~ VI ~

Mai târziu, Raskolnikov află din întâmplare de ce o poftiseră la ei tarabagiul şi nevastă-sa pe Lizaveta. Era vorba despre cel mai banal lucru, ceva care nu avea nimic deosebit. O familie venită de curând în capitală şi ajunsă la sapă de lemn vindea haine de damă. Cum la piaţă n-ar fi luat mare lucru pe ele, căutaseră o precupeaţă, iar Lizaveta tocmai cu asta se îndeletnicea: lua comisioane, umbla peste tot să plaseze marfa, şi o căutau mulţi, pentru că era cinstită şi spunea întotdeauna ultimul preţ, iar acesta rămânea bătut în cuie. Dar în general vorbea puţin şi, cum am mai spus, era blajină şi sperioasă…

Raskolnikov devenise însă în ultima vreme superstiţios. Urmele superstiţiilor de-atunci, aproape de neşters, au rămas înlăuntrul lui încă mult timp după aceea. Iar mai târziu a fost mereu înclinat să vadă în toată treaba aceea ceva straniu şi misterios, ca şi cum ar fi existat nişte înrâuriri şi nişte coincidenţe neobişnuite. Iarna trecută, un cunoscut de-al lui, student şi el, Pokorev, care pleca la Harkov, îi dăduse, pe când stăteau de vorbă, adresa bătrânei Aliona Ivanovna, în caz că ar vrea să amaneteze ceva. Multă vreme n-a avut nevoie să se ducă la ea, fiindcă avea meditaţii şi, cum-necum, se descurca. Dar cu o lună şi jumătate în urmă şi-a amintit de adresă; avea două obiecte bune de amanetat: vechiul ceas de argint rămas de la tatăl său şi un ineluş de aur cu trei pietricele roşii, pe care i-l dăruise la despărţire sora lui, ca amintire. S-a hotărât să ducă inelul. Găsind-o pe bătrână, încă de la prima privire, fără să ştie încă mai nimic despre ea, a simţit o aversiune de neînvins; luase de la ea două „foi” şi în drum spre casă intrase într-un birt mic şi nenorocit. Ceruse un ceai şi căzuse pe gânduri. Un gând straniu i se ivise în minte, ca un puişor din ou, şi stăruia acolo.

Aproape alături de el, la o altă măsuţă, erau aşezaţi un student pe care nu-l cunoştea şi nici nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată şi un ofiţer tânăr. Jucaseră biliard şi acum stăteau la un pahar de ceai. La un moment dat, îl auzise pe student pomenindu-i ofiţerului despre o cămătăreasă, Aliona Ivanovna, văduva unui arhivar, şi dându-i adresa ei. Acest simplu fapt i se păruse straniu lui Raskolnikov: el tocmai de-acolo venea şi poftim – auzea deja vorbindu-se despre ea. Era o întâmplare, desigur, dar uite că exact acum, când nu putea scăpa nicicum de o senzaţie foarte ciudată, exact acum se găsea cineva care să-i dea parcă apă la moară: studentul se apucase să-i dea tovarăşului său tot felul de amănunte despre Aliona Ivanovna.

— E nemaipomenită, spunea el, la ea poţi să faci rost de bani oricând. E bogată ca un jidov, poate să-ţi dea şi cinci mii odată, dar îţi primeşte şi un amanet de-o rublă. Au trecut mulţi de-ai noştri pe la ea. Doar că-i o scârbă…

Şi începuse să povestească pe îndelete cât era de rea şi plină de toane: mai întâi, dacă întârziai o singură zi, nu-ţi mai vedeai gajul. Apoi dădea pe un lucru de patru ori mai puţin decât făcea, dar dobândă îţi lua cinci, dacă nu chiar şapte la sută pe lună ş.a.m.d. Tot vorbind, studentul mai pomenise că bătrâna avea o soră, Lizaveta, pe care, aşa sfrijită cum era, o bătea întruna şi o ţinea ca pe-o roabă, ca pe un copil mic, măcar că Lizaveta avea mai bine de doi arşini jumate înălţime…

— E şi ea un fenomen! exclamă studentul şi izbucni în râs.

