VI.

        Vila lui Lebedev nu era cine ştie ce mare, dar de ajuns de încăpătoare şi chiar arătoasă. Mai ales partea destinată pentru chiriaşi fusese mobilată şi înfrumuseţată cu multă grijă. Pe terasa destul de spaţioasă din faţa intrării principale, cât şi pe treptele scării largi de piatră, se înşiruiau de o parte şi de cealaltă nişte lăzi de lemn, vopsite în verde, cu arbuşti de tot felul: portocali, lămâi şi iasomie, ceea ce, după socoteala lui Lebedev, dădea vilei un aspect îmbietor şi un farmec deosebit. Găsise la cumpărarea vilei câţiva dintre aceşti arbuşti pe terasă şi fu atât de încântat de efectul pe care-l produceau, încât se grăbi să mai cumpere şi alte asemenea exemplare de arbuşti la o licitaţie. Când toţi copăceii achiziţionaţi fură în sfârşit transportaţi la vilă şi aranjaţi pe terasă, Lebedev coborî în ziua aceea de vreo câteva ori treptele scării ca să-şi admire proprietatea din stradă şi de fiecare dată urca, în gând, preţul pe care îşi propusese să-l ceară viitorului chiriaş.

        În starea de marasm, de tristeţe şi de epuizare fizică în care se găsea prinţul, vila aceasta îi plăcu mult. De altfel, în ziua mutării la Pavlovsk, adică a treia zi după criză, prinţul arăta aproape ca un om sănătos, deşi lăuntric nu se simţea încă restabilit. Era fericit să vadă în preajma lui toate chipurile acestea care timp de trei zile îl înconjuraseră cu atâta grijă şi atenţie; pe Kolea, care în tot timpul acesta a stat aproape nedezlipit la căpătâiul lui, întreaga familie a lui Lebedev (în afară de nepot, care dispăruse din casă) şi chiar Lebedev. Cu multă plăcere chiar, a primit vizita generalului Ivolghin, care-i vizitase o dată şi în oraş. În ziua sosirii la Pavlovsk, către seară, în jurul lui se adunară pe terasă mai multe cunoştinţe: primul se prezentă Ganea, pe care prinţul îl recunoscu greu, atât de schimbat şi de slăbit era. Pe urmă veniră Varia şi Ptiţân, aflaţi şi ei în vilegiatură la Pavlovsk. Cât despre generalul Ivolghin, acesta era aproape nelipsit din casa lui Lebedev şi se pare că a şi venit o dată cu ei la Pavlovsk. Lebedev se străduia, pe cât se putea, să nu-l lase să vină prea des la prinţ şi-l ţinea mereu lângă dânsul; îi vorbea în termeni prieteneşti; probabil se cunoşteau de mult. Prinţul băgă de seamă că în timpul acestor trei zile ei se angajau uneori în dispute lungi şi aprinse; îi auzea adesea strigând atunci când discutau în contradictoriu pe teme savante, ceea ce se pare că-i pricinuia omare plăcere lui Lebedev. Se putea crede că prezenţa generalului îi era pur şi simplu necesară. Lebedev începu să aplice aceleaşi măsuri de prevedere în legătură cu prinţul şi faţă de propria-i familie chiar din ziua sosirii la Pavlovsk; sub pretext că prinţul nu trebuie deranjat pentru că are nevoie de odihnă, nu lăsa pe nimeni dintre ai lui să intre la Mâşkin, bătea din picior, repezindu-se la copiii lui şi alungându-i, chiar şi pe Vera cu pruncul în braţe, la cea dintâi bănuială că vor să se ducă pe terasă, unde se afla prinţul, cu toată rugămintea acestuia de a nu îndepărta pe nimeni.

        — În primul rând, nu vor mai avea nici un respect, dacă le dai atâta nas; şi în al doilea rând, e chiar necuviincios din partea lor… Declară el, răspunzând la o întrebare directă a prinţului.

        — Dar pentru ce? Căuta să-l convingă prinţul. Crede-mă că toate aceste măsuri de ocrotire şi pază mă supără grozav. Mă plictisesc stând singur, ţi-am mai apus-o de atâtea ori şi tot sâsâitul şi umblatul acesta în vârful picioarelor, vânturarea la nesfârşit a mâinilor în semn de oprelişte pentru cei ce vor să vină la mine mă indispun şi mai mult.

        Era o aluzie la faptul că Lebedev, cu toate că-i îndepărta pe toţi cei ai casei pe motiv că bolnavul are nevoie de linişte, intra aproape în fiecare minut în odaia prinţului şi de fiecare dată, vârându-şi capul prin uşa întredeschisă, străbătea odaia din priviri, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că prinţul era acolo, că nu fugise; pe urmă, umblând în vârful picioarelor, Lebedev se apropia tiptil de fotoliul chiriaşului său, pe care această apariţie bruscă îl speria uneori. Mereu întreba dacă prinţul n-are nevoie de ceva, iar când acesta îi spunea în cele din urmă să-l lase în pace, Lebedev se întorcea supus şi, îndreptându-se tot în vârful picioarelor spre uşă, dădea din mâini, ca şi cum ar fi spus că intrase aşa, într-o doară, că n-are să sufle o vorbă, că pleacă numaidecât şi nu se mai întoarce, ceea ce nu-l împiedica să apară din nou, după zece minute sau cel mult un sfert de ceas. Kolea, care avea oricând acces liber la prinţ, îi pricinuia prin asta lui Lebedev o mare amărăciune, ba uneori şi indignarea. Kolea observă că Lebedev obişnuia să rămână câte o jumătate de ceas la uşa prinţului, trăgând cu urechea la cele ce vorbeau ei amândoi şi, bineînţeles, îi aduse prinţului la cunoştinţă acest lucru.

