III.

        Se făcuse aproape ora douăsprezece. Mâşkin ştia că singurul membru al familiei Epancin pe care l-ar fi putut găsi acum în oraş, fără a fi totuşi sigur de asta, era generalul, reţinut de serviciu la Petersburg. Dacă avea norocul să-l vadă pe Ivan Feodorovici, poate ca acesta l-ar lua cu el, chiar în după amiaza-aceea, la Pavlovsk; dar mai era o vizită pe care prinţul ţinea mult s-o facă în dimineaţa aceea. Cu riscul de a pierde întâlnirea cu generalul şi de a fi nevoit sa amâne pe a doua zi plecarea la Pavlovsk, se hotărî să se ducă în căutarea casei care-l interesa atât.

        Vizita aceasta prezenta pentru el, într-o privinţă, anumite riscuri. Şovăia, neştiind cum e mai bine să procedeze. Casa, pe cât ştia, era situată în strada Gorohovaia, nu departe de Sadovaia; în cele din urmă porni într-acolo, în speranţa că pe drum se va decide într-un fel sau altul.

        Ajungând în centru, prinţul îşi dădu seama cu mirare că pe măsură ce se apropie de locul unde se întretaie străzile Gorohovaia şi Sadovaia îl cuprinde o tulburare neobişnuită; nici nu se aştepta ca inima să-i bată cu atâta putere. O clădire îi atrase atenţia încă de la distanţă, poate fiindcă avea o înfăţişare ciudată şi abia mai târziu prinţul îşi aminti că în momentul acela îl străfulgerase gândul: „Asta trebuie să fie”…Cuprins de curiozitate se apropie de clădire ca să-şi verifice presupunerea; simţea că i-ar fi, nu ştia nici el de ce, foarte neplăcut să constate că a ghicit bine. Era o casă mare, mohorâtă, de culoare verde-cenuşie, cu trei caturi şi fără vreun stil arhitectonic definit.

        Câteva clădiri de acest fel, puţine la număr, e adevărat, zidite la sfârşitul veacului trecut, rămăseseră neschimbate tocmai pe străzile acestea ale Petersburgului (oraşul în care totul se schimbă vertiginos). Solid construite, ele se disting prin grosimea zidurilor şi printr-un număr foarte redus de ferestre, aşezate la distanţă mare una de alta. Catul de jos adăposteşte de cele mai multe ori dugheana vreunui zaraf, iar geamurile sunt zăbrelite. Scapetul-zaraf ocupă de obicei un apartament deasupra prăvăliei. Aspectul exterior ca şi interiorul acestor case este rece şi neospitalier, totul aici pare ursuz şi neîncrezător, ca şi cum ar sta mereu la pândă; dar de unde anume vine această impresie, judecând numai după înfăţişarea casei, ar fi greu de explicat. Stilul, contururile arhitecturale îşi au, desigur, tainele lor. Casele acestea sunt mai toate locuite aproape exclusiv de mari negustori.

        În momentul când se apropie de poarta principală, prinţul văzu o tăbliţă pe care era scris: Proprietatea lui Rogojin – membru de vază al tagmei negustoreşti.

        Învingându-şi şovăielile, Mâşkin se strecură pe uşa cu geamlâc care se trânti zgomotos în urma lui şi începu să urce treptele scării principale care ducea la etaj. Era o scară oribilă, de piatra, întunecoasă şi cu pereţii vopsiţi înroşu. Prinţul ştia că Rogojin ocupă cu mama şi cu fratele lui tot etajul întâi al acestei case mohorâte. Servitorul care veni să-i deschidă îl conduse, fără să-i mai anunţe, printr-un şir întreg de încăperi; străbătură astfel mai întâi o sală de primire cu pereţi de marmură, cu parchet de stejar şi mobilă greoaie, în stilul anilor '20, pe urmă un labirint întreg de odăi mici şi întortocheate, trebuind mereu să urce sau să coboare câteva trepte, şi, în sfârşit, bătură la o uşă pe care le-o deschise chiar Parfion Semionâci. Dând cu ochii de prinţ, acesta păli şi rămase un timp stană de piatră, cu privirea fixă, înspăimântată şi cu gura crispată într-un zâmbet plin de nedumerire, ca şi cum vizita lui Mâşkin ar fi fost realmente o imposibilitate, o apariţie fantomatică. Deşi prinţul se aşteptase să-l vadă surprins, simţi totuşi cum îl cuprinde consternarea.

        — Parfion, poate că am ales un moment nepotrivit, pot să plec, spuse el încurcat.

        — Nu, nu, e foarte potrivit, foarte potrivit! Răspunse Rogojin, venindu-şi în fire. Intră, te rog!

        Se tutuiau. La Moscova se văzuseră des, uneori ceasuri întregi, ba au fost şi câteva momente în întâlnirile lor care se întipăriseră adânc în sufletul fiecăruia. De atunci însă trecuseră mai bine de trei luni şi acum se revedeau din nou.

        Paloarea şi tremurul convulsiv mai zăboveau pe faţa descompusă a lui Rogojin, care cu toate că îşi poftise musafirul înăuntru părea încurcat, pradă unei tulburări extraordinare. În timp ce îl conducea pe nou-venit spre fotoliu, poftindu-l să ia loc lângă masă, acesta se întoarse din întâmplare spre Rogojin şi surprinse în privirea lui o expresie cu totul neobişnuită, pe cât de grea, pe atât de ciudată şi care îl făcu pe Mâşkin să se oprească nedumerit. O amintire recentă, sumbră şi apăsătoare îi stărui în minte. În picioare, nemişcat, privi câtva timp drept în ochii lui Rogojin, care, din primul moment, sclipiră cu licăriri stranii. În cele din urmă, Parfion Semionâci schiţă un zâmbet la fel de tulburat şi buimac.

