V.

        Prinţul ajunse târziu la Epancin, abia pe la două şi jumătate şi nu-l mai găsi pe general acasă. Lăsându-şi cartea de vizită, hotărî să-l caute pe Kolea la hotelul „Balanţa” şi eventual, dacă nu l-ar găsi acolo, să-i lase un bileţel. La „Balanţa” i s-a spus că Nikolai Ardalionovici a ieşit de dimineaţă, dar a lăsat vorbă, pentru cazul când cineva ar întreba de dânsul, că se va întoarce pe la ora trei. Dacă însă până la trei şi jumătate nu se va întoarce, înseamnă că a plecat la Pavlovsk, la vila generălesei Epancina şi că deci va lua masa acolo. Prinţul hotărî să-l aştepte şi cu acest prilej să îmbuce ceva.

        Până la trei şi jumătate, Kolea nu se întoarse şi nici la patru. Prinţul ieşi din hotel şi porni în neştire pe stradă, fără să se întrebe încotro anume merge. La începutul verii se-ntâmplă uneori la Petersburg să se statornicească, pentru foarte scurtă vreme de altfel, un timp minunat, cu zile însorite, calde, senine. Se nimerise tocmai să fie una dintre aceste zile rare. Câtva timp prinţul rătăci fără nici un ţel. Nu cunoştea bine oraşul. Uneori se oprea la câte o răscruce. În faţa unor clădiri, într-o piaţă, pe un pod; la un moment dat intra într-o cofetărie, ca să mai răsufle puţin. Câteodată se apuca să cerceteze cu multă curiozitate trecătorii, dar de cele mai multe ori nu dădea nici o atenţie nimănui şi nici nu băga de seamă pe unde umblă. Trăia clipe grele, de mare nelinişte şi de încordare chinuitoare şi instinctiv căuta singurătatea. Simţea nevoia să fie singur şi de a se lăsa în voia acestui supliciu moral, rămânând absolut pasiv la toate, fără a mai căuta vreo soluţie sau ieşire. Refuza cu dezgust să rezolve avalanşa de nedumeriri care-i dădeau năvală în suflet, înecându-i întreaga fiinţă. „În definitiv, ce vină am eu în toate astea?” mormăi el ca pentru sine, aproape fără să-şi dea seama de înţelesul cuvintelor sale.

        Pe la ora şase se pomeni păşind pe peronul gării de unde pornea linia de cale ferată Petersburg – Ţarskoie Selo. Singurătatea îi deveni insuportabilă. Un nou imbold îi încălzi deodată inima şi pentru o clipă risipi cu lumina-i sclipitoare bezna în care tânjea şi se zbătea sufletul lui chinuit. Scoase un bilet pentru Pavlovsk şi aşteptă cu nerăbdare momentul plecării. Dar, fără îndoială, ceva îl urmărea, ceva real şi nu o nălucire fantastică, cum poate ar fi fost dispus s-o creadă de la început. În momentul când trebuia să urce în vagon, aruncă deodată biletul pe care-l cumpărase şi părăsi în grabă gara, adâncit în gânduri. Câtva timp după aceea, în stradă, parcă îşi aduse aminte de ceva, ca şi când s-ar fi dumerit brusc asupra unui lucru deosebit de straniu, ce de prea multă vreme îl obseda. Avu conştiinţa subită a unei preocupări care-l obsedase de mult timp, dar de care nu-şi dăduse seama până atunci; de vreo câteva ceasuri, încă la „Balanţa” sau poate înainte de a fi ajuns acolo, se pomeni deodată că începe să caute ceva cu privirea înjur. Pe urmă uita de asta un timp oarecare, o jumătate de oră sau mai mult, ca după aceea să privească iarăşi neliniştit şi iscoditor în toate părţile.