        — Vasăzică te crezi stăpânul meu, de mă ţii aşa sub cheie! Protestă Mâşkin. Cel puţin când sunt în vilegiatură vreau să mă mişc în voie şi te asigur că voi primi pe cine vreau şi mă voi duce oriunde-mi va plăcea.

        — Dar se înţelege, se înţelege, dădu Lebedev din mâini în semn de liniştire.

        Prinţul îl măsură cu privirea din cap până-n picioare:

        — La spune, Lukian Timofeevici, ţi-ai mutat cumva aici dulăpiorul acela pe care-l aveai în iatacul dumitale, desupra căpătâiului?

        — Nu, l-am lăsat acolo.

        — Cum de te-ai îndurat?

        — A fost imposibil, ar fi trebuit să stric peretele… E fixat bine.

        — Te pomeneşti că ai şi aici unul la fel?

        — Am unul mai bun, mai bun; nici n-aş fi cumpărat vila altfel.

        — Aşa-a. Dar ia spune pe cine n-ai lăsat să intre aici adineauri. Acum o oră.

        — Pe… pe general. Într-adevăr, nu l-am lăsat şi nici nu se cade să vină la dumneata. Prinţe, pe omul acesta îl stimez mult; e… un om remarcabil, nu crezi? Ei bine, ai să te convingi; şi totuşi, ai face mult mai bine, excelentissime prinţ, să nu-l primeşti.

        — Şi de ce, mă rog, dacă îmi este îngăduit să te întreb? Uite şi de ce umbli în vârful picioarelor şi de ce te apropii întotdeau-de mine ca şi cum ai vrea să-mi şopteşti mereu un secret la ureche?

        — Sunt un om de nimic, de nimic, ştiu bine, declară pe neaşteptate Lebedev, bătându-se umil cu pumnul în piept, dar cred că generalul ar fi un musafir prea ospitalier pentru dumneata.

        — Cum adică prea ospitalier?

        — Uite aşa. Mai întâi intenţionează să se mute la mine; asta încă n-ar fi nimic, dar se ambiţionează cu orice preţ să descopere fel de fel de grade de rudenie. Ne-am socotit până acum de vreo câteva ori cu neamurile şi a reieşit că suntem cuscri. Şi dumneata eşti, după mamă, un nepot de văr de-al lui, lucru pe care, chiar ieri, încerca să mi-l demonstreze. Iar dacă eşti nepotul lui, înseamnă, excclentissime prinţ, că şi noi amândoi suntem neamuri. Şi asta încă n-ar fi nimic, ia, o mică slăbiciune acolo, dar chiar adineauri încerca să mă convingă că toată viaţa lui, de când a fost numit în gradul de sublocotenent şi până la unsprezece iunie anul trecut, a avut în fiecare zi la masă la el cel puţin două sute de persoane. A reieşit la sfârşit că musafirii nici nu se mai sculau de la masă: luau dejunul, cina şi ceaiul cincisprezece ceasuri în şir şi aşa vreo treizeci de ani la rând, fără nici o întrerupere, decât doar pentru a se schimba faţa de masă. Când pleca unul, imediat îi lua locul altul, încât în zilele de sărbătoare se adunau la el până la trei sute de musafiri; iar în ziua aniversării unui mileniu de la întemeierea Rusiei a avut la masă peste şapte sute de oameni. Ca să vezi cât de ospitalier este. Şi când auzi de-alde astea, fără să vrei, începi să te simţi îngrijorat; e cam periculos să primeşti oameni de-ăştia prea ospitalieri. Şi atunci, m-am gândit, nu cumva ne-ar fi, dumitale şi mie, prea împovărător un asemenea iubitor de ospeţe?

        — Şi eu eram convins că eşti în cele mai bune raporturi cu dânsul.

        — Ne înţelegem ca doi fraţi; în rest – mă amuză grozav; las' să fim şi cuscri, ce strică, ba chiar mă şi onorează. Cu toate cele două sute de persoane şi a mia aniversare a imperiului rusesc, găsesc că e un om remarcabil. Vorbesc foarte sincer. Adineauri, prinţe, ai amintit ceva despre secrete, că, adică, apropiindu-mă de dumneat călcam atât de încet de parcă aş fi avut să-ţi spun un secret; ei bine fără să-ţi dai seama ai ghicit, într-adevăr am să-ţi comunic un secret: o anumită persoană mi-a dat de ştire că doreşte mult să aibă o întrevedere între patru ochi cu dumneata.

        — Dar de ce între patru ochi? Nu-i nevoie. Mă voi duce chiar astăzi la dânsa.

        — Nu, nu, dădu din mâini Lebedev şi nu că s-ar teme de ceea ce crezi dumneata. Şi, fiindcă veni vorba, descreieratul acela vine în fiecare zi să se informeze de sănătatea dumitale, ştiai asta?

        — Observ că de la o vreme încoace nu-i mai spui altfel decât descreierat; asta îmi dă de bănuit.

        — Nu e cazul să ai bănuieli de nici un fel, se apără grăbit Lebedev; am vrut să spun doar că acea persoană nu se teme de el, ci de altcineva.

        — Dar de cine, spune mai repede, stărui nerăbdător prinţul, văzând strâmbăturile misterioase ale interlocutorului său.

        — Întocmai ăsta-i secretul. Şi Lebedev zâmbi.

        — Secretul cui?

        — Al dumitale. Chiar dumneata mi-ai interzis, excelentissime prinţ, să-ţi amintesc măcar… Murmură Lebedev, fericit că aţâţase în cel mai înalt grad curiozitatea prinţului. Se teme de Aglaia Ivanovna.

