II.

        Era în primele zile ale lunii iunie şi de o săptămână capitala se bucura de o vreme excepţional de frumoasă. Cum familia Epancin avea la Pavlovsk o splendidă vilă proprie, Lizaveta Prokofievna hotărî dintr-o dată plecarea la vilă şi, după două zile de pregătiri febrile, întreaga familie se instala la Pavlovsk.

        A doua sau a treia zi după plecarea Epancinilor, sosi de la Moscova, cu trenul de dimineaţă, prinţul Lev Nikolaevici Mâşkin. În gară nu-l aştepta nimeni; totuşi, la coborârea din vagon, i se păru că a zărit, în mulţimea ce se îmbulzea în jurul călătorilor, scânteind doi ochi arzători care îl săgetară cu o căutătură ciudată. Privi mai atent ca să vadă cui aparţineau ochii aceia, dar nu-i găsi. A fost o simplă nălucire, de bună seamă şi totuşi rămase cu o senzaţie neplăcută. De altfel, prinţul era şi aşa destul de trist şi de îngândurat şi părea copleşit de griji apăsătoare.

        Birjarul îl duse la un hotel de mâna a treia, nu departe de Liteinaia. După ce se instala în două odăiţe întunecoase şi sărăcăcios mobilate, prinţul se spălă, îşi schimbă hainele şi se grăbi să iasă, având aerul unui om care se teme să nu întârzie la o întâlnire.

        Dacă vreunul dintre cei care l-au cunoscut cu şase luni în urmă, la Petersburg, l-ar fi zărit în momentul acela, ar fi constatat, fără îndoială, o schimbare foarte avantajoasă în exteriorul lui. Şi totuşi, poate că nu era tocmai aşa. Numai ţinuta îi era cu totul alta: purta acum haine confecţionate de un croitor bun, la Moscova, care totuşi aveau un cusur; prea erau făcute după ultima modă (cum se întâmplă cu hainele lucrate de croitori conştiincioşi, dar nu prea talentaţi, mai ales atunci când clientul nu manifestă prea mare interes în această privinţă), încât un om dispus să se amuze cercetându-l mai atent pe prinţ ar fi găsit, de bună seamă, motive să râdă. Dar câte nu i se par de râs unui om pornit pe zeflemea!

        Prinţul luă o trăsură şi-i spuse birjarului să-l ducă în Peski. Pe una dintre străzile Rojdestvenski, el se opri în faţa unei căsuţe de lemn. Spre surprinderea lui, căsuţa era frumoasă, curată, bine întreţinută, cu grădiniţă de flori împrejur. Ferestrele dinspre stradă erau deschise, lăsând să se audă o avalanşă de cuvinte rostite cu glas tare, aproape nişte strigăte, ca şi cum cineva citea cu glas tare sau ţinea un discurs; glasul era întrerupt din când în când de râsete zgomotoase. Prinţul intră în curte, urcă treptele cerdacului şi bătu la uşă. O bucătăreasă, cu mânecile suflecate, veni să-i deschidă. Vizitatorul întrebă de domnul Lebedev.

        — Uite-l colo, răspunse ea, arătând cu degetul spre „salon”.

        Odaia aceasta, cu pereţii tapetaţi în albastru-închis, era mobilată convenabil şi chiar cu oarecare pretenţie, adică avea o masă rotundă, o canapea, o pendulă de bronz, o oglindă îngustă, dreptunghiulară, rezemată între cele două ferestre şi o mică lustră de cristal, suspendată de tavan cu un lanţ de bronz. Domnul Lebedev stătea în picioare în mijlocul odăii, cu spatele spre uşă. Era fără haină, îmbrăcat ca de vară, numai în vestă, perora şi se bătea cu mâna în piept. Auditorii lui erau: un băiat de cincisprezece ani cu faţa râzătoare şi deşteaptă, care ţinea o carte în mână, o fată de douăzeci de ani îmbrăcată în doliu, cu un prunc în braţe, o fetiţă de treisprezece ani şi ea în rochiţă de doliu, care râdea în hohote cu gura până la urechi, şi, în sfârşit, un tânăr de douăzeci de ani, destul de chipeş, culcat pe o canapea; avea o faţă smeadă, ochi mari, negri, părul lung şi des, precum şi tuleie mai răsărite, cu pretenţie de barbişon şi favoriţi. Se pare că acesta din urmă îl întrerupea mereu pe orator contrazicându-l, ceea ce stârnea, se vede, hazul zgomotos al celorlalţi.

        — Lukian Timofeici, n-auzi, Lukian Timofeici? Ia, uită-te încoa'! Ei, dar parcă are cine să mă audă!

        Şi făcând un gest a lehamite, bucătăreasa plecă roşie de mânie.

        Lebedev întoarse capul şi, zărindu-l pe prinţ, rămase câtva timp înmărmurit; pe urmă se repezi spre el, arborând un zâmbet servil, dar, înainte de a se apropia de musafir, uimirea îl ţintui locului; avu totuşi puterea să exclame:

        — Ex-ex-excelentissime prinţ!

        Deodată, ca şi cum nu şi-ar fi venit încă în fire, se întoarse şi, pe negândite, se năpusti asupra fetei în doliu, cea cu copilul în braţe; mişcarea a fost aşa de bruscă, încât ea se dădu puţin îndărăt, dar aici Lebedev se întoarse pe loc spre fetiţa de treisprezece ani, care, în picioare pe pragul odăii vecine, nu se mai oprea din râs. Fetiţa scoase un ţipăt şi o zbughi la bucătărie. Lebedev continuă să se burzuluiască, bătând din picior în urma ei, dar, dând cu ochii de prinţ, care-l privea mirat, se simţi obligat să spună în chip de lămurire:

        — Pentru… Mai mult respect, he, he, he!

