VIII

        — Mărturisesc, domnilor, că nu mă aşteptam la această vizită, începu prinţul; am fost bolnav până mai ieri, însă chestiunea dumitale (se întoarse el către Antip Burdovski) i-am încredinţat-o lui Gavrilă Ardalionovici Ivolghin încă de-acum o lună, lucru despre care te-am înştiinţat la timp. De altfel, nu mă eschivez de la o explicaţie personală, numai că momentul e cam nepotrivit… la o asemenea oră… de aceea propun să trecem în odaia de alături, dacă discuţia nu va ţine prea mult, bineînţeles… După cum vedeţi, acum sunt nişte prieteni la mine în vizită şi vă rog să mă credeţi…

        — Prieteni… Mă rog, cât poftiţi, dar daţi-mi voie, întrerupse deodată pe un ton hotărât, fără însă a ridica deocamdată glasul, nepotul lui Lebedev, daţi-ne voie să vă declarăm că aţi fi putut proceda mai politicos cu noi şi să nu ne faceţi să aşteptăm două ceasuri în antreu…

        — Desigur… Şi cu… Astea-s maniere de prinţ? Şi asta… Dumneata, vasăzică, te consideri un fel de general! Dar eu nu sunt servitorul dumitale! Şi şi eu… se bâlbâia Antip Burdovski, cuprins de o emoţie teribilă; buzele-i tremurau, glasul trăda o profundă jignire, vorbele îi ţâşneau din gură cu stropi de salivă, de parcă s-ar fi spart un zăgaz şi puhoaiele i s-ar fi revărsat într-o cascadă de vorbe încâlcite, aşa fel că după primele zece cuvinte nu se mai putu înţelege nimic din toată peroraţia lui.

        — Ce vreţi, maniere de prinţ! Izbucni strident, cu o voce spartă Ippolit.

        — Dacă mi se întâmpla aşa ceva mie, mormăi boxerul, adică dacă chestiunea m-ar fi privit direct şi personal, vreau să spun, ca un om de onoarece sunt, ei bine, în locul lui Burdovski… Eu…

        — Credeţi-mă, domnilor, că abia de câteva clipe am aflat că sunteţi aici, îi asigură încă o dată prinţul.

        — Nu ne temem de prietenii dumitale, prinţe, oricine ar fi ei, pentru că suntem în dreptul nostru! Declară nepotul lui Lebedev.

        — Cu ce drept, totuşi, dacă ne este permis să întrebăm, ţipă iarăşi Ippolit, înfierbântat la culme, cu ce drept supui chestiunea lui Burdovski judecăţii prietenilor dumitale? Dar poate că pe noi nu ne interesează părerea dumnealor; e limpede ce importanţă poate să aibă pentru noi judecata prietenilor dumitale…!

        — Mă rog, dacă domnul Burdovski nu doreşte să discute aici, izbuti în sfârşit să strecoare un cuvânt şi prinţul, uimit de un asemenea început neaşteptat, n-avem decât să trecem în camera de alături, aşa cum v-am mai propus; repet încă o dată că abia acum ani aflat de venirea dumneavoastră…

        — Dar n-ai nici un drept, n-ai nici un drept!… Prietenii dumitale. Asta-i!… Se agită iarăşi Burdovski, aruncând priviri bănuitoare şi sălbatice înjur şi pe măsură ce i se părea că este din ce în ce mai ameninţat, mai încolţit, se înfierbânta mai mult. Nici un drept! Mai izbuti el să articuleze, apoi se opri brusc, rămânând nemişcat şi mut, cu trupul aplecat înainte şi holbând la prinţ ochii lui miopi şi bulbucaţi, împânziţi cu nenumătate vinişoare roşii. La aceasta, mirarea prinţului fu aşa de mare, încât amuţi şi el, uitându-se la rându-i cu ochii holbaţi la Burdovski.

        — Lev Nikolaevici! I se adresă Lizaveta Prokofievna. la citeşte asta îndată, chiar acum; te priveşte direct pe dumneata şi e în legătură cu afacerea asta.

        Cu un gest hotărât îi întinse o foaie umoristică săptămânală, indicându-i cu degetul articolul cu pricina. În momentul când vizitatorii aceştia neaşteptaţi îşi făceau apariţia, Lebedev, care căuta să câştige cu orice preţ bunăvoinţa generălesei, răsărise lângă ea şi, fără să spună o vorbă, scosese ziarul din buzunar şi-l pusese în faţa ei, arătându-i o coloană însemnată cu creionul. Rândurile pe care Lizaveta Prokofievna avusese timpul să le parcurgă o uimiseră şi o tulburaseră nespus.

        — N-ar fi mai bine să nu citesc cu glas tare? Îngăimă buimăcit prinţul. Aş prefera să citesc singur… Mai târziu.

        — Atunci citeşte tu mai bine, chiar acum şi cu glas tare! Se întoarse Lizaveta Prokofievna către Kolea, smulgând ziarul din mâinile prinţului, care abia apucase să-l atingă. Citeşte tare, s-audă toată lumea.

        Fire impulsivă şi pasionată, Lizaveta Prokofievna proceda uneori cam pripit, fără să se mai gândească la urmări. Ivan Feodorovici se foi, cuprins de nelinişte. Şi în timp ce toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi şi aşteptau cunedumerire, Kolea desfăcu ziarui şi începu să citească pasajul pe care Lebedev se grăbi să i-l arate, plin de zel:

        Proletari şi odrasle de sânge albastru. O întâmplare de jaf printre nenumăratele tâlharii din ziua de azi şi din toate zilele! Progres! Reformă! Dreptate!