        Prinţul încruntă sprâncenele şi tăcu un minut.

        — Să ştii, Lebedev, că voi fi nevoit să părăsesc vila dumitale, spuse el deodată. Unde-s Gavrilă Ardalionovici şi Ptiţânii? La dumneata? Şi pe ei i-ai împiedicat să intre?

        — Las' c-or să vină, vin neapărat. Şi generalul după ei. Voi deschide toate uşile şi voi chema pe toată lumea, chiar şi pe fetele mele, pe toată lumea, pe toţi, îndată, numaidecât, îngăimă speriat Lebedev, dând din mâini şi alergând de la o uşă la alta.

        În momentul acela apăru pe terasă, venind din stradă, Kolea şi anunţă că în urma lui vine un grup de musafiri: Lizaveta Prokofievna cu cele trei fiice ale ei.

        — Să-i mai las să intre şi pe Ptiţâni şi pe Gavrilă Ardalionovici? Dar pe general să-l las să intre? Se agită Lebedev, surprins de această nouă vizită.

        — De ce nu? Pe oricine vrea să mă vadă. Am impresia, Lebedev, că nu prea ai înţeles bine felul meu de a fi şi de a mă purta cu oamenii; şi chiar de la început ai luat-o pe un drum greşit. N-am nici un motiv să mă feresc sau să mă ascund de cineva, îl lămuri prinţul, înveselit de-a binelea.

        Văzându-l că râde, Lebedev crezu de cuviinţă să-i urmeze exemplul. Cu toată tulburarea de care părea cuprins, se vedea că vizita ce se anunţa îi procura o satisfacţie extraordinară.

        Ştirea adusă de Kolea se adeveri foarte curând; o luase numai cu câţiva paşi înaintea doamnelor Epancin ca să-l prevină pe Mâşkin, încât imediat apărură şi musafirii, venind din două părţi: prin terasă – doamnele Epancin, iar din interior soţii Ptiţân, Ganea şi generalul Ivolghin.

        Familia Epancin aflase abia atunci, de la Kolea, despre boala prinţului şi de faptul că el se instalase la Pavlovsk. Până atunci, generăleasa era într-o mare nedumerire. Cu două zile înainte, generalul îşi anunţă familia că prinţul trecuse pe la ei, la Petersburg, lăsându-şi cartea de vizită; această veste avu darul s-o convingă pe doamna Epancina că Mâşkin nu va întârzia să-i viziteze la Pavlovsk. Zadarnic obiectaseră domnişoarele că nu trebuia pusă mare nădejde pe graba unui om care n-a dat un semn de viaţă timp de şase luni şi care, în definitiv, putea fi reţinut la Petersburg de treburi, căci o fi având şi el treburile lui! În schimb, generăleasa era gata să facă prinsoare că prinţul va sosi a doua zi negreşit, adăugând că oricum „va fi prea târziu”…A doua zi îl aşteptă toată dimineaţa, apoi la masa de prânz, în sfârşit către seară şi abia când se înnopta, Lizaveta Prokofievna îşi pierdu răbdarea, căutând prilej de ceartă cu toată lumea, fără să pomenească, bineînţeles, de adevăratul motiv al supărării sale. Nu se mai rosti nici un cuvânt în privinţa prinţului toată ziua următoare. Iar când Aglaia, în timpul mesei, lăsă să-i scape imprudent cum că maman e supărată pentru că nu vine prinţul, iar generalul se grăbi să remarce că „nu era vina lui”, Lizaveta Prokofievna se ridică îndată şi părăsi ostentativ sufrageria. În sfârşit, abia către seară sosi Kolea şi le povesti tot ce aflase despre păţaniile prinţului. Bineînţeles, pentru generăleasă fu un prilej de mare satisfacţie, întrucât presupunerile se adevereau în bună parte – totuşi Kolea trebui să înghită o mustrare zdravănă: „Ba se învârte pe aici zile întregi, de nu mai e chip să te descotoroseşti de el, ba dispare aşa din senin fără să lase o vorbă, necum să ne mai onoreze cu prezenţa lui”…Kolea era cât pe-aci să se zbârlească şi el, mai ales pentru expresia „nu mai e chip să te descotoroseşti de el”, dar îşi amână răfuiala pentru altă dată şi dacă expresia ar fi fost ceva mai puţin jignitoare, poate că ar fi trecut peste ea, într-atât îl încântaseră tulburarea şi neliniştea Lizavetei Prokofievna din pricina bolii prinţului. Ea stărui mult să fie trimis neîntârziat cineva la Petersburg, ca să aducă cu primul tren un medic celebru, dar fetele se opuseră, ceea ce nu le împiedică s-o urmeze pe maman când aceasta hotărî pe loc să-l viziteze pe bolnav.

        — E pe patul de moarte, se agita Lizaveta Prokofievna, iar noi, aici, nemai gândim la etichetă! Este el un prieten al casei sau nu?

        — Dar nici aşa, hodoronc-tronc, să ne înfiinţăm în casa omului nu prea se cade, încercă s-o potolească Aglaia.

        — Mă rog, n-ai decât să nu mergi. De altfel, ar fi chiar mai bine să rămâi acasă; dacă soseşte Evgheni Pavlovici, n-are cine să-l primească.