        — Nu e nevoie… Încercă să protesteze prinţul.

        — Îndată, îndată, îndată… Într-o clipită!

        Şi Lebedev dispăru din odaie. Prinţul îi privi cu mirare pe toţi; pe fata în doliu, pe băiat şi pe tânărul întins pe canapea; toţi trei se prăpădeau de râs. Prinţul râse şi el.

        — S-a dus să-şi pună redingota, spuse băiatul.

        — Îmi pare rău… Am crezut că… Începu prinţul. Spuneţi-mi, e cumva…

        — Crezi că-i beat? Strigă tânărul întins pe canapea. Nu! N-a băut decât trei sau patru păhărele, hai să zicem cinci, dar ce are a face? Aşa-i rânduiala lui.

        Prinţul se întoarse către cel care vorbea, dar tânăra fată interveni şi, cu o expresie de sinceritate naivă pe chipu-i drăgălaş, lămuri:

        — Nu bea niciodată mult dimineaţa; dac-ai venit cu vreo treabă, vorbeşte-i acum; e momentul cel mai potrivit. Când se întoarce seara, e ameţit de-a binelea; şi atunci mai mult plânge şi ne citeşte din Sfânta Scriptură, pentru că nu sunt nici cinci săptămâni de când am pierdut-o pe mama.

        — Bănuiesc că a şters-o ca să mai câştige timp; îi vine pesemne greu să-ţi răspundă dintr-o dată, spuse râzând tânărul de pe canapea. Pun rămăşag că are de gând să-ţi joace un renghi şi în clipa aceasta chibzuieşte cum să-l ticluiască mai bine.

        Lebedev apăru îmbrăcat în redingotă.

        — Nu sunt nici cinci săptămâni! Nici cinci săptămâni! Se smiorcăi el, clipind des şi trăgând din buzunar o batistă ca să-şi şteargă lacrimile. Amrămas orfani!

        — Dar de ce ţi-ai pus haina asta ponosită? Întrebă fata. Ai chiar aici, în dosul uşii, o redingotă nou-nouţă; n-ai găsit-o?

        — Taci, gaiţo! Strigă la ea Lebedev. U-uf, tu! Făcu el, bătând din picioare. Dar de data aceasta, izbucnirea tatălui îi stârni doar râsul.

        — Nu mă sperii. Eu nu sunt Tania şi n-am să fug. Pe Liubocika însă, parcă văd că o trezeşti şi o să aibă iarăşi crampe… Ce ţipi aşa?

        — Ferească sfântul! Puşchea pe limbă-ţi!… Se sperie deodată Lebedev şi, repezindu-se spre copilul care dormea în braţele fiicei sale, făcu deasupră-i, de câteva ori, împungând aerul şi cu o mutră speriată, semnul crucii. Păzeşte-o, Doamne! Apără şi o ocroteşte! Pruncul acesta este fetiţa mea, Liubov, continuă el, adresându-se prinţului; e născută din căsătorie legitimă de răposata nevastă-mea Elena, moartă la facere. Iar gaiţa asta e fiica mea, Vera, în doliu… Şi acesta, acesta, oh! Acesta…

        — Ei, ce te-ai oprit? Strigă tânărul. Haide, zi-i înainte, nu te sfii!

        — Alteţă! Strigă deodată Lebedev ca un apucat. Ai citit în ziare despre asasinarea membrilor familiei Jemarin?

        — Da, răspunse prinţul oarecum surprins.

        — Ei bine, iată-l pe adevăratul asasin al familiei Jemarin; el e, chiar el!

        — Ce spui?! Se minună prinţul.

        — E un fel simbolic de a vorbi; e al doilea viitor asasin al unei alte familii Jemarin, dacă va mai exista eventual. Pentru asta se pregăteşte…

        Toţi izbucniră în hohote de râs. Prinţului îi trecu prin cap că poate, într-adevăr, Lebedev se ţine de şotii şi se maimuţăreşte înadins pentru că presimte cam ce întrebări i se vor pune şi, neştiind ce să răspundă, încearcă să mai câştige timp.

        — E un răzvrătit! Un conspirator! Vocifera Lebedev ca un apucat. Ei bine, cum aş putea, cum aş avea dreptul să-l consider pe individul acesta, un om aşa de rău de gură, un destrăbălat, un astfel de netrebnic, să-l consider drept propriul meu nepot, fiul unic al defunctei mele surori Anisia?

        — Dar taci odată, că eşti beat! Închipuieşte-ţi, prinţe, i-a trăsnit acum să se apuce de avocatură, umblă pe la diferite instanţe judecătoreşti cu fel de fel de procese şi face exerciţii de oratorie ţinând acasă copiilor discursuri. Acum vreo cinci zile a pledat înaintea unui complet al judecătorilor de pace. Şi pe cine crezi că a apărat? Nu pe femeia bătrână, prădată de cinci sute de ruble – toată averea ei – de un hrăpăreţ cămătar, cu toate că biata femeie îl rugase, îl implorase s-o ajute, s-o apere; nu pe victima nenorocită, ci chiar pe spoliator, pe cămătarulZeidler, pentru că acesta i-a făgăduit cincizeci de ruble.

