IX

        — Cred că nu vei căuta să tăgăduieşti, începu Gavrilă Ardalionovici, adresându-i-se direct lui Burdovski, care îl asculta surprins, privindu-l ţintă cu ochii holbaţi, cuprins parcă de panică, nu vei căuta, zic şi nu vei voi, desigur, să tăgăduieşti serios că eşti născut la doi ani după căsătoria legitimă a respectabilei dumitale mame cu domnul Burdovski, secretar de colegiu, părintele dumitale. Data naşterii se poate dovedi cu acte, aşa încât denaturarea prea evidentă şi jignitoare atât pentru dumneata, cât şi pentru mama dumitale cu privire la acest fapt, strecurată în articolul domnului Keller nu poate fi socotită decât un joc al imaginaţiei dumnealui, are a socotit, probabil, că în felul acesta dreptul dumitale va apare mai convingător şi îţi va servi astfel interesele. Domnul Keller susţine că ţi-a citit în prealabil articolul, deşi nu în întregime… Şi, fără îndoială, a omis să-ţi citească şi pasajul acesta…

        — Nu i l-am citit, într-adevăr, întrerupse boxerul, dar toate datele îmi fuseseră furnizate de o persoană competentă şi…

        — Pardon, domnule Keller, îl opri Gavrilă Ardalionovici, dă-mi voie să vorbesc. Te asigur că va veni şi rândul articolului dumitale să fie discutat unde trebuie şi atunci vei da explicaţiile necesare; pentru moment însă, e mai bine să nu anticipăm. Cu totul din întâmplare, prin intermediul surorii mele, Varvara Ardalionovna Ptiţâna, am obţinut de la prietena ei intimă, o moşiereasă văduvă, pe nume Vera Alekseevna Zubkova, o scrisoare adresată doamnei acesteia acum douăzeci şi patru de ani de către Nikolai Andreevici Pavlişcev, care se afla pe atunci în străinătate. După indicaţiile date de Vera Alekseevna, m-am adresat apoi colonelului în retragere Timofei Feodorovici Viazovkin, rudă îndepărtată şi bun prieten pe vremuri al lui Pavlişcev. Viazovkin mi-a remis alte două scrisori de-ale lui Nikolai Andreevici, trimise tot din străinătate. Conţinutul acestor scrisori, datele şi faptele cuprinse în ele, dovedesc matematic, absolut incontestabil, cu cea mai neîndoielnică certitudine că exact cu optsprezece luni înaintea naşterii dumitale, domnule Burdovski, Nikolai Andreevici plecase în străinătate (unde a stat trei ani neîntrerupt). Mama dumitale, după cum ştii, n-a părăsit niciodată Rusia… Nu e momentul să-ţi citesc scrisorile respective, ora fiind prea înaintată acum; mă mărginesc numai să-ţi fac cunoscut acest lucru. Dar dacă vrei, domnule Burdovski, vino la mine mâine dimineaţă cu martori (cât de mulţi vei voi) şi experţi grafologi şi mă însărcinez să-ţi dovedesc exactitatea indestructibilă a celor afirmate de mine. Aşadar, toate pretenţiile dumitale se spulberă ca fiind lipsite de orice temei şi afacerea încetează de la sine.

        O mişcare generală cu freamăt de profundă emoţie se produse din nou printre cei prezenţi. Burdovski se smuci brusc de pe scaun.

        — Dacă-i aşa, înseamnă că am fost înşelat, înşelat, dar nu acum de Cebarov, ci mai de mult, mai de mult, mai demult; nu am nevoi de experţi, nu vreau întâlnire, te cred şi renunţ… Refuz cele zece mii de ruble… Adio…

        Îşi luă şapca şi dădu scaunul la o parte ca să plece.

        — Dacă poţi, domnule Burdovski, mai rămâi încă cinci minute rosti cât se poate de calm şi prevenitor Gavrilă Ardalionovici. Mai am încă de adus la cunoştinţă câteva fapte de cea mai mare importanţă, mai ales pentru dumneata, în orice caz nişte lucruri foarte interesante. După părerea mea, trebuie să le cunoşti. De altfel, cred că şi pentru dumneata e mult mai bine ca în afacerea asta să se facă lumină deplină.

        Burdovski îşi reluă locul tăcut, plecându-şi capul ca într-o adâncă îngândurare. După el se aşeză şi nepotul lui Lebedev, care se ridicase în picioare o dată cu prietenul său; cu toate că nu-şi pierduse nici prezenţa de spirit, nici siguranţa, părea totuşi profund contrariat. Ippolit şedea posmorât, cu un aer de tristeţe şi mirare pe faţă. Chiar în momentul acela îl apucă un acces de tuse atât de violent, încât batista pe care o duse la gură se coloră cu pete de sânge. Keller părea cuprins de spaimă.

        — Ai văzut, Antip, striga el amărât, nu-ţi spuneam eu mai zilele trecute… Că poate nu eşti cu adevărat fiul lui Pavlişcev? Se auziră râsete înfundate; câţiva izbucniră mai zgomotos.