        Se petrec lucruri ciudate în sfânta noastră Rusie, cum se obişnuieşte să i se spună, în veacul nostru de reforme şi de afaceri veroase, în evul acesta de afirmare a naţiunilor, când sutele de milioane iau în fiecare an drumul străinătăţii, secolul stimulării industriei şi imobilizării braţelor de muncă ele, etc, n-ai cum să le înşiri pe toate şi de aceea, domnilor, să trecem direct la fapte. S-a întâmplat o istorie cam ciudată, în care este implicat unul dintre vlăstarele defunctei noastre aristocraţii (de profundis!), unul dintre acele vlăstare ai cărui strămoşi s-au ruinat definitiv la ruletă iar părinţii au fost nevoiţi să îmbrăţişeze cariera militară, de obicei ca simpli iuncheri sau locotenenţi, sfârşind în majoritatea cazurilor pe banca acuzaţilor pentru mânuirea uşuratică a banilor publici, iar copiii acestora ori ies nişte idioţi, aidoma eroului povestirii noastre, ori sunt implicaţi în felurite fapte penale, pentru care, de regulă, juraţii îi achită spre obştească pilduire şi îndreptare; ori, în sfârşit, se fac de pomină prin una din acele manifestări scandaloase care uimesc publicul şi adaugă o nouă pată de ruşine asupra epocii noastre şi aşa îndeajuns de compromise. Acum şase luni, cu alte cuvinte iarna trecută, odrasla noastră de sânge albastru se întorcea în Rusia, cu ghetre la picioare după moda străină şi tremurând de frig într-o pelerină subţire. Venea din Elveţia, unde fusese supus unui tratament special contra idioţiei (sic!). Trebuie să recunoaştem că norocul l-a favorizat, căci, fără a mai vorbi de interesanta lui boală, al cărei leac şi l-a găsit în Elveţia (Cum se poate oare lecui cineva de idioţie? Ce părere aveţi despre asta?!), în cazul lui s-a adeverit vechea zicală rusească, după care norocul trage la un anumit soi de oameni! Ca să nu le mai zicem pe nume. Judecaţi şi dumneavoastră: rămas orfan încă din faşă de ambii părinţi – în treacăt fie zis, tată-său fusese locotenent în armată şi a murit în timp ce se afla în arest pentru faptul de a fi făcut praf la cărţi toţi banii companiei sau poate chiar şi pentru că întrecuse măsura în aplicarea bătăii cu vergele faţă de un subaltern al său (amintiţi-vă timpurile de atunci, domnilor!) – domnişorul nostru a fost crescut graţie mărinimiei unui foarte bogat moşier rus. Boierul acesta, pe care-l vom numi P., era pe timpurile acelea de aur stăpân a patru mii de suflete (suflete de iobagi!). Ce-o mai fi însemnând şi asta, înţelegeţi ceva, domnilor! Eu unul nu înţeleg; trebuie căutat în dicţionar sensul acestei expresii, căci vorba poetului: «Deşi prea veche nu e amintita întâmplare, /Dar totuşi azi aproape nu-ţi vine să mai dai crezare!» Boierul nostru făcea parte, după câte se pare, dintre trântorii şi paraziţii ruşi care-şi petrec în străinătate existenţa lor trândavă, stând vara la băi, iar iarna tocându-şi bănuţii în sume fabuloase în Paris. Se poate afirma cu toată certitudinea că în buzinutrul patronului de la Château des fleurs se scurgea (cebaftă pe el!) cel puţin o treime din veniturile pe care le aduceau iobagii stăpânului lor. Oricum ar fi fost, fluşturaticul pierde-vară P. îl crescu pe cuconaşul nostru ca pe un prinţ, cu guvernori şi guvernante (drăguţe, se-nţelege) pe care le aducea de la Paris. Dar aristocraticul orfan, ultima mlădiţă a nobilei familii, era idiot. Guvernantele recrutate de la Château des fleurs n-au avut ce-i face şi, ajuns la vârsta de douăzeci de ani, elevul lor nu ştia să vorbească nici limbi străine şi nici măcar ruseşte. Acest din urmă păcat însă e oarecum scuzabil. La sfârşit, căpăţâna rusească de stăpân de iobagi a lui P. fu subit străluminată de o idee năstruşnică: în Elveţia se pricepeau să scoată dintr-un idiot un om deştept. De altfel, fantezia aceasta nu era lipsită de logica ei: parazit şi proprietar de meserie, el trebuia negreşit să-şi închipuie că, dacă ai bani, poţi cumpăra orice pe piaţă, chiar şi inteligenţă, mai cu seamă în Elveţia. Tratamentul, încredinţat unui celebru profesor elveţian, ţinu cinci ani, înghiţind mii de ruble: idiotul, fireşte, n-a devenit inteligent, e de prisos s-o mai spunem, în schimb, vorbind cu indulgenţă, începu oarecum să semene a om. Într-o zi însă, P. moare subit, fără să lase, bineînţeles, nici un fel de testament. Afacerile, cum se întâmplă de obicei, îi rămăseseră foarte încurcate. Se iviră o mulţime de moştenitori lacomi, cărora nici nu le pasa de ultimele vlăstare aristocratice care prin oblăduirea defunctului se tratau în Elveţia de idioţie ereditară. Oricât de cretin era vlăstarul nostru, îl ajută totuşi capul să-şi ducă profesorul de nas şi vreme de doi ani, cică, ascunzându-i moartea binefăcătorului său, s-a putut bucura de tratament gratuit. Dar profesorul nu se lăsă mai prejos, fiind şi el un pungaş şi jumătate: văzând în cele din urmă că nu mai primeşte bani, speriat în special de pantagruelica poftă de mâncare a pacientului său, îi puse în picioare o pereche de ghetre ponosite, îl milui cu o pelerină care nu-i mai era de trebuinţă şi-l expedie nach Russland într-un vagon de clasa a treia. Ducă-se pe pustie, să nu-i mai vadă în Elveţia! S-ar fi putut crede că fericirea i-a întors spatele eroului nostru. Da' de unde! Fortuna, care omoară prin foamete gubernii întregi, îşi revarsă dintr-o dată toate harurile asupra puiului de aristocrat, ca, Nourul” lui Krîlov, care trece peste ţarinile uscate ca să se reverse deasupra oceanului. (chiar în momentul când ajunge el la Petersburg, moare la Moscova o rudă de-a mamei sale (care provenea, bineînţeles, dintr-o familie de mari negustori), un bătrân negustor, fără urmaşi, un raskolnic bărbos, lăsând o moştenire de mai multe milioane, sumă rotunjoară, în bani lichizi (unde e norocul acela să ne răsfeţe şi pe noi cititorule!) şi toate în favoarea odraslei cu sânge albastru în vine care se tratase de idioţie într-o casă de sănătate din Elveţia! Ce schimbare de decor! În jurul baronului nostru cu ghetre, căruia i se aprinseră la un moment dat călcâiele după o frumoasă şi celebră curtezană, se adună deodată o mulţime de prieteni (s-au descoperii chiar şi rude) şi mai cu deosebire un roi de tinere fete din lumea selectă, dornice să contracteze o căsătorie legitimă; se putea, într-adevăr, visa o partidă mai avantajoasă? Mă rog: aristocrat, milionar, idiot – toate calităţile la un loc! Un astfel de bărbat nu găseşti chiar de ai căuta cu luminarea şi nici după comandă nu ţi-l confecţionează nimeni…!

        — Asta-i… Asta-i prea de tot! Strigă Ivan Feodorovici indignat la culme.

        — Opreşte-te Kolea! Se rugă prinţul cu voce sugrumată. Din toate părţile se auziră exclamaţii.

        — Să citească! Să citească mai departe! Porunci Lizaveta Prokofievna, care de-abia reuşea să se stăpânească. Prinţe, dacă-l opreşti să citească, ne certăm pentru totdeauna!

