~ VII ~

Uşa, ca şi înainte, doar se crăpă puţin şi din nou doi ochi ageri şi bănuitori îl ţintuiră din întuneric. În acel moment Raskolnikov se pierdu şi făcu o mare greşeală, care era cât pe ce să strice tot.

Temându-se că bătrâna avea să se sperie fiindcă nu era nimeni prin preajmă şi netrăgând vreo nădejde că înfăţişarea lui era de natură să-i inspire încredere, apucă de uşă şi o trase spre el, ca nu cumva bătrânei să-i dea prin minte să se zăvorască la loc. Ea, văzând asta, nu smuci uşa înapoi, dar nici nu lăsă clanţa din mână, aşa că puţin lipsi să o târască pe scară cu uşă cu tot. Când băgă de seamă că ea se pune de-a curmezişul şi nu-i dă voie să treacă, făcu un pas chiar spre ea. Speriată, bătrâna sări în lături, dădu să spună ceva, dar parcă nu putea şi se uita la el cu ochii holbaţi.

— Bună seara, Aliona Ivanovna – începu el cât mai degajat cu putinţă, însă glasul nu-l asculta, i se frânse şi se porni să-i tremure -, v-am adus… obiectul… dar mai bine să mergem înăuntru… la lumină…

Lăsând-o acolo, fără să fie poftit, trecu direct în cameră. Bătrânei, care se repezi după el, i se dezlegă limba:

— Dumnezeule mare! Ce vrei? Cine eşti dumneata? Ce pofteşti?

— Ei, Aliona Ivanovna, doar mă cunoaşteţi… Raskolnikov… uitaţi, am venit cu amanetul, cum am vorbit acum câteva zile…

I-l întinse. Bătrâna dădu să se uite la el, dar dintr-odată îşi pironi ochii în cei ai musafirului nepoftit. Îl cerceta cu o privire atentă, rea şi bănuitoare. Se scurse cam un minut; avu impresia că citeşte în ochii ei chiar un soi de batjocură, ca şi cum ghicise deja totul. Simţi că se pierde, că i se face frică, aşa o frică, încât i se păru că, dacă avea să-l mai privească aşa, fără să scoată un cuvânt, încă jumătate de minut, era în stare să lase totul baltă şi s-o ia la fugă.

— De ce vă uitaţi aşa, chiar nu mă recunoaşteţi? zise deodată, pornit la rândul lui. Vreţi să-l luaţi, bine, nu vreţi, mă duc în altă parte, nu pot să-mi pierd vremea.

Nu se gândise să spună asta, îi ieşise pur şi simplu pe gură.

Bătrâna îşi reveni, iar tonul hotărât al musafirului o mai linişti.

— Da’ ce-i cu mata, taică, aşa, dintr-odată… asta ce-i? întrebă uitându-se la amanet.

— E o tabacheră de argint, doar v-am spus data trecută.

Ea întinse mâna.

— Da’ ce ai de eşti aşa palid? Uite, îţi tremură şi mâinile! Ai făcut vreo baie, taică, sau ce?

— Sufăr de friguri, răspunse el cu glasul întretăiat. Nevoia te face palid… dacă n-ai ce mânca, adăugă abia îngăimând cuvintele.

Îl lăsau iarăşi puterile. Însă răspunsul păru plauzibil: bătrâna luă obiectul.

— Ce-i asta? întrebă ţintuindu-l din nou cu privirea şi cântărind amanetul în mână.

— Obiectul… o tabacheră… de argint… uitaţi-vă.

— Nu pare să fie de argint… Of, cum a mai înfăşurat-o!

Căznindu-se să desfacă şnurul şi îndreptându-se spre fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, în ciuda zăpuşelii), îl slăbi din ochi câteva clipe, întorcându-i spatele. El îşi descheie pardesiul şi trase toporul, dar nu-l scoase de tot, ci îl ţinu cu mâna dreaptă sub haină. Nu avea pic de vlagă în mâini; simţea că îi înţepenesc tot mai tare cu fiecare clipă, că i se fac de lemn. Se temea să nu scape toporul… Brusc, avu impresia că începe să i se învârtă capul.

— Da’ ce-ai mai înfăşurat-o! strigă înciudată bătrâna, făcând un pas spre el.