        — Faptul pe care-l comunici în clipa aceasta, domnule Keller, e foarte preţios, reluă Gavrilă Ardalionovici. Totuşi, datele cele mai exacte de care dispun mă îndreptăţesc să afirm că domnul Burdovski, cu toate că ştia, fără îndoială, epoca naşterii lui, nu cunoştea deloc amănuntul în legătură cu şederea lui Pavlişcev în străinătate, unde domnul Pavlişcev şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii – revenind în Rusia doar pentru intervale de timp foarte scurte. În afară de aceasta, călătoria de care e vorba e un fapt prea neînsemnat pentru ca prietenii şi cunoscuţii mai apropiaţi ai lui Pavlişcev să-şi amintească de el după mai bine de douăzeci de ani; cu atât mai mult, domnul Burdovski n-avea de unde să ştie, el care nici nu era născut pe vremea aceea. Fireşte, după cum s-a văzut, n-a fost când să fie regăsite astăzi dovezile acestei călătorii. Trebuie să mărturisesc însă că probele de care dispun în această privinţă le-am obţinut cu totul întâmplător şi se putea foarte bine să nu le obţin. De aceea, socot că domnului Burdovski şi chiar lui Cebarov le-ar fi fost aproape cu neputinţă să capete aceste informaţii, presupunând că le-ar fi venit o astfel de idee. Se pare însă că nici nu s-au gândit la o asemenea ipoteză…

        — Dă-mi voie, domnule lvolghin, îl întrerupse Ippolit iritat, ce rost mai are toată poliloghia asta (să nu fie cu supărare)? Chestiunea e limpede; în ce priveşte faptul esenţial, noi suntem de acord că aşa stau lucrurile şi vă dăm crezare; pentru ce să mai intrăm în toate amănuntele acestea penibile şi jignitoare? Vrei poate să-ţi scoţi în relief abilitatea, să faci să reiasă în faţa prinţului şi a noastră talentele dumitale de anchetator şi de detectiv? Nu cumva ai de gând să-l scuzi şi să-l justifici pe Burdovski prin aceea că a intrat de bună-credinţă în această afacere? Dar asta-i curată neobrăzare, stimate domn! Domnul Burdovski, ar trebui să ştii, n-are nevoie nici să fie scuzat şi nici să fie justificat de dumneata! E o jignire pentru dânsul; şi aşa se află într-o situaţie destul de penibilă, ar fi trebuit să pricepi acest lucru…

        — Destul, domnule Terentiev, destul, reuşi în sfârşit să-l întrerupă Gavrilă Ardalionovici, linişteşte-te, nu te irita; eşti foarte bolnav, după cât se pare! Te înţeleg şi-mi pare rău pentru dumneata. În cazul acesta, dacă vreţi, am isprăvit; cu alte cuvinte, voi fi nevoit să relatez pe scurt faptele care, după părerea mea, n-ar fi inutil să fie aduse şi la cunoştinţa dumneavoastră, adăugă el, remarcând printre auditori un nou freamăt general, care putea fi luat drept semn de nerăbdare. Aş vrea să informez pe toată lumea, pe bază de probe de netăgăduit, că mama dumitale, domnule Burdovski, s-a bucurat într-adevăr de bunăvoinţa şi grija lui Pavlişcev, numai datorită faptului că era soră bună cu tânăra fată iobagă din serviciul său casnic de care el fusese îndrăgostit în prima lui tinereţe şi pe care cu siguranţa ar fi luat-o în căsătorie dacă ea n-ar fi murit subit. Am dovezi că împrejurarea aceasta este absolut reală, dar nu prea a fost cunoscută de multă lume, iar cu timpul a fost complet dată uitării. Aş putea apoi să te informez că mama dumitale, când nu împlinise încă zece ani, a fost luată sub ocrotirea domnului Pavlişcev, care s-a îngrijit de ea ca de o rudă, ocupându-se de creşterea ei şi mai târziu constituindu-i chiar şi o zestre apreciabilă; acest fapt a avut darul să neliniştească numeroasele rude ale lui Nikolai Andreevici; unii presupuneau chiar că el ar putea să se căsătorească cu tânăra lui protejată, dar adevărul este (şi în privinţa aceasta am dovezi de netăgăduit) că ajunsă la vârsta de douăzeci de ani, ea se mărită din dragoste cu un funcţionar de la serviciul cadastrului, cu domnul Burdovski. Am aici o serie de dovezi, din care reiese că tatăl dumitale, domnule Burdovski, era un om lipsit de simţ practic şi pricepere în chestiunile de afaceri; după ce a pus mâna pe cele cincisprezece mii de ruble, zestrea mamei dumitale, s-a lăsat de serviciu ca să se apuce de afaceri, dar a fost înşelat, a pierdut tot capitalul şi, în disperare, a început să bea, din care cauză s-a îmbolnăvit şi în cele din urmă a murit, opt ani după căsătorie. Rămasă singură, în mizerie, mama dumitale (informaţia o deţin de la dânsa personal) s-ar fi prăpădit, dacă n-ar fi venit ajutorul generos al lui Pavlişcev, care-i fixase o sumă anuală de şase sute de ruble. Nenumărate alte dovezi arată apoi că el te-a îndrăgit pe dumneata şi, după cum reiese din aceste dovezi şi din mărturia mamei dumitale, te-a îndrăgit mai ales pentru că în copilărie erai gângav, slăbuţ şi bolnăvicios. (Pavlişcev, după cum am putut să mă conving pe bază de probe temeinice, aavut toată viaţa lui o înclinaţie deosebită pentru ocrotirea tuturor năpăstuiţilor sorţii, nedreptăţiţi de natura, mai ales când era vorba de copii, fapt pe care-l socot de cea mai mare importanţă pentru afacerea noastră.) În sfârşit (şi aici aş putea chiar să mă laud că am reuşit să obţin cele mai precise informaţii) – există un amănunt esenţial şi anume că, datorită ataşamentului acestuia plin de afecţiune faţă de dumneata (cu ajutorul lui ai intrat în liceu şi ţi-ai făcut studiile sub o îndrumare specială), rudele lui şi cei ai casei au început cu timpul să creadă că erai fiul său şi că tatăl dumitale n-a fost decât un soţ înşelat. Dar, amănunt vrednic de notat, ideea aceasta nu s-a răspândit decât în ultimii ani ai vieţii lui Pavlişcev, când rubedeniile lui începură să tremure pentru moştenire, când adevărul faptelor mai vechi fusese uitat şi nu se mai putea şti nimic precis. Dumneata, fără îndoială, domnule Burdovski, ai crezut la fel şi erai convins de asta. Mama dumitale, pe care am avut onoarea s-o cunosc personal, era la curent cu zvonurile acestea, dar nici până acum nu ştie (i-am ascuns şi eu acest lucru) că dumneata, fiul ei, ai crezut în temeinicia lor. La Pskov, domnule Burdovski, am găsit-o pe prea stimata dumitale mamă bolnavă şi într-o neagră mizerie, în care a căzut de la moartea lui Pavlişcev. Mi-a spus, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, că dumneata eşti toată nădejdea ei şi numai datorită ajutorului dumitale se poate ţine pe lume; aşteaptă mult de la dumneata şi speră în viitoarele dumitale succese…