        În clipa în care îşi dădu seama de preocuparea aceasta bolnăvicioasă, până atunci absolut inconştientă şi care de atâta timp se încuibase în el, în memoria lui se deşteptă brusc şi o altă amintire, ce i se păru acum extrem de interesantă; îşi aminti anume că-n momentul când observase că tot caută ceva împrejurul lui, stătea pe trotuar, în faţa vitrinei unei prăvălii şi cerceta cu multă atenţie şi curiozitate mărfurile expuse în vitrină. O dorinţă nestăvilită îl îndemna acum să verifice numaidecât: stătuse el cu adevărat, mai adineauri (poate să fi trecut doar cinci minute de atunci), în faţa ferestrei acelei prăvălii sau i se năzărise numai? Să nu fie vreo confuzie la mijloc! Exista în realitate acea prăvălie cu mărfurile văzute în vitrină sau nu? Pentru că, într-adevăr, arc astăzi o stare deosebit de bolnăvicioasă, asemănătoare aceleia care preceda altă dată crizele lui de epilepsie. Ştia că în perioada premergătoare acestor momente devenea extrem de distrat şi că adesea confunda lucrurile şi persoanele atunci când nu izbutea să şi le fixeze mai cu atenţie. Dar mai avea un motiv pentru care ar fi vrut în mod special să se convingă dacă într-adevăr se oprise sau nu în faţa prăvăliei – printre obiectele expuse în vitrină era unul pe care îl cercetase în mod deosebit şi-l evaluase chiar la preţul de şaizeci de copeici, lucru de care-şi aducea perfect de bine aminte cu toată tulburarea şi dezordinea în idei. Prin urmare, dacă prăvălia aceasta exista cu adevărat şi dacă obiectul cu pricina se află în vitrină printre articolele expuse, înseamnă că tocmai acest obiect îl determinase să se oprească. Înseamnă că obiectul acesta prezenta pentru el un interes atât de mare, încât îi atrăsese atenţia chiar şi într-un asemenea moment de cumplită confuzie sufletească în care se afla atunci când a părăsit gara. Mergea fixând cu o privire chinuită vitrinele din partea dreaptă a trotuarului şi inima-i bătea puternic de emoţie şi nerăbdare. Dar iată şi prăvălia, a găsit-o în sfârşit! Se depărtase de ea cu vreo cinci sute de paşi, când i-a venit ideea să se întoarcă. Iată şi obiectul acela de şaizeci de copeici., Ei, da, fireşte, nu face mai mult de şaizeci de copeici!” îşi spuse prinţul zărindu-l şi începu să râdă. Dar râsul lui avea ceva isteric în el; simţi o apăsare grea pe suflet. Îşi aduse aminte foarte precis acum că exact în locul acesta, stând în faţa acestei vitrine, se întorsese brusc şi atunci, ca mai adineauri, a surprins asupra sa ochii lui Rogojin. Încredinţându-se deci că nu se înşelase (lucru de care, de altfel, fusese convins şi înainte de această verificare), se depărta în grabă de prăvălie. Toate acestea se cereau neapărat gândite şi cât mai repede; îi era limpede acum că nici ceea ce i se întâmplase în gară n-a fost o năzărire, ci un fapt absolut real şi de bună seamă strâns legat de starea lui de nelinişte anterioară. Dar şi de data aceasta un dezgust lăuntric, groaznic şi de neînfrânt îl covârşi, făcându-l să renunţe de a mai reflecta; nu mai era în stare să cugete la cele petrecute şi gândurile lui se îndreptară cu totul în altă parte.

        Se gândea mai ales la faptul că în momentele de accentuare a bolii imediat premergătoare crizei de epilepsie (în cazul când aceasta se producea în stare de veghe), exista un grad de încordare maximă, când în starea lui de totală descurajare, de adâncă depresiune sufletească, interveneau brusc câteva clipe în cursul cărora creierul parcă i se înflăcăra fulgerător şi toate resorturilelui vitale, încordându-se cu o forţă extraordinară, se declanşau într-un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate aproape înzecită în clipele acelea cu intermitenţe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea şi inima. Toate fră-măntările, tot zbuciumul, toate îndoielile lui păreau că se împrăştie dintr-o dată, topindu-se într-o armonie desăvârşită, într-o linişte senină plină de bucurii şi speranţe, de supremă înţelepciune şi de o conştiinţă deplină a finalităţii. Dar momentele acestea de luciditate, sclipirile acestea nu erau decât presentimentul secundei finale (niciodată nu dura mai mult de o secundă), cu care se anunţa atacul propriu-zis. Secunda aceea era, desigur, insuportabilă. Meditând mai târziu, după criză, asupra acestui moment culminant, prinţul îşi spunea adesea că, de fapt, toate aceste clipe fulgerătoare şi sclipiri de supremă autopercepere senzitivă şi de intensă conştiinţă de sine şi deci şi de „trăire superioară” nu sunt altceva decât simptome de boală, tulburări ale stării normale, iar dacă este aşa, nu mai poate fi vorba de o trăire superioară, ci, dimpotrivă, de una de ordin cu totul inferior; şi totuşi, ajunse în cele din urmă la o concluzie paradoxală: „în definitiv, ce importanţă are că e o stare de boală? Hotărî el în sfârşit. Ce-mi pasă mie că este o tensiune anormală, de vreme ce rezultatul, minutul acela de trăire, evocat şi analizat apoi în stare normală, după acces, se dovedeşte a fi în cel mai înalt grad armonie şi frumuseţe, oferă o senzaţie euforică, nemaiîncercată şi nebănuită până atunci, o senzaţie de plenitudine, de echilibru, de împăcare, senzaţia contopirii, într-un elan extatic de rugă, cu cea mai sublimă sinteză a vieţii?” Această formulare nebuloasă, i se părea totuşi îndeajuns de explicită, atât doar că-i exprima deocamdată prea slab gândul. În ce priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr „frumuseţe şi rugă”, că ar fi chiar „sinteză sublimă a vieţii”, nu putea avea nici cea mai mică îndoială, nici să admită măcar posibilitate unei îndoieli. Căci părea exclus ca viziunea acelui moment să fi fost numai o halucinaţie provocată de haşiş, de opiu sau alcool care umilesc raţiunea şi stâlcesc sufletul, nălucire cu totul anormală şi aberantă. Despre asta putea să-şi dea seama foarte bine după ce trecea criza. Clipele acelea nu erau decât o activitate extraordinar de intensă a conştiinţei de sine, dacă ar fi să definim această stare cât mai scurt – conştiinţă de sine şi totodată cea mai nemijlocită atotpercepere senzorială. Dacă în secunda aceea, adică în ultima clipă conştientă dinaintea accesului, apuca să-şi spună lămurit şi în deplină cunoştinţă de cauză: „Da, pentru clipa aceasta, merită să-ţi dai viaţa!”, fără îndoială că singură această clipă preţuia cât o viaţă întreagă. De altfel, aspectul dialectic al concluziei sale nu-l preocupa câtuşi de puţin: prostraţia, destrămarea sufletească, idiotizarea apăreau ca o urmare evidentă a acestor „clipe sublime”…Nu s-ar fi încumetat, de bună seamă, să-şi susţină punctul de vedere într-o eventuală discuţie teoretică. Îşi dădea seama că această concluzie la care a ajuns, cu alte cuvinte, ceea ce gândea el despre minutul acela, conţinea desigur o eroare şi totuşi realitatea senzaţiei încercate îi punea cugetul la grea încercare. Ce poate fi mai de netăgăduit decât realitatea faptului însuşi? Căci faptul în sine se petrecuse; în timpul secundei aceleia, el apucase doar să-şi spună că prin fericirea nemăsurată pe care o simţise din plin, secunda aceasta putea să preţuiască cât o viaţă întreagă. „În momentul acela, cum îi spunea el într-o zi lui Rogojin în timpul nenumăratelor întâlniri de la Moscova, în momentul acela se pare că încep să pătrund semnificaţia extraordinară a cuvântului, potrivit căruia: timpul nu mai merge. Mă gândesc, adăugă el zâmbind, că este o secundă aidoma aceleia în care nici nu apucase să se verse apa din ulciorul răsturnat de epilepticul Mahomed, în timp ce acesta izbutise să cuprindă într-o privire toate locaşurile lui Allah.” Da, da, la Moscova stătuse de multe ori de vorbă cu Rogojin şi acesta n-a fost singurul subiect a conversaţiilor lui intime. „Rogojin a mărturisit adineauri că i-a fost atunci ca un frate; şi a spus-o azi pentru prima oară”, a conchis prinţul în gând.