Nu mai era nici o clipă de pierdut. Scoase toporul de tot, îşi luă avânt cu amândouă mâinile, abia mai ştiind de el, şi fără efort, aproape maşinal, o lovi cu muchia în cap. I se păru că nu avea nici o forţă. Dar de îndată ce lovi îşi recăpătă puterile.

Bătrâna, ca întotdeauna, nu avea capul acoperit. Părul blond, uşor încărunţit, parcă ud, uns din belşug, ca de obicei, cu untdelemn, era împletit într-o codiţă de şoricel prinsă la ceafă cu un rest de pieptene din baga. Pentru că era mică de statură, lovitura o nimerise chiar în creştet. Scoase un ţipăt, dar foarte slab; şi se lăsă dintr-odată pe podea, apucând doar să-şi mai ducă mâinile la cap. Într-una din ele ţinea încă „amanetul”. De data asta lovi cu toată puterea, o dată, încă o dată, tot cu muchia şi tot în acelaşi loc. Sângele ţâşni ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăvăli pe spate. El se trase înapoi, lăsându-l să cadă, şi apoi, se aplecă asupra feţei sale; era deja moartă. Ochii îi erau ieşiţi din orbite, parcă voiseră să sară din cap, iar fruntea şi toată faţa îi erau încreţite şi strâmbate de convulsii.

Puse toporul jos, lângă moartă, şi vârî mâna în buzunarul ei, căutând să nu se murdărească de sângele care şiroia – în acelaşi buzunar din dreapta de unde scosese ea data trecută cheile. Era perfect lucid, nu i se mai întuneca mintea şi nu mai avea ameţeli, dar mâinile îi mai tremurau încă. După aceea şi-a amintit că fusese chiar foarte atent, având grijă să nu se mânjească… Găsi cheile imediat; erau toate, ca şi atunci, într-o singură legătură, pe un inel de oţel. Dădu imediat fuga cu ele în dormitor. Era o cămăruţă mică de tot, cu un chivot imens cu icoane. Lângă peretele de vizavi se afla un pat mare, foarte curat, cu o plapumă vătuită, cu faţa din petice de mătase. Pe cel de-al treilea perete era comoda. Lucru ciudat, cum începu să încerce cheile la comodă şi le auzi zornăitul, simţi parcă un spasm. Voi din nou să lase totul şi să plece. Dar numai pentru o secundă; era prea târziu ca să mai dea înapoi. Zâmbi când un alt gând alarmant îl izbi brusc în moalele capului. I se năzări deodată că poate bătrâna era încă vie şi că îşi putea reveni. Lăsând cheile şi comoda, se năpusti înapoi la cadavru, apucă toporul şi-l mai ridică o dată asupra bătrânei, dar nu-l lăsă să cadă. Murise, nu exista nici o îndoială. Aplecându-se şi cercetând-o mai de-aproape, văzu clar că ţeasta era zdrobită şi chiar uşor turtită într-o parte. Dădu să pipăie cu degetul, dar îşi trase mâna: doar se vedea şi-aşa. Între timp, sângele scurs făcuse deja o băltoacă. Deodată, zări la gâtul ei un şnur, trase de el, dar şnurul era tare şi nu se rupse; pe deasupra mai era şi îmbibat cu sânge. Încercă să i-l scoată din sân aşa cum era, dar ceva nu-l lăsa, îl ţinea. Nerăbdător, dădu să apuce iar toporul şi să taie şnurul acolo, pe cadavru, de sus, dar nu îndrăzni şi cu greu, mânjindu-şi mâinile şi toporul, după două minute de caznă reuşi să taie şnurul fără să atingă trupul cu toporul şi să-l scoată; nu greşise – era o punguţă. Pe şnur se găseau două cruci, una de chiparos şi alta de aramă, şi o iconiţă emailată; iar alături de ele atârna o punguţă soioasă de năbuc, în montură de oţel şi strânsă cu un ineluş. Punguliţa era doldora; Raskolnikov o vârî în buzunar fără să se uite la ea, zvârli crucile pe pieptul bătrânei şi, apucând toporul, se repezi înapoi în dormitor.