        — Asta întrece orice măsură! Izbucni cu glas tunător şi plin de nerăbdare nepotul lui Lebedev. Ce rost are, la ce bun toată povestea asta?

        — E groaznic, dezgustător! Se mişcă indignat din locul lui Ippolit.

        Burdovski însă nu scoase un cuvânt şi nici nu se clinti măcar.

        — Ce rost are? La ce bun? Se prefăcu mirat Gavrilă Ardalionovi – ci pregătindu-se cu viclenie să-şi încheie expunerea. Întâi şi întâi, pentru că domnul Burdovski s-a putut convinge cu acest prilej că domnul Pavlişcev s-a ocupat de el din generozitate şi nu din datorie părintească. Cel puţin e bine să reţină faptul acesta domnul Burdovski, care adineauri, după citirea articolului, l-a susţinut şi aprobat pe domnul Keller. Vorbesc astfel pentru că te consider un om cu sentimente nobile, domnule Burdovski. În al doilea rând, am dovedit că n-a fost la mijloc nici o escrocherie, nici chiar din partea lui Cebarov. E un punct foarte important chiar şi pentru mine, pentru că adineauri, în focul discuţiei, prinţul a lăsat să se înţeleagă cum că şi eu aş fi de părere că la mijloc e o afacere necurată, o escrocherie. Eu însă am ajuns la concluzia că, dimpotrivă, în această întâmplare toată lumea a fost de bună-credinţă, şi, chiar dacă Cebarov este în realitate un marc escroc, în afacerea asta pare mai mult ca un avocat şmecher, chiţibuşar şi afacerist. Cu nasul lui de vulpoi a mirosit că aici e rost de ciupeală, ba şi-o fi făcut omul socoteala că afacerea putea să-i aducă un câştig serios şi nu calculase prost; se baza, pe de o parte, pe generozitatea şi credulitatea prinţului şi uşurinţa cu care împrăştia banii, precum şi pe respectuoasa lui recunoştinţă faţă de memoria răposatuluiPavlişcev, iar pe de altă parte (ceea ce e şi mai important), pe modul cavaleresc al prinţului de a-şi achita obligaţiile de onoare. Cât despre domnul Burdovski, se poate afirma că dânsul, pe de o parte, datorită unor convingeri ale sale personale, pe de altă parte, lăsându-se antrenat oarecum de instigaţiile lui Cebarov şi ale celor din anturajul său, s-a angajat în afacerea asta fără a urmări vreun interes personal, ci mai curând pentru a sluji cauza adevărului, a progresului şi umanităţii. Pe scurt, concluzia care se impune de la sine în virtutea faptelor expuse până acum e că, în ciuda tuturor aparenţelor, domnul Burdovski este un om cu sufletul neprihănit şi, ca atare, prinţul poate acum, cu inima deschisă şi cugetul împăcat, să-i ofere prietenia şi ajutorul efectiv la care s-a referit vorbind de şcoli şi de Pavlişcev.