Se apucaseră să vorbească despre Lizaveta. Studentul povestea despre ea cu un soi de plăcere şi râdea întruna, iar ofiţerul îl asculta cu mare interes, rugându-l chiar să i-o trimită pe această Lizaveta ca să-i cârpească lenjeria. Raskolnikov nu lăsase să-i scape nici un cuvânt şi aflase dintr-odată totul: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (erau surori numai după tată), a bătrânei şi făcuse deja treizeci şi cinci de ani. Muncea pentru soră-sa zi şi noapte, era bucătăreasă şi spălătoreasă, cosea tot felul de lucruri ca să le vândă, spăla podele pe la alţii, şi-i dădea tot ce câştiga soră-sii. Nu îndrăznea să primească vreo comandă sau să lucreze ceva fără încuviinţarea bătrânei. Aceasta îşi făcuse deja testamentul, lucru ştiut de Lizaveta, căreia nu-i lăsa nici un sfanţ, doar nişte bunuri mobile, scaune şi aşa mai departe; toţi banii aveau să meargă la o mânăstire din gubernia N., pentru veşnica pomenire a sufletului bătrânei. Lizaveta n-avea nimic comun cu funcţionărimea, făcea parte din mica burghezie, era fată bătrână şi arăta şleampătă rău, deşirată, cu ditamai picioarele care parcă erau răsucite în nişte ghete scâlciate de şevro, în schimb se ţinea foarte curată. Dar lucrul de care se mira şi de care făcea cel mai mare haz studentul era că Lizaveta umbla întruna însărcinată…

— Păi spuneai că-i urâtă, spuse ofiţerul.

— Da, e tuciurie, zici că-i un soldat îmbrăcat în femeie, dar ştii, nu-i deloc un monstru… Are o faţă şi nişte ochi plini de bunătate. Chiar aşa. Dovadă că place multora. E liniştită, sfioasă, supusă, face ce-i spui, orice. Şi are un zâmbet chiar frumos.

— Nu cumva o placi? râse ofiţerul.

— Ca pe o ciudăţenie. Nu, uite ce vreau să-ţi spun. Pe blestemata aia de bătrână aş omorî-o şi aş jefui-o, pot să te asigur, fără nici o mustrare de conştiinţă, adăugă cu patimă studentul.

Ofiţerul râsese din nou, dar Raskolnikov tresărise. Ce ciudat era totul!

— Dacă-mi dai voie, vreau să-ţi pun o întrebare serioasă, spuse cu aprindere studentul. Eu am glumit acum, bineînţeles, dar uite: pe de-o parte, ai o băbătie bolnavă, rea, afurisită, proastă, smintită, care nu e de folos nimănui, ba din contră, e o pacoste pentru toţi, care nu ştie nici ea pentru ce trăieşte şi care ca mâine o să moară de moarte bună. Pricepi? Pricepi?

— Da, pricep, răspunse ofiţerul privindu-şi cu atenţie tovarăşul, care se aprindea tot mai tare.

— Atunci ascultă mai departe. Pe de altă parte, ai forţe tinere, proaspete, care se pierd de pomană, fără nici un fel de sprijin, şi sunt cu miile, peste tot. O sută, o mie de fapte şi de idei bune se pot înfăptui sau reînnoi pe banii bătrânei, care sunt hărăziţi unei mânăstiri! Sute, poate mii de existenţe care pot fi puse pe un făgaş; zeci de familii salvate de la mizerie, descompunere, pieire, desfrâu, boli venerice – toate astea sunt posibile cu banii ei. Omoar-o şi ia-i banii, ca să te poţi dedica apoi cu ei slujirii întregii omeniri şi cauzei comune; tu ce crezi, nu este răscumpărată o crimă absolut insignifiantă de mii de fapte bune? Cu preţul unei singure vieţi, mii de vieţi salvate de la putrefacţie şi de la descompunere. O singură moarte şi o sută de vieţi în schimbul ei – asta aritmetică! Şi ce înseamnă în balanţa generală viaţa acestei cotoroanţe ofticoase, proaste şi rele? Nu mai mult decât viaţa unui păduche, a unui gândac, nici atât măcar, de vreme ce cotoroanţa e o fiinţă dăunătoare, una care mănâncă vieţile altora: mai deunăzi, de rea ce e, a muşcat-o pe Lizaveta de un deget mai-mai s-o lase fără el!