        Medita la toate astea stând pe o bancă, sub un copac, în Letnâi. Era pe la şapte seara. Parcul rămăsese pustiu; o umbră întunecoasă învălui pentru un moment soarele în asfinţit. Căldura înăbuşitoare prevestea furtună. Era ceva ispititor în dispoziţia aceasta contemplativă în care se complăcea acum. Se crampona, prin noianul de amintiri şi raţionamente, de orice obiect din afară şi asta îl distrăgea; se străduia din răsputeri să uite ceva, ceva prezent şi esenţial, dar, la cea dintâi privire aruncată în jur, îi revenea de îndată acelaşi gând sumbru, un gând chinuitor, ca o obsesie, de care ar fi vrut să scape. Îşi aminti la un moment dat că mai adineauri, mâncând la restaurant, discutase cu chelnerul despre un asasinat foarte ciudat, întâmplat de curând şi care stârnise o mare vâlvă. Dar de-abia îşi aminti de asta şi un nou impuls lăuntric schimbă brusc cursul gândurilor lui.

        O dorinţă extraordinară, nestăpânită, un fel de tentaţie de neînvins îi încleşta deodată voinţa. Se ridică de pe bancă, părăsi grădina şi porni automat spre cartierul Peterburgskaia Storona. Mai înainte, pe cheiul Nevei, îl rugase pe un trecător să-i arate în ce parte vine cartierul acesta de dincolo de Neva. Omul i-a explicat cum să ajungă acolo; dar atunci el renunţase să se mai ducă. De altfel, ştia că n-avea rost să mai meargă astăzi acolo. Adresa o avea de mult şi putea găsi uşor locuinţa rudei lui Lebedev, dar era aproape sigur că nu o va găsi acasă. „A plecat cu siguranţă la Pavlovsk; altfel, Kolea mi-ar fi lăsat o vorbă la «Balanţa», cum ne învoiserăm.” De aceea, nu pentru a o vedea pe dânsa se ducea acum acolo, fireşte. O curiozitate bolnăvicioasă, chinuitoare, îl îmboldea acum, ca o tentaţie. Căci un gând, o idee subită şi cu totul nouă, îi încolţi în minte…

        Pentru el însă era prea de ajuns faptul că pornise şi, mai ales, că ştia unde se duce; peste puţin timp mergea absorbit de gânduri, fără să mai observe pe unde trece. Cugetând mai departe la, ideea lui subită”, îi reveni deodată senzaţia de silă, de apăsare insuportabilă.

        Cu o dureroasă încordare a atenţiei, observa tot ce i se ivea înaintea ochilor, privea cerul, Neva. Intră la un moment dat în vorbă cu un copilaş întâlnit în drum. Poate că şi starea lui premergătoare crizei de epilepsie se intensifica din ce în ce mai mult. Se pare că furtuna, care se simţea de mult învăzduh, se apropia ameninţător. Când şi când se auzeau răbufnind tunete îndepărtate. Aerul devenise înăbuşitor…