        — Opreşte-te, Gavrilă Ardalionovici, opreşte-te! Strigă prinţul îngrozit de-a binelea, dar era prea târziu.

        — Am spus doar, am repetat de trei ori, răcni Burdovski furios, am spus că nu vreau bani! Nu-i primesc… Ce rost are… Nu vreau… Uite aşa! Plec!

        Şi dădu să plece în mare grabă, aproape fugind de pe terasă. Dar nepotul lui Lebedev îl apucă de braţ şi-i şopti ceva la ureche. Burdovski se întoarse numaidecât, scoase din buzunar un plic de format mai mare şi nelipit şi-l aruncă pe măsuţa din faţa prinţului.

        — Lată banii!… Cum v-aţi permis… Cum aţi îndrăznit!… Banii!

        — Sunt cele două sute cincizeci de ruble pe care ai îndrăznit să i le trimiţi ca o pomană prin Cebarov, explică Doktorenko.

        — În articol scrie cincizeci! Strigă Kolea.

        — Lartă-mă, spuse prinţul, apropiindu-se de Burdovski, am greşit. Burdovski, dar nu ţi i-am trimis ca pe o pomană, crede-mă. Şi acum m-am făcut iar vinovat… Te-am jignit. (Prinţul era dezolat, părea sfârşit de oboseală şi vorbea cam incoerent.) Am vorbit de escrocherie… Dar asta nu se referă la dumneata. M-am înşelat. Am spus că erai – ca şi mine… Bolnav. Dar nu eşti ca mine, dumneata… Dai lecţii, îţi întreţii mama. Am spus că ţi-ai ponegrit mama, dar dumneata o iubeşti, chiar ea zice… Nu ştiam… Gavrilă Ardalionovici nu apucase să-mi spună totul adineauri… Lartă-mă. Mi-am permis să-ţi ofer zece mii de ruble, dar am greşit; ar fi trebuit să procedez altfel, iar acum… Nu se mai poate, pentru că mă dispreţuieşti…

        _ Dar aici e o adevărată casă de nebuni! Strigă Lizaveta Prokofievna.

        — Fireşte că-i o casă de nebuni! Observă cu dispreţ Aglaia.

        Dar cuvintele ei se pierdură în larma generală; toată lumea vorbea tare, fiecare comenta, unii discutau, alţii râdeau. Ivan Feodorovici Epancin era în culmea indignării şi cu un aer de demnitate jignită o aştepta în capătul teraseipe Lizaveta Prokofievna. Nepotul lui Lebedev se grăbi să mai strecoare un cuvânt:

        — Trebuie să recunoaştem, prinţe, că ai ştiut să te serveşti cu multă dibăcie de… Boala dumitale (ca să mă exprim mai politicos); ai ştiut să oferi cu atâta abilitate prietenia dumitale şi banii, încât acum nici un om cu simţul demnităţii personale n-ar putea să-i primească. Ai făcut-o din prea multă naivitate sau din prea multă şiretenie… Una din două, de altfel, dumneata o ştii mai bine.

        — Daţi-mi voie, domnilor, strigă Gavrilă Ardalionovici, care verificase între timp conţinutul plicului, aici sunt numai o sută de ruble şi nu două sute cincizeci. Semnalez acest lucru, prinţe, numai ca să nu se ivească vreo neînţelegere.

        — Lasă, n-are nici o importanţă, dădu prinţul din mâini, oprindu-l pe Gavrilă Ardalionovici.

        — Ba nu-i aşa! Se agăţă numaidecât şi de asta nepotul lui Lebedev. Acest „lasă” şi „n-are importanţă” al dumitale, prinţe, este jignitor pentru noi. Noi nu ne-ascundem, ci declarăm pe faţă: da, plicul nu conţine decât o sută de ruble în loc de două sute cincizeci; dar ce, parcă nu-i totuna…?

        — Fireşte că nu-i totuna, strecură la rândul său, cu un aer de nedumerire naivă, Gavrilă Ardalionovici.

        — Nu mă întrerupeţi, nu suntem aşa de neghiobi cum ne crezi dumneata, domnule avocat! Strigă spumegând de ciudă nepotul lui Lebedev. Se-nţelege că e o diferenţă între o sută de ruble şi două sute cincizeci şi, să zicem deci, că nu-i totuna; dar important e aici principiul, ne interesează iniţiativa, iar dacă lipsesc o sută cincizeci de ruble, nu-i decât un amănunt. Ceea ce interesează e faptul că Burdovski nu acceptă pomana dumitale, Alteţă, că ţi-o aruncă în obraz, şi, din punctul acesta de vedere, puţin importă că-s o sută de ruble sau două sute cincizeci. Burdovski a refuzat zece mii de ruble, aţi văzut doar; n-ar fi adus nici suta asta de ruble, dacă era un om necinstit! Cele o sută cincizeci de ruble a trebuit să le dea lui Cebarov pentru cheltuieli de drum, ca să se deplaseze la prinţ. Aţi putea mai degrabă să vă bateţi joc de stângăcia noastră, de nepriceperea noastră în tratarea afacerilor; de altfel, aţi făcut totul pentru a ne face de râs; dar să nu îndrăzniţi să afirmaţi că nu suntem cinstiţi. Suma de o sută cincizeci de ruble, domnule, o vom restitui prinţului, chiar dacă va trebui să adunăm ban cu ban şi o vom întoarce cu dobândă. Burdovski e sărac, el nu dispune de milioane; or, Cebarov, după călătoria lui, şi-a prezentat nota de cheltuieli. Speram să avem câştig de cauză… Cine, în locul lui, n-ar fi procedat la fel?