— Aşa e, nu-i demnă să trăiască, răspunse ofiţerul, dar asta-i natura.

— Ei, frate, dar şi natura se mai corijează, se mai îndreaptă, că dacă n-ar fi aşa, ne-am îneca în prejudecăţi. Dacă n-ar fi aşa, n-ar exista nici un singur om mare. Se vorbeşte de datorie, de conştiinţă – nu că vreau să spun ceva împotriva datoriei şi a conştiinţei -, dar cum le înţelegem noi? Stai, mai am să-ţi spun o întrebare. Ascultă!

— Nu, stai tu, să-ţi pun eu o întrebare. Ascultă!

— Zi!

— Ei bine, acum vorbeşti şi faci teorie, dar ia spune-mi: ai omorî-o tu însuţi pe bătrână, da sau nu?

— Bineînţeles că nu! Eu vorbeam despre echitate… Nu de mine-i vorba aici…

— După mine, atâta timp cât nu te hotărăşti tu însuţi la aşa ceva, nu poate fi vorba de nici o echitate! Hai să mai facem o partidă!

Raskolnikov fusese tulburat la culme. Fireşte, toate astea nu erau decât discuţii şi idei tinereşti, cele mai banale şi mai des întâlnite, pe care le auzise nu o dată, doar că altfel spuse şi pe alte teme. Dar de ce să i se întâmple tocmai acum să audă această discuţie şi aceste idei, tocmai când în mintea lui se năşteau… exact aceleaşi gânduri? Şi de ce tocmai acum, când abia îşi scosese din cap sămânţa propriului gând legat de bătrână, tocmai acum să dea peste nişte oameni care vorbeau despre ea? Această discuţie neînsemnată de birt a avut o influenţă teribilă asupra evoluţiei lucrurilor: ca şi cum, într-adevăr, ar fi fost ceva prestabilit, o indicaţie…

Întorcându-se din piaţa Sennaia, se aruncă pe divan şi o oră stătu fără să se clintească. Între timp se lăsase întunericul; n-avea nici o lumânare, dar şi dacă ar fi avut, nu i-ar fi dat prin minte s-o aprindă. Nu şi-a mai putut aminti niciodată dacă s-a gândit la ceva în tot răstimpul acela. În cele din urmă simţi vechile friguri şi frisoane şi se gândi cât de norocos e că poate să zacă acolo. Curând îl lovi un somn greu, de plumb, strivindu-l parcă.

Dormi neobişnuit de mult şi fără să viseze. Nastasia, intrând la el a doua zi, la zece dimineaţa, abia reuşi să-l trezească. Îi adusese un ceai cu pâine. Ceaiul, pus tot în ceainicul ei, era aceeaşi apă chioară.

— Dumnealui doarme, strigă ea revoltată, nu mai termină cu dormitul!

El se ridică puţin, cu efort. Îl durea capul. Se dădu jos din pat, se învârti puţin prin odaie şi căzu la loc pe divan.

— Doar nu te-oi culca iar! strigă Nastasia. Ce, eşti bolnav?

El nu răspunse nimic.

— Vrei un ceai?

— Mai încolo, spuse el anevoie, închizând iar ochii şi întorcându-se cu faţa la perete.

Nastasia se aplecă asupra patului.

— Chiar o fi bolnav, zise, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi.

Intră din nou pe la ora două, cu o supă. El zăcea aşa cum îl lăsase. Ceaiul rămăsese neatins. Nastasia se simţi chiar ofensată şi începu să-l zgâlţâie înverşunată.

— Stai şi tragi la aghioase! strigă uitându-se scârbită la el.