        Vrând-nevrând, Kolea a trebuit să continue; tulburat de emoţie, roşu la faţă, el citi mai departe:

        Dar în timp ce proaspătul nostru milionar plutea, ca să zicem aşa, în al nouălea cer, interveni un fapt cu totul neaşteptat. Într-o bună zi se prezentă la dânsul un om cu o înfăţişare calmă şi severă, modest, dar distins. Cu o ţinută politicoasă şi demnă, în cuvinte cumpănite şi pline de înţelepciune şi adevăr, vizitatorul, în care se putea ghici imediat un spirit progresist, expune pe scurt motivul vizitei sale: e avocat, i-a fost încredinţat cazul litigios al unui tânăr şi vine din partea clientului său. Tânărul acesta este de fapt fiul lui P., deşi poartă alt nume. În tinereţe, afemeiatul P. a sedus o tânără fată, săracă şi cinstită, din personalul lui de serviciu; fata, deşi era iobagă, primise o educaţie după moda europeană (cum vedeţi, aşadar şi aici se amestecară drepturile senioriale ale fostei iobăgii)- Când inerentele urinări ale acestei legături deveniră prea bătătoare la ochi, el se grăbi s-o mărite cu un om modest, dar cu caracter nobil, care de multă vreme o iubea pe această tânără. La început i-a ajutat băneşte pe tinerii căsătoriţi. Curând însă ajutorul i-a fost respins de bărbatul care, pe lângă că era un om de caracter, avea şi o slujbă destul de bună. Încetul cu încetul, nepăsătorul boier uită de fata pe care o sedusese şi de copilul rezultat din relaţiile lor; pe urmă, după cum se ştie, muri fără să lase testament. Fiul lui P., născut după căsătoria mamei lui, găsi un adevărat tată în omul generos al cărui nume îl poartă. Dar acesta murind, orfanului i-a revenit greaua povară de a se întreţine singur pe el şi pe mama suferindă şi şchioapă. Lăsându-şi mama undeva, într-o gubernie îndepărtată, el plecă în capitală şi, printr-o muncă sârguincioasă, dând lecţii copiilor de negustori, îşi asigură mijloace care i-au permis întâi să urmeze liceul, iar apoi să frecventeze nişte cursuri practice, ţinând seama de ţelurile lui viitoare. Dar ce poţi câştiga dând lecţii plătite cu zece copeici ora pe la casele de negustori, când trebuie să întreţii pe deasupra şi o mamă bolnavă şi infirmă, încât nici moartea ei acolo departe în gubernie aproape că nu i-a uşurat existenţa. Acum se pune întrebarea: Ce atitudine ar fi trebuit să adopte, de fapt, odrasla noastră aristocratică? Fără îndoială, cititorule, tu îţi închipui că şi-a spus: Toată viaţa mea am fost copleşit de binefacerile lui P.; acesta a cheltuit mii de ruble ca să mă crească, să-mi dea guvernante, să mă ţină în Elveţia, într-o casă de sănătate, ca să mă lecuiască de idioţie. Acum, iată cu eu dispun de milioane, iar fiul lui P., acest tânăr de caracter, cu nimic vinovat de greşelile unui tată uşuratic şi uituc, se istoveşte dând lecţii pentru câteva copeici. Tot ceea ce s-a făcut pentru mine ar fi trebuit,de fapt, să se facă pentru el. Sumele enorme care s-au cheltuit în interesul meu, în fond, nu erau ale mele. Numai printr-o greşeală a norocului orb, am putut beneficia de ele; i se cuveneau de fapt fiului lui P. El trebuia să profite şi nu eu, de care P. s-a interesat doar dintr-un simplu capriciu, uitând de obligaţiile lui de părinte; ca om cu adevărat nobil, delicat şi drept, ar trebui să cedez jumătate din moştenirea pe care o capăt fiului binefăcătorului meu; dar pentru că sunt înainte de toate un om calculat iar pe de altă parte fiindcă înţeleg că afacerea aceasta n-are un temei juridic, nu voi renunţa la jumătate din milioanele mele. Totuşi, ar fi prea meschin şi ruşinos din partea mea (boiernaşul uitase că n-ar fi fost nici convenabil pentru el) ducă nu i-aş înapoia fiului Iui P. cel puţin zece mii de ruble pe care tatăl său le-a cheltuit ca să mă vindec de idioţie. E o chestiune de conştiinţă şi de dreptate! În definitiv, ce aş fi devenit eu dacă P. nu s-ar fi ocupat de educaţia mea şi dacă, în loc să se ocupe de mine, s-ar fi îngrijit de fiul său? „

        Dar nu, domnilor! Iată că odraslele noastre nobile nu judecă astfel. Oricât s-a străduit avocatul, care din pură prietenie pentru tânăr şi aproape fără voia acestuia se însărcinase să-i apere interesele, oricât a încercat să-i demonstreze fostului pacient al casei de sănătate elveţiene, invocând toate consideraţiile de cinste, onoare, dreptate şi chiar de cel mai practic şi elementar calcul, acesta rămase neclintit. Şi asta încă n-ar fi nimic, căci ce-i într-adevăr de neiertat şi ceea ce nici o boală, oricât de originală ar fi ea, n-ar putea scuza, e că milionarul acesta, de-abia ieşit din ghetrele profesorului său, nici n-a fost măcar în stare să priceapă că nobilul tânăr, care se omoară dând lecţii, nu-i cere pomană şi nici ajutor, ci dreptul şi bunul său, deşi din punct de vedere juridic n-ar putea s-o dovedească şi că, de fapt, nu era o cerere formală din partea lui, ci numai o intervenţie binevoitoare a prietenilor săi. Cu un aer trufaş şi plin de mulţumire că are acum posibilitatea de a-i strivi nepedepsit pe oameni cu milioanele lui, progenitura aceasta de sânge albastru scoate galanton din portofelul său un bilet de cincizeci de ruble şi-l trimite nobilului tânăr ca o pomană umilitoare. Nici nu vă vine să credeţi, nu-i aşa, domnilor? Sunteţi indignaţi, scandalizaţi, cuprinşi de revoltă şi cu toate astea întocmai aşa a procedat! Bineînţeles, banii i-au fost imediat restituiţi sau, mai bine zis, i-au fost zvârliţi în obraz. Şi cum rămâne totuşi cu această chestiune a noastră? Nefiind de resortul justiţiei, nu rămâne decât s-o supunem judecăţii opiniei publice! O aducem şi cunoştinţa publicului, garantând exactitatea faptelor. Se zice că un prea bine cunoscut umorist de la noi, aflând de acest caz, ar fi ticluit pe loc o epigramă admirabilă, demnă să ocupe loc nu numai în cronica moravurilor provinciale, dar şi a celor din capitală:

        În mantaua căpătată de la Schneider, ani de-a rând Liova mendrele-şi făcuse, Vremea în zadar pierzând.

        Moştenindu-şi milionul, El în ghetre. Precum ştiţi, Ruga-şi spune în ruseşte… Iar studenţii-s pungăşiţi.”

        Isprăvind de citit, Kolea trecu repede gazeta prinţului şi, fără a rosti un cuvânt, se ghemui într-un colţ, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Un copleşitor sentiment de ruşine îl cuprinsese; sufletul său neviciat de copil, nedeprins cu mocirla vieţii, era zguduit peste măsură. I se părea că se întâmplase ceva nemaipomenit de grav, o catastrofă neaşteptată, care a distrus totul şi că el este cauza celor întâmplate, fie numai pentru faptul de a fi citit cu glas tare pamfletul acela dezgustător.