        Dar iată că acum începu să-i revină în minte, precum revine uneori, ca o obsesie absurdă, un laitmotiv muzical plicticos, chipul nepotului lui Lebedev, pe care-l văzuse mai devreme. Mai ciudat însă era faptul că-i apărea sub înfăţişarea ucigaşului de care amintise Lebedev prezentându-i-l pe acest nepot al său. Într-adevăr, citise şi el, nu de mult, despre acest asasinat. De altfel, de la întoarcerea lui în Rusia, citise şi auzise povestindu-se numeroase cazuri de acest fel, iar în ultimul timp urmărea cu multă perseverenţă acest aspect din viaţa ţării. Chiar şi astăzi, intrând în vorbă cu chelnerul care-i servise masa la prânz, a arătat un interes deosebit, stăruind să afle cât mai multe amănunte despre acest asasinat al Jemarinilor. Îşi aduse aminte acum că omul se declarase de acord cu el în privinţa acestui caz. Îşi mai aminti şi de figura chelnerului; nu era prost deloc, cu scaun la cap şi măsurat la vorbă, dar, la drept vorbind, „numai Dumnezeu ştie ce fel de om este. E greu să pătrunzi în sufletul unor oameni necunoscuţi, într-o ţară pe care abia începi s-o cunoşti”…Şi totuşi, începuse să creadă cu toată tăria în însuşirile minunate ale sufletului rusesc. „O, câte lucruri noi, cu totul nebănuite, neaşteptate şi nemaiauzite aflase el în timpul acestor şase luni! Dar sufletul altuia e o taină greu de pătruns; tot astfel şi sufletul rus e o enigmă, pentru multă lume – o enigmă de nepătruns. Iată el, de pildă, de atâta vreme se află în relaţii strânse cu Rogojin, relaţii de prietenie, raporturi frăţeşti – şi totuşi, ar putea oare să susţină că-l cunoaşte pe Rogojin? Şi când te gândeşti ce haos, ce dezlănţuire neînfrânată şi câtă ticăloşie există uneori în tot ce se petrece în jurul lui! Şi ce individ respingător, înfumurat şi plin de sine mai e şi nepotul acesta al lui Lebedev! Dar ce-i cu mine? (îşi continuă prinţul reflecţiile.) Parcă el este acela care a ucis cele şase fiinţe? Mi se pare că încep să le cam încurc… Ciudat. Simt că-mi vâjâie capul… Dar ce faţă simpatică şi fermecătoare avea fata cea mai mare a lui Lebedev, aceea care ţinea copilul în braţe, ce expresie de nevinovăţie aproape copilărească şi ce râs cristalin! E ciudat că uitase aproape cu desăvârşire acest chip şi nu-şi adusese minte de el decât abia acum. Şi Lebedev, care se răţoieşte la ai lui bătând din picior, deşi, probabil, îi adoră pe toţi. Dar ceea ce-i şi mai neîndoielnic, aşa cum doi ori doi fac patru, e că acest Lebedev îşi adoră nepotul!

        Dar ce i-o fi venit deodată să-i judece pe toţi cu atâta neîndurare? Şi tocmai el, care i-a văzut astăzi pentru prima oară, tocmai el să pronunţe o sentinţă atât de categorică? Lată, Lebedev, de pildă, nu-i apăruse astăzi ca o adevărată enigmă? Se aştepta el oare să descopere un astfel de om în Lebedev? Parcă aşa îl cunoscuse şi şi-i închipuise pe Lebedev până acum? Lebedev şi contesa Du Barry – Dumnezeule! Totuşi, dacă Rogojin va ucide, cel puţin o va face cu mai multă socoteală. Un instrument comandat anume, după un desen conceput dinainte şi şase persoane răpuse în stare de delir! Parcă Rogojin ar avea un instrument comandat dinainte, după un anumit desen… El are… Dar ce… E un lucru hotărât că Rogojin va ucide neapărat?!” tresări deodată prinţul. „Nu e oare o crimă, o josnicie din partea mea să-mi treacă măcar prin minte asemenea presupuneri!” exclamă el şi sângele îi năvăli în obraz de ruşine. De uimire rămăsese încremenit în mijlocul drumului. I se perindară deodată, în închipuire, toate întâmplările din ziua aceea; momentele trăite adineauri în gara Pavlovski şi, mai înainte, în gara Nikolaevski; şi întrebarea pe care i-o pusese lui Rogojin pe faţă cu privire la ochii aceia; şi crucea lui Rogojin pe care o purta acum la piept; şi binecuvântarea bătrânei sale mame, la care îl dusese ţinându-l de mână, şi, în sfârşit, îmbrăţişarea aceea înfrigurată de pe scară şi acea renunţare supremă a lui Rogojin – iar acum, după toate astea, să se surprindă căutând mereu ceva împrejur şi această prăvăiie şi acest obiect… Ce josnicie! Şi după toate cele petrecute, e în stare să se ducă acolo cu un „scop anumit”, mânat de „o idee nouă, subită”!

        Cuprins de disperare şi de o suferinţă sfâşietoare, prinţul voi să ajungă cât mai degrabă în camera lui de la hotel; se întoarse din mers şi porni înapoi; dar după un minut se opri, mai chibzui puţin şi reluă drumul iniţial.

        De altfel, ajunsese de mult în cartierul Peterburgskaia Storona şi era aproape de casa cu pricina; acum doar nu se mai ducea acolo cu scopul de adineauri, cu acea „idee neaşteptată”…Şi nici nu se putea să fie altfel! Da, e limpede că-i revine boala; în privinţa asta nu mai avea nici o îndoială; şi nu era exclus ca accesul să survină chiar astăzi. Apropierea crizei explica totul; şi această întunecare a mintii şi ivirea, ideii” care îl obseda. Dar acum întunericul s-a destrămat, demonul e alungat, îndoielile s-au risipit, în inimă i s-a revărsat o nespusă bucurie! Doar n-o mai văzuse pe ea de atâta timp, trebuie s-o vadă negreşit, şi… ar fi vrut să-l întâlnească pe Rogojin acum; l-ar fi luat de braţ şi ar fi mers împreună… Inima lui e curată; parcă ar putea fi rivalul lui Rogojin? Mâine se va duce chiar el să-i spună lui Rogojin că a văzut-o; pentru ce altceva venise cu atâta grabă la Petersburg, cum zicea adineauri şi Rogojin, dacă nu pentru a o vedea pe dânsa? Poate totuşi o va găsi acasă, nu-i deloc sigur că a plecat la Pavlovsk.