Se grăbea cumplit, înhăţă cheile şi începu iar să le încerce. Dar nu nimerea deloc: nu intrau în broască. Nu atât din pricina mâinilor, care îi tremurau îngrozitor, ci mai mult din cauza lui, fiindcă nu făcea ce trebuie: de pildă, vedea că o cheie nu merge, dar încerca în continuare. Brusc îşi aminti, parcă o şi văzu: cheia cea mare, dinţată, care se bălăngănea împreună cu cele mici, trebuia să fie negreşit nu de la comodă (cum se gândise şi data trecută), ci de la vreun cufăr, şi poate tocmai acolo se afla tot ce era de ascuns. Lăsă comoda şi se vârî numaidecât sub pat, ştiind că bătrânele aveau obiceiul să ţină lădiţe sub pat. Într-adevăr, dădu peste o lădiţă destul de mare, lungă de peste un arşin, cu capacul bombat, bătută toată cu nituri de oţel. Cheia dinţată se potrivi imediat şi o deschise. Deasupra, sub un cearşaf alb, era o şubă din blană de iepure cu faţa din postav roşu; sub ea se afla o rochie de mătase, pe urmă un şal, iar mai jos, până la fund, păreau să fie doar nişte bulendre. Întâi dădu să-şi şteargă mâinile mânjite de sânge pe postavul roşu. „E roşu, iar pe roşu nu prea se vede sângele”, îşi spuse, dar brusc îşi reveni. „Doamne! Nu cumva îmi pierd minţile?”, se gândi îngrozit.

Însă când răscoli bulendrele, de sub şubuliţă se ivi deodată un ceas de aur. Se apucă să scotocească febril. Într-adevăr, printre boarfe erau amestecate obiecte de aur, probabil toate amaneturi, nerăscumpărate ori aşteptând să fie răscumpărate, brăţări, lănţişoare, cercei, ace etc. Unele erau în cutiuţe, altele erau doar învelite în hârtie de ziar, dar meticulos, cu foia pusă în două şi legate de jur împrejur cu şnur. Se porni să le îndese repede prin buzunarele de la pantaloni şi de la pardesiu, fără să aleagă şi fără să desfacă pacheţelele şi cutiuţele; însă nu apucă să adune prea multe…

Brusc, în odaia în care zăcea bătrâna se auziră paşi. Se opri şi încremeni ca mort. Dar era linişte peste tot, i s-o fi părut doar. Deodată se auzi clar un strigăt slab, de parcă cineva gemea încet şi întretăiat, iar pe urmă amuţea. Apoi din nou linişte mormântală vreun minut sau două. Stătea ciucit lângă cufăr şi aştepta abia respirând, dar dintr-odată sări în picioare, apucă toporul şi se năpusti afară din dormitor.

În mijlocul camerei stătea Lizaveta, cu o legătură mare în braţe, şi se uita încremenită, albă ca varul, la sora ei moartă, părând să nu mai aibă putere nici să strige. În clipa când îl văzu dând buzna, începu să tremure ca o frunză, un tremurat mărunt, iar faţa i se contracta spasmodic; ridică puţin o mână, dădu să deschidă gura, însă nu ţipă, ci porni să se tragă încet îndărăt, spre un colţ, privindu-l fix, drept în ochi, dar tot fără să ţipe, ca şi cum nu avea aer. Se năpusti către ea cu toporul; buzele ei se strânseră jalnic, ca la copiii mici de tot atunci când se sperie de ceva, se uită ţintă la ce i-a speriat şi sunt gata să ţipe. Atât de redusă, de îndobitocită şi veşnic terorizată era această amărâtă de Lizaveta, că nici nu ridică braţele să-şi apere faţa, gestul cel mai firesc şi necesar în clipa aceea, căci toporul se legăna chiar deasupra capului ei. Nu făcu decât să ridice puţin mâna stângă liberă, dar nicidecum până în dreptul feţei, ci doar o întinse încet spre el, vrând parcă să-l îndepărteze. Tăişul toporului pătrunse drept în ţeastă, despicând-o dintr-odată din creştetul capului până aproape de frunte. Se prăbuşi imediat. Raskolnikov se pierdu de tot cu firea, apucă balotul ei, îl zvârli la loc şi fugi în antreu.