El se ridică în pat şi se aşeză în capul oaselor, dar continuă să tacă, ţinând ochii în pământ.

— Eşti bolnav ori ba? întrebă Nastasia şi din nou nu primi nici un răspuns. Ar trebui să ieşi un pic pe-afară, adăugă ea după o scurtă tăcere, să te mai aeriseşti. N-ai de gând să mănânci?

— Mai târziu, zise el cu glas stins, du-te!

Dădu din mână spre ea.

Ea mai stătu puţin, se uită la el cu milă şi ieşi.

După câteva minute, el ridică ochii şi zăbovi îndelung cu privirea la ceai şi la supă. Pe urmă luă pâinea, apucă lingura şi începu să mănânce.

Mâncă puţin, fără nici o poftă, trei-patru linguri, ca un automat. Capul îl mai lăsase. După ce mâncă se întinse din nou pe divan, dar nu mai izbuti să adoarmă; zăcea fără să se mişte, cu faţa în jos, înfundată în pernă. Visa, cu toate că era treaz, iar visele erau cât se poate de stranii: cel mai des se închipuia în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se odihnea, cămilele blânde şedeau pe pământ; de jur împrejur, palmieri; oamenii mâncau de prânz. El însă bea întruna apă, direct din izvorul care curgea şi şopotea ceva mai încolo. Era atât de răcoroasă şi de minunată, minunată, apa aceea albastră şi rece, care alerga pe pietrele multicolore şi pe nisipul curat, cu reflexe aurii… Deodată auzi clar bătaia ceasului. Tresări, îşi reveni, înălţă capul, privi spre fereastră, îşi imagină cam ce oră era şi sări în picioare, dezmeticindu-se de tot, ca şi cum l-ar fi îmbrâncit cineva de pe divan. Se apropie în vârful picioarelor de uşă, o deschise încetişor şi ciuli urechea pe scară. Inima îi bătea cu putere. Pe scară era însă linişte, părea că toată lumea doarme… I se păru ciudat, absurd, că putuse să doarmă în neştire de ieri şi că încă nu făcuse nimic, nu pregătise nimic… Iar între timp poate bătuse de şase… Şi dintr-odată o agitaţie febrilă şi cumva bezmetică luă locul somnului. De altfel, nu erau multe pregătiri de făcut. Se strădui din răsputeri să se gândească la toate şi să nu uite nimic; dar inima îi bătea tare, atât de tare, încât începu să respire greu. Întâi şi-ntâi, trebuia să-şi coasă o bretea la palton – treabă de un minut. Vârî mâna sub pernă şi căută printre lucrurile îngrămădite acolo singura cămaşă pe care o avea, o zdreanţă veche şi murdară. Încropi din zdrenţele ei o fâşie lată de un verşoc4 şi lungă de vreo opt. O puse în două, scoase de pe el pardesiul larg, dintr-o stofă plină de bumbac (singura lui haină lungă) şi se apucă să coasă cele două capete ale bretelei la subsuoara stângă. Mâinile îi tremurau în timp ce cosea, dar şi le stăpâni, aşa încât, când îmbrăcă din nou pardesiul, nu se vedea nimic. Acul şi aţa le pregătise deja de mult, erau în sertarul măsuţei, într-o hârtioară. Cât priveşte breteaua, era invenţia lui, una chiar foarte iscusită; breteaua era pentru topor. Nu putea să umble pe stradă cu un topor în mână. Dacă l-ar fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit să-l ţină cu mâna şi s-ar fi observat. Pe când aşa, cu breteaua, nu trebuia decât să treacă prin ea capul toporului şi atunci avea să atârne tot drumul foarte frumos sub braţ, pe dinăuntru. Iar dacă vâra mâna în buzunarul din partea aceea a pardesiului, putea să-l ţină şi de capătul cozii, ca să nu se bălăngănească; şi cum pardesiul era larg, un adevărat sac, nu se va vedea deloc că ţine ceva cu mâna prin buzunar. La breteaua asta se gândise încă de acum două săptămâni.