        — De ce mă priveşti aşa? Murmură el. Ia loc! Prinţul se aşeză.

        — Parfion, zise acesta, te rog să-mi spui drept, ştiai ori nu ştiai că am să vin astăzi la Petersburg?

        — Eram aproape sigur că ai să vii, răspunse Rogojin şi văd că nu m-am înşelat, adăugă el cu un zâmbet înveninat de data aceasta Dar cum puteam să ştiu că pici tocmai azi?

        Tonul tăios şi răstit cu care-şi rostise Rogojin întrebarea îl uimi şi mai mult pe prinţ.

        — Şi chiar dac-ai fi ştiut că vin tocmai azi, ce rost are să te enervezi aşa? Spuse încet şi cu blândeţe prinţul.

        — Îmi dau seama că n-a fost o vorbă aruncată la întâmplare. Dar nu înţeleg tâlcul întrebării tale.

        — Adineauri, coborând din vagon, am surprins o privire exact ca aceea cu care m-ai fixat chiar acum pe la spate.

        — Hm! Şi a cui era privirea aceea, mă rog? Mormăi Rogojin bănuitor.

        Prinţul avu impresia că vorbele lui îl făcură pe Rogojin să tresară în momentul acela.

        — Nu ştiu; încep să cred că mi s-a năzărit; în ultima vreme am din ce în ce mai des tot felul de năluciri. Trebuie să-ţi mărturisesc, Parfion, că încep să am aproape aceleaşi senzaţii pe care le-am avut şi acum cinci ani, când îmi veneau crizele.

        — De, se poate să ţi se fi năzărit, eu nu ştiu nimic… Îngăimă Rogojin.

        Zâmbetul prietenos şi binevoitor care se ivise pe faţa lui distona cu expresia ochilor şi cu întreaga lui figură pânditoare, ca şi cum zâmbetul acela s-ar fi dezarticulat, frânt în două, iar toate străduinţele sale de a-l reînchega rămâneau zadarnice.

        — Ai de gând să te întorci înapoi, în străinătate? Întrebă el şi adăugă numaidecât: îţi mai aduci aminte cum am călătorit împreuna în tren, toamna trecută, de la Pskov la Petersburg? Erai într-o pelerină şi cu nişte ghetre, ţii minte?

        Şi Rogojin izbucni într-un râs plin de răutate, bucuros parcă să şi-o dea în vileag.

        — Rămâi definitiv în locuinţa asta? Se interesă prinţul, plimbându-şi privirea prin cabinet.

        — Bineînţeles, sunt doar acasă la mine. Unde vrei să stau?

        — Nu ne-am mai văzut de mult. Am auzit spunându-se pe socoteala ta asemenea lucruri, încât nici nu-mi venea să cred că era vorba de tine.

        — Gura lumii slobodă, se eschivă sec Rogojin.

        — Totuşi ţi-ai concediat toată banda, stai închis în casă şi nu te mai ţii de năzdrăvănii. E mare lucru. Casa e a ta ori o aveţi în coproprietate?

        — E a maică-mii. Dânsa ocupă încăperile din fund, separate de apartamentul meu printr-un coridor.

        — Şi fratele tău unde stă?

        — Fratele meu, Semion Semionâci, locuieşte în pavilionul din curte.

        — E căsătorit?

        — Văduv. De ce ţii să ştii toate astea?

        Prinţul îl privi fără să răspundă; cum era absorbit de gânduri, poate că nici nu auzise întrebarea. Rogojin nu mai stărui nici el şi rămase în aşteptare. Între ei se aşternură câteva clipe de tăcere.

        — Venind încoace adineauri, ţi-am recunoscut casa de departe, spuse prinţul într-un târziu.

        — Cum asta?

        — Nu ştiu. Înfăţişarea casei voastre poartă pecetea întregii familii, amprenta vieţii Rogojinilor de-a lungul mai multor generaţii; dar dacă m-ai întreba cum am ajuns la concluzia asta, n-aş fi în stare să-ţi explic. Mai ştii, o fi şi asta o năzărire. Fapt e că mă cuprinde groaza când mă gândesc că încep să capăt obsesii. Înainte nici nu mi-aş fi putut închipui înfăţişarea casei în care locuieşti; de îndată ce am zărit-o însă, mi-am şi spus: „Exact aşa trebuie să arate casa lui!”

        — Ca să vezi! Bâigui Rogojin schiţând un zâmbet şters, neizbutind să descifreze bine sensul reflecţiei confuze a prinţului. Casa aceasta a construit-o bunicul meu, explică el şi de atunci a locuit în ea o familie de scapeţi, pe nume Hludiakov; stau şi acum la noi, cu chirie.

        — E tare mohorâtă. Sumbră casă ai, observă prinţul, rotindu-şi încă o dată privirea prin încăpere.

        Era o cameră mare, înaltă, întunecoasă, ticsită cu tot felul de mobile, în cea mai mare parte mese de scris enorme, dulapuri pline de condici, registre şi diverse hârţoage. O canapea largă, de marochin roşu, îi servea probabil de pat lui Rogojin. Pe masa lângă care gazda îl poftise să ia loc, prinţul zări două-trei cărţi; printre ele un volum din Istoria lui Soloviev fusese lăsat deschis, având un semn de carte între pagini. Pe pereţi atârnau în rame aurite câteva tablouri în ulei, atât de înnegrite de timp, încât cu greu se putea desluşi ce anume reprezentau. Un portret în mărime naturală îi atrase atenţia prinţului; înfăţişa un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-o redingotă lungă, de croială nemţească, purtând la gât două decoraţii, cu o barbă încărunţită, scurtă şi rară, cu chipul galben şi brăzdat de cute adânci, cu o privire bănuitoare de om ascuns şi chinuit sufleteşte.