        Un sentiment asemănător păreau că încearcă şi toţi ceilalţi.

        Domnişoarele erau vizibil şocate, ruşinate. Lizaveta Prokofievna îşi stăpânea cu greu clocotul de mânie şi în sinea ei poate chiar regreta amarnic că se amestecase în afacerea asta. Prinţul era într-o stare cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri cu oamenii din cale-afară de sfioşi: i se făcu atât de ruşine pentru omul care a putut să scrie asemenea lucruri, atât de ruşine pentru musafirii lui, încât în primul moment nici nu îndrăzni să-i privească. Ptiţân, Varia, Ganea, chiar şi Lebedev – se simţeau jenaţi cu toţii. Lucru şi mai curios însă, atât Ippolit, cât şi „fiul lui Pavlişcev” păreau şi ei cam surprinşi, iar nemulţumirea nepotului lui Lebedev era evidentă. Singur boxerul şedea plin de importanţă şi perfect calm, răsucindu-şi mustaţa şi dacă avea privirea plecată în jos, nu era de ruşine, ci mai degrabă dintr-o subită modestie şi dintr-un sentiment de triumf prea evident. Nu încăpea nici o îndoială că articolul îi plăcuse grozav.

        — Asta e prea din cale-afară! Mormăi lvan Feodorovici. Parcă s-au adunat cincizeci de lachei ca să compună mârşăvia asta.

        — Dă-ă-mi voie să te întreb, domnul meu, cum îţi îngădui să faci asemenea presupuneri insultătoare? Se burzului, tremurând din tot corpul, Ippolit.

        — Asta, asta, asta pentru un om cu sufletul nobil… Trebuie să recunoşti, generale, că, dacă e vorba de un om nobil, este o adevărată insultă! Bombăni boxerul, care la rândul său, se simţi dator să spună ceva, răsucindu-şi mustăţile şi dând din umeri.

        — Mai întâi că eu nu sunt pentru dumneata, domnul meu” şi apoi, n-am de gând să-ţi dau dumitale nici un fel de explicaţie răspunse cu vehemenţă Ivan Feodorovici; apoi, fără să mai adauge un cuvânt, se ridică şi se îndreptă spre scara terasei, rămânând în picioare pe prima treaptă, cu spatele întors spre public; era îndignat de faptul că Lizaveta Prokofievna nu se gândise nici acum să se ridice şi să plece.

        — Domnilor, vă rog, domnilor, dar daţi-mi voie, în sfârşit, să vorbesc şi eu! Strigă îndurerat prinţul. Vă rog să vorbim în aşa fel ca să ne putem înţelege. Eu… Nimic, domnilor despre articol, fie; numai că tot ce s-a scris acolo nu-i adevărat, totul e fals de la un capăt la altul; spun asta pentru că şi dumneavoastră o ştiţi; e o ruşine. De aceea nici nu-mi vine a crede că unul dintre dumneavoastră ar fi putut să scrie aşa ceva.

        — N-am ştiut nimic de existenţa acestui articol până-n clipa de faţă, declară Ippolit şi nu-l aprob deloc.

        — Cu toate că ştiam că era scris, dar… Nici eu n-aş fi sfătuit să fie publicat, deoarece e prematur, spuse la rândul său nepotul lui Lebedev.

        — Eu am ştiut, dar e dreptul meu… Eu. Începu să se bâlbâie iar „fiul lui Pavlişcev”.

        — Cum! Chiar dumneata ai scris asta? Întrebă prinţul, privindu-l cu mirare pe Burdovski. Nu e cu putinţă!

        — Am putea totuşi să vă contestăm dreptul de a pune astfel de întrebări, observă nepotul lui Lebedev.

        — M-a mirat numai faptul că domnul Burdovski a putut… Dar, în sfârşit, iată ce voiam să spun: din moment ce aţi dat publicităţii acesta, tipărând articolul în presă, pentru ce v-aţi formalizat dineauri atât, când am început să vorbesc în faţa prietenilor mei?

        — În sfârşit! Murmură Lizaveta Prokofievna, clocotind de mânie.

        — De altfel, dumneata, prinţe, n-ar trebui să uiţi, se amestecă în vorbă, pierzându-şi răbdarea, Lebedev, că dacă ai acceptat să-i primeşti şi să-i asculţi, e numai din bunăvoinţa şi… Neasemuita bunătate a inimii dumitale generoase; căci n-aveau dreptul la nici o pretenţie, cu atât mai mult că ai încredinţat afacerea lui Gavrilă Ardalionovici şi asta tot dintr-un exces de bunăvoinţă. Îmi permit să-ţi mai aduc aminte, excelentissime prinţ, că având în momentul de faţă prieteni în casă, o societate selectă, nu poţi sacrifica astfel de musafiri pentru domnii aceştia şi că depinde numai de dumneata ca să-i dăm pe toţi afară, imediat. Mie, ca stăpân al casei, mi-ar face chiar cea mai mare plăcere să le fac vânt…

        — Foarte bine! Aprobă cu voce tunătoare tocmai din fundul încăperii generalul Ivolghin.

        — Ajunge, Lebedev, destul, destul… Începu prinţul, dar o explozie de strigăte de indignare îi acoperi vorbele.