        — Cincizeci de ruble, dacă obţin câştig de cauză şi numai cinci ruble în cazul când pierd, preciza Lebedev pe un ton redevenit brusc calm şi potolit, ca şi cum n-ar fi răcnit cu câteva clipe înainte.

        — Ei şi a dat greş, bineînţeles; cu justiţia de azi nu mai merge ca altădată; s-a făcut pur şi simplu de râs. Totuşi, el personal a rămas foarte mulţumit, se pare, de felul cum s-a prezentat; „Gândiţi-vă, zice, domnilor judecători, cu dreptate şi fără părtinire, gândiţi-vă că un biet bătrân, olog, trăind dintr-o muncă onorabilă, este lipsit de ultima lui bucată de pâine; amintiţi-vă de cuvintele înţelepte ale legiuitorului: «Clemenţa să domnească în tribunale» „…Şi, mă crezi, nu e zi de la Dumnezeu să nu ne spună în fiecare dimineaţă pledoaria, repetând-o cuvânt cu cuvânt, exact aşa cum a rostit-o la proces; chiar şi acum, înainte de a intra dumneata, ne-a pus s-o ascultăm pentru a cincea oară, atât de mult îi place. Şi o spune cu atâta pasiune, încât se vede cât colo ce încântat e de sine însuşi. Acum se pregăteşte să mai pledeze într-un alt proces. Dumneata eşti prinţul Mâşkin, dacă nu mă înşel? Kolea mi-a vorbit mult despre dumneata şi susţine că n-a întâlnit om mai inteligent pe lume…

        — Şi e foarte adevărat! Nu există! Nu există un om mai inteligent pe lume! Se grăbi să-i ţină isonul Lebedev.

        — Dumnealui, în orice caz, nu e sincer, să n-ai nici o îndoială. Kolea o spune pentru că te iubeşte, iar ăsta pentru că vrea să te linguşească; în ce mă priveşte, n-am deloc intenţia să te linguşesc; fii sigur de asta. Se pare însă că ai mult bun-simţ. Ei bine, fii judecător între mine şi dânsul. Ce zici, vrei să-l luăm pe prinţ ca arbitru? Se adresă el unchiului său. Sunt chiar mulţumit, prinţe, că întâmplarea te-a adus aici.

        — Vreau! Strigă hotărât Lebedev şi aruncă fără voie o privire asupra celorlalţi, care începură să se adune din nou în odaie.

        — Dar ce neînţelegere aveţi? Întrebă prinţul şi faţa i se schimonosi dureros.

        Simţi cum îl încearcă o puternică durere de cap, la care se adaugă conştiinţa tot mai clară că Lebedev face un joc, căutând să amâne cât mai mult explicaţia la care se aştepta.

        — Lată despre ce-i vorba. Sunt nepotul lui, aici a spus adevărul deşi, de obicei, minte la orice pas. Nu mi-am terminat studiile universitare, dar vreau să le termin şi o voi face, pentru că am voinţă. Până atunci însă, ca să pot trăi, vreau să ocup un post de douăzeci şi cinci de ruble la calea ferată. Recunosc că el m-a ajutat de vreo două-trei ori până acum, că am avut nişte bani, douăzeci de ruble, dar i-am pierdut la cărţi. Într-adevăr, prinţe, am fost atât de laş, atât de nemernic, că i-am pierdut la joc!

        — Şi cu cine a jucat? Cu un şnapan, care nici nu merita să i se plătească! Strigă Lebedev.

        — De acord, e un şnapan, dar trebuia totuşi să-i plătesc, urmă tânărul. Că este un ticălos, sunt şi eu convins şi pot s-o dovedesc oricând şi nu pentru că te-a snopit în bătaie. E vorba, prinţe, de un ofiţer reformat din fosta bandă a lui Rogojin, care predă boxul; ei toţi umblă acum fără căpătâi, după ce i-a alungat şeful. Dar, ce-i mai rău, ştiam că-i un nemernic, un şarlatan, un pungaş şi totuşi m-am aşezat cu el la joc, riscând şi ultima rublă; mă gândeam: dacă pierd, mă duc la unchiul Lukian, mă rog frumos de el, îi fac o plecăciune şi n-are să mă refuze. E o josnicie, recunosc, curată josnicie! O ticăloşie premeditată!

        — Exact, o ticăloşie premeditată! Repetă după el şi Lebedev.

        — Stai, nu te bucura încă! Strigă nepotul enervat. Uite-l cum jubilează. Am venit la dânsul, prinţe şi i-am mărturisit totul, fără să mă cruţ câtuşi de puţin; mi-am făcut un proces de conştiinţă, nu m-am menajat şi n-am ezitat deloc în alegerea termenilor prin care mi-am calificat purtarea. Cred că am procedat corect, nu? Cei de faţă îmi sunt martori şi totuşi, ca să ocup postul de care vă spuneam, am neapărată nevoie să mă înţolesc puţin; aşa zdrenţuit cum sunt, prea semăn a cerşetor. Uitaţi-vă la ghetele mele! Mi-e imposibil să mă prezint la post în halul ăsta, iar dacă nu mă prezint la termenul fixat, altul îmi ocupă locul şi rămân iarăşi de izbelişte căci cine ştie când se mai iveşte un prilej ca ăsta. Acum cer pentru ultima oară cincisprezece ruble şi mă oblig să nu mai apelez niciodată la bunăvoinţa lui şi, în plus, promit să-i restitui în trei luni întreaga datorie, până la ultima copeică. Am să mă ţin de cuvânt. Ştiu să mă mulţumesc cu pâine şi cvas luni de-a rândul, pentru că am voinţă. Leafa mea, pe trei luni, va fi de şaptezeci şi cinci de ruble; cu ceea ce-i mai datorez dinainte, ar face în total treizeci şi cinci de ruble datorie; aşadar, voi avea cu ce să-i plătesc. Mă rog, să-mi ceară, dacă vrea, orice dobândă. Ce, nu mă cunoaşte? Întreabă-l, prinţe: banii pe care mi i-a împrumutat cu alte ocazii nu i-am dat înapoi? Atunci, pentru ce se încăpăţânează atât? E supărat pe mine pentru că i-am plătit locotenentului ăluia; alte motive n-are! Ca să vezi ce fel de om e: nici el nu profită, dar nici altul să nu se bucure!