Spaima punea tot mai mult şi mai mult stăpânire pe el, mai cu seamă după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar fi vrut să fugă cât mai repede de-acolo. Şi dacă ar fi fost în stare să vadă şi să judece mai bine în clipa aceea; dacă măcar şi-ar fi putut imagina nenorocirea situaţiei lui disperate, în toată hidoşenia şi absurditatea ei, dacă ar fi înţeles prin câte greutăţi şi, probabil, prin câte nelegiuiri mai avea să treacă pentru a scăpa de acolo şi a ajunge acasă, poate că ar fi lăsat totul şi s-ar fi dus imediat să se denunţe, nu din frică pentru propria persoană, ci doar din groază şi repulsie faţă de ceea ce făptuise. Repulsia, mai cu seamă, se ridica şi creştea în el clipă de clipă. Pentru nimic în lume nu s-ar mai fi dus acum, nu numai după cufăr, dar nici măcar în odaie.

Însă un soi de aiureală, chiar de prostraţie, începea să pună treptat stăpânire pe el: minute în şir părea să uite de sine sau, mai bine zis, să uite esenţialul şi să se agaţe de nimicuri. Totuşi, aruncând o privire în bucătărie şi văzând pe laviţă o găleată pe jumătate plină cu apă, se gândi să-şi spele mâinile şi toporul. Mâinile îi erau pline de sânge şi lipicioase. Vârî toporul cu tăişul în apă, apucă bucăţica de săpun de pe o farfurioară ciobită pusă pe prichiciul ferestrei şi începu să se spele pe mâini. Apoi scoase toporul, îi spălă tăişul şi frecă îndelung, vreo trei minute, coada pe care se închegase sângele, dând şi cu săpun. Pe urmă şterse totul cu rufele puse la uscat pe o sfoară întinsă de-a curmezişul bucătăriei şi cercetă din nou toporul la fereastră, îndelung, cu atenţie. Nu rămăseseră urme, dar lemnul era încă ud. Vârî cu grijă toporul în bretea, sub pardesiu. Apoi, cât îi îngădui lumina din bucătăria întunecoasă, îşi cercetă pardesiul, pantalonii şi cizmele. La prima vedere, nu părea să fie nimic; doar pe cizme erau pete. Udă o cârpă şi îşi şterse cizmele. Ştia, de altminteri, că nu se vedea bine şi că se putea să-i fi scăpat o mulţime de pete, care altora să le sară în ochi. Rămase pe gânduri în mijlocul odăii. Un gând sinistru, chinuitor urca în el – gândul că înnebunea şi că în clipa aceea nu era în stare nici să judece, nici să se apere, că poate nu trebuia să facă ce făcea el acum.

— Doamne! Trebuie să fug, să fug! bâigui şi se repezi în antreu.

Aici avea să încerce însă o spaimă cum nu mai încercase, în mod sigur, niciodată.

Stătea, se uita şi nu-şi credea ochilor: uşa, uşa de-afară, dintre antreu şi scară, cea la care sunase şi pe care intrase, stătea deschisă, ba chiar de-o palmă: nici lacăt, nici zăvor în tot timpul ăsta! Bătrâna nu închisese în urma lui, poate din precauţie. Dar, Dumnezeule! După aceea o văzuse pe Lizaveta! Şi cum putuse, cum putuse să nu-şi dea seama, că doar intrase pe undeva. Şi nu prin zid.

Se repezi la uşă şi puse zăvorul.

— Nu, iar nu fac ce trebuie! Trebuie să plec, să plec…

Trase zăvorul, deschise uşa şi ciuli urechea la ce se întâmpla pe scară.

Ascultă îndelung. Undeva departe, probabil în gang, se auzeau strigăte stridente: două voci se certau şi se înjurau. „Ce-or avea?” Aşteptă cu răbdare. Pe urmă se făcu brusc linişte, ca şi cum cineva curmase totul; se împrăştiaseră. Dădu să plece, dar la etajul de dedesubt se deschise brusc o uşă şi cineva începu să coboare îngânând un cântecel. „I-a apucat pe toţi!”, îi trecu prin minte. Trase din nou uşa după el şi mai aşteptă. În fine, totul se potoli, nu mai era nici ţipenie. Pusese deja piciorul pe treapta scării, când deodată se auziră iar paşi, ai altcuiva.