        — Ba să avem iertare, prinţe, acum nu se mai poate spune că-i destul! Strigă nepotul lui Lebedev, al cărui glas le acoperi pe toate celelalte. Acum trebuie pusă chestiunea pe şleau, cu toată claritatea, căci se pare că nu e prea înţeleasă. Văd că au intervenit aici elemente de şicană juridică şi pe temeiul lor suntem ameninţaţi să fim daţi afară! Dar bine, prinţe, ne crezi aşa de proşti, ca să nu înţelegem că această chestiune nu-i deloc juridică şi că, privind-o din punct de vedere legal, n-avem dreptul să-ţi pretindem nici o ieţeaie! Adevărul ecă noi ştim prea bine că dreptul stabilit de legile în vigoare e împotriva noastră, dar mai ştim în acelaşi timp că avem de partea noastră un drept al omeniei, dreptul natural, dreptul bunului-simţ şi al conştiinţei şi chiar dacă acest drept nu este înscris în niciuna dintre legile putrede ale mizerabilelor coduri omeneşti, un om înzestrat cu bun-simţ, un om cinstit şi de bună-credinţă trebuie să rămână cinstit şi om de omenie chiar şi atunci când este vorba de unele cazuri neinserate în coduri. Lată de ce am venit aici fără teama de a fi daţi afară (cum aţi binevoit să ne ameninţaţi, adineauri), numai pentru că pretindem şi nu cerşim pentru că am călcat regulile bunei-cuviinţe, venind la o oră atât de târzie (cu toate că nu era deloc târziu când am ajuns aici, dar ne-aţi făcut să aşteptăm în antreu); şi dacă, după cum spuneam, am intrat fără să ne temem, e numai pentru că eram siguri că vom găsi în dumneata un om cu bun-simţ, vreau să spun un om de onoare şi de conştiinţă. Da, ăsta-i adevărul, nu ne-am prezentat ploconindu-ne umili, n-am intrat ca nişte solicitatori care apelează la mila dumitale sau ca nişte pomanagii, ci am intrat cu capul sus, ca nişte oameni liberi, care, repet, nu se milogesc, ci pretind categoric (aţi auzit, noi nu cerşim, ci pretindem; notaţi bine asta!). Te întrebăm fără ocol şi cu toată demnitatea: crezi că ai dreptate în chestiunea Burdovski? Recunoşti că Pavlişcev te-a umplut de binefaceri şi poate chiar te-a scăpat de la moarte? Dacă recunoşti (ceea ce pare absolut evident), nu crezi că este cazul, sau nu ţi se pare că ar fi echitabil acum, când dispui de milioane, să-l despăgubeşti la rândul dumitale pe nefericitul urmaş al lui Pavlişcev, cu toate că poartă numele de Burdovski? Da sau nu? Dacă spui da, cu alte cuvinte, dacă ai ceea ce voi numiţi în limbajul vostru onoare şi conştiinţă, iar în concepţia noastră nu sunt decât bunul-simţ şi raţiunea, atunci dă satisfacţie pretenţiei noastre şi cu asta am terminat. Dă-ne satisfacţie fără rugăminţi şi fără mulţumiri din partea noastră; să nu te aştepţi la aşa ceva, pentru că nu e vorba să faci ceva pentru noi, ci pentru triumful dreptăţii. Dacă refuzi să ne satisfaci, cu alte cuvinte, dacă răspunzi nu, ne vom retrage îndată considerând afacerea ca şi încheiată. Dar îţi vom spune verde în faţă, în prezenţa tuturor persoanelor de aici, că eşti un om cu orizontul îngust şi mintea încuiată; că de aici încolo n-ai nici obrazul şi nici dreptul să te numeşti om de onoare şi de conştiinţă, pentru că dreptul acesta vrei să ţi-l procuri cu un preţ prea ieftin. Am terminat. Aşa se prezintă chestiunea. Şi acum poţi să ne scoţi pe uşă afară, dacă-ţi dă mâna. Ai tot dreptul s-o faci, că doar eşti la dumneata acasă şi puterea e de partea dumitale. Dar să nu uiţi un lucru, că noi nu cerşim, ci pretindem. Nu cerşim, ci pretindem!

        Rostind aceste cuvinte cu multă emfază, nepotul lui Lebedev se opri.

        — Nu cerşim, ci pretindem, pretindem, pretindem!… Îi ţinu isonul şi Burdovski, devenind roşu ca racul.

        După ce nepotul lui Lebedev tăcu, printre musafiri se produse oarecare rumoare; se auziră chiar şi voci de protest, cu toate că, în afară de Lebedev, dince în ce mai agitat, de parcă l-ar fi cuprins frigurile, toţi ceilalţi păreau că evită să se amestece în această afacere. (Lucru curios însă, Lebedev, care, bineînţeles, era de partea prinţului, părea totuşi mândru de elocinţa nepotului său; căci numai acesta putea fi tâlcul privirii lui extrem de satisfăcute pe care o plimbă pe feţele celor de faţă.)

        — Eu cred, începu prinţul cu o voce sugrumată, eu aşa cred, domnule Doktorenko, că într-o anumită măsură dumneata ai perfectă dreptate, ba aş putea spune chiar că ai dreptate în cea mai mare măsură şi aş fi cu totul de părerea dumitale, dacă n-ar lipsi ceva din afirmaţiile dumitale. Ce anume ai omis nu mă simt în stare şi nici n-aş şti să precizez, dar pentru ca aceste afirmaţii să fie pe deplin echitabile şi adevărate le lipseşte, desigur, ceva ce-mi scapă momentan. Dar să lăsăm asta şi să revenim la chestiunea noastră. Spuneţi-mi, domnilor, pentru ce aţi publicat articolul acesta? Totul nu e decât o calomnie crasă şi în concluzie, domnilor, socot că aţi comis o mare mârşăvie.

        — Daţi-mi voie…!

        — Domnule…!

        — Dar asta-i… Asta-i… Asta-i… se auziră exclamaţii din rândurile musafirilor indignaţi la culme.

        — În privinţa articolului, replică Ippolit cu glasul lui strident, v-am mai spus că nici eu, nici ceilalţi nu-l aprobăm! Lată cine l-a scris, adăugă el, arătându-l pe boxer, care stătea alături de dânsul şi l-a scris necuviincios şi agramat, în stilul său de cazarmagiu incorigibil. E un imbecil dublat de un afacerist, recunosc şi nu mă dau în lături să i-o spun oricând în faţă. Şi totuşi, într-o oarecare măsură, are şi el dreptate: publicitatea este dreptul legitim al fiecăruia şi, prin urmare şi al lui Burdovski. Iar pentru tâmpeniile lui să răspundă el singur. Cât despre protestul pe care l-am formulat adineauri, în numele tuturor, împotriva prezenţei prietenilor dumitale, cred că e nevoie să vă explic, domnilor, că am protestat numai pentru a afirma sus şi tare dreptul nostru, căci în realitate doream chiar să asiste şi martori; adineauri, înainte de a intra aici, eram toţi patru de acord asupra acestui punct. Oricine ar fi aceşti martori, fie chiar şi prietenii dumitale, ei nu vor putea să nu recunoască dreptul lui Burdovski (având în vedere că acest drept este absolut evident şi de o exactitate matematică) şi poate tocmai de aceea este preferabil ca martorii aceştia să fie amicii dumitale; cu atât mai evident are să reiasă adevărul.

        — Aşa e, am fost de acord asupra punctului acestuia, întări nepotul lui Lebedev.

        — Dar dacă este aşa, dacă asta era dorinţa dumneavoastră, pentru ce adineauri aţi făcut atâta tărăboi? Întrebă prinţul mirat.