După ce sfârşi, îşi vârî degetele în locul strâmt dintre divanul lui „turcesc” şi podea, scotoci în colţul din stânga şi scoase „amanetul” pe care îl pregătise şi îl ascunsese de mult acolo. La drept vorbind, nu era de fapt nicidecum un amanet, ci o bucăţică de lemn bine rindeluită, de lungimea şi grosimea unei tabachere de argint. Dăduse întâmplător peste ea într-o plimbare de-a lui, într-o curte care adăpostea un atelier. Mai târziu îi adăugase o plăcuţă de fier, netedă şi subţire, desprinsă probabil de pe ceva, găsită tot atunci pe stradă. Punându-le una peste alta, cea de metal, mai scurtă, pe cea de lemn, le legase strâns, în cruciş, cu aţă; pe urmă le înfăşurase cu grijă, frumos, într-o hârtie albă curată şi legase totul în aşa fel încât să nu fie uşor de dezlegat. Asta ca să abată pentru o vreme atenţia bătrânei şi, pe când se chinuia să desfacă nodul, să prindă momentul prielnic. Plăcuţa o pusese ca să fie mai greu pacheţelul, pentru ca bătrâna să nu-şi dea seama imediat că „obiectul” era de lemn. Ţinuse totul sub divan până atunci. Tocmai scosese amanetul, când auzi pe cineva strigând în curte:

— E trecut bine de şase!

— Trecut! Dumnezeule!

Se repezi la uşă, trase cu urechea, îşi înhăţă pălăria şi, cu grijă, fără zgomot, începu să coboare cele treisprezece trepte. Urma lucrul cel mai important: să fure toporul din bucătărie. Că treaba trebuia făcută cu toporul hotărâse deja de mult. Avea el un cuţit mare de grădinărit, dar nu era ceva pe care să se poată bizui şi cu atât mai puţin pe propria putere, de asta se şi oprise definitiv la topor. Să remarcăm, fiindcă veni vorba, o particularitate a tuturor hotărârilor ferme pe care le luase deja. Toate aveau o caracteristică ciudată: cu cât deveneau mai ferme, cu atât i se păreau mai respingătoare şi mai absurde. În ciuda luptei chinuitoare ce se dăduse în el în tot acest timp, nu crezuse nici măcar o clipă că planurile sale aveau să se îndeplinească.

Şi dacă chiar s-ar fi întâmplat vreodată ca totul să fie pus la punct şi hotărât definitiv, fără să mai existe nici cel mai mic dubiu, probabil că ar fi renunţat la tot, ca la ceva absurd, monstruos şi imposibil. Rămăseseră însă puncte nerezolvate şi o grămadă de dubii. Cât priveşte însă procurarea toporului, amănuntul acesta nu l-a neliniştit deloc, pentru că era lucrul cel mai simplu. Asta fiindcă Nastasia, mai ales seara, pleca întruna de-acasă: ba dădea o fugă prin vecini, ba la prăvălie, iar uşa o lăsa întotdeauna larg deschisă. Gazda se şi certa cu ea din cauza asta. Aşa că tot ce avea de făcut era ca, atunci când avea să vină momentul, să intre încetişor în bucătărie şi să ia toporul, iar pe urmă, după vreo oră (când totul se va fi isprăvit), să intre şi să-l pună la loc. Se iviseră însă şi îndoieli: de pildă, că vine după o oră să-l pună înapoi, iar Nastasia pică taman atunci. Fireşte, va trebui să treacă pe lângă şi să aştepte să iasă iar. Dar dacă între timp ea are nevoie de topor şi începe să-l caute şi să strige? Iată o bănuială sau, cel puţin, un motiv de bănuială.