        — Cum cine?! Exclamă prinţul Ş.

        — Aici te apucă nebunia, nu altceva! Strigă Lizaveta Prokofievna.

        — Asta aminteşte, interveni amuzat Evgheni Pavlovici, care stătuse până atunci foarte liniştit, mulţumindu-se doar să observe, faimoasa pledoarie a unui avocat care, asistându-l pe un individ acuzat de crimă (asasinase şase persoane cu scopul de a le prăda), a tras următoarea concluzie în apărarea clientului său: E cât se poate de firesc, aşadar, ca, în mizeria în care se zbătea, clientul meu să se fi gândit să omoare aceste şase persoane! De altfel, care dintre noi, domnilor, în locul lui, n-ar fi făcut la fel?” Cam aşa ceva a spus. În orice caz, ceva foarte hazliu.

        — Ajunge! Izbucni deodată Lizaveta Prokofievna aproape tremurând de indignare. E timpul să isprăvim comedia asta…!

        Cuprinsă de o tulburare nemaipomenită, ea îşi înălţă senmeţ capul şi cu o privire scânteietoare învălui sfidător toată asistenţa, în care fără îndoială, în momentul acela, nu mai deosebea prietenii de duşmani. Clocotul de mânie, stăpânit cu greu atâta timp, depăşind limitele oricărei răbdări, atinsese acel punct culminant de aprigă răbufnire când o răfuială imediată devine impulsul principal al descărcării năprasnice şi omul nu caută decât persoana pe care să-şi verse focul… Toţi cei care o cunoşteau pe Lizaveta Prokofievna înţeleseră îndată că se petrecuse cu ea ceva cu totul neobişnuit. Ivan Feodorovici îi mărturisea a doua zi prinţului Ş. că, i se mai întâmplase ei să aibă asemenea crize, dar în halul în care a ajuns ieri nu prea am văzut-o; doar o dată la trei ani, dacă se mai întâmpla, în nici un caz mai des! În nici un caz!” mai adăugă el sentenţios.

        — Destul, Ivan Feodorovici! Lasă-mă! Strigă Lizaveta Prokofievna. De ce-mi oferi braţul abia acum? Adineauri n-ai fost în stare să mă duci de aici; eşti doar bărbat, eşti capul familiei, datoria ta era să mă iei de urechi şi să mă scoţi, dacă, în prostia mea, aş fi refuzat să te ascult şi să te urmez. Cel puţin la fiicele tale să te fi gândit! Acum găsim noi drumul şi fără tine; pentru un an întreg ne ajunge ruşinea asta… Aşteaptă, să-i mulţumesc mai întâi cum se cuvine prinţului! Mulţumim, prinţe, pentru plăcerea pe care ne-ai făcut-o! Şi eu, proasta de mine, mă pregătisem să ascult ce mai spune tineretul nostru… Dar e o infamie, infamie! E un haos, un scandal, nici în vis nu vezi aşa ceva! Or mai fi mulţi d-ăştia, Dumnezeule?! Taci, Aglaie! Taci, Aleksandro! Nu vă amestecaţi, că nu-i treaba voastră!… Şi nu te mai învârti ca un titirez în faţa mea, Evgheni Pavlâci, că mi s-a urât de dumneata!… Aşadar, tot tu, drăguţule, le mai ceri şi iertare, se întoarse ea din nou către prinţ. Iartă-mă, vasăzică, pentru că am îndrăznit să-ţi ofer o avere”… Iar tu, zevzecule, ce ai găsit de râs? Îl luă ea la rost pe nepotul lui Lebedeev. „Refuzăm, adică, cele zece mii de ruble; nu cerşim, ci pretindem!” Se face a nu şti că mâine idiotul acesta se va duce la ei să le ofere din nou prietenia şi banii! Ai să te duci, nu-i aşa? Te duci, ai? Spune, da sau nu?

        — Am să mă duc, răspunse cu blândeţe şi smerenie prinţul.

        — L-aţi auzit! Pe asta te bizui, se întoarse generăleasa din nou spreDoktorenko, te şi vezi cu banii în buzunar şi de aceea faci pe grozavul, ca să ne arunci praf în ochi… Nu, dragul meu, asta s-o spui cui vrei, dar nu mie; eu una îţi văd gândurile ca în palmă şi tot jocul vostru l-am ghicit de la început!

        — Lizaveta Prokofievna! Se rugă prinţul ruşinat.

        — Să mergem, Lizaveta Prokofievna, de mult e timpul, îl luăm şi pe prinţ cu noi, spuse zâmbind şi pe tonul cel mai calm cu putinţă prinţul Ş.