        Numai atât i-a trebuit Aglaiei să audă, ca să pornească imediat după ceilalţi, ceea ce era decisă de altfel să facă chiar de la început. Prinţul Ş., care se întreţinea cu Adelaida, la propunerea tinerei fete, consimţi bucuros să însoţească doamnele. Încă de la început, de când cunoscuse familia Epancin şi auzise vorbindu-se de prinţ, manifestase un interes viu şi dorinţa să-l revadă. Căci se pare că-l cunoscuse undeva, cu vreo trei luni în urmă şi chiar locuiseră împreună timp de două săptămâni într-un orăşel. Prinţul Ş. le povestise şi o sumedenie de lucruri interesante despre prinţ, vorbind de el cu multă simpatie, încât ocazia de a vizita o veche cunoştinţă era cât se poate de binevenită. Generalul Ivan Feodorovici lipsea în momentul acela de acasă, iar Evghcni Pavlovici întârzia şi el să sosească.

        De la vila Epancinilor la aceea a lui Lebedev nu erau mai mult de trei sute de paşi. Prima impresie neplăcută pe care o avu Lizaveta Prokofievna intrând la prinţ a fost surpriza de a-l vedea înconjurat de o întreagă societate, fără să mai vorbim că printre aceşti vizitatori erau vreo două-trei persoane pe care, hotărât lucru, nu putea să le sufere. Dar o surpriză şi mai mare a fost aceea de a găsi în locul unui om ţintuit pe patul morţii, cum se aşteptase, un tânăr surâzător, îmbrăcat elegant, care se îndreptase în întâmpinarea lor şi care, judecând după înfăţişare, era perfect sănătos. Se opri nedumerită, spre deplina satisfacţie a lui Kolea, care, fără îndoială, ar fi putut foarte bine s-o lămurească încă înainte de a fi plecat de acasă că nu era vorba de nici un muribund şi nici de patul morţii, dar n-a făcut-o dintr-o dorinţă răutăcioasă de a o vedea mâniată, pusă într-o situaţie caraghioasă atunci când va constata că bunul ei prieten, prinţul Mâşkin, e perfect sănătos. Kolea avu chiar obrăznicia să-i mărturisească cu glas tare toate acestea pentru a o zădărî şi mai mult pe Lizaveta Prokofievna, cu care, în ciuda relaţiilor lor de prietenie, era într-o continuă ciondăneală.

        — Mai aşteaptă puţin, dragul meu, nu te pripi; râde mai bine cine râde la urmă! Îi spuse ea ameninţătoare, luând loc într-un fotoliu pe care i-l oferise prinţul.

        Lebedev, Ptiţân şi generalul Ivolghin se grăbiră să le ofere scaune domnişoarelor. Generalul îi oferi un scaun Aglaiei. Lebedev împinse unul în faţa prinţului Ş., făcând-o de aşa manieră, încât şi din încovoierea mai accentuată a şirei spinării să se vadă cât de mare îi este respectul. Varia, ca de obicei, schimbă în şoaptă cuvinte călduroase de salut cu domnişoarele Epancin.

        — Adevărat, prinţe, credeam că te găsesc în pat, într-atât exagerasem lucrurile de frică şi, pentru ce aş minţi, mi s-a făcut ciudă de la început văzându-ţi faţa radioasă, dar, ţi-o jur, asta n-a ţinut decât o clipă, n-avusesem încă timp să mă gândesc. Când apuc să judec puţin, vorbesc şi mă port cu mai multă înţelepciune; cred că şi cu dumneata se-ntâmplă la fel. În realitate, nu m-aş fi bucurat mai mult de însănătoşirea propriului meu fiu, dac-aş fi avut unul cum mă bucur că te văd teafăr. Şi dacă n-ai să-mi dai crezare, ruşinea va fi a dumitale şi nu a mea. Dar obrăznicătura asta de băiat îşi permite să-şi bată joc de mine. Mi se pare că l-ai luat sub protecţia dumitale; de aceea ţin să te previn că într-o bună zi mă voi lipsi, fii sigur, de onoarea şi de plăcerea de a-l mai cunoaşte.

        — Dar ce vină am eu? Se răţoi Kolea. În zadar v-aş fi spus că prinţul s-a însănătoşit, totuna, n-aţi fi vrut să mă credeţi, pentru că era mult mai interesant să vi-l închipuiţi zăcând pe patul de moarte.

        — Cât ai de gând să rămâi aici? Îl întrebă Lizaveta Prokofievna pe prinţ.

        — Toată vara, poate chiar mai mult.

        — Sper că ai venit singur? Nu cumva te-ai însurat?

        — Nu, nu sunt însurat, răspunse prinţul, zâmbind de naivitatea împunsăturii.

        — De ce zâmbeşti? Tot ce se poate întâmpla. Te-am întrebat despre asta în legătură cu vila; pentru ce n-ai venit să stai la noi? Avem o aripă întreagă care nu-i ocupată. De altfel, cum ţi-o fi vrerea. A cui e vila asta? Ăsta-i proprietarul? Ăsta? Insistă ea, coborând glasul şi făcând semn cu capul spre Lebedev. Ce are de se tot strâmbă?

        În momentul acela, Vera, care ţinea, ca de obicei, copilul în braţe, apăru pe terasă. Lebedev, care se tot învârtea printre scaune neştiind cum să-şi justifice prezenţa, pentru că nu dorea în ruptul capului să se retragă, de îndată ce o văzu, se năpusti la ea vânturându-şi braţele ca s-o alunge de pe terasă; mai mult decât atât, pierzându-şi stăpânirea de sine, începu să bată din picioare.

        — Ce-i cu el? E nebun? Întrebă generăleasa mirată.

        — Nu, vedeţi că e…

        — E beat, poate? Societatea în care te complaci cam lasă de dorit, adăugă ea după ce-şi roti privirea şi asupra celorlalţi vizitatori. Dar ce fată drăguţă! Cine este?

        — E Vera Lukianovna, fiica acestui Lebedev.

        — Ah… E foarte drăguţă. Vreau s-o cunosc.