        — E tatăl tău? Întrebă prinţul.

        — Exact; în toată măreţia lui, răspunse cu un zâmbet silit Rogojin, gata parcă să trântească vreo glumă grosolană pe seama defunctului său părinte.

        — Se ţinea de secta celor de credinţă veche?

        — Nu, se ducea la biserică; dar, ce-i drept, îl auzeam de multe ori spunând că vechea credinţă e mai bună. Pe scapeţi îi avea la inimă. Aici era cabinetul lui. Pentru ce m-ai întrebat dacă era de credinţă veche?

        — Nunta o faci aici?

        — D-da, aici, răspunse Rogojin, tresărind la auzul acestei întrebări neaşteptate.

        — Va fi în curând?

        — Ştii că nu depinde de mine.

        — Parfion, nu sunt duşmanul tău şi nu vreau să-ţi stau în cale. Îţi repet acum, aşa cum ţi-am mai spus-o şi altă dată, într-o împrejurare asemănătoare. Când te pregăteai de căsătorie la Moscova, nu eu te-am împiedicat, ştii foarte bine. Prima dată, ea singură a fugit aproape de la cununie şi a venit la mine, rugându-mă s-o „scap” de tine. Sunt propriile ei cuvinte. Pe urmă a fugit şi de la mine. Tu ai regăsit-o şi în momentul când trebuia s-o duci la altar, a fugit iarăşi să se ascundă aici, la Petersburg, după câte am auzit. E adevărat? Cel puţin, aşa mi-a scris Lebedev. Iată pentru ce am venit. Cât despre împăcarea voastră, am aflat abia ieri, în tren, de la unul dintre foştii tăi prieteni, Zaliojev, dacă ţii neapărat să ştii. În ce mă priveşte, veneam la Petersburg cu un scop precis: s-o conving să plece în străinătate ca să se trateze; e foarte bolnavă şi trupeşte şi sufleteşte, dar mai ales sufleteşte, şi, după părerea mea, are nevoie de multă îngrijire. N-aveam de gând s-o însoţesc, voiam numai s-o conving, să-i aranjez plecarea şi atât. Îţi vorbesc cât se poate de sincer. Dacă e adevărat însă că între timp v-aţi împăcat din nou, nici nu mă mai arăt în ochii ei şi nici la tine n-am să mai vin vreodată. Ştii foarte bine că nu caut să te amăgesc şi că am fost întotdeauna sincer cu tine. Niciodată nu ţi-am ascuns gândurile mele în privinţa asta şi întotdeauna am susţinut că o căsătorie cu tine ar fi fatală pentru ea. Ca şi pentru tine, de altfel… ba poate mai mult pentru tine. Aş fi foarte mulţumit să aflu că v-aţi despărţit din nou, dar personal nu voi face nimic ca să contribui la asta. Fii dar pe pace şi nu mă bănui. De altfel, ştii prea bine că nu ţi-am fost niciodată rival în adevăratul sens al cuvântului, chiar şi atunci când ea te-a părăsit ca să vină la mine. Tu râzi; ştiu ce te face să râzi. Da, da, am stat acolo separat şi chiar în localităţi diferite; tu eşti absolut convins de asta, fiindcă ştii perfect de bine că este aşa. Ţi-am mai explicat că ţin la ea „nu din dragoste, ci din milă”…Cred că e o definiţie care nu poate lăsa nici un dubiu. Mi-ai spus atunci că ai înţeles sensul acestor cuvinte ale mele. Aşa să fie oare? Le-ai înţeles cu adevărat? Nici nu-ţi dai seama cu câtă duşmănie mă priveşti! Am venit să te liniştesc, să te împac, pentru că şi tu îmi eşti drag. Te iubesc şi ţin la tine mult, Parfion. Şi acum plec şi nu voi mai reveni niciodată. Rămâi cu bine.

        Prinţul se ridică.

        — Mai stai cu mine, spuse încet Parfion fără să se mişte din locul lui, sprijinindu-şi capul cu mâna dreaptă, nu te-am văzut de mult.

        Mâşkin se aşeză din nou. Şi iarăşi tăcură un timp.

        — Când nu te văd, când nu te am în faţa mea, Lev Nikolaevici simt îndată împotriva ta o cumplită înverşunare. În aceste trei luni cât nu te-am văzut, crede-mă, n-a fost o clipă ca să nu te urăsc. Aş fi fost în stare, zău, să-ţi dau şi otravă, de s-ar fi putut cumva. Până acolo am ajuns. Dar acum, nu-i nici un sfert de oră de când eşti cu mine şi toată ura mi-a dispărut; îmi eşti la fel de scump ca şi înainte. Mai stai un pic cu mine…

        — Când sunt cu tine, îmi dai crezare, dar cum plec de lângă tine îţi pierzi încrederea şi începi să mă bănuieşti din nou. Semeni cu tatăl tău! Răspunse Mâşkin cu un zâmbet prietenesc, silindu-se să nu-şi trădeze sentimentele.

        — Mă încred în glasul tău când suntem împreună. Înţeleg bine că nu putem fi puşi pe aceeaşi treaptă noi amândoi, eu şi cu tine…

        — Pentru ce ai adăugat asta? Şi, uite, iar te-ai tulburat, spuse prinţul, uitându-se uimit la Rogojin.

