti, dacă nu chiar bătrâneşti), mi se pare că aş face mai bine ca după căsătoria lor să stau singură, ca şi acum, nu împreună cu ei. N-am nici o îndoială că va avea nobleţea şi delicateţea să mă invite chiar el şi că-mi va propune să nu mă despart de fiica mea, iar dacă nu a luat vorba despre asta până acum, e pentru că lucrul ăsta se înţelege de la sine; dar eu n-am să primesc. Am observat nu o dată în viaţa mea că soţii nu-şi prea au la inimă soacrele, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, câtuşi de puţin, doresc să fiu liberă câtă vreme mai am bucăţica mea de pâine şi copii ca tine şi ca Dunia. Dacă va fi cu putinţă, am să mă aranjez pe undeva pe lângă voi doi, pentru că, Rodea, lucrul cel mai plăcut l-am păstrat pentru sfârşitul scrisorii: află, dragul meu copil, că e posibil să fim din nou împreună cu toţii şi să ne îmbrăţişăm toţi trei după o despărţire de trei ani! E deja hotărât în mod sigur ca Dunia şi cu mine să plecăm la Petersburg, când anume, nu ştiu, dar în orice caz foarte, foarte curând, poate chiar într-o săptămână. Totul depinde de Piotr Petrovici, care ne va da de ştire de îndată ce se va instala cât de cât la Petersburg. Din anumite motive, vrea să grăbească pe cât se poate ceremonia nunţii şi chiar, dacă va fi posibil, să facă nunta în post, iar dacă nu va reuşi din pricina timpului prea scurt, atunci imediat după Sfânta Maria. O, ce fericire va fi pentru mine să te strâng la piept! Dunia nu mai poate de bucurie gândindu-se la revederea cu tine şi odată a spus chiar în glumă că, de-ar fi numai pentru asta, tot l-ar lua pe Piotr Petrovici. E un înger. Nu-ţi scrie acum nimic, ci mă roagă doar să-ţi spun că are atâtea, atâtea, de vorbit cu tine şi că acum n-ar putea nici să pună mâna pe toc, fiindcă nu reuşeşti să spui nimic în câteva rânduri şi n-ai face altceva decât să te tulburi; mi-a dat poruncă să te îmbrăţişez strâns de tot şi să-ţi trimit mii de sărutări. Cu toate că s-ar putea să ne vedem foarte curând, zilele astea îţi voi trimite nişte bani, cât de mulţi voi putea. Acum, când a aflat toată lumea că Dunia se mărită cu Piotr Petrovici, mi-a crescut deodată creditul şi ştiu sigur că Afânaşi Ivanovici mi-ar da acum chiar şi şaptezeci şi cinci de ruble în contul pensiei, aşa că e posibil să-ţi trimit douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de ruble. Ţi-aş trimite mai mult, dar mi-e frică să nu rămân fără bani pentru cheltuielile noastre de călătorie; fiindcă, deşi Piotr Petrovici a fost atât de cumsecade şi a luat asupra lui o parte din cheltuieli, adică s-a oferit să ne trimită înainte, pe socoteala lui, bagajele şi un cufăr mare (nu ştiu cum, prin nişte cunoscuţi de-ai săi), trebuie totuşi să avem în vedere şi sosirea la Petersburg, unde nu ne putem înfăţişa fără un ban, măcar în primele zile. De altfel, Dunia şi cu mine am socotit totul, până la ultima copeică, şi ne-am dat seama că drumul nu o să coste mult. De la noi până la calea ferată sunt doar nouăzeci de verste şi, ca să fim sigure, am tocmit deja surugiu un mujic pe care îl cunoaştem; iar de-acolo o să ne ducem foarte frumos cu clasa a treia. Astfel, poate o să izbutesc să-ţi trimit nu douăzeci şi cinci, ci treizeci de ruble, mai mult ca sigur. Dar gata: am umplut deja două coli şi nu mai am loc; ţi-am spus toată povestea noastră; ei, şi câte evenimente nu s-au adunat! Iar acum, nepreţuitul meu Rodea, până la apropiata noastră revedere te îmbrăţişez şi îţi trimit binecuvântarea mea de mamă. Să o iubeşti pe Dunia, sora ta, Rodea; să o iubeşti aşa cum te iubeşte ea şi să ştii că ea te iubeşte mai presus de toate, mai presus decât pe ea însăşi. E un înger, iar tu, Rodea, eşti totul pentru noi, toată nădejdea şi speranţa noastră. Dacă tu vei fi fericit, atunci vom fi şi noi. Rodea, te mai rogi la Dumnezeu, mai crezi în bunătatea Făcătorului şi Mântuitorului nostru ca înainte? Dacă da, mă voi ruga pentru tine. Mă tem în inima mea să nu fi căzut pradă lipsei de credinţă care e la modă în ultimul timp. Aminteşte-ţi, dragul meu, cum îţi gângureai rugăciunile pe genunchii mei când erai mic şi tatăl tău mai trăia încă şi cât de fericiţi eram cu toţii! Cu bine, sau mai degrabă pe curând! Te îmbrăţişez strâns, strâns de tot şi te sărut de mii de ori.

A ta până la moarte, Pulheria Raskolnikova.

Aproape tot timpul cât citise scrisoarea, de la început până la sfârşit, Raskolnikov îşi simţise faţa udă de lacrimi; când termină însă, chipul îi era livid şi schimonosit de spasme, iar un zâmbet nefiresc, amar şi rău îi flutura pe buze. Îşi lăsă capul pe perna murdară şi roasă şi chibzui, chibzui îndelung. Inima îi bătea cu putere şi gândurile i se învălmăşeau. În cele din urmă simţi că nu mai are nici aer, nici loc în cămăruţa aceea îngustă care aducea cu un dulap ori cu un cufăr. Ochii şi mintea lui tânjeau după spaţiu. Îşi luă pălăria şi ieşi, de data asta fără să-i mai fie frică să nu întâlnească pe cineva pe scară; uitase cu totul de teama sa. Se îndreptă spre Vasilievski Ostrov străbătând bulevardul V., grăbit de parcă plecase după treburi, dar mergând după obiceiul lui, fără să vadă pe nimeni, mormăind frânturi de cuvinte sau chiar vorbind singur cu voce tare, spre marea uimire a trecătorilor. Mulţi îl crezură beat.