        — Cât despre articol, prinţe, găsi prilejul să-şi plaseze cuvântul şi Keller, însufleţindu-se teribil şi cu un aer de satisfacţie (probabil că la aceastacontribuia în mare măsură şi prezenţa doamnelor), cât despre articol, mă recunosc a fi autorul, cu toate că am fost criticat, cum aţi auzit şi dumneavoastră, de prietenul meu suferind, căruia din pricina şubredei lui sănătăţi m-am obişnuit să-i trec multe cu vederea. Eu am scris articolul şi l-am publicat, sub formă de corespondenţă, în ziarul unui bun prieten al meu. Numai versurile nu-mi aparţin şi au fost compuse de un celebru umorist. Lui Burdovski i-am citit textul gata redactat, însă nu în întregime şi el m-a autorizat să-l public imediat, deşi cred că veţi fi cu toţii de acord că puteam să-l public şi fără să-i cer consimţământul. Publicitatea este un drept al tuturor, nobil şi salutar. Sper că dumneata, prinţe, eşti îndeajuns de progresist pentru a nu contesta…

        — Nu contest nimic, dar spune şi dumneata dacă articolul acesta nu este…

        — Prea tare, vrei să spui? Bine, dar aici intervin interesele superioare ale societăţii, cred că eşti de acord cu asta şi apoi cum e cu putinţă oare să treci sub tăcere un fapt aşa de strigător la cer? Cu atât mai rău pentru cei vinovaţi, dar binele societăţii înainte de toate. Cât despre unele inexactităţi, unele hiperbole, ca să spun aşa, înţelegi şi dumneata că ceea ce interesează în primul rând este scopul, iniţiativa; important este exemplul binefăcător pe care-l oferă, restul se poate clarifica mai târziu; şi, la urma urmei, aici contează şi construcţia, stilul, aspectul umoristic, ca să zic aşa, şi, în sfârşit, toată lumea scrie în felul acesta, nu eşti de acord? Ha, ha, ha!

        — Dar aţi apucat pe o cale cu totul greşită, vă asigur, domnilor! Strigă prinţul. Aţi publicat articolul, presupunând că nu voi consimţi în nici un caz să-i dau satisfacţie domnului Burdovski; deci, cu scopul de a mă intimida şi într-un anumit fel de a vă răzbuna. Dar de unde ştiţi, poate că sunt hotărât să-l satisfac pe Burdovski. Uite, vă declar acum, fără înconjur, în faţa întregii asistenţe, că-l voi satisface.

        — Lată, în sfârşit, o vorbă inteligentă şi nobilă, rostită de cel mai inteligent şi generos om, proclamă boxerul.

        — Dumnezeule! Strigă fără voie Lizaveta Prokofievna.

        — Nemaipomenit! Mormăi generalul.

        — Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie să vă explic cum stau de fapt lucrurile, imploră prinţul. Acum cinci săptămâni, aflându-mă în localitatea Z., am primit vizita lui Cebarov, avocatul şi împuternicitul dumitale, domnule Burdovski. În articolul dumitale, domnule Keller, i-ai făcut un portret foarte măgulitor, urmă prinţul, întorcându-se cu un zâmbet spre boxer, dar, drept să spun, el nu mi-a plăcut deloc. Am înţeles imediat că acest Cebarov a pus la cale toată afacerea asta şi, pesemne, tot el este acela care te-a îndemnat pe dumneata, domnule Burdovski, să-mi adresezi această pretenţie, abuzând denaivitatea dumitale, dacă e să vorbim pe faţă.

        — N-ai dreptul… Eu. Nu sunt. Un naiv… Îngăimă Burdovski foarte agitat.

        — N-aveţi nici un drept să formulaţi astfel de supoziţii, observă pe un ton povăţuitor nepotul lui Lebedev.

        — E pur şi simplu jignitor! Ţipă Ippolit. Este o presupunere ofensatoare, falsă şi străină de cauză!

        — Scuzaţi, domnilor, scuzaţi, încercă s-o dreagă prinţul, vă rog să mă scuzaţi, am crezut că e mult mai bine să vorbim deschis şi cu toată sinceritatea, dar, mă rog, voia dumneavoastră. I-am spus lui Cebarov că, lipsind din Petersburg, îl voi însărcina de îndată pe un prieten să se ocupe de această chestiune, urmând să te înştiinţez şi pe dumneata, domnule Burdovski. Fără ocol, trebuie să vă spun domnilor, că însăşi intervenţia şi toată afacerea asta mi s-au părut chiar de la început foarte suspecte, dacă nu chiar o escrocherie, tocmai din cauză că încăpuse pe mâinile lui Cebarov… O, nu vă ofensaţi, domnilor! Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă ofensaţi! Strigă prinţul îngrozit, văzând că Burdovski dă din nou semne de agitaţie, iar prietenii lui se pregătesc şi ei să protesteze… Dacă spun că am considerat afacerea asta drept o escrocherie, nu m-am referit câtuşi de puţin la cei de faţă! Doar nu-l cunoşteam pe niciunul dintre dumneavoastră, nici numele nu vi-l ştiam pe atunci; am judecat totul numai după Cebarov; vorbesc în general, pentru că… Dacă aţi şti numai cu câtă neruşinare am fost înşelat şi şantajat de când am intrat în posesia acestei moşteniri!

        — Trebuie să-ţi spun, prinţe, că eşti tare naiv, îl ironiza nepotul lui Lebedev.

        — Şi unde mai pui că e prinţ şi milionar! Chiar dacă ai cu adevărat o inimă bună şi naivă, totuşi e cert că nu poţi să te sustragi efectelor legii comune, declară sentenţios Ippolit.

        — Se poate, tot ce-i posibil, domnilor, se grăbi să recunoască prinţul, cu toate că nu înţeleg despre ce fel de lege comună este vorba; dar să urmez mai departe; v-aş ruga numai să nu vă formalizaţi atâta; vă jur că n-am nici cea mai mică intenţie să vă jignesc. Şi cum vine asta, domnilor? Nu poate omul să rostească o singură vorbă sinceră, că îndată vă şi oţărâţi! În primul rând, vreau să va spun că am rămas încremenit aflând de la Cebarov că există un „fiu al lui Pavlişeev” şi că fiul acesta se află în mizerie; Pavlişeev a fost binefăcătorul meu şi prietenul tatălui meu. (Ah! Pentru ce, domnule Keller, în articolul dumitale, ai scris asemenea neadevăruri despre tatăl meu? Nu a sustras nici un ban din fondul companiei sale şi n-a maltratat pe nici un subaltern, de asta sunt cu totul convins; şi nu înţeleg cum de ai putut să scrii cu mâna dumitale astfel de calomnii?) Dar afirmaţiile dumitale cu privire la Pavlişcev sunt cu totul inadmisibile; n-ai ezitat nici o clipă să-l prezinţi pe omul acesta cu sufletul atâtde nobil şi mărinimos drept un afemeiat şi fluşturatic şi ai făcut-o cu atâta siguranţă şi îndrăzneală, ca şi cum spuneai lucruri adevărate, când în realitate era un om auster şi plin de virtuţi cum n-a mai fost altul pe lume! Unde mai pui că era şi un savant remarcabil; se afla în corespondenţă cu mai multe societăţi ştiinţifice şi a cheltuit sume importante pentru progresul ştiinţei. Cât despre generozitatea lui şi faptele bune pe care le-a săvârşit, o, desigur, ai avut dreptate spunând că eram pe atunci aproape idiot şi că nu eram în stare să înţeleg bine totul (trebuie să ştii însă că ruseşte vorbeam totuşi şi mă descurcam destul de bine), ceea ce nu mă poate împiedica câtuşi de puţin să apreciez acum tot ce-mi amintesc din acei ani…

        — Daţi-mi voie, ţipă Ippolit; nu ţi se pare, prinţe, că devii prea sentimental? Ce rost au toate astea? Nu suntem copii. Ai vrut să treci direct la chestiune, e bine să nu uităm că ceasurile sunt aproape zece.