        Da, totul între ei trebuie să fie limpezit, ca să se înţeleagă dintr-o singură privire, să nu mai existe asemenea renunţări chinuite şi pătimaşe ca aceea a lui Rogojin de adineauri, ca totul să se petreacă deschis, liber… Înălţător. Oare sufletul lui Rogojin este incapabil de asemenea elanuri, nu râvneşte spre lumină? Zice că o iubeşte într-altfel, că nu-i animat de compasiune, că „nu simte nici un fel de milă”…E drept că după aceea a mai adăugat: „Mila ta e poate mai pârdalnică decât dragostea mea”…E cert că se ponegreşte degeaba. Hm!… Rogojin s-a apucat să citească o carte! Dar însuşi faptul acesta nu-i un semn de „milă” sau, cel puţin, un început de „milă”? Numai simpla prezenţă a acestei cărţi nu dovedeşte oare că îşi dă foarte bine seama de caracterul raporturilor sale cu dânsa? Dar mărturisirile lui de adineauri? Nu, nu. Aici e ceva mult mai adânc decât o simplă pasiune? Parcă faţa ei e din acelea care pot să insufle numai iubirea pătimaşă? Şi cum ar putea, mai ales acum. Chipul acesta să inspire patima? Când, de fapt, vederea lui provoacă mai mult suferinţă şi un sentiment de nemărginită milă care îţi răscoleşte sufletul, când… Şi amintirea vie a acestui chip chinuit făcu să se strângă de o durere sfâşietoare inima prinţului.

        Da, sfâşietoare! Îşi aminti cât suferise nu de mult, când a început să observe pentru prima oară la ea semnele nebuniei. Simţise că era gata să-l cuprindă deznădejdea. Şi cum de a putut s-o lase să plece atunci de la el ca să fugă la Rogojin? Ar fi trebuit să alerge după ea, în loc s-aştepte ştiri despre fugară. Dar… E cu putinţă oare ca Rogojin să nu-şi fi dat încă seama că e nebună? Hm… Rogojin vede peste tot numai porniri pătimaşe! Şi ce gelozie absurdă! Ce a vrut să spună adineauri cu presupunerea aceea a lui? (Aici prinţul simţi deodată că roşeşte şi un fior ciudat făcu să-i tresalte inima.)

        Dar ce rost are acum să-şi mai aducă aminte de toate astea? Amândoi sunt deopotrivă de nebuni şi ea şi Rogojin. În ce-l priveşte pe el personal – ar fi absurd, aproape crud şi neomenos din parte-i, să se lase pradă unei iubiri pătimaşe pentru această femeie. Da, da! Rogojin se ponegreşte degeaba; căci are o inimă generoasă, capabilă şi de suferinţă şi de compătimire. Când va afla tot adevărul şi când se va convinge cât este de plâns această făptură cu mintea zdruncinată, aproape dementă – nu-i va ierta el oare atunci tot ce se petrecuse, toate suferinţele pe care le-a îndurat din pricina ei? Nu-i va deveni oare slujitor supus, frate, prieten, ocrotitor? Înţelegerea plină de compasiune îl va lumina şi-i va îndruma paşii. Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate. O, cât de vinovat se simte el în faţa lui Rogojin. Vina lui nu are iertare şi îl dezonorează. Aşadar, nu „sufletul rusesc este o enigmă de nepătruns”, ci propriul lui suflet rătăceşte în beznă, dacă a fost în stare să-şi închipuie o asemenea monstruozitate? Pentru câteva cuvinte calde şi sincere, pornite din adâncul inimii, pe care i le-a spus la Moscova, Rogojin îl socoate drept un frate, iar el… Dar toate astea nu sunt decât efectul bolii, al unei stări halucinante. Totul se va lămuri în curând!… Cu ce aer întunecat a spus Rogojin adineauri că-şi „pierde credinţa”! Omul acesta suferă probabil groaznic. Zice că-i place „să privească acel tablou”; şi, de fapt, o face nu pentru că realmente îi place tabloul, ci pentru că simte o nevoie organică de a-l privi. Rogojin nu-i numai un suflet pasionat; e şi om de acţiune totuşi, un luptător; vrea să-şi recâştige prin luptă credinţa rătăcită. În momentul de faţă, el resimte atât de dureros, atât de chinuitor lipsa unei credinţe. Are nevoie de ea ca de aer, ca de apă!… Da! Omul are nevoie să creadă în ceva! Să creadă în cineva! Şi ce curios e totuşi tabloul acela al lui Holbein! Dar iată şi strada! Asta trebuie să fie casa; exact – numărul 16, proprietatea secretarei de colegiu Filisova”…Aici! Prinţul sună şi întrebă de Nastasia Filippovna.