Se auzeau de foarte departe, chiar de la piciorul scării, dar îşi aminti perfect, limpede, că încă de la primul zgomot bănuise, cine ştie de ce, că într-aici veneau, la patru, la bătrână. De ce? Era un zgomot aparte, care dădea de gândit? Paşii erau grei, egali, nu se grăbeau. Iată, omul trecuse deja de primul etaj şi continua să urce; paşii se auzeau tot mai clar, tot mai clar! Îi auzea răsuflarea greoaie. Începea deja să urce la trei… Veneau într-aici! Brusc avu impresia că înţepeneşte, că era exact ca în somn, când visezi că eşti ajuns din urmă, că-s aproape şi vor să te omoare, dar parcă eşti bătut în cuie, nici mâinile nu poţi să ţi le mişti.

Când vizitatorul începu deja să urce la patru, zvâcni în sfârşit din tot trupul şi izbuti, iute şi agil, să se strecoare înapoi în casă şi să închidă uşa. Apoi puse mâna pe zăvor şi încet, fără să se audă, îl împinse. Făcuse totul instinctiv. Pe urmă se aşeză la pândă, ţinându-şi respiraţia, chiar lângă uşă. Acum stăteau faţă în faţă, cum făcuse mai devreme cu bătrâna, când, prin uşa dintre ei, trăsese cu urechea.

Vizitatorul răsuflă greoi de câteva ori. „Trebuie să fie mare şi gras”, se gândi Raskolnikov strângând toporul în mână. Într-adevăr, parcă totul era un vis. Vizitatorul puse mâna pe clopoţel şi sună tare.

În clipa când auzi clinchetul de tinichea al clopoţelului, i se năzări brusc că mişca ceva prin cameră. Chiar ascultă cu atenţie preţ de câteva secunde. Necunoscutul mai sună o dată, apoi aşteptă puţin şi, pierzându-şi brusc răbdarea, începu să tragă cu toată puterea de clanţă. Raskolnikov se uită îngrozit la ivărul care sălta în zăvor şi aşteptă cu o frică tâmpă, uite acum sare ivărul. Se putea prea bine, la cât de tare era zgâlţâit. Îi trecu prin minte să-l ţină cu mâna, dar celălalt ar fi putut ghici. Capul prinse parcă să i se învârtă din nou. „Cad!”, îi fulgeră prin minte, dar vizitatorul vorbi şi atunci îşi reveni pe dată.

— Da’ ce-or face acolo, afurisitele, trag la aghioase ori le-a gâtuit careva? mugi celălalt ca dintr-un butoi. Hei, Aliona Ivanovna, cotoroanţă bătrână ce eşti! Lizaveta Ivanovna, zâna zânelor! Deschideţi! Pfui, afurisitele astea or dormi ori ce-or face?

Apucându-l iar furiile, trase de vreo zece ori cu toată puterea de clopoţel. Omul precis era cunoscut şi i se ştia de frică în casa asta.

Chiar în clipa aceea se auziră nişte paşi mărunţi şi grăbiţi pe scară. Mai venea cineva. Raskolnikov nici nu-i auzise la început.

— Chiar nu-i nimeni? strigă tare şi vesel nou-sositul adresându-se fără nici o introducere primului vizitator, care continua să tragă de clopoţel. Salutare, Koh!

„După glas trebuie să fie tânăr de tot”, se gândi Raskolnikov.

— Dracu’ ştie! Aproape că am spart uşa, răspunse Koh. Dar de unde mă ştii dumneata?

— Asta-i bună! Păi acum două zile ţi-am luat două partide de biliard la Gambrinus.

— A-a-a…

— Şi nu-s? Ciudat. Chiar prost de tot. Groaznic. Da’ unde să se fi dus bătrâna? Că am treabă cu ea.

— Păi şi eu am treabă cu ea, nenică!

— Ei, asta e! Facem cale-ntoarsă. Ai, ai! Nădăjduiam să iau nişte bani! zise tânărul.

— Facem, vezi bine, da’ nu-nţeleg de ce mi-a spus să vin? Am făcut şi un ocol. Pe unde dracu’ umblă, mă-ntreb. Şade cu anii de se-năcreşte, cică o dor picioarele, şi-acum i s-a făcut de ducă!

— Să-ntrebăm portarul?

— Ce?

— Unde s-a dus şi când se-ntoarce.