        — Fie, fie, domnilor, se învoi numaidecât prinţul. La început am primit informaţia asta cu neîncredere, pe urmă mi-am zis că poate mă înşel şi că nu este deloc exclus ca Pavlişcev să fi avut într-adevăr un fiu nelegitim. Am fost însă profund mirat, surprins chiar, de uşurinţa cu care fiul acesta dădea în vileag secretul naşterii sale, ştiind mai ales că-şi expune mama oprobriului public. Căci Cebarov mă ameninţase încă de atunci că va publica totul…

        — Ce prostie! Întrerupse cu violenţă nepotul lui Lebedev.

        — N-ai nici un drept… Nici un drept! Izbucni Burdovski.

        — Fiul nu răspunde pentru faptele desfrânate ale tatălui său, iar mama nu poartă nici o vină, se aprinse din nou Ippolit.

        — E un motiv mai mult, mi se pare, pentru a o cruţa… Observă cu timiditate prinţul.

        — Dumneata, prinţe, nu numai că eşti naiv, dar am impresia că păşeşti cu mult orice limită a naivităţii, îl luă peste picior, cu un zâmbet sarcastic, nepotul lui Lebedev.

        — Şi cu ce drept, mă rog, cu ce drept?… Ţipă ca din gură de şarpe Ippolit.

        — Niciunul, niciunul, fireşte! Se grăbi să recunoască prinţul. Aici ai dreptate, mărturisesc, s-a-ntâmplat însă fără voia mea, de aceea mi-am şi spus de îndată că nu se cade să mă las mânat de sentimentele mele personale în rezolvarea acestei chestiuni şi, de vreme ce eu singur am hotărât să mă consider dator a satisface pretenţia domnului Burdovski, în numele respectului nemărginit pe care-l păstrez memoriei lui Pavlişcev, e bine să fac asta oricum, cu alte cuvinte, indiferent dacă îl stimez sau nu pe domnul Burdovski. Dacă am atins acest subiect al chestiunii, domnilor, e numai pentru că mi s-a părut cu totul nefiresc, ca un fiu să dea în vileag secretul mamei sale… Pe scurt, iată ce m-a făcut mai cu seamă să cred că Cebarov trebuie să fie o canalie şi că el l-a instigat pe domnul Burdovski şi, inducându-l în eroare, l-a împins la această escrocherie.

        — E prea de tot! E pur şi simplu revoltător! Se amestecară de-a valma glasurile musafirilor, dintre care câţiva săriră chiar în picioare.

        — Asta m-a determinat să cred, domnilor, că sărmanul domn Burdovski trebuie să fie un om credul, fără apărare, foarte influenţabil, un tânăr care poate cădea uşor sub înrâurirea nefastă a unor escroci; drept care m-am simţit dator să-l ajut, aşa cum aş fi făcut-o pentru „fiul lui Pavlişcev”, mai întâi smulgându-l de sub influenţa domnului Cebarov, pe urmă devenindu-i prieten şi călăuză devotată şi, în sfârşit, am hotărât să-i ofer zece mii de ruble, cu alte cuvinte, echivalentul sumei pe care după socoteala mea, Pavlişcev a cheltuit-o pentru mine…

        — Cum? Numai zece mii de ruble? Strigă Ippolit.

        — Ei bine, prinţe, cum văd eu, nu prea eşti tare în aritmetică, sau eşti foarte tare să faci acum pe nepriceputul, îl apostrofă nepotul lui Lebedev.

        — Nu accept zece mii, declară Burdovski.

        — Ascultă, Antip, ce-ţi spun eu, primeşte! Îl îndemnă în şoapta desluşită boxerul, aplecându-se cu vioiciune pe la spatele scaunului lui Ippolit. Primeşte deocamdată atât, pe urmă vom mai vedea.

        — A-ascultă, domnule Mâşkin, vocifera Ippolit, înţelege că nu suntem nişte imbecili, cum au aerul a crede toţi musafirii dumitale. Coconetul acesta care ne priveşte cu zâmbete batjocoritoare şi, mai e şi domnul acela spilcuit (îl arătă pe Evgheni Pavlovici) pe care, bineînţeles, n-am onoarea să-l cunosc, dar despre care am auzit ceva vorbindu-se…

        — Daţi-mi voie, daţi-mi voie, domnilor; încă o dată, nu m-aţi înţeles! Întrerupse agitat prinţul. În primul rând, dumneata, domnule Keller, în articolul dumitale, ai exagerat mult importanţa averii mele; nici nu poate fi vorba de milioane, toată moştenirea nu reprezintă poate decât a opta sau a zecea parte din ceea ce vă închipuiţi voi. În al doilea rând, te înşeli când spui că întreţinerea mea în Elveţia a revenit la zece mii de ruble. Schneider primea şase sute de ruble pe an, iar pensiunea mea a fost plătită numai primii trei ani. Cât despre frumoasele guvernante pe care Pavlişcev mi le-ar fi adus de la Paris, ele n-au existat decât în închipuirea dumitale şi constituie deci încă o calomnie. După părerea mea, suma totală care a fost cheltuită cu mine e mult mai mică de zece mii de ruble, dar m-am oprit la cifra aceasta şi, pricepi dumneata, lichidând o datorie, nu-i puteam oferi mai mult domnului Burdovski, oricât de drag mi-ar fi el, fie chiar şi dintr-un sentiment de pură delicateţe, ca să nu creadă cumva că-i trimit banii aceştia ca pe o pomană şi nu pentru achitarea unei datorii. Nu înţeleg, domnilor, cum nu vă daţi seama de acest lucru! De altfel, intenţia mea era să-l recompensez pentru toate, oferindu-i după aceeadomnului Burdovski prietenia mea şi un ajutor efectiv pentru îndulcirea sorţii lui nefericite; e clar că el a fost înşelat, căci, altminteri, n-ar fi consimţit să se facă părtaş la o asemenea josnicie, cum a fost, de pildă, destăinuirea scandaloasă în privinţa mamei sale din articolul domnului Keller… În definitiv, domnilor, nu văd de ce vă supăraţi din nou? Aşa o să ajungem să nu ne mai înţelegem niciodată! De altfel, văd că am avut perfectă dreptate să trag asemenea concluzii! Chiar acum am avut dovada cea mai grăitoare că nu mă înşelasem, se străduia prinţul să-şi domolească ascultătorii, fără să-şi dea seama că vorbele lui îi iritau să mai mult.

        — Cum? Ce dovadă? Îl asaltară ei aproape cu spume la gură.