Dar astea erau doar detalii la care nu începuse încă să se gândească, mai ales că nici nu avusese când. Se gândise la ce era principal, iar amănuntele le lăsase pentru când avea să fie sigur de toate. Însă asta i se părea, hotărât lucru, irealizabil. Cel puţin, aşa credea. Nu-şi putea închipui nicicum, bunăoară, că la un moment dat va pune capăt gândurilor, se va ridica şi pur şi simplu se va duce acolo… Chiar recenta probă (adică vizita făcută cu intenţia de a cerceta temeinic locul), n-o luase decât ca pe o probă, nicidecum ca pe ceva adevărat, ci aşa, „hai să mă duc şi să-ncerc, nu doar să visez!”, dar nu rezistase, scuipase şi fugise scârbit de el însuşi. Iar între timp se pare că terminase deja de întors pe toate feţele soluţia morală a problemei: cazuistica îi devenise ascuţită ca un brici şi deja nu mai găsea înlăuntrul său glasul raţiunii. Cu atât mai mult cu cât, în această ultimă privinţă, nu mai avea pur şi simplu încredere în sine şi căuta cu obstinaţie, ca un rob, obiecţii de unde vrei şi nu vrei, ca şi cum altcineva îl silise şi îl atrăsese spre acest lucru. Însă întâmplările neprevăzute din ajun hotărâseră dintr-odată totul, acţionaseră asupra lui aproape mecanic, ca şi cum îl luase cineva de mână şi îl trăsese irezistibil, orbeşte, cu o forţă supranaturală, fără să i se poată împotrivi. Ca şi cum, prinzându-şi poala hainei în roata unei maşini, începuse să fie tras.

La început – de fapt, cu mult înainte – îl preocupase o singură întrebare: de ce erau descoperite şi dovedite atât de uşor aproape toate crimele şi de ce aproape toţi criminalii lăsau urme atât de evidente? Încetul cu încetul ajunsese la tot felul de concluzii curioase şi, după părerea lui, cauza principală nu era atât imposibilitatea materială de a ascunde crima, cât criminalul însuşi. Aproape fiecare criminal suferă în momentul crimei un soi de prăbuşire a voinţei şi a raţiunii, mai mult, locul acestora este luat de o fenomenală superficialitate infantilă, iar asta tocmai atunci când are mai mult nevoie de raţiune şi de prudenţă. După părerea lui, această întunecare a raţiunii şi această cădere a voinţei loveau omul asemeni unei boli, progresau treptat şi ajungeau la apogeu cu puţin timp înaintea săvârşirii crimei; continuau să se manifeste la fel în momentul propriu-zis al crimei şi încă o bucată de vreme după aceea, care era diferită de la individ la individ; apoi treceau, ca orice boală. Dar la întrebarea dacă boala este cea care generează crima sau crima, prin natura ei specifică, este însoţită întotdeauna de ceva ca o boală, nu se simţea încă în stare să răspundă.

Ajungând la aceste concluzii, hotărî că, în ceea ce-l privea – atât pe el personal, cât şi ceea ce urma să facă -, nu erau posibile asemenea transformări patologice şi că avea să-şi păstreze raţiunea şi voinţa nealterate în tot timpul săvârşirii celor gândite, iar asta pentru simplul motiv că ceea ce gândise el „nu era o crimă”… Să lăsăm însă întregul proces care l-a condus la hotărârea din urmă; şi aşa am luat-o prea mult înainte… Să adăugăm numai că greutăţile reale, pur materiale, ale faptei au jucat în general în mintea lui un rol cu totul secundar. „Nu trebuie decât să-ţi păstrezi întreaga voinţă şi raţiune şi toate vor fi biruite la timpul lor, când vei cunoaşte până la nuanţă toate amănuntele faptei…” Dar fapta nu începea. Continua să creadă din ce în ce mai puţin în deciziile sale definitive, iar când a bătut ceasul, lucrurile s-au brodit într-un fel cu totul diferit, oarecum întâmplător şi chiar neaşteptat.

Cea mai neînsemnată împrejurare cu putinţă l-a împins într-o situaţie fără ieşire, încă înainte de-a fi coborât scara. Ajungând în dreptul bucătăriei gazdei, cu uşa dată ca de obicei de perete, aruncă cu mare băgare de seamă o privire înăuntru, să vadă dacă nu cumva gazda intrase acolo în lipsa Nastasiei, iar în caz că nu, să vadă dacă uşile dinspre camera ei erau bine închise, ca să nu-l observe când avea să intre după topor. Însă mare îi fu mirarea când văzu că de data asta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar chiar făcea treabă: scotea nişte rufe din coş şi le întindea pe frânghie! Zărindu-l, se opri din treabă, se întoarse spre el şi îl urmări din ochi până trecu. El îşi feri privirea şi merse mai departe, ca şi când n-ar fi observat nimic. Dar se isprăvise: n-avea topor! Rămase trăsnit.