        — În privinţa asta, frăţioare, se pare că părerea noastră nu mai contează, răspunse acesta, altceva hotărăşte. Nici dragostea noastră nu e la fel, ne deosebim în toate, continuă el cu glas scăzut şi după un minut de tăcere: dragostea ta e o dragoste de milă. Drept să-ţi spun, eu nu simt nici un fel de milă pentru dânsa. De altfel şi ea, sunt convins, nu simte pentru mine decât ură. În fiecare noapte o văd în vis cum îşi bate joc de mine cu altul şi, de fapt, ce să ne furăm căciula, aşa şi este. E vorba să ne cununăm curând, dar văd că de mine nici nu-i pasă, ca şi cum şi-ar schimba pantofii sau mănuşile. Mă crezi? N-am mai văzut-o de cinci zile, pentru că nu îndrăznesc să mă prezint în faţa ei. „Pentru ce-ai venit?” o să mă întrebe. Câte n-a trebuit să îndur de la dânsa, cum şi-a mai bătut joc…

        — Cum adică să înduri? Ce vorbeşti?

        — Parcă nu ştii cum stau lucrurile. N-ai fost tu acela cu care a fugit, părăsindu-mă chiar, în ziua cununiei”, cum te-ai exprimat chiar adineauri?

        — Dar tu ştii că nu e cazul…

        — Nu m-a făcut de râs şi la Moscova cu un ofiţer, cu Zemtiujnikov? Ştiu precis că şi-a bătut joc de mine şi asta după ce a fixat ea însăşi ziua cununiei.

        — Cu neputinţă! Strigă prinţul.

        — Ştiu precis, întări cu convingere Rogojin. Vrei să spui că ea nu este la fel cu altele? Ce înseamnă, adică, vorba asta că nu este la fel cu altele?! Mofturi! Cu tine, poate, nu se va arăta astfel şi s-ar îngrozi ea însăşi la un asemeneagând, dar cu mine se poartă întocmai ca şi cum ar fi din alea. Te asigur. Mă tratează ca pe o cârpă. Aventura cu Keller, ofiţerul acela care se îndeletnicea cu boxul, a pus-o la cale anume şi numai ca să-şi bată joc de mine… Dar nici nu ştii câte mi-a mai făcut la Moscova! Şi ce de-a bănet am cheltuit…

        — Atunci… Cum te mai poţi însura? Ce-ai să faci după aceea? Întrebă prinţul îngrozit.

        Rogojin se uită la prinţ cu o privire grea, înfricoşătoare şi nu răspunse nimic.

        — Azi se împlinesc cinci zile de când n-am mai fost la dânsa, urmă el după un minut de tăcere. Mi-e frică să nu mă dea afară. „Sunt încă stăpână pe mine, zice, dacă vreau, te alung pentru totdeauna şi plec în străinătate” (de altfel, de la dânsa ştiu că are de gând să plece în străinătate, observă el parcă în treacăt, privind cu înţeles drept în ochii prinţului); câteodată, într-adevăr, se vede că vrea numai să mă sperie şi nu ştiu de ce tot îi vine să râdă când mă priveşte. Alteori mă priveşte încruntată, stă bosumflată şi nu scoate un cuvânt; uite de asta mă tem. Chibzuind în toate felurile, mi-am zis să nu mă mai duc la ea cu mâna goală; ei bine, m-a primit în focuri de zeflemea, iar la urmă s-a şi înfuriat. L-am adus un şal, cum poate n-a mai văzut, cu toate că a dus o viaţă de lux; i l-a dăruit cameristei Katka. Iar de cununie, nici nu mă mai încumet să deschid vorba! Ce fel de mire oi fi eu, când nu îndrăznesc nici măcar să-mi vizitez logodnica? Şi uite, stau aici, închis între patru pereţi, iar când nu mai pot suporta, pornesc înnebunit din casă şi umblu disperat pe strada ei, strecurându-mă pe furiş prin faţa casei ori stau ascuns pe după colţuri. Într-o zi am stat aşa de strajă în dreptul porţii ei până aproape s-a crăpat de ziuă; căzusem pe atunci la bănuială. M-a zărit, pesemne, prin fereastră., Ce-ai fi făcut, zice, dacă aveai dovada că te înşel?” N-am mai fost în stare să mă stăpânesc şi i-am răspuns: „Ştii şi tu, ce să-ţi mai spun.”

        — Ce ştie, adică?

        — Deh! Parcă eu unul ştiu ce anume! Răbufni cu un râs răutăcios Rogojin. La Moscova, am urmărit-o tot timpul, dar n-am prins-o cu nimeni. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi îi spun: „Mi-ai făgăduit să te cununi cu mine. Ai să intri într-o familie cinstită, dar tu ştii cine-mi eşti? Asta eşti…” aşa şi pe dincolo şi i-am spus-o pe şleau

        — I-ai spus aşa?

        — Da.

        — Şi?

        — După toate astea, zice, poate că nici ca lacheu nu te-aş lua la mine, necum să-ţi fiu de nevastă; aşa să ştii! „Dar nici eu nu plec aşa, cu una cu două, de aici. O singură moarte are omul, zic, fie ce-o fi!” „Atunci, zice, îl chemîndată pe Keller şi-i spun să te ia de guler şi să te dea afară.” Când am auzit vorba asta, m-am repezit la dânsa şi am snopit-o în bătaie.

        — Nu se poate! Strigă prinţul.