        Între timp, Lebedev, care auzise cuvintele de laudă ale Lizavetei Prokofievna, o şi trăgea de mână pe fiică-sa, ca s-o prezinte generălesei.

        — Orfani, nişte bieţi orfani! Se văicărea el pe un ton plângăreţ, apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna. Şi acest prunc nevinovat e tot orfan; e sora ei, fiica mea Liubov, născută din căsătorie legitimă cu răposata nevastă-mea Elena, care acum şase săptămâni a murit la facere prin voinţa Domnului… Da-a… Îi ţine loc de mamă, cu toate că nu-i decât soră şi nimic mai mult decât soră… Nimic mai mult, nimic mai mult…

        — Iar dumneata, domnule, să mă ierţi, nu eşti decât un nătâng şi nimic mai mult… Şi acum, destul, pricepi de bună seamă şi singur… Reteză generăleasa cu o indignare abia stăpânită.

        — Aşa este, întocmai! Răspunse el, înclinându-se cu cel mai mare respect.

        — Domnule Lebedev, se spune că ştii să tălmăceşti Apocalipsa, e adevărat? Întrebă Aglaia.

        — E foarte adevărat… de cincisprezece ani mă ocup…

        — Am auzit despre dumneata. S-a scris şi în ziare, dacă nu mă înşel!

        — Ba nu, era vorba de un alt tălmăcitor, dar acela a murit şi acum am rămas eu în locul lui, lămuri Lebedev, nemaiputând de fericire.

        — Suntem vecini şi ţi-aş fi îndatorată dacă într-una din zile ai veni să-mi explici Apocalipsa. Am citit-o, dar n-am înţeles nimic.

        — Mă simt obligat să vă previn, Aglaia Ivanovna, că toate astea sunt pură şarlatanie, vă rog să mă credeţi, se amestecă neaşteptat generalul Ivolghin, care stătea ca pe ghimpi şi pândea nerăbdător prliejul să intre în vorbă; apoi, aşezându-se lângă Aglaia Ivanovna, continuă: Fără îndoială, viaţa în vilegiatură îşi are metehnele şi plăcerile ei şi, desigur, primirea unui impostor atât de original ca să-l auzi tălmăcind Apocalipsa este o fantezie ca oricare alta, ba aş spune chiar o fantezie cu totul aparte, care denotă o inteligentă remarcabilă, dar… se pare că mă priviţi cu mirare? Generalul Ivolghin, am onoarea să mă prezint. Când eraţi micuţă, v-am purtat în braţe, Aglaia Ivanovna.

        — Încântată. Le cunosc pe Varvara Ardalionovna şi pe Nina Aleksandrovna, îngână Aglaia, care se străduia să nu pufnească în râs.

        Lizaveta Prokofievna simţi cum sângele-i năvăleşte în obraz. Ceva ce de mult mocnise în inima ei îşi cerea dreptul de a răzbi la suprafaţă. Nu-l putea suferi pe generalul Ivolghin, pe care-l cunoscuse altădată, dar cu care, de foarte multă vreme, încetase orice relaţii.

        — Minţi, domnul meu, minţi ca de obicei. Niciodată n-ai purtat-o în braţe!I-o reteză ea, clocotind de indignare.

        — Ai uitat, maman; mi-aduc aminte şi eu că m-a purtat în braţe când eram micuţă, declară pe neaşteptate Aglaia. Locuiam pe atunci la Tver şi aveam şase ani. Îmi aduc aminte că mi-a făcut un arc şi o săgeată, m-a învăţat să trag şi-am omorât un porumbel. Vă mai amintiţi de porumbelul pe care l-am omorât împreună?

        — Iar mie mi-a adus un coif de carton şi o sabie de lemn, mi-aduc aminte şi eu! Exclamă Adelaida.

        — Şi eu îmi amintesc, întări la rândul ei şi Aleksandra. V-aţi certat atunci din cauza porumbelului rănit şi aţi fost puse amândouă la colţ; Adelaida aşa a stat la colţ, cu coiful şi cu sabia ei.

        Generalul i-a spus Aglaiei aşa, într-o doară, că o ţinuse în braţe, ca să intre în vorbă şi numai pentru că în felul acesta obişnuia el sa înceapă conversaţia cu orice persoană tânără cu care făcea cunoştinţă. De data aceasta însă, întâmplarea făcu să spună adevărul, un adevăr pe care el însuşi îl uitase de mult. De aceea, când Aglaia îşi aminti de porumbelul pe care-l omorâseră amândoi, memoria bătrânului se lumină deodată şi, cum se întâmplă adesea la bătrâneţe, toate amănuntele acestui fapt, petrecut într-un trecut îndepărtat, îi răsăriră vii în minte. Ar fi greu de spus ce anume din amintirile acestea a putut să-l emoţioneze atât de puternic pe bietul general, puţin ameţit, după cum îi era obiceiul, dar fără îndoială că bătrânul, brusc, fu profund înduioşat.

        — Îmi amintesc, ţin minte tot! Strigă el. Aveam pe atunci gradul de căpitan. Erai aşa de micuţă, aşa de drăguţă! Nina Aleksandrovna… Ganea… Veneam în casă… Eram primit… Ivan Feodorovici…

        — Şi uite unde-ai ajuns acum! Îi luă vorba din gură generăleasa. Înseamnă că nu ţi-ai înecat de tot în băutură bunele sentimente, de vreme ce o amintire ca asta a putut să te readucă la simţire omenească! I-ai făcut soţiei tale o viaţă de chin. În loc să fii o călăuză pentru copiii tăi, ai ajuns să stai la puşcărie pentru datorii. Pleacă de aici, domnul meu, du-te de te ascunde undeva, după vreo uşă, într-un colţ şi varsă lacrimi amare; adu-ţi aminte de vremea când erai om de treabă şi poate bunul Dumnezeu te va ierta. Du-te, du-te, îţi vorbesc serios. Nu există un mijloc mai bun de îndreptare decât să te gândeşti cu pocăinţă la cele ce-ai săvârşit.