„De unde mi-o fi venit ideea, se gândea ieşind pe poartă, de unde mi-o fi venit ideea că exact în clipa aia n-o să fie acasă? De ce, de ce, de ce am fost atât de sigur de asta?”

Era distrus, chiar umilit. De ciudă, îi venea să râdă de el… Clocotea de furie, o furie tâmpă, bestială.

Se opri nehotărât în gang. Să umble pe stradă doar de dragul de-a se preface că se plimbă îi era silă, să se întoarcă acasă – şi mai şi. „Ce ocazie am pierdut!”, mormăi stând descumpănit în gang, chiar în faţa cuştii întunecate a portarului, cu uşa larg deschisă şi ea. Brusc tresări. Din cuşca portarului, care era la doi paşi de el, de sub laviţa din dreapta, îi sări în ochi ceva care strălucea… Se uită împrejur: nimeni. Se apropie în vârful picioarelor, coborî cele două trepte mici şi-l strigă încet pe portar. „Da, nu-i acasă! Trebuie să fie pe-aproape, prin curte, că uşa e dată de perete.” Se repezi la topor (un topor era) şi îl trase de sub laviţă, unde stătea între două bucăţi de lemn; îl prinse imediat în bretea, îşi vârî amândouă mâinile în buzunare şi ieşi; nu-l văzuse nimeni! „Dacă nu e raţiunea, e diavolul!”, se gândi zâmbind ciudat. Întâmplarea îi dădu un curaj nemărginit.

Porni la drum, cu paşi calmi şi măsuraţi, fără grabă, să nu dea de bănuit. Aproape că nu se uita la trecători, chiar se străduia să nu le privească deloc feţele, pentru a trece cât mai neobservat. Deodată îşi aminti de pălărie. „Dumnezeule! Am banii de alaltăieri şi nu mi-am luat o şapcă!” Blestemă plin de năduf.

Aruncându-şi din întâmplare ochii într-o dugheană, văzu pe ceasul din perete că era deja şapte şi zece. Trebuia să se grăbească, dar să facă şi un ocol, ca să se apropie de casa aceea din partea cealaltă…

Înainte, când i se întâmpla să-şi imagineze toate astea, se gândea uneori că îi va fi îngrozitor de frică. Dar acum nu se temea prea tare, ba chiar deloc. Îi veneau chiar în minte gânduri fără nici o legătură cu asta, însă scurte şi fulgerătoare. Trecând pe lângă grădina Iusupov, se gândi chiar că, dacă s-ar face nişte fântâni arteziene, s-ar mai împrospăta aerul prin toate pieţele. Dintr-una într-alta, ajunse la concluzia că, dacă s-ar extinde grădina de vară pe tot Câmpul lui Marte şi chiar s-ar uni cu grădina Palatului Mihailovski, ar fi un lucru minunat şi foarte folositor pentru oraş. Apoi începu să-l intereseze altceva: de ce în toate marile oraşe omul este înclinat, nu dintr-o nevoie anume, să se aşeze să trăiască mai ales prin locuri unde nu sunt nici grădini, nici fântâni şi unde domnesc murdăria, duhorile şi ticăloşiile de tot felul. Atunci îi veniră în minte plimbările lui prin piaţa Sennaia şi pentru o clipă se dezmetici. „Ce aiureli, se gândi. Nu, mai bine să nu mă gândesc la nimic.” „Aşa e, pesemne, şi cu condamnaţii duşi la execuţie, se agaţă cu gândul de toate lucrurile care le ies în cale”, îi trecu prin minte, dar îi trecu numai ca un fulger; îşi înăbuşi cât putu de repede acest gând… Acum era deja aproape, uite şi casa, uite şi poarta. Deodată, un ceas bătu undeva o singură dată. „Ce-i asta, e deja şapte jumate? Nu se poate, a luat-o înainte!”