        — Şi nu mai pleacă odată! Izbucni Lebedev. S-a întins, după cum îl vezi, pe canapea şi nici gând să plece.

        — Cred că ţi-am spus-o destul de limpede: nu plec de-aici până ce nu-mi dai ce ţi-am cerut. De ce zâmbeşti, prinţe? Se pare că nu-mi dai dreptate.

        — Nu zâmbesc, dar găsesc că, într-adevăr, nu prea ai dreptate, răspunse acesta oarecum în silă.

        — Vorbeşte deschis, spune fără înconjur că n-am deloc dreptate. Pentru ce acest „nu prea”?

        — Dacă vrei, îţi spun că n-ai deloc dreptate.

        — Dacă vreau! Asta-i nostim! Crezi oare că nu-mi dau seama că pretenţiile mele sunt cam lipsite de bun-simţ, că banii îi aparţin lui, că este liber să facă ce vrea şi că procedeul meu seamănă puţin cu o încercare de a-i silui voinţa? Dar dumneata, prinţe… Nu cunoşti viaţa. Dacă nu le dai ăstora o lecţie, nu se învaţă minte. Trebuie să-i dădăcim. Intenţiile mele sunt absolut cinstite; conştiinţa îmi spune că n-am să-l fac să piardă nimic, îi voi înapoia capitalul cu dobândă. Va avea şi o satisfacţie morală: să mă vadă umilit. Ce mai vrea aşadar? Ce justificare poate avea existenţa lui, dacă nu aduce vreun folos? Căci, la drept vorbind, ce mare ispravă face el? Ba nu, zău, uită-te puţin ce face. Întreabă-l cum se poartă cu alţii şi cum înşală oamenii. În ce fel şi-a câştigat casa asta? Îmi pun capul că şi pe dumneata a apucat să te înşele, ba şi-a făcut planul cum să te mai înşele şi de aici încolo! Zâmbeşti, văd că nu-ţi vine să crezi, aşa-i?

        — Mi se pare că toate astea nu prea au a face cu chestiunea dumitale, observă prinţul.

        — E a treia zi de când, uite, zac aici şi, crede-mă, câte nu mi-au fost date să văd şi să aud! Strigă înainte tânărul fără să-l mai asculte pe prinţ. Închipuieşte-ţi că pe îngerul acesta, fata asta, acum orfană care e verişoara mea primară şi fiica lui, o bănuieşte şi în fiecare noapte caută dacă nu-i ascuns vreun drăguţ în odaia ei! Vine şi în camera asta, în vârful picioarelor şi se uită sub canapea. Aproape că s-a scrântit de atâta bănuială, neîncredere şi suspiciune de adevărat maniac; în fiecare colţ vede numai hoţi. Noaptea, sare mereu din pat şi de şapte ori cel puţin controlează dacă ferestrele şi uşile sunt bine zăvorite, se uită până şi în sobă. În faţa instanţelor judecătoreşti, ia apărarea escrocilor şi şarlatanilor, iar noaptea se scoală să se închine uite aici, în salonul ăsta; cade în genunchi, face mătănii, izbind cu fruntea în duşumea, uneori câte o jumătate de ceas neîntrerupt şi pentru cine nu se roagă numai, pe cine nu pomeneşte în rugăciunile lui de beţiv?! S-a rugat pentru odihna sufletului contesei Du Barry, l-am auzit chiar eu, de altfel, l-a auzit şi Kolea; s-a scrântit de-a binelea.

        — Îl vezi, îl auzi cum îşi bate joc de mine, prinţe! Strigă Lebedev înroşindu-se şi de data aceasta pierzându-şi cumpătul. Dar dumnealui nu ştie sau poate că nu vrea să ştie că acest beţivan şi netrebnic, mincinos şi ticălos, cum îi place să-mi spună, poate că ar merita respectul lui, fie chiar şi numai pentru faptul că pe dumnealui, deşteptul şi spiritualul, atunci când s-a născut, l-am înfăşat în scutece şi l-am spălat în copaie, căci soră-mea Anisia, rămasă văduvă, se zbătea în cea mai neagră mizerie; şi eu, care eram tot aşa de sărac ca şi ea, am stat de veghe nopţi întregi la căpătâiul bolnavilor – al mamei şi al copilului. Furam de la portar lemne ca să le încălzesc odaia, îi cântam micuţului şi băteam din palme ca să-l ogoiesc, în timp ce-mi ghiorăiau maţele de foame şi uite aşa l-am scăpat din ghearei morţii şi l-am dădăcit ca să creascămare şi să-şi bată joc de mine acum! Şi ce mare crimă dacă mi s-a năzărit şi mie o dată să mă rog pentru odihna sufletului contesei Du Barry, ce te priveşte asta? Eu, prinţe, acum trei zile am citit, pentru prima dată în viaţa mea, biografia acestei femei într-un dicţionar istoric. Ştii tu cine a fost această Du Barry? Spune, ştii sau nu?