        Îi răspunse chiar stăpâna casei că Nastasia Filippovna e plecată de dimineaţă la Pavlovsk, la Daria Alekseevna, „şi se poate întâmpla să rămână acolo câteva zile chiar”…Filisova era o femeie de vreo patruzeci de ani, scundă, cu o faţă ascuţită şi ochi vioi, iar privirea-i şireată avea în ea ceva iscoditor. La întrebarea ei cum îl cheamă, pusă cu un aer misterios, prinţul mai întâi nu-irăspunse nimic, apoi se răzgândi şi, întorcându-se din drum, o rugă stăruitor să-i comunice Nastasiei Filippovna că a căutat-o prinţul Mâşkin. Femeia îl ascultă cu atenţie încordată şi faţa ei, luând o expresie de complicitate, părea că spune: „Nici o grijă, am înţeles prea bine”…Se vedea că numele prinţului produse asupra ei o impresie dintre cele mai puternice. Acesta o fixă câteva clipe cu privirea pierdută, apoi se întoarse brusc şi porni spre hotelul la care a trăsese. Acum însă arăta cu totul altfel de cum era în momentul când sunase la poarta cumnatei lui Lebedev. În el se produse iarăşi, fulgerător, o schimbare extraordinară; păşea clătinându-se, palid la faţă, pradă unui zbucium chinuitor, genunchii îi tremurau şi un zâmbet vag, pierdut, rătăcea pe buzele-i învineţite; ideea lui subită” s-a confirmat brusc, dovedindu-se a fi o realitate… Şi iată-l din nou subjugat demonului său!

        Să fi fost într-adevăr o confirmare? Era ceva din domeniul realului? Pentru ce acest tremur, această sudoare rece şi înfrigurare de beznă în suflet? Oare pentru că zărise chiar acum, din nou, ochii aceia? Dar nu părăsise el Grădina de vară anume ca să-i vadă! Doar în asta consta „ideea lui subită”! Simţise o dorinţă nestăpânită să vadă numaidecât „ochii de adineauri”, pentru a se convinge definitiv că-i va întâlni negreşit acolo, lângă casa aceea. A fost dorinţa lui arzătoare care îl împinsese să facă acest drum şi atunci de ce l-a surprins, l-a zguduit într-atât faptul de a-i fi zărit aievea în locul acesta? Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la asta! Ei da, erau exact aceiaşi ochi (că erau exact aceiaşi nu mai încăpea acum nici o îndoială), care-l săgetaseră din mulţime, pe peronul gării Nikolaevski, în dimineaţa aceasta, în momentul când cobora din trenul de Moscova; aceiaşi (dar absolut aceiaşi!) pe care cu câteva ceasuri mai târziu, la Rogojin, în timp ce se aşeza pe scaun, îi surprinse pe la spate ţintuiţi asupra lui. Rogojin negase atunci! Şi-ai cui erau ochii aceia, mă rog?” a întrebat el cu un surâs crispat şi înfiorător de rece. Iată de ce, la gara liniei locale spre Ţarskoie Selo – când era gata să se urce în vagon ca să meargă la Aglaia, ivindu-i-se din nou ochii aceştia pentru a treia oară în acea zi, prinţul avu o dorinţă arzătoare să se îndrepte spre Rogojin şi să-i spună tocmai lui „ai cui erau ochii aceia”! Dar fugi în neştire din gară şi nu-şi veni în fire decât în faţa prăvăliei aceleia de cuţite, când se surprinse preţăluind la şaizeci de copeici un obiect cu mânerul din corn de cerb. Un demon straniu, înspăimântător, pusese definitiv stăpânire pe el şi nu-l mai lăsa în pace. Şi în timp ce prinţul, cu gândurile rătăcite, şedea în Grădina de vară pe bancă, sub un tei, demonul acesta îi şopti că dacă Rogojin se înverşunează de dimineaţă să-l spioneze şi să-l pândească la orice pas, văzând că el n-a luat trenul pentru Pavlovsk (o descoperire, desigur zguduitoare pentru dânsul), se va duce cu siguranţă şi poate de-a dreptul acolo, la casa aceea din Peterburgskaia Storona, ca să-l pândească pe el, Mâşkin, care în dimineaţa asta chiar i-a dat cuvântul de onoare că nu va încerca „s-o mai vadă” şi că, de fapt, „nu pentru asta venise la Petersburg”…Şi iată-l smucindu-se febril de pe bancă şi pornind grăbit spre casa aceea; de ce atunci să se mire că îl întâlneşte acolo pe Rogojin? Avea în faţa lui un om nefericit, cufundat într-o neagră disperare, pe deplin explicabilăînsă. Şi omul acesta atât de nenorocit nici măcar nu căuta să se mai ascundă. Da, mai adineauri Rogojin negase, minţise, dar la gară aproape că renunţase să se mai scundă. Mai degrabă se putea spune că el, prinţul, încerca să se eschiveze. Iar acum îl găsea pe Rogojin postat în faţa casei acesta, la vreo cincizeci de paşi distanţă, pe celălalt trotuar, aşteptând cu braţele încrucişate. Nu putea să-şi închipuie că rămâne nevăzut şi părea că se aşezase acolo anume ca să fie zărit. Stătea ca un acuzator, ca un judecător şi nu ca… Şi nu ca cine, adică?