        De fapt nici nu era nevoie să i se atragă atenţia că primise o admonestare serioasă; ca tot omul căzut în patima beţiei, generalul era foarte simţitor şi, ca toţi cei pe care băutura i-a tras la fund, retrăia cu multă durere şi amărăciune amintirile unui trecut fericit. Se ridică umil şi se îndreptă spre uşă, ceea ce o dezarmă imediat pe Lizaveta Prokofievna căreia i se făcu deodată milă de el.

        — Ardalion Aleksandrovici, drăguţule, strigă ea în urmă-i, mai stai un pic, păcătoşi suntem cu toţii; când ai să-ţi mai uşurezi conştiinţa, să treci pe lamine, să stăm puţintel de vorbă, să ne mai aducem aminte de trecut. Eu sunt poate de o sută de ori mai păcătoasă decât tine; ei şi acum pleacă sănătos, du-te, ce mai stai… se reculese ea, de teamă că bătrânul Ivolghin ar fi în stare să se întoarcă.

        — Poate că-i mai bine să-l laşi singur acum, îl opri prinţul pe Kolea, care se şi repezise pe urmele tatălui său. Altminteri te pomeneşti că peste un minut se va răzgândi şi s-a dus tot farmecul acestei clipe.

        — E adevărat, lasă-l în pace; ai să te duci la el peste o jumătate de ceas, hotărî Lizaveta Prokofievna.

        — Iată ce-nseamnă să i se spună omului măcar o singură dată în viaţă adevărul; l-a răscolit până la lacrimi! Îndrăzni să-şi dea cu părerea Lebedev.

        — Las' că nici tu, domnul meu, se pare că nu te laşi mai prejos dacă ceea ce-am auzit e adevărat, îl repezi fără cruţare Lizaveta Prokofievna.

        Raporturile între musafirii adunaţi în momentul acela la prinţ începură treptat să se contureze. Prinţul, bineînţeles, îşi dădu seama imediat şi fu în măsură să aprecieze în toată valoarea prietenia pe care i-o arătau generăleasa şi fiicele ei şi ţinu să declare că şi el, cu puţin înainte de vizita lor, avea de gând să vină să le vadă, neţinând seama nici de boală şi nici de ora destul de târzie. Lizaveta Prokofievna, cercetându-i cu privirea pe toţi cei adunaţi la el, îi răspunse că nimic nu l-ar împiedica să-şi pună în aplicare proiectul chiar acum. Ptiţân, ca de obicei politicos şi rezervat, nu întârzie să se retragă, plecând spre pavilionul lui Lebedev şi îndemnându-l şi pe acesta să facă la fel. Lebedev promise că vine numaidecât; Varia, care între timp se întreţinuse cu fetele Epancin, rămase pe loc; atât ea, cât şi fratele ei erau foarte mulţumiţi de plecarea tatălui lor; curând după aceea, Ganea urmă şi el exemplul lui Ptiţân. În timpul celor câteva minute pe care le petrecu pe terasă în prezenţa doamnelor Epancin, avusese o atitudine rezervată, dar demnă şi nu s-a tulburat deloc de privirile încruntate ale Lizavetei Prokofievna, care, în două rânduri, îl măsură din cap până-n picioare. Într-adevăr, cei care-l cunoscuseră altădată puteau să-şi dea seama că în felul de a fi al lui Ganea se produsese o mare schimbare, ceea ce îi plăcu mult Aglaiei.

        — Persoana care a ieşit acum e Gavrilă Ardalionovici, nu-i aşa? Întrebă ea deodată, aşa cum îi plăcea uneori să intervină brusc în conversaţia altora, aruncând o vorbă neaşteptată, spusă tare şi răspicat, fără a se adresa cuiva anume.

        — Da, răspunse prinţul.

        — E aproape de nerecunoscut. S-a schimbat mult de tot şi… Vădit e o schimbare în bine, adăugă Aglaia.

        — Mă bucur pentru el, spuse prinţul.

        — A fost foarte bolnav, explică Varia cu compătimire în glas, care-i trăda o ascunsă bucurie.

        — Adică ce schimbare în bine vezi tu la el? Întrebă nedumerită Lizaveta Prokofievna cu o nuanţă de mânie şi chiar de spaimă în glas. Ce-ţi veni? Nici o schimbare în bine. Ce anume găseşti încântător la el?

        — Ce poate fi mai încântător decât „cavalerul sărman”! Strigă Kolea deodată, adăpostit după scaunul Lizavetei Prokofievna.

        — La asta subscriu şi eu, spuse prinţul Ş. râzând.

        — Sunt de aceeaşi părere, declară solemn Adelaida.

        — Ce „cavaler sărman”? Întrebă generăleasa, uitându-se pe rând, cu ciudă şi nedumerire, la cei trei care vorbiseră; dar, băgând de seamă că Aglaia se îmbujora la faţă, adăugă cu năduf: Vreo prostie de-a voastră, desigur! Ce-i cu acest „cavaler sărman”, mă rog?

        — Doar nu-i întâia oară că puştiul ăsta, protejatul dumitale, denaturează şi răstălmăceşte cuvintele altora! Răspunse Aglaia cu o indignare dispreţuitoare.