Spre norocul lui, trecu iar cu bine prin gang. Mai mult, chiar în clipa aceea, parcă anume, intră înaintea lui pe poartă un car enorm cu fân, care îl acoperi cu totul cât străbătu gangul şi, imediat ce carul intră în curte, el se strecură cât ai clipi la dreapta. Dinspre cealaltă parte a carului se auziră nişte voci strigând şi ciorovăindu-se, dar pe el nu-l văzu nimeni şi nu îi ieşi nimeni în cale. Multe dintre ferestrele care dădeau spre curtea imensă şi pătrată erau deschise în clipa aceea, dar el nu ridică deloc capul – n-avea putere. Scara ce ducea către bătrână era aproape, imediat după poartă, pe dreapta. Ajunse repede la ea…

Trăgându-şi sufletul şi apăsându-şi cu mâna inima care zvâcnea, pipăi imediat toporul, îl îndreptă şi începu să urce treptele încet, cu băgare de seamă, ciulind urechile. Scara era şi ea în clipa aceea complet pustie; toate uşile erau închise; nu întâlni pe nimeni. La primul cat era, ce-i drept, un apartament gol, cu uşa deschisă larg, şi înăuntru lucrau nişte zugravi, dar îşi vedeau de treaba lor. Se opri puţin, se gândi şi trecu mai departe. „Sigur, era mai bine să nu fie aici, dar… e cu două etaje deasupra lor.”

Uite şi etajul patru, uite şi uşa, uite şi apartamentul din faţă, cel gol. La etajul trei, după cât se părea, era tot un apartament gol, chiar sub cel al bătrânei: cartea de vizită prinsă în cuişoare pe uşă fusese scoasă – se mutaseră! … Se sufoca. Pentru o clipă îi trecu prin minte: „Să plec?”. Dar nu-şi răspunse şi începu să tragă cu urechea la apartamentul bătrânei: linişte mormântală. Ciuli din nou urechile în josul scării şi ascultă îndelung, atent… Pe urmă se mai uită o dată în jur, se apropie tiptil, se îndreptă şi verifică iar toporul din bretea. „N-oi fi palid… din cale-afară? îi trecu prin minte. N-oi fi prea tulburat? E bănuitoare… Să mai stau puţin… să mi se potolească inima? De unde, parcă înadins bate mai tare, mai tare, mai tare…” Nu se mai putu stăpâni, întinse mâna spre clopoţel şi trase. După jumătate de minut mai sună o dată, mai tare.

Nici un răspuns. Nu avea rost să mai sune, nici n-ar fi căzut bine. Bătrâna era acasă, în mod sigur, dar trebuia să fie singură şi era bănuitoare. Îi cam ştia obiceiurile… Îşi mai lipi o dată urechea de uşă. Să i se fi ascuţit simţurile până într-atât (lucru, în general, greu de presupus) sau zgomotul într-adevăr se auzea foarte clar, căci percepu brusc un fâşâit precaut de mână pe clanţă şi parcă un foşnet de rochie chiar lângă uşă. Cineva stătea, aproape neauzit, chiar lângă broasca uşii şi, aşa cum făcea şi el pe-afară, asculta pe furiş şi, pare-se, tot cu urechea lipită de uşă…

Se mişcă dinadins cu zgomot şi mormăi ceva cu jumătate de glas, ca să nu dea impresia că s-ar ascunde; pe urmă sună a treia oară, dar calm, tare şi fără urmă de nerăbdare. Amintindu-şi mai târziu acest lucru, viu, clar, aşa cum i se întipărise în memorie clipa aceea pentru totdeauna, nu-şi putea explica de unde îi venise atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât fuseseră şi momente când mintea i se întunecase, iar trupul aproape că nu şi-l mai simţea… O clipă mai târziu auzi cum era tras zăvorul.