        Dar pentru ce, în loc să se îndrepte spre dânsul, el, prinţul, o luă din loc, prefăcându-se că nu-l vede, cu toate că privirile lor se încrucişară. (Da, ochii lor s-au întâlnit! Şi ei s-au privit o clipă.) Nu se gândise chiar el, cu puţin înainte, să-l ia de braţ şi să se ducă împreună acolo? Nu-şi propusese el să meargă a doua zi să-i spună că a fost la dânsa? Oare adineauri, ajuns aproape la jumătatea drumului, nu învinsese demonul din el, simţind cum sufletul i se umple de o bucurie neaşteptată? Dar poate că, într-adevăr, era ceva în Rogojin, în chipul lui de astăzi, adică în comportarea, în vorba, în gesturile şi în privirile lui, ceva de natură să îndreptăţească înspăimântătoarele presimţiri ale prinţului şi odioasele insinuări ale demonului său? Ceva ce sare în ochi dintr-o dată, dar e greu de analizat şi de redat, ceva ce nu poate fi explicat şi justificat logic şi care totuşi, în pofida acestei greutăţi şi imposibilităţi, produce o impresie puternică, absolut închegată, transformându-se fără voie într-o certitudine…

        Adică ce fel de certitudine? (O, cât îl făcea să sufere pe prinţ monstruozitatea, caracterul „umilitor” al acestei certitudini, al acestui „presentiment josnic” şi cât îşi reproşa el acest lucru!) „Spune, dacă poţi, ce fel de certitudine? Îşi repeta el neîncetat cu un accent de imputare şi sfidare. Formulează-ţi tot gândul, cutează să ţi-l exprimi limpede, precis, fără înconjur! Sunt un mizerabil! Repeta el exasperat şi roşu de ruşine. Cu ce ochi aş mai putea eu să mă uit la acest om de azi înainte! A, ce cumplită zi, Dumnezeule! Ce coşmar!”

        Şi a fost un moment, către sfârşitul acestui drum lung şi chinuitor de întoarcere din cartierul Peterburgskaia Storona, când prinţul simţi deodată o dorinţă irezistibilă de a se duce imediat la Rogojin şi, aşteptându-i reîntoarcerea, să-l îmbrăţişeze apoi scăldat în lacrimi de ruşine şi să-i spună totul, punând capăt o dată pentru totdeauna acestei situaţii. Cu aceste gânduri, se pomeni deodată în faţa hotelului. Cât îi displăcuse chiar de la început hotelul acesta, coridoarele lui, clădirea în întregime, camera pe care o ocupa! De mai multe ori, în timpul zilei, se gândise cu dezgust că va trebui să se întoarcă acolo… „Dar ce am, de am ajuns ca o femeie isterică, să cred astăzi în tot felul de presentimente!” se gândi el batjocoritor şi enervat, oprindu-se în faţa porţii. Un nou val de ruşine copleşitoare, de disperare aproape, îl ţintui locului chiar în momentul când trebuia să păşească pe poartă. Aşa se întâmplă uneori cu oamenii loviţi neaşteptat de o amintire insuportabilă, legată de un sentiment puternic de ruşine: se opri brusc în loc, pentru un moment. „Da, sunt un om fără inimă, un laş!” repetă el posomorit şi dădu să intre, dar… se opri din nou.

        Sub bolta acelei porţi, unde nu pătrundea prea multă lumină, acum era întuneric beznă; norul negru de furtună care între timp învăluise cerul, înghiţind ultimele reflexe ale înserării, acum, în momentul când prinţul ajunse în faţa clădirii, se revărsă într-o ploaie torenţială. În clipa când dădu să pătrundă sub bolta porţii şi apoi se opri brusc în loc, prinţul se afla exact la intrarea în gang. Şi deodată zări profilându-se în semiîntuneric, mai în fund, chiar în faţa scării ce duce în interiorul hotelului, silueta unui om. Omul acesta părea că stă la pândă, făcându-se nevăzut în aceeaşi clipă. Prinţul n-avu cum să-l cerceteze şi, fără îndoială, n-ar fi putut spune cu siguranţă cine era. De altfel, era atât de firesc ca la intrarea unui hotel să fie un continuu du-te-vino. Cu toate acestea, prinţul avu sentimentul deplin al unei certitudini nestrămutate de a-l fi recunoscut pe omul acesta şi că nu putea fi altul decât Rogojin. În aceeaşi clipă, se năpusti pe scară în urmărirea lui. Inima i se strânse dureros. „Acum se va lămuri totul!” îşi zise el cu o stranie convingere.

        Scara pe care se repezi Mâşkin ducea spre coridoarele parterului şi ale primului etaj, de-a lungul cărora erau înşirate camerele hotelului. Ca în toate casele de construcţie veche, o scară de piatră, îngustă şi întunecoasă, urca în spirală împrejurul unui stâlp de piatră, rotund şi gros. La primul palier de cotitură, stâlpul acesta prezenta o adâncitură, un fel de nişă, lată cam de un pas şi ceva mai mult în adâncime, atât cât să încapă un om. Cu tot întunericul, ajungând pe palier, prinţul îşi dădu seama imediat că cineva era ascuns în acea adâncitură. Simţi însă un îndemn lăuntric să treacă fără a-şi întoarce privirea într-acolo. Făcuse chiar un pas înainte când, nemaiputând rezista, întoarse capul.

        Cei doi ochi de adineauri, exact aceiaşi, se încrucişară deodată cu privirea lui. Omul care se ascundea în nişă făcu şi el un pas în afară. O clipă, amândoi rămaseră faţă-n faţă, aşa de apropiaţi, încât se atingeau aproape. Deodată, prinţul îl apucă pe celălalt de umeri şi-l întoarse cu faţa mai spre lumină, ca să-l vadă mai bine.