        De fiecare dată când i se-ntâmpla Aglaiei să aibă asemenea izbucniri de mânie (şi i se-ntâmpla cam des), aproape întotdeauna, în ciuda expresiei aparent grave şi pline de aprigă hotărâre, chipul ei înfuriat trăda în acelaşi timp atâta naivitate copilărească, de şcolăriţă răsfăţată, încât cei din jur cu greu îşi puteau stăpâni râsul, spre exasperarea fetei, care nu înţelegea de ce râd ceilalţi şi „cum pot, cum îndrăznesc ei să râdă?” La fel şi de data aceasta, izbucniră în râs surorile ei, prinţul Ş., ba chiar şi prinţul Lev Nikolaevici zâmbi, roşind fără voie; cât despre Kolea, în culmea mulţumirii, râdea cu hohote. Ca rezultat, Aglaia se înciuda şi mai tare, ceea ce o făcu să pară şi mai frumoasă. Îi stătea bine ori de câte ori se tulbura pentru ceva, dar mai ales când se necăjea pentru această tulburare.

        — De câte ori n-a răstălmăcit dumnealui chiar şi vorbele dumitale, adăugă ea, adresându-se mamei sale.

        — Dar eu mă refer la o exclamaţie a dumitale, nu se dădu bătut Kolea. Acum o lună, răsfoind Don Quijote, ai exclamat că nu-i nimeni mai încântător decât „cavalerul sărman”! Nu ştiu la cine te-ai gândit atunci: la Don Quijote, la Evgheni Pavlâci sau la altcineva, în orice caz te gândeai la cineva anume şi ai vorbit mult, mult…

        — Mi se pare că te cam întreci cu gluma, drăguţule, în presupunerile tale, îl întrerupse înciudată Lizaveta Prokofievna.

        — Toată lumea a vorbit atunci, nu numai eu, continuă netulburat Kolea, toată lumea a vorbit şi mai vorbeşte şi acum, îi dădea el înainte cu gura. Uite,chiar şi acum, prinţul Ş., Adelaida Ivanovna şi ceilalţi s-au declarat pentru „cavalerul sărman”; prin urmare, „cavalerul sărman” există, sunt convins că există şi cred că numai din cauza Adelaidei Ivanovna n-am putut afla până acum cine este acel „cavaler sărman”.

        — Asta-i bună! Ce vină am eu? Se apără râzând Adelaida.

        — Vina dumitale e că n-ai vrut să-i faci de petrecanie! Aglaia Ivanovna te-a rugat doar atunci să schiţezi portretul „cavalerului sărman” şi ţi l-a descris, sugerând şi subiectul tabloului, aşa cum îl concepuse ea; îţi mai aminteşti subiectul? N-ai vrut…

        — Dar cum era să-i fac portretul? Pe cine aş fi zugrăvit? Aşa cum mi l-a descris Aglaia, acest „cavaler sărman”…

        Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz…

        Ce chip aş fi putut concepe? Ce să zugrăvesc – o reţea de oţel? Un anonim?

        — Nu pricep nimic; despre ce vizieră vorbiţi? Se enervă generăleasa, care începuse să înţeleagă foarte bine cam cine era subînţeles prin numele acesta (de bună seamă că ceilalţi ştiau de mult persoana vizată) de „cavaler sărman”…Dar ceea ce puse vârf la toate şi o făcu să explodeze era faptul că la un moment dat observă ca prinţul Lev Nikolaeviei se ruşina şi se înroşi ca un băieţandru.

        — N-o să isprăviţi odată cu această nerozie sau aveţi de gând s-o ţineţi aşa la infinit? Îmi explicaţi sau nu ce-i cu acest „cavaler sărman”, un secret atât de grozav, că nu-i chip să-l aflăm şi noi?

        Un nou val de râsete a fost singurul răspuns pe care-l primi generăleasa.

        — E vorba pur şi simplu de o foarte curioasă poezie rusească despre un „cavaler sărman”, interveni în sfârşit prinţul Ş., voind să aplaneze lucrurile şi să schimbe subiectul. Un fragment fără început şi fără sfârşit. Acum o lună, într-o după-amiază, eram adunaţi cu toţii şi, ca de obicei, râdeam şi căutam un subiect pentru viitorul tablou al Adelaidei Ivanovna. După cum ştiţi, problema aceasta constituie de multă vreme o preocupare continuă a familiei. Cu această ocazie s-a propus ca subiect figura „cavalerului sărman”; cine anume l-a sugerat nu-mi mai aduc aminte…

        — Aglaia Ivanovna! Strigă Kolea.

        — Poate, nu tăgăduiesc, numai că nu-mi mai amintesc, urmă prinţul Ş. Unii au făcut haz de acest subiect, considerându-l pur şi simplu ridicol, alţii l-au găsit extrem de interesant, dar cu toţii au fost de părere că pentru a-l înfăţişa pe „cavalerul sărman” trebuie căutată o figură potrivită care săservească drept model; s-au trecut în revistă toate figurile cunoştinţelor noastre, dar niciuna nu se potrivea şi lucrurile s-au oprit aici; asta-i tot; nu înţeleg pentru ce i-a trebuit lui Nikolai Ardalionovici să mai aducă vorba de asta? Ceea ce a avut haz şi era nimerit atunci nu se mai potriveşte şi nu prezintă nici un interes acum.

        — Pentru că ascunde, probabil, o nouă prostie răutăcioasă şi jignitoare, i-o reteză cu asprime Lizaveta Prokofievna.

        — Nu-i nici o prostie, ci dimpotrivă, numai stima cea mai profundă, declară Aglaia cu totul neaşteptat şi pe un ton grav şi plin de importanţă.