        — Crede-mă, aşa a fost, rosti Rogojin cu glasul stins, dar cu ochii numai văpăi. O zi şi o noapte şi încă o zi, am stat fără să mă mişc din odaia ei, fără să dorm, fără să mănânc, fără să beau; am stat şi în genunchi în faţa ei. „Chiar de-aş şti că mor şi tot nu plec, până nu mă ierţi; iar dacă pui să mă dea afară – mă înec; pentru că, ce mă fac eu fără tine?” Toată ziua aceea, a fost ca o smintită; ba plângea, ba zicea că bagă cuţitul în mine, ba mă împroşca cu insulte, l-a chemat pe Zaliojev, pe Keller, pe Zemtiujnikov şi pe alţii; mă arăta cu degetul şi-şi bătea joc de mine în faţa tuturor. „Să mergem, zice, domnilor, cu toţii la teatru. N-are decât să rămână aici. Dacă nu vrea să plece; doar nu-s legată de dânsul. Am să spun să-ţi aducă un ceai, Parfion Semionâci, ţi-o fi foame, că doar n-ai mâncat nimic astăzi.” Se întoarse singură de la teatru. „Sunt nişte fricoşi, nişte laşi, începu ea, se tem de tine şi pe mine vor să mă sperie. „Nu pleacă el aşa cu una cu două, zic ci, ba e în stare să te şi înjunghie.” „Iar eu, uite, mă duc la culcare şi nici măcar nu pun zăvor la uşa dormitorului; ca să ştii câtă frică am de tine! Ca s-o ştii şi să vezi cu ochii tăi! Ai băut ceaiul?” „Nu, am răspuns eu şi nici nu-l beau.” „Vrei să faci pe grozavul, dar să ştii că nu te prinde deloc.” Şi făcu întocmai cum spuse: nu-şi încuie uşa peste noapte. A doua zi, când ieşi din dormitorul ei, îmi zise râzând: „Ce, ai înnebunit? Vrei să mori de foame?” „Să mă ierţi”, zic. „Nu vreau să te iert şi nu te iau, ţi-am mai spus. Şi ai stat aşa, toată noaptea, în fotoliul ăsta, fără să închizi un ochi?” „Da, n-am dormit deloc.” Tare deştept mai eşti! Te pomeneşti că iar refuzi să bei un ceai şi să mănânci?” „Ţi-am spus, nu iau nimic în gură până nu-mi spui că m-ai iertat!”, Dac-ai şti numai ce bine îţi şade cu încăpăţânarea asta, zice, îţi lipsea cum îi lipseşte chelului tichia de mărgăritar! Îţi închipui cumva că mă sperii? Tare-mi pasă mie că ai să stai flămând. N-ai decât să nu mănânci, atâta pagubă!” Se supără foc, dar îi trecu repede şi iar porni să-şi bată joc de mine. Şi m-am mirat grozav atunci că nu-mi purta deloc pică. Şi totuşi nu e dintre acelea care să uite repede răul ce i s-a făcut. Altora nu le-ar trece uşor cu vederea. Mi-a venit atunci în gând că mă dispreţuieşte într-atât, încât nici ură nu binevoieşte să-mi poarte. Şi, crede-mă, ăsta e adevărul. „Ştii, mă întreabă ea, cine-i papa de la Roma?” „Am auzit”, răspund eu. „Mi se pare că nu prea ai învăţat istoria universală, Parfion Semionâci?” „Eu n-am învăţat, zic, nimic.” „Să-ţi dau atunci să citeşti ceva. Un papă d-ăştia s-a supărat pe un împărat şi acela, înainte de a căpăta iertare, a trebuit să stea trei zile fără să bea, fără să mănânce, desculţ şi îngenuncheat în faţa porţilor palatului papal. În timpul celor trei zile cât acest împărat a stat în genunchi, ce gânduri crezi că l-au frământat? Ce jurăminte şi-o fi făcut în sinea lui?… Dar stai, să-ţi citesc chiar eu povestea asta!” Alergă după carte. „E scrisă în versuri”, zice şi începe să-mi citească nişte poezii, în care se spunea cum împăratul umilit jură să se răzbune pe acel papă. „Oare nu ţi-a plăcut deloc ce ţi-am citit, Parfion Semionâci?” „Tot ce-ai citit e foarte adevărat”, i-am răspuns eu. „Aha! Găseşti aşadar că-i adevărat; înseamnă că şi tu, acum, îţi faci aceeaşi socoteală: lasă că-i plătesc eu toate astea când s-o mărita cu mine; i le plătesc cu vârf şi îndesat!” „Nu ştiu, zic, poate că într-adevăr ăsta mi-i gândul!” „Cum adică nu ştii?” „Uite aşa, zic, nu ştiu, nu la asta mă gândesc acum.” „Şi la ce te gândeşti, mă rog?” „Uite, zic, când te ridici de la locul tău, când treci pe lângă mine, te privesc şi te urmăresc din ochi; aud foşnetul rochiei tale şi inima-mi tresaltă în piept; iar după ce părăseşti odaia, îmi amintesc orice vorbă spusă de tine şi cu ce glas şi ce anume ai spus; iar în noaptea asta nu m-am gândit chiar la nimic; am tot ascultat cum respiri, cum te-ai mişcat de vreo două ori în somn…” „Te pomeneşti că nici la faptul că m-ai bătut nu te-ai mai gândit sau poate c-ai şi uitat?” îmi spunea ea râzând. „Ba poate că mă gândesc, nu ştiu nici eu.” „Şi dacă nu te iert şi refuz să mă mărit cu tine?” „Ţi-am spus, mă înec”, „Cine ştie, poate înainte de a face asta, m-ai omorî întâi pe mine…” Spunând aceste vorbe, căzu pe gânduri. Pe urmă se supără şi părăsi odaia. Un ceas după aceea o văd revenind tare întunecată la faţă. „Uite ce este, Parfion Semionâci, îmi zise, m-am hotărât, te iau, dar nu pentru că m-aş teme de tine, ci pentru că oricum nu mai am zile. Cine va putea spune ce şi cum e mai bine?! Stai colea, îţi aduce îndată masa. Şi să ştii că, dacă mă mărit cu tine, am să-ţi fiu o soţie credincioasă, de asta să n-ai grijă şi nici o îndoială.” Se opri o clipită, pe urmă adăugă: „Îmi pare bine totuşi că n-ai suflet de slugoi, m-am convins de asta; şi cu care crezusem la început că eşti sută-n sută o fire de lacheu”…Şi chiar pe loc stabili ca însăşi ziua cununiei noastre, ca peste o săptămână să dispară neaşteptat fugind de mine la Petersburg şi cerându-i adăpost lui Lebedev. Când am regăsit-o aici, mi-a spus: „Să ştii că n-am renunţat definitiv la gândul să mă mărit cu tine; vreau numai să mai aştept cât mi-o fi pofta, pentru că mai sunt încă stăpână pe mine. Mai aşteaptă şi tu, dacă vrei”…Şi uite asta se petrece cu noi acuma… Tu ce crezi de toate astea, Lev Nikolaevici?