— Hm… dracu’ ştie… să-ntrebăm… da’ ea nu se duce nicăieri. Fir-ar al dracului, n-avem încotro, haidem!

— Stai! strigă deodată tânărul. Ia uite, vezi cum rămâne uşa dacă tragi?

— Şi?

— Înseamnă că nu-i închisă din broască, ci cu zăvorul, stă în ivăr! Auzi cum face zăvorul?

— Şi?

— Chiar nu pricepi? Înseamnă că una-i acasă. Dacă ar fi plecat amândouă, ar fi închis pe-afară cu cheia, nu cu zăvorul, pe dinăuntru. Uite, auzi cum joacă zăvorul? Dar ca să-nchizi cu zăvorul, pe dinăuntru, trebuie să fii acasă, pricepi? Înseamnă că sunt în casă, da’ nu deschid!

— Chiar aşa-i! strigă Koh mirat. Da’ ce-or face acolo?

Începu să tragă din nou cu furie de uşă.

— Stai! strigă din nou tânărul. Nu trage! Ceva nu-i în regulă – doar ai sunat, ai tras şi n-au deschis; atunci, ori sunt leşinate amândouă, ori…

— Ce?

— Uite ce: să mergem după portar; poate le trezeşte el.

— Hai!

O luară amândoi în jos pe scară.

— Stai! Rămâi dumneata aici şi mă reped eu jos după portar.

— De ce să rămân?

— Da’ ce, e mare lucru?

— Poate…

— Eu învăţ ca să mă fac judecător de instrucţie. Şi e limpede, lim-pe-de, că ceva nu-i în regulă aici! strigă înfierbântat tânărul şi o luă la goană în jos pe scări.

Koh rămase, trase iar binişor de clopoţel, care scoase un clinchet; pe urmă, calm, chibzuind şi cercetând parcă, începu să mişte clanţa uşii, trăgând-o şi dându-i drumul, ca pentru a se convinge că uşa stătea numai în zăvor. Pe urmă, gâfâind, se aplecă şi începu să se uite pe gaura cheii, dar cum cheia era băgată în broască, nu se vedea nimic.

Raskolnikov stătea în picioare şi ţinea strâns toporul. Părea în delir. Se pregătea chiar de bătaie dacă aveau să intre. Cât timp bătuseră în uşă şi stabiliseră ce să facă, dăduse de câteva ori să termine odată cu tot şi să strige la ei din spatele uşii. Din când în când îi venea să-i ia la înjurături, să-i întărâte înainte să deschidă. „De-acum, de-ar merge mai repede!”, îi trecu prin minte.

— Ce dracu’ face ăsta?

Timpul trecea, se scurse un minut, apoi încă unul, dar nu apărea nimeni. Koh începu să se foiască.

— Ce dracu’! strigă deodată şi, pierzându-şi răbdarea, lăsă baltă pânda şi o luă zorit în jos pe scări, bocănind cu cizmele. Paşii se stinseră.

„Dumnezeule, ce să fac?”

Raskolnikov trase zăvorul şi întredeschise uşa – nu se-auzea nimic. Brusc, fără să se mai gândească, ieşi, închise cât putu mai bine uşa în urma lui şi o luă în jos pe scară.

Coborâse deja trei trepte, când deodată se auzi mare larmă de jos. Unde să se bage? Nu era nici un cotlon în care să se ascundă. Să fugă înapoi în casă!

— Mă, împieliţatule, diavole! Puneţi mâna pe el!

Dintr-un apartament, cineva se năpusti în jos strigând, dar parcă nu fugea, ci se prăvălea pe scară, urlând cât îl ţinea gura:

— Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Lua-te-ar dracu’ să te ia!

Strigătele sfârşiră într-un ţipăt; ultimele sunete se auziră din curte; apoi totul amuţi. Dar în aceeaşi clipă, câţiva oameni, vorbind tare şi repede, începură să urce scara cu zgomot. Erau trei sau patru. Desluşi glasul sonor al tânărului. „Ei sunt!”