        Domnişoarele stăteau deoparte, vădit consternate; Ivan Feodorovici era speriat de-a binelea; şi toată lumea, în genere, părea extrem de surprinsă. Câţiva, care se ţineau ceva mai deoparte de restul societăţii, zâmbeau pe furiş şi schimbau vorbe pe şoptite; chipul lui Lebedev exprima o supremă încântare.

        — Haos şi scandal, doamnă, găseşti peste tot, observă nepotul lui Lebedev, care de altfel era vizibil contrariat.

        — Dar nu de felul acesta! Nu de felul cum mi-a fost dat să văd acum, aici la voi, domnule, nu de acest fel! Răspunse cu o satisfacţie răutăcioasă şi un fel de furie isterică Lizaveta Prokofievna. Dar o să mă lăsaţi odată în pace? Se răsti ca la cei care încercau s-o potolească. Ei bine, dacă am ajuns până acolo, ca un avocat, cum ne-ai spus chiar acum dumneata, Evgheni Pavlâci, să declare în plin tribunal că nimic mai firesc ca cineva, împins de sărăcie, să trimită pe lumea cealaltă şase persoane, atunci să ştiţi că se apropie sfârşitul lumii, aşa ceva nu mi-a mai fost dat s-aud! Acum îmi explic totul! Parcă bâlbâitul, nevolnicul acesta, n-ar fi în stare să facă moarte de om? (Şi-l arătă pe Burdovski, care-o privea complet năucit.) Pun rămăşag că e în stare! Banii, cele zece mii de ruble ale tale, poate că nu ţi-i primeşte şi poate chiar din motive de conştiinţă îi refuză, dar noaptea e în stare să vină să-ţi taie beregata ca să ţi-i scoată din sipet şi tot cu conştiinţa împăcată o va face. Asta n-ar mai fi, după el, o faptă necinstită! Aici, vedeţi dumneavoastră, ar fi vorba de, un nobil impuls al disperării”, ar fi „negare” sau dracu' mai ştie ce!… Ptiu! Totul e pe dos acum, toată lumea e anapoda. Ai o fată pe care o creşti cu grijă şi deodată, în mijlocul străzii, hop! Sare într-o trăsura. „Mămico, m-am măritat mai alaltăieri cu cutărică, Karlâci sau Ivanâci, adio!” Găsiţi că e bine aşa? E firesc, e demn de respect? Problema femeii? Uite, chiar şi mucosul ăsta (ea îl arătă pe Kolea), mai deunăzi, umbla să-mi demonstreze, cu spume la gură, că tocmai asta ar fi „problema feminină”…Să zicem că maică-ta e o proastă, o incultă, oricum însă trebuie să fii om şi să te porţi cu ea ca faţă de o mamă. Şi de ce, mă rog, eraţi atât de ţanţoşi şi cu nasul pe sus când aţi intrat adineauri aici? Ce aţi vrut să arătaţi cu asta? „Păzea, adică, nu cumva să îndrăznească careva să se apropie de noi… Suntem cineva, nu glumă! Toate drepturile ni se cuvin nouă, iar tu nici măcar să crâcneşti în faţa noastră să nu te-ncumeţi! Nouă să ne dai cel mai mare respect şi toată consideraţia, cum nici nu există poate, în schimb, noi te vom trata ca pe cel din urmă lacheu!” Dumnealor caută adevărul, sunt setoşi de dreptate, dar asta nu i-a împiedicat să-l ponegrească pe omul acesta şi să-l calomnieze în modul cel mai infam într-un articol de gazetă. „Nu cerem, pretindem! Şi nu vei auzi din partea noastră nici un cuvânt de recunoştinţă, pentru că ceea ce faci o faci pentru a-ţi satisface propria conştiinţă!” Ce morală! Păi, dacă dumneata nu-i vei datora prinţului nici un fel de recunoştinţă, atunci şi prinţul, la rândul său, poate să spună că nici el nu simte nici un fel de recunoştinţă faţă de Pavlişcev, întrucât, judecând aşa, nici Pavlişcev nu făcea acte de bunătate decât pentru împăcarea propriei lui conştiinţe. Or, toată pretenţia ta ţi-o întemeiezi tocmai pe această recunoştinţă a prinţului faţă de Pavlişcev; că doar nu dumneata i-ai împrumutat bani, nu dumitale îţi datorează el; pe ce te bizuiai atunci, dacă nu pe sentimentul lui de recunoştinţă? Şi atunci cum poţi să te dezici de acest sentiment pe care-l pretinzi de la alţii? Nişte netrebnici! Acuză societatea că-i sălbatică şi lipsită de omenie pentru faptul că împroaşcă cu noroi o fată înşelată! Păi, dacă acuzi societatea pentru acest lucru, înseamă că recunoşti vina societăţii de a-i fi pricinuit fetei aceleia o mare durere. Iar dacă acest lucru îi pricinuieşte durere, cum îţi permiţi atunci s-o dai la gazetă şi chiar tu s-o laşi la cheremul aceleiaşi societăţi fără să te gândeşti că prin sta ai s-o faci să sufere? Nebuni şi descreieraţi! Nişte vanitoşi plini de orgoliu! N-au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţă în Hristos! Vă roade trufia şi vanitatea până într-atât, încât veţi ajunge să vă sfâşiaţi unii pe alţii, v-o prezic eu. Şi mai poate spune cineva că nu-i o sminteală şi haos, că tot ce se petrece nu-i o neruşinare? Iar, după toate, naivul acesta nu mai ştie cum să le ceară iertare! Or mai fi oare mulţi ca voi? Vă vine a râde, ai? Că m-am făcut de ruşine stând aici la palavre cu voi? Aşa este, da, nu mai e nimic de făcut, am păţit ruşinea! Iar tu, ai face bine să nu te mai hlizeşti, bezmeticule! (Se năpusti ea deodată asupra lui Ippolit.) De-abia îşi mai trage sufletul şi tot umblă să-i pervertească pe alţii. L-ai zăpăcit şi pe mucosul ăsta (îl arătă ea din nou pe Kolea); nu vorbeşte decât de tine; i-ai împuiat capul cu tot felul de baliverne; nu ai credinţă în Dumnezeu şi pe el l-ai făcut ateu, când de fapt meriţi o păruială ca să te-nveţi minte, domnul meu! Mi-e silă de voi toţi!… Mi-e lehamite! Şi aşa, vasăzică, prinţe Lev Nikolaevici, ai să te duci mâine la ei, nu-i aşa? Te duci, ai? Mai repetă ca întrebarea, aproape sufocându-se de furie.