        — Păi, sigur, numai tu ştii, nu-i aşa? Mormăi tânărul, voind să fie ironic, dar vădit încurcat.

        — Era o contesă care, ieşită din mocirlă, a domnit şi a guvernat ca o regină şi căreia o mare împărăteasă i-a scris cu mâna ei o scrisoare în care i se adresa: ma cousine! La ceremonia lever du roi (ştii tu ce era lever du roi, neisprăvitule?), un cardinal, nunţiul papal, s-a oferit să-i pună ciorapii de mătase; un personaj atât de înalt şi atât de sfânt a socotit asta ca o onoare pentru el! Ştiai tu asta? După mutra ta, văd că nu ştiai! Şi ce moarte a avut? Răspunde, dacă ştii!

        — Termină odată! Mă plictiseşti.

        — Ei bine, după toate onorurile acestea, după ce a domnit aproape ca o regină, a fost dusă, târâtă la ghilotină de călăul Samson; n-a avut nici o vină, dar trebuia sacrificată pentru satisfacerea mitocănimii pariziene; nu putea să înţeleagă, sărmana, ce se întâmplă cu dânsa, atât de mare îi era spaima. Când Samson i-a aplecat capul şi a îmbrâncit-o sub cuţitul ghilotinei, ceilalţi se prăpădeau de râs; ea însă începu să strige: Encore un moment, monsieur le hourreau, encore un moment! Adică: „O clipă, numai o clipă, aşteaptă, domnule călău!” Ei bine, pentru clipita aceasta, Dumnezeu o va ierta poate, căci un mai mare supliciu pentru sufletul omenesc nici nu e de închipuit măcar. Tu ştii ce înseamnă cuvântul acesta supliciu? E tocmai starea sufletească nenorocită în care s-a aflat ea. Ei şi când am citit eu despre strigătul contesei implorând răgazul de o clipită, mi s-a strâns inima ca într-un cleşte. Şi ce-ţi pasă ţie, vierme ce eşti, că, făcându-mi rugăciunea de seară, m-am gândit să implor mizericordia divină pentru o mare păcătoasă? Dacă am făcut-o, e ca nimeni, poate, de când a murit ea, nu i-a acordat o pioasă amintire. Şi pe cealaltă lume i-ar fi plăcut, poate, să simtă că s-a găsit pe pământ un păcătos ca şi dânsa, care, o dată cel puţin, s-a gândit să se roage şi pentru odihna sufletului ei. De ce râzi? Nu crezi, nu?

        — Dar ce ştii tu? De altfel, nici n-ai spus tot adevărul; dacă mi-ai scultat rugăciunea, trebuia să ştii că nu m-am rugat numai pentru contesa Du Barry, ci am spus aşa: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitei, roabei tale, marea păcătoasă ce a fost contesa Du Barry şi pe toate deopotrivă ei”; asta e cu totul altceva, căci există multe păcătoase ca ea şi numeroase sunt victimele destinului schimbător care în viaţă au suferit loviturile sorţii şi acum, pe cealaltă lume îndură chinuri şi gem şi aşteaptă; m-am rugat atunci şi pentru tine şi pentru cei deopotrivă ţie, nesimţiţi şi cruzi, dacă vrei să ştii, de vreme ce ai avut neobrăzarea să tragi cu urechea, ca să afli pentru ce anume mă rog…

        — Bine, destul, poţi să te rogi pentru cine vrei, naiba să te ia şi nu mai face atâta gură! Îl întrerupse nepotul cu ciudă. Nici nu ştiai, prinţe, că avem în faţa noastră un erudit! Adăugă el cu un zâmbet jenat. De la o vreme încoace citeşte mereu cărţi şi memorii de acest gen.

        — Unchiul dumitale, totuşi… Nu-i deloc un om lipsit de simţire, obiectă cu vădit efort prinţul. Tânărul acesta îi devenea din ce în ce mai antipatic.

        — Să nu te apuci cumva să-l lauzi, că-şi ia nasul la purtare. Atât aşteaptă. Priveşte cum îşi duce mâna la inimă şi, cu gura până la urechi, nu mai poate de fericire, într-atât îl încântă cuvintele dumitale. Poate că nu-i lipsit de simţire, mă rog, dar e un şarlatan, iată nenorocirea. Ş-apoi, bea de stinge şi e zăpăcit ca toţi cei care au darul beţiei. Îşi iubeşte copiii, recunosc, o respecta pe mătuşă-mea, răposata lui nevastă… Şi pe mine mă iubeşte, ba în testamentul lui mi-a lăsat şi mie o parte.

        — N-am să-ţi las nimic! Strigă înverşunat Lebedev.

        — Ascultă, Lebedev, începu pe un ton hotărât prinţul, întorcându-şi cu dezgust privirea de la tânărul obraznic, ştiu din experienţă că, atunci când vrei, eşti om de treabă… N-am timp de pierdut şi dacă… Lartă-mă, care-ţi este numele? Am uitat.

        — Ţi-Ti-Timofei.