        — Dar tu ce gândeşti? Îi întoarse prinţul întrebarea, privindu-l cu tristeţe pe Rogojin.

        — Parcă sunt în stare să gândesc?! Lăsă să-i scape acesta chinuit. Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar tăcu, copleşit de o nesfârşita durere.

        Prinţul se ridică, hotărât să plece.

        — Oricum ar fi, eu n-am să-ţi stau în cale, spuse el, încet. Pierdut, ca şi cum ar fi răspuns unui gând al său ascuns şi ştiut numai de dânsul.

        — Un lucru nu înţeleg eu, să mă tai! Se aprinse deodată Rogojin şi ochii îi scânteiară. Cum de te lasă inima să mi-o cedezi atât de uşor când încă mai alaltăieri tânjeai după dânsa şi te chinuiai amarnic! Sau poate că n-o mai iubeşti? Dar atunci ce zor nevoie aveai să alergi în goana mare la Petersburg? De mila ei? (Şi un zâmbet răutăcios îi schimonosi din nou faţa.) He, he!

        — Crezi că te mint? Întrebă prinţul.

        — Ba eu te cred, dar nu mă dumeresc deloc. Mi se pare că mila ta e mai pârdalnică decât dragostea mea!

        Faţa i se aprinse de o pornire răutăcioasă care se cerea descărcată.

        — Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura, zise prinţul surâzând, iar de va trece dragostea, va fi jalea şi mai mare. Asta s-o ştii de la mine, dragă Parfion! Şi tare mă tem că…

        — Că am să împlânt cuţitul în ea? Prinţul tresări înfiorat.

        — Ai s-o urăşti groaznic pentru toată dragostea ta de astăzi, pentru toate chinurile pe care le înduri acum. Mai mult ca orice mă surprinde însă că ea consimte totuşi să se mărite cu tine. Ieri, când am auzit de asta, nu-mi venea să cred şi am simţit o apăsare grea pe suflet. De două ori până acum s-a lepădat de tine şi a fugit chiar în momentul când urma s-o duci la cununie, înseamnă că presimte ea ceva!… De ce te-o fi acceptând iarăşi? Pentru banii tăi? E absurd. De altfel, cu felul tău de a cheltui, cred că nu ţi-a mai rămas cine ştie cât. Să fie oare numai din dorinţa de a se mărita? Ar fi putut doar să facă şi altă alegere. Oricare altul ar fi de preferat, căci te pomeneşti c-ai fi în stare s-o înjunghii într-o zi şi lucrul acesta a ajuns să-l înţeleagă şi ea prea bine. O atrage cumva tăria dragostei tale. Tot ce se poate… Am auzit că sunt femei care ţin să fie iubite în felul acesta… Numai că…

        Prinţul se opri fără să-şi termine fraza, furat de gânduri.

        — Pentru ce ai surâs din nou uitându-te la portretul lui taică-meu? Întrebă Rogojin, care urmărea cu atenţie încordată cele mai mici, cele mai fugare schimbări pe chipul prinţului.

        — Pentru ce am surâs? Mi-a venit în gând că, dacă nu te lovea năpasta aceasta, dacă nu intervenea dragostea asta nefericită, ai fi devenit întocmai ca şi tatăl tău; şi poate că în cel mai scurt timp te-ai fi zăvorit în casa asta, cu o soţie tăcută şi supusă, aspru şi zgârcit la vorbă, ursuz şi neîncrezător în oameni, fără măcar să simţi nevoia de a sta cu cineva de vorbă, mulţumindu-te să strângi bani străin de toţi şi de toate. Cel mult şi asta poate abia la bătrâneţe, ai fi găsit vreun cuvânt de laudă pentru cărţile cele vechi şi te-ai fi însufleţit puţin tălmăcind puterea ascunsă în semnul crucii cu două degete…

        — Îţi baţi joc de mine. Dar să ştii că acelaşi lucru, aproape cuvânt cu cuvânt, mi l-a spus şi ea deunăzi când s-a oprit în faţa acestui portret! Curios, cum aţi ajuns să vă potriviţi în toate…

        — Cum, a şi fost la tine? Întrebă prinţul intrigat.