        — Am să mă duc, Lizaveta Prokofievna.

        — Atunci, nici nu vreau să te cunosc de azi înainte! Făcu o mişcare bruscă, dând să plece, dar tot atât de brusc se răzgândi. Te pomeneşti că şi la păgânul ăsta ai să te duci? Arătă ea spre Ippolit. Şi ce te tot holbezi la mine, rânjind prosteşte! Ţipă ea cu un glas nefiresc şi se repezi deodată spre tânărul bolnav, al cărui zâmbet batjocoritor o scotea din sărite.

        — Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! Se auziră în acelaşi timp, din toate părţile, mai multe glasuri.

        — Maman, e o ruşine! Strigă Aglaia.

        — Nici o grijă, Aglaia Ivanovna, o asigură cu mult calm Ippolit, în timp ce generăleasa îl apucase de braţ şi, fără să ştie nici ea de ce, îl strângea cu putere; înfiptă în faţa lui, nu-şi luă privirea furioasă de pe faţa tânărului. Nici ogrijă, mama dumitale îşi va da seama numaidecât că nu se cade să se năpustească aşa asupra unui muribund… Sunt gata să explic pentru ce râdem… Aş fi încântat să mi se îngăduie…

        Un acces violent de tuse, care ţinu un minut întreg, îl împiedică să-şi isprăvească fraza.

        — Trage să moară, dar gura tot nu-i tace! Strigă Lizaveta Prokofievna, eliberând braţul lui Ippolit şi uitându-se cu groază cum îşi şterge sângele care-i venise pe gură. Ce să mai vorbeşti? Du-te mai bine de te culcă.

        — Asta am să şi fac, răspunse încet, cu o şoaptă răguşită, Ippolit; cum ajung acasă, mă întind în pat… Ştiu prea bine că nu mi-au mai rămas de trăit mai mult de cincisprezece zile. Chiar B. mi-a spus-o săptămâna trecută… De aceea, dacă-mi îngăduiţi, aş vrea să spun câteva cuvinte înainte de a-mi lua rămas-bun.

        — Ce, ai înnebunit? Ia lasă prostiile! Acum trebuie să te îngrijeşti, nu să ţii discursuri. Du-te, du-te şi te culcă! Strigă Lizaveta Prokofievna speriată.

        — Dacă mă culc, s-a terminat, nu mă mai scol, răspunse Ippolit cu un zâmbet şters; chiar ieri am vrut să mă pun în pat pentru a nu-l mai părăsi, dar am amânat pentru o zi-două, cât timp mă mai ţin încă pe picioare!… Am amânat ca să vin astăzi aici, cu ei… Numai că sunt tare obosit… Fără putere…

        — Şezi jos, şezi pe scaun, de ce stai în picioare? Se nelinişti Lizaveta Prokofievna şi-i dădu chiar ea un scaun.

        — Vă mulţumesc, reluă el cu blândeţe, aşezaţi-vă şi dumneavoastră în faţa mea, să mai stăm de vorbă… Trebuie neapărat să stăm de vorbă, Lizaveta Prokofievna, acum ţin la asta… Urmă Ippolit, zâmbindu-i din nou generălesei. Gândiţi-vă că mă aflu pentru ultima oară astăzi la aer curat, în mijlocul naturii şi printre oameni, printre cei vii, iar peste două săptămâni – sub pământ. Cu alte cuvinte, parcă mi-aş lua rămas-bun de la oameni şi de la natură. Nu sunt prea sentimental şi totuşi, închipuiţi-vă, sunt foarte mulţumit că totul s-a întâmplat aici, la Pavlovsk, cel puţin, în mijlocul naturii, vezi arborii înverziţi.