        — Şi mai cum?

        — Lukianovici.

        Toată lumea din odaie pufni în râs.

        — Minte! Strigă nepotul. Până şi aici a minţit! Prinţe, nu-l cheamă Timofei Lukianovici, ci Lukian Timofeevici. la spune acum, de ce ai minţit? Ori Lukian, ori Timofei, nu-i totuna pentru tine? Şi ce importanţă poate avea asta pentru prinţ? Minte, numai fiindcă minciuna i-a intrat în sânge, crede-mă!

        — Chiar e adevărat? Întrebă nerăbdător prinţul.

        — Într-adevăr, mă cheamă Lukian Timofeevici, recunoscu ruşinat Lebedev şi, plin de umilinţă, îşi plecă ochii, ducându-şi din nou mâna la inimă.

        — Atunci ce rost avea să-mi spui altfel, ah, Dumnezeule!

        — Din autoînduioşare, şopti Lebedev, plecându-şi capul cu un aer din ce în ce mai umilit.

        — Vai, Lukian Timofeevici, parcă asta-i autoînduioşare! Eh, dac-aş şti numai unde să-l găsesc pe Kolea acum! Zise prinţul, dând să plece.

        — Îţi spun eu unde-i Kolea, se oferi tânărul.

        — Nu, nu, nu! Se împotrivi Lebedev, fâstâcindu-se ca un om prins cu ocaua mică.

        — Kolea astă-noapte a dormit aici, iar de dimineaţă a pornit în căutarea generalului, pe care, Dumnezeu ştie de ce, prinţe, l-ai ajutat să iasă din puşcărie. Ieri, generalul promisese că vine să doarmă şi el la noi şi n-a venit. E mai mult ca sigur că a rămas peste noapte la hotelul „Vesâ”, aici, în apropiere. Încât Kolea trebuie să fie cu el, dacă nu s-a dus cumva la Pavlovsk, la Epancini. Avea bani şi voia să se ducă acolo încă de ieri. Aşadar, nu poate fi decât la „Balanţa” ori la Pavlovsk.

        — La Pavlovsk, la Pavlovsk!… Iar noi, să trecem în grădiniţă… Să luăm o cafeluţă…

        Şi Lebedev îl apucă de braţ şi aproape că-l târî pe prinţ afară din odaie. Traversară curtea şi intrară într-o grădiniţă încântătoare, unde, datorită timpului frumos, toţi copacii înfrunziseră. Lebedev îl pofti pe Mâşkin să ia loc pe o bancă de lemn vopsită în verde, înaintea unei mese fixe de aceeaşi culoare, iar el se aşeză în faţa lui. După un minut, într-adevăr, li se servi şi cafeaua. Prinţul n-o refuză. Lebedev, cu o expresie slugarnică, nu-şi lua ochii de pe faţa lui, gata parcă să-i împlinească orice dorinţă.

        — Nici nu mi-aş fi închipuit că ai o gospodărioară atât de frumoasă, spuse prinţul, care părea că se gândeşte aiurea.

        — Or-orfani, începu Lebedev, schimonosindu-şi faţa, dar se întrerupse numaidecât.

        Prinţul privea distrat înaintea lui şi, desigur, uitase de întrebare. Mai trecu un minut; Lebedev aştepta, cu ochii aţintiţi mereu spre musafir.

        — Aşadar? Întrebă prinţul, smulgându-se parcă din îngândurarea lui. A, da! Dumneata, Lebedev, ştii foarte bine despre ce e vorba; am venit în urma scrisorii pe care mi-ai trimis-o. Vorbeşte.

        Lebedev se fâstâci iar, vru să spună ceva, dar nu putu scoate decât nişte sunete nedesluşite. Prinţul aştepta cu un zâmbet trist pe buze.

        — Te înţeleg foarte bine, Lukian Timofeevici. Nu te aşteptai, probabil, să mă vezi aici. Ţi-ai închipuit că nu-mi voi părăsi bârlogul la cea dintâi înştiinţare a dumitale şi mi-ai scris ca să te achiţi de o îndatorire pe care ai socotit că o ai. Eu însă am venit, după cum vezi. Ei, haide, nu căuta să mă induci în eroare. Încetează de a mai sluji la doi stăpâni. Rogojin e aici de trei săptămâni, ştiu tot. Ai izbutit să i-o mai vinzi, ca şi rândul trecut, sau nu încă? Spune drept.

        — Singur a descoperit-o; chiar el singur, bestia.

        — Nu-l mai înjura; ce-i drept, a procedat cam urât cu dumneata…

        — M-a bătut, m-a stâlcit în bătăi! Se tângui cu amărăciune Lebedev. La Moscova, a asmuţit un câine asupră-mi, un câine de vânătoare, care m-a fugărit de-a lungul străzii. O căţea teribilă.

        — Mă crezi un copil, un naiv, Lebedev. Hai, spune-mi, e adevărat că ea l-a părăsit la Moscova?

        — Adevărat, adevărat! Şi de data asta, tot în momentul când se pregătea s-o ducă la cununie. El număra minutele ce mai rămăseseră până să pornească alaiul, când ea a şters-o, fără veste, la Petersburg. S-a prezentat direct la mine: „Scapă-mă, Lukian, găseşte-mi un adăpost şi să nu-i sufli un cuvânt prinţului…” Se temea de dumneata, prinţe şi mai abitir decât de el şi tocmai aici e marea înţelepciune!