În culmea disperării, porni drept spre ei. Fie ce-o fi! Dacă îl opreau, era pierdut, dacă-l lăsau să treacă, la fel; aveau să-l ţină minte. Se apropiau deja, mai aveau doar un etaj, când deodată… era salvat! La câteva trepte de el, în dreapta, se zărea apartamentul gol şi larg deschis de la etajul doi, unde zugrăveau mai devreme muncitorii, iar acum, ca un făcut, aceştia plecaseră. Pesemne că ei coborâseră în fugă, strigând, adineauri. Podelele erau proaspăt vopsite, în mijlocul încăperii stăteau nişte cădiţe şi un hârb cu vopsea şi cu o pensulă. Cât ai clipi, se strecură pe uşa deschisă şi se ascunse după perete; era şi timpul – ajunseseră deja pe palier. Pe urmă o cotiră în sus şi trecură pe alături, la etajul patru, vorbind tare între ei. Aşteptă puţin, ieşi în vârfurile picioarelor şi o luă la fugă în jos.

Nimeni pe scară! Nici în gang. Trecu iute pe sub portic şi coti la stânga, în stradă.

Ştia foarte bine, ştia perfect, că ei erau în clipa aceea înăuntru, că rămăseseră cu gura căscată văzând uşa deschisă, că doar adineauri era închisă, că deja se uitau la cadavre şi că nu le trebuia mai mult de un minut ca să îşi dea seama şi să înţeleagă cât se poate de limpede că ucigaşul abia plecase de-acolo şi că izbutise să se ascundă pe undeva, se strecurase pe lângă ei şi fugise; poate îşi dădeau seama şi că stătuse în apartamentul gol până urcaseră ei. Dar nu îndrăzni să o ia prea repede la picior, cu toate că mai avea o sută de paşi până să dea cotul. „N-ar fi mai bine să mă furişez în vreun gang şi să aştept pe undeva, pe vreo scară? Nu, aş putea s-o păţesc! S-arunc toporul pe undeva? Să iau o birjă? S-a zis cu mine!”

Uite în sfârşit străduţa; dădu cotul mai mult mort decât viu; acum era deja pe jumătate salvat, ştia bine lucrul ăsta: era mai puţin suspect şi, oricum, pe-acolo bântuia mai multă lume, iar el putea să se piardă în ea ca un fir de nisip. Dar tot chinul ăsta îl sleise atât de tare, încât abia se mai mişca. Sudoarea îi curgea broboane-broboane, gâtul îi era lac de apă. „Uită-te la tine, eşti cui!”, îi strigă cineva când ajunse pe chei.

Nu prea mai ştia de el şi, pe măsură ce trecea timpul, mintea i se întuneca tot mai tare. Îşi amintea că deodată, ieşind pe chei, se speriase că nu prea era lume şi că aici putea fi observat mai uşor şi că voise să cotească înapoi pe străduţă. Deşi era cât pe ce să se prăbuşească de oboseală, făcu un ocol ca să ajungă acasă din partea opusă.

Nu-şi venise în fire nici când străbătu gangul de la intrarea casei lui, ajunsese deja pe scară când îşi aminti de topor. Mai avea ceva foarte important de făcut: să-l pună înapoi fără să fie văzut, dacă se putea. Fireşte, nu era încă în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine pentru el să nu pună toporul la loc, ci să-l arunce, chiar mai târziu, într-o curte străină.

Dar avu noroc. Uşa de la cuşca portarului era închisă, dar nu cu lacătul, deci portarul trebuia să fie pe-acasă. Însă el îşi pierduse în asemenea hal capacitatea de a pricepe ceva, încât se duse direct la uşa cuştii portarului şi o deschise. Dacă portarul l-ar fi întrebat: „Ce doreşti?”, probabil că i-ar fi întins pur şi simplu toporul. Dar portarul nu era nici de data asta, aşa că izbuti să pună toporul la locul lui, sub laviţă; puse chiar şi bucata de lemn deasupra, aşa cum fusese. Nu se întâlni cu nimeni după aceea, cu absolut nimeni, până ajunse în odaia lui; uşa gazdei era închisă. După ce intră la el, se aruncă pe divan aşa cum era. Nu adormi, dar era aproape inconştient. Dacă ar fi intrat cineva în cameră atunci, ar fi sărit în picioare şi ar fi început să ţipe. Frânturi de gânduri îi umblau prin cap, dar nu putea prinde niciunul, nu se putea opri la niciunul, cu toate că se străduia…