        Aglaia, între timp, îşi recăpătase calmul, izbutind să-şi învingă tulburarea. Mai mult, judecând după expresia feţei şi a ochilor ei, se putea crede că este chiar bucuroasă de întorsătura neaşteptată pe care o luase gluma şi că toată schimbarea asta se produsese la dânsa exact din momentul când tulburarea crescândă a prinţului devenise prea bătătoare la ochi.

        — Ba râd ca nişte smintiţi, ba, te miri de ce şi de unde, proclamă cea mai profundă stimă! Aţi căpiat? Ce fel de stimă? Răspunde imediat, ce ţi s-a năzărit de ai început să îndrugi aşa, din senin despre nu ştiu ce fel de stimă profundă?

        — Stima cea mai profundă, continuă pe acelaşi ton grav şi impunător Aglaia, răspunzând la întrebarea mânioasă a mamei sale pentru că în versurile acestea este descris un om capabil, în primul rând, să aibă un ideal, în al doilea, făurindu-şi un ideal, să creadă în el cu toată puterea fiinţei lui, iar crezând în el să i se dăruiască în întregime, închinându-i fără preget întreaga-i viaţă. Cam rar se poate întâlni aşa ceva în epoca noastră. În versurile acelea nu ni se spune care era anume idealul „cavalerului sărman”, dar reiese limpede că e vorba de un chip atât de luminos, o adevărată „întruchipare a frumuseţii pure”, încât înamoratul cavaler s-a simţit îndemnat să-şi lege la gât un şirag de mătănii în loc de eşarfă. E drept că mai apare acolo şi o deviză cam enigmatică, gravată pe scutul său prin trei litere, N. F. B…

        — A. M. D., rectifică Kolea.

        — Iar mie îmi place să spun N. F. B. şi aşa am să spun, îl întrerupse tăios şi cu ciudă Aglaia. În tot cazul, un lucru e limpede, că oricine ar fi fost doamna lui, orice ar fi făcut, amănuntul acesta nu-l interesa câtuşi de puţin pe sărmanul cavaler. Era de ajuns că o alesese şi se încrezuse în „frumuseţea ei pură” pentru a i se închina de-a pururi; tocmai aici e meritul lui mare, că declarându-se o dată pentru totdeauna spadasinul ei, restul nu mai avea nici o importanţa pentru el, chiar dacă ar fi ajuns pe urmă o hoaţă; era dator să creadă în ea mai departe şi să lupte pentru frumuseţea ei neprihănită. Poetul a vrut, se pare, să reunească într-un singur chip neasemuit semnificaţia uriaşă a iubirii platonice proprie cavalerismului medieval, întruchipată în dragostea sublimă a unui cavaler „fără teamă şi fără prihană”; bineînţeles, toate acesteasunt de domeniul idealului, dar la „cavalerul sărman”, sentimentul acesta a atins gradul cel mai înalt, ajungând până la ascetism; trebuie să recunoaştem că facultatea de a iubi astfel este extrem de grăitoare şi de semnificativă şi a avea asemenea sentimente oglindesc o trăsătură de caracter de mare profunzime şi, dintr-un anumit punct de vedere, foarte lăudabilă chiar, vădind un suflet nobil, fără a mai fi nevoie să ne gândim la Don Quijote. „Cavalerul sărman” e acelaşi Don Quijote, dar un Don Quijote grav, nu comic. La început nu-l înţelesesem şi am râs de el, dar acum îl iubesc pe „cavalerul sărman” şi, mai ales, respect isprăvile lui cavalereşti.

        Aşa sfârşi Aglaia şi, observând-o, era greu de spus dacă vorbea serios sau glumea.

        — O fi vorba de vreun nerod şi de isprăvile lui aşijderea! Decise generăleasa. De altfel şi dumneata, domnişoară, văd că te-ai cam întrecut cu vorba, un întreg discurs; nu-ţi şade bine deloc! În tot cazul, nu se cade din partea ta, nu e îngăduit. Şi care sunt, mă rog, versurile acelea? Recită-le, probabil că le ştii pe de rost! Vreau să le aud numaidecât. Niciodată n-am putut suferi versurile şi văd că presimţirea nu m-a înşelat. Rogu-te, prinţe, pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să rezişti până la capăt; se vede treaba, soarta noastră e să răbdăm împreună, adăugă ea, adresându-se lui Lev Nikolaevici. Părea indignată la culme.

        Prinţul Lev Nikolaevici voi să spună ceva, dar din cauza tulburării nu era în stare să scoată un cuvânt. În schimb Aglaia, care-şi permisese atâtea în „discursul” ei, nu se arăta deloc contrariată, ci, dimpotrivă, părea cât se poate de mulţumită. S-ar fi spus că se pregătise dinainte să recite versurile acestea şi că aştepta numai să ne invitată. Se ridică imediat, serioasă şi gravă, păşi în mijlocul terasei şi se opri cu faţa înspre fotoliul în care şedea prinţul. Toată lumea o privea cu mirare şi aproape toţi – prinţul Ş., surorile, mama ei – urmăreau cu nelinişte scena, consternaţi oarecum de aceasta nouă şotie care ameninţa să depăşească limitele îngăduite.

        Vedea însă că Aglaiei îi plăcea tocmai această gravitate solemnă caare se pregătea să înceapă recitarea versurilor.

        Lizaveta Prokofievna era gata-gata s-o trimită la locul ei, dar în momentul când Aglaia începu să declame balada cu pricina, doi musafiri neaşteptaţi, discutând tare, urcară treptele terasei, venind dinspre stradă. Era generalul Ivan Feodorovici Epancin însoţit de un tânăr cu o înfăţişare distinsă. Apariţia lor stârni un oarecare freamăt şi o vie mişcare printre musafiri.