        Un fulger se aprinse în ochii lui Rogojin şi o furie turbată îi schimonosi chipul într-un zâmbet înfricoşător. Mâna lui dreaptă se ridică, învârtind un obiect lucios în întuneric; prinţul nici nu se gândi să-l împiedice; atât doar îi rămase în minte că strigase:

        — Parfion, nu pot să cred…!

        Pe urmă, i se păru deodată că zăbranicul întunecimii dinaintea lui se despică în două şi o neobişnuită lumină lăuntrică i se revărsă în suflet. Clipa aceasta dură o jumătate de secundă doar; totuşi, în conştiinţa lui se întipări limpede începutul declanşării, cel dintâi sunet al urletului aceluia îngrozitor,care, fără voia lui, ţâşni afară sfâşiindu-i pieptul şi pe care nicicum n-ar fi fost în stare să-l oprească. Pe urmă, conştiinţa i se stinse brusc şi totul dispăru în beznă.

        Îl lovise o criză de epilepsie, boală care părea că-l părăsise de mult. Se ştie că accesele de epilepsie, de aşa-zisa boală ren, survin fulgerător. Cât ai clipi din ochi, faţa se crispează groaznic şi mai ales privirea devine înspăimântătoare. Trupul e apucat de convulsii şi spasme ce contorsionează toţi muşchii feţei. Din piept izbucneşte un urlet înfricoşător, neînchipuit de oribil, care nu poate fi asemuit cu nimic: parcă dispare din el tot ce-i omenesc şi un observator n-ar fi în stare, în orice caz i-ar veni greu să-şi imagineze şi să admită, auzind aceste urlete, că sunt scoase de omul pe care-l are în faţa lui. S-ar putea crede mai degrabă că provin de la altă fiinţă, care se găseşte înăuntrul acelui nenorocit. Mulţi îşi descriu impresia cam în felul acesta; cert este însă că foarte mulţi, la vederea unui om cuprins de un acces de epilepsie, trec prin momente insuportabile de cea mai cumplită spaimă, cu un substrat aproape mistic-este de presupus că o asemenea senzaţie fulgerătoare de spaimă, împletită cu toate celelalte impresii înfricoşătoare ale momentului, îl făcu pe Rogojin să încremenească pe loc, imobilizându-i braţul înarmat, ceea ce îl salvă pe prinţ de lovitura inevitabilă a cuţitului care se abătea asupra lui. În aceeaşi clipă, prinţul se clătină şi se prăbuşi ţeapăn şi, rostogolindu-se pe treptele de piatră ale scării, se lovi puternic la ceafă. Fără a înţelege ce se întâmplă, Rogojin se repezi pe scară în jos, ocoli trupul întins al nenorocitului şi, aproape înnebunit de groază, fugi afară din hotel.

        Zguduit de convulsii, trupul bolnavului alunecă peste cele cincisprezece trepte până la capătul de jos al scării. Curând, după vreo cinci minute, fu descoperit zăcând acolo şi o mare mulţime se adună în jurul lui. Băltoaca de sânge de sub capul lui stârni nedumeriri şi bănuieli: să fi fost un simplu accident sau era la mijloc o crimă? În scurt timp, unii ghiciră semnele epilepsiei; cineva din personalul hotelului îl recunoscu în epileptic pe călătorul sosit de curând la hotel. Lucrurile se lămuriră şi luară la urmă o întorsătură favorabilă datorită unui concurs fericit de împrejurări, survenit între timp.

        Kolea Ivolghin, în loc să vină la ora patru la „Balanţa”, aşa cum i-a fost promisiunea, plecase totuşi la Pavlovsk; dintr-un imbold inexplicabil şi cu totul neprevăzut, refuză invitaţia generălesei Epancina de a „lua masa” cu ei şi se întoarse la Petersburg. Ajuns aici pe la ora şapte seara se duse direct la „Balanţa”…Biletul lăsat de prinţ îl înştiinţa de sosirea lui în oraş şi de aceea fugi imediat la adresa indicată acolo. Aflând la hotel că prinţul ieşise, Kolea coborî la bufet, unde, în aşteptare, îşi trecu timpul bând ceai şi ascultând muzica. Întâmplător auzi vorbindu-se înjur că cineva a fost lovit de o criză de epilepsie şi, mânat de un presentiment, se repezi îndată la tocul cu pricina, unde îl recunoscu pe prinţ. Imediat fură luate toate măsurile. Prinţul fu transportat în camera lui. Cu toate că îşi venise în fire, multă vreme după aceea n-a mai fost în stare să-şi recapete deplina cunoştinţă. Chemat în grabă,doctorul examina rănile de la cap şi prescrise comprese, declarând că leziunile nu prezentau nici o primejdie. Iar peste o oră, când prinţul începu să-şi dea bine seama de tot ce se întâmplă în jurul său, Kolea îl urcă într-o trăsură şi îl transportă de la hotel la Lebedev. Săritor, acesta îl primi pe bolnav cu multă însufleţire şi temeneli reverenţioase. Pentru a-i fi cât mai de folos prinţului, căută să grăbească plecarea la vilă şi, într-adevăr, chiar a treia zi, toţi, în frunte cu capul familiei, fură instalaţi la Pavlovsk.