        — A fost. A privit îndelung portretul şi m-a descusut apoi, întrebându-mă despre răposatul taică-meu. „Uite, exact aşa ai fi ajuns şi tu, îmi spuse ea la sfârşit cu un surâs pe buze; tu, Parfion Scmionâci, ai pasiuni puternice, patimicare te-ar duce direct la ocnă, în Siberia, dacă n-ai avea şi deşteptăciune, căci eşti tare deştept.” (Mă crezi? Întocmai aşa a spus. Pentru prima oară auzeam o asemenea vorbă de la ea!) „Mai bine te-ai lăsa de mofturile şi năzdrăvăniile tale şi, cum eşti un om fără carte, te-ai apuca să strângi bani; te-ai aşeza, ca şi tatăl tău, în casa asta cu scapeţii tăi; poate, la sfârşit, te-ai converti şi tu la credinţa lor; şi ţi-ai îndrăgi într-atât bănişorii, că ai face curând nu două milioane, ci zece, chit că în cele din urma ai muri de foame pe sacii tăi cu aur, căci aşa eşti tu, în orice pui pasiune, toate le faci cu patimă.” Exact aşa mi-a spus, îţi repet aproape vorbă cu vorbă. Nu se mai întâmplase înainte vreodată să-mi vorbească în acest fel. De obicei nu-mi vorbeşte decât de fleacuri sau mă ia peste picior; de altfel şi de data aceasta o începuse tot în glumă şi în bătaie de joc; până la urmă însă, chipul se întunecă: a cercetat toate încăperile şi tot timpul părea că o înspăimântă ceva – „Schimb totul aici, zic eu, transform complet locuinţa asta sau poate e mai bine să cumpăr altă casă şi să stăm acolo după cununie!” „Nici să nu te gândeşti, zice, nu schimbi nimic, o să stăm aici, cum este. Vreau să trăiesc lângă măicuţa ta, zice, când îţi voi fi evastă.” O dusei la mama; s-a purtat cu mult respect, ca o fiică Hevărată. Maică-mea şi înainte, iată, mai bine de doi ani, era cu mintea cam zdruncinată (e bolnavă rău), iar de la moartea tatii a dat în mintea copiilor; nu scoate o vorbă, au lăsat-o picioarele şi numai cum vede că intră cineva, dă din cap în semn de bineţe; de nu-i dai să mănânce şi trei zile ar sta fără să bage de seamă, l-am luat mâna dreaptă şi i-am unit degetele. „Binecuvânteaz-o, măicuţă, zic, merge după mine cu cununie.” Iar ea sărută mâna mamei cu atâta simţire şi-mi spune apoi: „Se vede că multe a suferit în viaţă maică-ta”…Când a zărit pe masă cartea asta: „Ia te uită, te-ai apucat să citeşti Istoria Rusiei?” zice. (Chiar ea mă îndemnase într-o zi, la Moscova: „Ar trebui să te mai instruieşti şi tu puţin; citeşte măcar Istoria Rusiei de Soloviov, că tare mai eşti întunecat la minte.) Bine faci, încuviinţă ea, citeşte-o. Dacă vrei, îţi fac o listă de cărţi pe care să le citeşti în primul rând”…Niciodată, niciodată până atunci nu-mi vorbise aşa, încât rămăsei uluit; pentru prima oară am respirat şi eu ca un om viu.

        — Mă bucură foarte mult ceea ce-mi spui, Parfion, zise prinţul cu sinceritate. Cine ştie? Poate că va da Dumnezeu şi o să vă înţelegeţi.

        — Nu mai cred în aşa ceva! Strigă Rogojin cu durere în glas.

        — Ascultă, Parfion, se poate oare, dacă o iubeşti atât, să nu vrei să-i câştigi respectul? Şi dacă ai dori-o din toată inima, se poate să nu nădăjduieşti? Adineauri am spus că nu pricep de ce se mărită cu tine. Şi cu toate că nu pot să dezleg misterul, un lucru rămâne totuşi neîndoios pentru mine, că trebuie să fie la mijloc un motiv temeinic, dictat de raţiune. De dragostea ta ea nu se îndoieşte. Probabil că nu se îndoieşte că ai anumite calităţi sufleteşti. Nici nu s-ar putea să fie altfel! Ceea ce mi-ai povestit acum îmi întăreşte părerea. Chiar tu singur ai spus că a ştiut să-ţi vorbească cu totul altfel decât îţi vorbise şi de cum te tratase până atunci. Eşti bănuitor, din pricina asta ai exagerat tot ce ţi s-a părut rău la ea. Sunt sigur că ea tepreţuieşte mai mult decât îţi închipui tu. Altminteri, ar însemna că, măritându-se cu tine, ea, în mod conştient, se aruncă în bulboană sau în vârful jungherului, ştiind că o aşteaptă o moarte sigură. Crezi că e cu putinţă aşa ceva? Cine se duce de bună voie la moarte prin înec sau înjunghiere?

        Cu un zâmbet amar, Parfion ascultă până la sfârşit argumentarea înflăcărată a prinţului. Convingerea lui părea nestrămutată.

        — Ce privire întunecată ai în clipa asta, Parfion, când te uiţi la mine! Lăsă să-i scape prinţul sub povara unui sentiment apăsător.

        — Vasăzică, bulboana sau jungherul! Îngăimă în cele din urmă Rogojin. Păi, tocmai de aceea se şi mărită cu mine, că se aşteaptă să piară de mâna mea! Într-adevăr, prinţe, se poate să nu fi ghicit până acum care e miezul lucrurilor?

        — Nu te înţeleg.

        — Deh! Cine ştie, poate că într-adevăr nu înţelege omul, he, he! Nu degeaba se spune că… Eşti cam… Aiurit. Pe un altul îl iubeşte ea, pricepe! Aşa cum o iubesc eu pe dânsa, ea îl iubeşte pe celălalt. Şi cine-i acela pe care îl iubeşte, ştii? Tu eşti acela! Ce, n-ai ştiut?

        — Eu?