        — Mai întâi, am putut să-mi fac acum o părere foarte lămurită despre domnul Burdovski, văd bine cum este el… E un om inocent pe care însă toată lumea îl înşală! Un om care nu ştie să se apere. De aceea, trebuie să-l tratez cu toată îngăduinţa. În al doilea rând Gavrilă Ardalionovici – pe care-l însărcinasem cu lămurirea acestei chestiuni şi de la care n-am mai avut ştiri de multă vreme, dat fiind că am fost plecat într-o călătorie, iar după ce m-am reîntors la Petersburg am zăcut bolnav trei zile – Gavrilă Ardalionovici m-a înştiinţat, de îndată ce ne-am revăzut, acum o oră, că informându-se îndeaproape de toate intenţiile lui Cebarov, dispune de dovezi precise şi că, în concluzie, Cebarov este întocmai ceea ce am presupus eu. Ştiu, domnilor, că mulţi mă consideră un idiot. Întrucât am reputaţia unui om care îşi deschide uşor punga, Cebarov a crezut şi el că n-ar fi nici o greutate să mă pungăşească, speculând mai ales recunoştinţa pe care i-o păstrez lui Pavlişcev. Dar principalul e că… Ascultaţi, vă rog, domnilor, lăsaţi-mă să sfârşesc! Principalul e că domnul Burdovski nu este fiul lui Pavlişcev! Gavrilă Ardalionovici mi-a comunicat adineauri descoperirea asta, încredinţându-mă că dispune de probe incontestabile. Ei bine, cum vi se pare? E aproape de necrezut, nu-i aşa, după toate câte mi s-au înscenat până acum! Notaţi bine: dovezi absolut sigure! Eu personal încă nu sunt convins, vă asigur; pentru moment mă îndoiesc, pentru că Gavrilă Ardalionovici n-a avut încă timpul să-mi dea toate amănuntele; dar că Cebarov este o canalie nu încape nici cea mai mică îndoială acum! L-a indus în eroare pe bietul domn Burdovski, v-a tras pe sfoară pe dumneavoastră, domnilor, care aţi venit să vă susţineţi prietenul (căci e limpede că el are nevoie de sprijin, înţeleg prea bine acest lucru!); a abuzat de încrederea dumneavoastră ca să vă atragă într-o afacere murdară, pentru că în fond toată încercarea aceasta nu este altceva decât şantaj şi escrocherie.

        — Cum adică… Escrocherie? Ce înseamnă vorba asta, că nu este, fiul lui Pavlişcev”? Cum e cu putinţă?… Se auziră din toate părţile exclamaţii. Tot grupul lui Burdovski era vădit în culmea consternării.

        — Poţi să-i spui altfel decât escrocherie? Din moment ce se dovedeşte că domnul Burdovski nu este „fiul lui Pavlişcev”, reclamaţia lui constituie, nici mai mult nici mai puţin, o escrocherie în toată regula (dacă ar fi cunoscut,bineînţeles, adevărul!); adevărul e însă că şi el a fost înşelat! Tocmai de aceea insist asupra acestui punct ca să-l justific şi repet că naivitatea lui îl face demn de milă şi că nu poate rămâne fără sprijin, altminteri va apărea şi el ca un escroc în afacerea asta. Dar sunt convins că nu-şi dă seama de nimic! Şi eu am fost într-o asemenea situaţie înainte de a pleca în Elveţia; bolboroseam şi eu cuvinte incoerente; vrei să-ţi exprimi gândul şi nu poţi… Înţeleg asta; îl compătimesc mult pe domnul Burdovski şi-mi permit s-o spun, fiindcă şi eu sunt aproape ca dânsul şi deci mie îmi este îngăduit să vorbesc despre asta. Şi, în sfârşit, măcar că s-a lămurit acum că nu mai există nici un „fiu al lui Pavlişcev” şi că totul n-a fost decât o mistificare, eu nu-mi schimb hotărârea şi sunt gata să restitui totuşi zece mii de ruble în amintirea lui Pavlişcev. Oricum, am avut intenţia, înainte de reclamaţia domnului Burdovski, să donez banii aceştia pentru o şcoală, în memoria lui Pavlişcev, dar o voi cinsti, cred, tot aşa de bine oferindu-i cele zece mii de ruble domnului Burdovski, pentru că domnul Burdovski, chiar dacă nu este „fiul lui Pavlişcev”, a fost pus oarecum în situaţia de a rămâne ca un fel de „fiu al lui Pavlişcev”, fiindcă a fost şi el crunt înşelat şi a crezut sincer că este într-adevăr fiul lui Pavlişcev. Ascultaţi-l, aşadar, domnilor, pe Gavrilă Ardalionovici; trebuie să punem capăt acestei neînţelegeri; nu vă supăraţi şi luaţi loc! Gavrilă Ardalionovici ne va explica îndată totul şi chiar eu, personal, mărturisesc, sunt foarte curios să aflu lucrurile în amănunt. Mi-a spus de altfel că s-a deplasat şi la Pskov pentru a o vizita pe mama dumitale, domnule Burdovski, care e în viaţă şi deci n-a murit, aşa cum te-au constrâns să scrii în acel articol… Dar luaţi loc, domnilor, luaţi loc!

        Prinţul se aşeză, reuşind în sfârşit să-i facă pe însoţitorii turbulenţi ai domnului Burdovski să-şi reia locurile. În timpul ultimelor zece sau douăzeci de minute, sâcâit de repetatele întreruperi, prinţul ricase glasul şi se înfierbântase într-un grad cu totul neobişnuit pentru felul lui de a fi: vorbea repede, pasionat, căutând să-i facă pe toţi să-l asculte şi să-l înţeleagă şi, bineînţeles, a avut mai pe urmă de regretat amar unele cuvinte care-i scăpaseră în focul peroraţiei. Dacă n-ar fi fost provocat şi chiar silit să-şi iasă din fire, nu şi-ar fi permis să formuleze atât de pripit şi pe faţă unele aprecieri şi presupuneri prea hazardate şi cam indiscrete. Dar, de îndată ce se aşeză, o sfâşietoare remuşcare îi îndurera inima. În afară de faptul că îl „jignise” pe Burdovski declarând de faţă cu martori că îl socotea atins de boala de care şi el se tratase în Elveţia, îşi mai reproşa felul brutal şi imprudent în care a procedat, oferindu-i cele zece mii de ruble, destinate şcolii, ca o pomană şi, ce e mai grav, în prezenţa lumii. „Ar fi trebuit să aştept până mâine şi să-i ofer banii aceştia între patru ochi, se gândea prinţul, iar acum te pomeneşti că-i prea târziu şi nu se mai poate repara nimic! Da, sunt un idiot, un adevărat idiot!”, îşi zise el, sub apăsarea unui sentiment penibil de ruşine.

        Gavrilă Ardalionovici, care până atunci se ţinuse deoparte şi nu deschisese gura, veni la invitaţia prinţului lângă dânsul şi îşi începu calm şi răspicat raportul cu privire la rezultatele cercetărilor şi demersurilor întreprinseîn executarea misiunii ce-i fusese încredinţată. Toate discuţiile încetară dintr-o dată. Toată lumea şi mai ales însoţitorii lui Burdovski, ascultară cu o vădită curiozitate.