        Şi la aceste cuvinte, Lebedev făcu o mutră şireată, ducându-şi degetul la frunte.

        — Şi acum iar ai mijlocit întâlnirea lor, nu-i aşa?

        — Excelentissime prinţ, cum aş fi putut… Cum aş fi putut împiedica această întâlnire?

        — Bine, să lăsăm astea acum, aflu eu totul pe altă cale. Spune-mi numai unde se află în momentul de faţă? La dânsul?

        — A, nu! Nici gând! Stă singură., Sunt liberă”, zice şi susţine întruna, morţiş, că e absolut liberă. Ştii, prinţe, stăruie mult asupra acestui lucru. Stă tot acolo, în cartierul Peterburgskaia Storona, la cumnată-mea, după cum ţi-am scris.

        — Şi acuma-i tot acolo?

        — Acolo, dacă nu cumva s-a dus la Pavlovsk, pe vremea asta frumoasă, la vila Dariei Alekseevna. „Sunt liberă de tot”, zice. Chiar ieri i se lăuda grozav lui Nikolai Ardalionovici că e liberă şi independentă. Semn rău, adăugă rânjind Lebedev.

        — Kolea se duce des s-o vadă?

        — E un zăpăcit băiatul ăsta, de neînţeles şi prea din cale-afară gură-spartă.

        — De mult nu te-ai mai dus pe la dânsa?

        — Mă duc în fiecare zi, în fiecare zi.

        — Vasăzică ai fost şi ieri?

        — N-nu; n-am fost de trei zile.

        — Ce păcat că eşti cam afumat, Lebedev! Altfel, te-aş fi întrebat ceva.

        — Vai de mine! Se poate? O picătură n-am pus în gură. Lebedev se făcu ochi şi urechi.

        — Spune-mi cum era când ai văzut-o ultima oară?

        — U-un suflet care caută…

        — Care caută?

        — Mereu parcă e într-o necontenită căutare, ca şi cum ar fi pierdut ceva. În ce priveşte căsătoria proiectată, până şi gândul o scârbeşte şi orice aluzie o ia drept jignire personală. De Rogojin nu-i pasă nici cât de o coajă de nucă, nici gând nu are; ba nu, mă înşel se gândeşte la el, însă cu teamă, cu groază; nici nu îngăduie să i se pomenească numele în prezenţa ei. Se întâlnesc numai de nevoie şi el simte asta! Nu-i a bine!… Ea n-are astâmpăr, e batjocoritoare rea de gură şi înverşunată foc…

        — Rea de gură şi înverşunată?

        — E aşa de irascibilă, că data trecută era cât pe ce să mă ia la păruială numai pentru un cuvinţel. Am izbutit s-o potolesc aducând vorba şi citindu-i din Apocalipsă.

        — Cum aşa? Întrebă prinţul, crezând că l-a înşelat auzul.

        — Da, da, citindu-i Apocalipsă. E o femeie cu multă fantezie, he, he! Şi am mai observat că are o predilecţie deosebită pentru subiecte serioase, fie chiar şi cu totul străine de ea. Ţine la mine, ţine foarte mult şi se simte chiar măgulită când vin să mai discut cu dânsa. Da, da. Iar eu sunt tare în tălmăcirea Apocalipsei, căci mă îndeletnicesc cu asta de cincisprezece ani. A fost de acord cu mine că suntem în epoca prefigurată acolo prin al treilea cal, armăsarul cel negru şi prin călăreţul care ţine în mână o cumpănă, căci în veacul nostru totul se bizuie pe balanţă şi pe contracte, toţi oamenii urmăresc numai dreptul lor: O măsură de grâu pentru un dinar şi trei măsuri de orz pentru un dinar…” Pe deasupra, mai vor să-şi păstreze şi spiritul liber şi o inimă curată şi trupul sănătos şi toate darurile cereşti laolată. Dar, bizuindu-se numai pe drepturi, oamenii nu vor izbuti să şi le păstreze, iar la urmă va veni calul cel fără de culoare şi cu el odată aceea ce poartă numele de Moarte, pe urmă din toate se va alege iadul… Despre asta vorbim noi ori de câte ori ne adunăm şi trebuie să spun că are asupra ei un efect grozav.

        — Dar dumneata personal crezi în lucrurile astea? Întrebă prinţul, aruncând o privire ciudată asupra interlocutorului său.

        — Cred şi le tălmăcesc. Căci sărac sunt şi gol, un atom în vârtejul lumii. Cine-i acordă lui Lebedev vreo consideraţie? Fiecare caută să-şi bată joc de el şi oricine dă în el cu piciorul. Pe când aici, după cum se tălmăceşte în Apocalipsă, sunt deopotrivă cu orice potentat. Căci mare e forţa inteligenţei! Aici ea îşi spune cuvântul şi am văzut în faţă-mi un potentat, tremurând în fotoliul său… Zguduit fiind de puterea inteligenţei. Acum doi ani, în săptămâna patimilor, Excelenţa sa Nil Alekseevici – la al cărui departament eram slujbaş – auzind de mine, mă cheamă anume prin Piotr Zaharâci în cabinetul său. „E adevărat, mă întreabă el când am rămas singuri, că eşti magistru în ale antihristului?” Şi nu i-am ascuns: „Da, zic, eu sunt acela” şi mă apucai pe dată să-i tălmăcesc viziunea alegorică încâlcită, fără a îmblânzi culorile întunecate ale tabloului înfricoşător, ci, dimpotrivă, îngroşându-le dinadins, ba am mai adăugat şi cifre, i-am dovedit prin calcule. La început zâmbea, dar cifrele şi asemănările îl făcură să tremure. M-a rugat să închid cartea şi să plec, apoi mi-a fixat o gratificaţie de Paşti, iar în Săptămâna luminată a dat ortul popii.