        — Da. Dragostea ei pentru tine a început din seara aceea, când am fost la onomastica ei. Numai că şi-a vârât în cap că nu-i este îngăduit să se mărite cu tine, pentru că te-ar expune la râs şi batjocură şi ţi-ar distruge viaţa. „Se ştie doar cine sunt”, zicea ea. Şi acum repetă mereu acelaşi lucru. Mi-a spus-o chiar ea, pe faţă, fără înconjur. Se teme să nu te nenorocească şi să te facă de râsul lumii; cu mine însă crede că ar putea să se mărite fără să aibă asemenea scrupule, iată cum mă respectă, reţine bine.

        — Şi atunci cum îţi explici că te părăsise ca să vină la mine, iar…de la mine…

        — De la tine s-a reîntors iarăşi la mine! Ehei! Când şi-a băgat ea ceva în cap, nu-i mai scoţi nici cu cleştele. Acum e parcă într-o continuă stare de delir. Ba îmi strigă: Mă mărit cu tine, ca şi cum m-aş arunca într-o bulboană. Grăbeşte căsătoria!” Mă zoreşte, fixează ziua cununiei, iar când se apropie ziua stabilită, începe să dea dârat, o cuprinde spaima sau îi vin alte năzbâtii în cap; Dumnezeu o mai înţeleagă, ai văzut-o şi tu; plânge, râde, îşi frânge mâinile. Şi atunci, ce să ne mai mirăm că a fugit de la tine? A făcut-o pentru că şi-a dat seama ce mult te iubeşte. A fost peste puterile ei să mai rămână la tine. Uite, spuneai adineauri că am alergat atunci prin toată Moscova până am găsit-o; greşeşti amarnic – ea singură a venit la mine. „Fixează ziua cununiei, zice, eu sunt gata!” şi deodată: „Vreau şampanie! Să mergem la ţigani!” Dacă nu existam eu, de mult s-ar fi aruncat în apă, te asigur. Poate că tocmai de aceea nu seîneacă, pentru că lângă mine vede un sfârşit şi mai cumplit decât fundul apei. De ciudă, de necaz se mărită cu mine… Şi dacă o să mă ia, să ştii că numai de ciudă are s-o facă.

        — Atunci cum poţi tu… Cum poţi! Strigă prinţul şi se opri, uitându-se îngrozit la Rogojin.

        — Ei, hai, isprăveşte-ţi gândul, adăugă acesta rânjind; vrei să-ţi spun eu ce gânduri îţi trec acum prin cap? Tu judeci aşa: „Cum e posibil să se mărite ea acum cu el? Cum se poate îngădui aşa ceva?” Ce mai vorbă, parcă nu ştiu eu ce-i în capul tău acum…

        — Nu pentru asta am venit aici, Parfion, ţi-am spus doar, altul mi-a fost gândul…

        — Bine, să zicem că altceva te-a adus aici şi că altul ţi-a fost gândul, dar acum, nici vorbă că la asta te gândeşti, he, he! Ei hai, ajunge! Ce te-ai tulburat aşa? E cu putinţă să nu fi ştiut nimic până acum? Mă uimeşti!

        — Toate astea îţi vin din pricina geloziei, Parfion, eşti bolnav şi de aceea exagerezi totul fără limite… Îngăimă prinţul, pradă unui zbucium extraordinar. Reculege-te puţin!

        — Lasă asta, mormăi Parfion şi, smulgând din mâinile prinţului un cuţitaş pe care acesta îl luase de pe masă, de lângă carte, îl puse iute la locul lui.

        — Bănuiam eu c-aşa o să fie, parcă aveam o presimţire… Când am ajuns la Petersburg, urmă prinţul şi n-am vrut să vin aici. Voiam să-mi smulg din inimă, să uit tot ce se petrecuse aici! Acum, rămâi cu bine… Dar ce ai?

        În timp ce vorbea, fără să-şi dea seama, prinţul luase din nou cuţitaşul de pe masă şi din nou Rogojin i-l smulse din mâini şi îl aruncă la loc. Era un cuţitaş destul de obişnuit, cu minerul din corn de cerb şi lama lungă cam de vreo cincisprezece centimetri.

        Văzând că insistenţa cu care îi smulsese din mână acest cuţit atrage în mod deosebit atenţia prinţului, Rogojin îl apucă cu o ciudă plină de venin, îl puse între filele cărţii, pe care o aruncă apoi pe o altă masă.

        — Îl foloseşti pentru tăiat filele, probabil? Întrebă prinţul cu acelaşi aer distrat, absorbit parcă de o puternică îngândurare.

        — Da, pentru tăiat filele…

        — E un cuţit de grădinar, dacă nu mă înşel?

        — Exact. Şi ce, cu un cuţit de grădinar nu se pot tăia foile unei cărţi?

        — Dar e… e absolut nou.

        — Ei şi ce dacă-i nou? Adică n-am dreptul să cumpăr un cuţit nou? Izbucni în cele din urmă Rogojin ca un apucat, nemaiputându-şi stăpâni enervarea ce creştea cu fiecare cuvânt.

        Prinţul tresări şi se uită ţintă în ochii lui Rogojin.

        — Dar ce-i cu noi?! Începu el deodată să râdă, revenindu-şi brusc din îngândurare. Lartă-mă, prietene; când mi-e capul greu ca acum şi mai am pe deasupra şi simptomele bolii care mă încearcă… Devin foarte, foarte distrat şi ridicol. Nu asta voiam să te întreb… Venisem cu totul pentru altceva… Dar, uite, că nu-mi mai amintesc ce anume am vrut să-ţi spun. Rămâi cu bine…

        — Nu pe acolo, spuse Rogojin…

        — Am uitat!

        — Pe aici, pe aici, te conduc eu.