        — Nu, nu se poate, amânăm convorbirea pentru altă zi, se alarmă mai mult Lizaveta Prokofievna; ai febră mare. Adineauri zbierai, ţipai ca din gură de şarpe, iar acum de-abia îţi tragi sufletul, te'năbuşi!

        — Lăsaţi că-mi revin îndată, numai să mă odihnesc puţin. Pentr ce nu voiţi să-mi satisfaceţi ultima dorinţă?… Ştiţi, de multă vreme nădăjduiam să vă cunosc, Lizaveta Prokofievna; am auzit atâtca despre dumneavoastră… de la Kolea; e aproape singurul om care nu m-a părăsit… Sunteţi o femeie originală, o femeie excentrică, m-am convins şi eu acum… Ştiţi că v-am şi îndrăgit puţin?

        — Doamne-Dumnezeule şi eu care eram cât pe ce să-l lovesc!

        — V-a împiedicat Aglaia Ivanovna, dacă nu mă înşel? E fiica dumneavoastră Aglaia Ivanovna, nu-i aşa? E atât de frumoasă, că adineauri, intrând aici, am recunoscut-o imediat, cu toate că n-o văzusem niciodată. Lăsaţi-mă, cel puţin, să admir pentru cea din urmă oară în viaţă frumuseţea ei, spuse Ippolit cu jenă, schiţând un zâmbet chinuit. Uite şi prinţul e aici şi soţul dumneavoastră şi întreaga societate. De ce refuzaţi să-mi satisfaceţi cea din urmă dorinţă?

        — Un scaun! Porunci Lizaveta Prokofievna, dar fără să mai aştepte, luă unul şi se aşeză în faţa lui Ippolit. Kolea, i se adresă ea poruncitor, ai să-l duci chiar acum acasă, iar mâine vin şi eu negreşit…

        — Dacă-mi daţi voie, i-aş cere prinţului o ceaşcă de ceai… Mă simt tare ostenit. Ştiţi ce trebuie să facem, Lizaveta Prokofievna? Aţi vrut, mi se pare, să-l invitaţi pe prinţ să ia ceaiul la dumneavoastră. Rămâneţi mai bine aici, să petrecem seara împreună şi cu siguranţă prinţul ne va oferi la toţi câte o ceaşcă de ceai. Lertaţi-mă că vorbesc astfel… Dar vă cunosc, sunteţi bună, prinţul e bun şi el… Suntem cu toţii nişte oameni extrem de buni, buni până la ridicol.

        Prinţul începu să se agite; Lebedev ieşi în mare grabă, urmat de Vera.

        — Fie, hotărî autoritar generăleasa, vorbeşte, dar nu prea tare şi fără să te aprinzi. M-ai înduioşat, zău aşa… Prinţe! La drept vorbind, n-ai merita să beau ceai la tine, dar fie, am să rămân, numai să ştiţi că n-am de gând să cer scuze de la nimeni! De la nimeni, e absurd!… De altfel, pentru ocara pe care ţi-am făcut-o, prinţe, iartă-mă – dacă vrei, bineînţeles! Eu nu reţin pe nimeni, adăugă deodată, adresându-se cu un aer mânios bărbatului şi fiicelor sale, ca şi cum le-ar fi reproşat ceva; pot să mă întorc acasă şi singură…

        Dar n-o lăsară să isprăvească. Veniră în grabă cu toţii în jurul ei. Prinţul îmbia pe toată lumea să mai rămână să ia ceaiul, scuzându-se că nu se gândise mai înainte la asta. Până şi generalul deveni extrem de amabil, murmurând câteva cuvinte de politeţe şi întrebând-o grijuliu pe Lizaveta Prokofievna dacă nu-i era frig pe terasă. Puţin a mai trebuit ca să-l întrebe şi pe Ippolit „dacă era de multă vreme la Universitate”, dar se abţinu. Evgheni Pavlovici şi prinţul Ş., îşi recăpătară dintr-o dată buna dispoziţie şi amabilitatea. Adelaida şi Aleksandra păreau încă mirate, deşi pe feţele lor se citea acum mulţumirea; pe scurt, toţi păreau foarte bucuroşi că, în sfârşit, criza de nervi a Lizavetei Prokofievna trecuse. Numai Aglaia continua să fie posomorâtă, aşezându-se retrasă mai la o parte. Toţi ceilalţi musafiri au rămas şi ei; nimeni nu voi să se retragă, nici chiar generalul Ivolghin. Dar Lebedev îi şopti în treacăt câteva cuvinte, care se vede treaba că nu-i prea plăcură, căci se ascunse imediat într-un colţ. Prinţul îi adresă aceeaşi invitaţie şi lui Burdovski, rugându-l să rămână împreună cu însoţitorii săi la ceai. Drept răspuns, ei murmurară ceva printre dinţi, pretextând că-l vor aştepta pe Ippolit şi, separându-se de restul societăţii, se aşezară în colţul cel mai îndepărtat al terasei. Ceaiul fusese probabil de mult pregătit la Lebedev pentru membrii familiei, deoarece fu servitaproape imediat. Pendula din casă bătu ora unsprezece.