        — Ce spui?!

        — Precum am zis. A căzut din trăsură, într-o după-amiază… S-a lovit la tâmplă şi a murit pe loc, ca un prunc, ca un prunc nevinovat. Avea şaptezeci şi trei de ani bătuţi pe muchie, nişte obraji rumeni, părul alb, veşnic parfumat şi zâmbea întruna, ca un copilaş. Piotr Zaharâci îşi aminti atunci: „I-ai prezis-o”.

        Prinţul se ridică. Lebedev fu mirat, dezamăgit chiar, văzând că Mâşkin se pregătea să plece.

        — Ai devenit cam prea nepăsător, prinţe, he, he! Îndrăzni să-şi spună gândul Lebedev, păstrând aceeaşi expresie slugarnică pe faţă.

        — Nu prea mă simt bine, mi-e capul greu, desigur din pricina călătoriei, răspunse prinţul încruntându-se.

        — De ce nu pleci pentru un timp undeva, la o vilă din împrejurimi? Încercă să aducă vorba de departe Lebedev.

        Prinţul rămase pe gânduri.

        — Uite şi eu mă mut afară din oraş, cu toţi ai mei, peste vreo trei zile. E mai sănătos şi pentru nou-născut; între timp oi cârpi pe ici pe colo şi căsuţa asta. Mă gândesc să plecăm la Pavlovsk.

        — Cum şi dumneata tot la Pavlovsk te duci? Întrebă prinţul într-o oară. Cum vine asta, toată lumea de aici pleacă la Pavlovsk? Şi zici că ai acolo o vilă proprie?

        — Nu se duce chiar toată lumea la Pavlovsk. În ceea ce mă priveşte, Ivan Petrovici Ptiţân mi-a cedat una dintre vilele lui cumpărată pe nimica toată. Poziţie frumoasă, pe deal, verdeaţă multă, viaţa-i destul de ieftină, lume bună, muzică; de aceea, toţi dau năvală acolo. Eu, de fapt, am să mă instalez în pavilionul din fundul curţii, iar vila propriu-zisă…

        — Ai închiriat-o?

        — Nu-n-nu. Nu… Tocmai…

        — Închiriază-mi-o mie, propuse deodată prinţul.

        Se pare că aici voia să ajungă şi Lebedev. Cu câteva clipe înainte îi încolţise în minte ideea aceasta. Şi, de fapt, nu mai avea nevoie de chiriaş, căci primise o ofertă sigură şi fusese anunţat personal de ofertant că e aproape hotărât să ocupe vila. Lebedev însă ştia perfect de bine că, în realitate, acel „aproape” echivala cu „mai mult decât sigur”…Dar, într-o clipită, îşi făcu în gând socoteala că ar fi mult mai interesant şi mai cu folos să i-o dea cu chirie prinţului, profitând de faptul că răspunsul primului ofertant nu era absolut categoric. Îl ispiti această nouă şi neprevăzută întorsătură a lucrurilor, aţâţându-i imaginaţia. Iată de ce propunerea prinţului îl entuziasma peste măsură şi, când acesta se interesă de preţ, Lebedev dădu din mâini, voind parcă să spună că-i o chestiune cu totul lipsită de importanţă.

        — Bine, cum vrei; am să mă interesez eu; nu vei fi în pagubă. Amândoi se îndreptară spre ieşirea din grădină.

        — Aş putea… Aş putea… Dacă doreşti, preaonorate prinţ, aş putea să-ţi comunic, asupra aceleiaşi chestiuni, câteva lucruri foarte interesante, bolborosi Lebedev, nemaiştiind de bucurie cum să-i fie pe plac prinţului.

        Mâşkin se opri.

        — Şi Daria Alekseevna are o vilişoară la Pavlovsk.

        — Ei şi?

        — Iar binecunoscuta persoană e prietenă cu dânsa şi, de bună seamă, intenţionează s-o viziteze destul de des la Pavlovsk. Cu un anumit scop.

        — Adică?

        — În altă ordine de idei, Aglaia Ivanovna…

        — Lasă asta, Lebedev! Îl întrerupse prinţul cu un sentiment penibil ca şi cum l-ar fi atins într-un punct dureros. E… cu totul altceva. Spune mai bine când eşti hotărât să pleci. Pentru mine, cu cât mai curând, cu atât mai bine, căci am tras la hotel…

        Prinşi în discuţie, ieşiră în grădină şi, fără să mai intre în casă, străbătură curticica, apropiindu-se de portiţă.

        — În cazul acesta, n-ar fi mai bine, propuse grăbit Lebedev, să te muţi de la hotel la mine chiar astăzi, iar poimâine să plecăm cu toţii la Pavlovsk?

        — Să văd, răspunse prinţul gânditor şi ieşi pe poartă. Lebedev privi în urma lui mirat. Îl surprinse aerul distrat al prinţului, care, plecând, nu şi-a luat rămas-bun, nu i-a spus un cuvânt şi nu l-a salutat măcar cu un gest din cap, ceea ce nu se potrivea câtuşi de puţin cu firea şi obişnuita politeţe a lui Mâşkin.