I.

        Trecu o săptămână de la întâlnirea celor două personaje ale povestirii noastre pe banca verde din parc. Într-o dimineaţă splendidă, pe la ora zece şi jumătate, Varvara Ardalionova Ptiţâna, care făcuse câteva vizite matinale pe la diverse cunoştinţe, se întoarse acasă cam tristă şi îngândurată.

        Există oameni despre care e greu să spui ceva ce i-ar putea prezenta sub înfăţişarea lor cea mai tipică, cea mai caracteristică; aceştia sunt aşa-numiţii oameni „obişnuiţi”, „banali”, care într-adevăr formează marea majoritate a oricărei societăţi.

        În romanele şi povestirile lor, scriitorii preferă de cele mai multe ori să ia tipuri din societate şi să le reprezinte într-o zugrăvire figurativă şi artistică – tipuri care în realitate se întâlnesc excepţional de rar în ansamblul trăsăturilor lor şi care totuşi sunt mai reali decât realitatea însăşi. Podkoliosin, în expresia lui tipică, poate că este chiar o exagerare, în nici un caz însă o aberaţie. Câţi dintre oamenii inteligenţi, cu mintea luminată, aflând de la Gogol cum este acest Podkoliosin, n-au constatat după aceea că zeci şi sute de prieteni şi cunoştinţe de-ale lor seamănă grozav cu Podkoliosin, atât doar, că ei nu ştiuseră până atunci că acesta li-e numele. În realitate se întâmplă foarte rar ca mirii să sară pe fereastră înainte de cununie, poate numai pentru simplul fapt – ca să nu mai vorbim de toate celelalte – că gestul în sine e destul de neplăcut; cu toate acestea, câţi miri, adesea oameni inteligenţi şi foarte de treabă, n-au fost în situaţia de a se recunoaşte în adâncul inimii, înainte de cununie, drept nişte Podkoliosini. La fel şi în căsătorie, chiar dacă nu toţi soţii strigă la orice pas: Tu vas voulu, George Dandin! Totuşi, o Doamne, de câte milioane şi milioane de ori acest strigăt amarnic n-a fost repetat, în felurite glasuri, de soţii din lumea întreagă după luna lor de miere sau, mai ştii, poate chiar a doua zi după nuntă!

        Aşadar, fără a ne angaja în explicaţii mai aprofundate, vom arăta doar atât, că în realitatea concretă, trăsăturile tipice ale personajelor apar oarecum diluate şi oameni de teapa lui George Dandin sau Podkoliosin există realmente, se agită şi aleargă sub ochii noştri, zi de zi, numai că noi îi observăm sub aspectul acesta mai puţin închegat, mai diluat. Aducând precizarea cuvenită respectului pe care-l datorăm adevărului integral, în sensul că în viaţa de toate zilele poate fi văzut, ce-i drept mai rar, chiar şi tipul unui George Dandin luat înîntregime, aşa cum l-a creat Moliere, vom încheia aceste consideraţii, care încep să semene a critică literară în genul celei practicate de reviste. Nu mai puţin adevărat este însă că în faţa noastră rămâne totuşi nerezolvată problema: ce să facă romancierul cu oamenii banali, cu totul „obişnuiţi” şi cum să-i înfăţişeze cititorului ca să fie cât de cât interesanţi? Să-i ignoreze complet – nu se poate, deoarece oamenii de rând, la fiecare pas şi în marea lor majoritate, sunt verigile necesare în lanţul întâmplărilor vieţii; dacă-i omitem – înseamnă că redarea noastră nu mai este veridică. Ar fi cu totul neveridic sau poate chiar şi neinteresant să-ţi umpli romanul numai cu oameni tipici sau, aşa, numai pentru a aţâţa interesul, cu oameni ciudaţi sau, cum nici nu există în realitate. Suntem de părere că scriitorul trebuie să ştie să descopere nuanţe interesante şi semnificative chiar şi printre oamenii de rând. Iar în cazul când însăşi esenţa unor personaje obişnuite constă tocmai în acest caracter constant de mediocritate incurabilă sau şi mai degrabă, când în pofida tuturor străduinţelor extraordinare ale acestor indivizi de a evada cu orice preţ din făgaşul comun al mediocrităţii şi rutinei, ei sfârşesc inevitabil prin a recădea pe acelaşi făgaş ca expresie a platitudinii – atunci aceste personaje capătă şi un caracter oarecum tipic, de mediocritate, care nu vrea în ruptul capului să rămână ceea ce este şi caută, cu orice preţ, să devină originală şi de sine stătătoare, neavând însă nici un fel de posibilităţi pentru a putea fi de sine stătătoare.

        Din această categorie a oamenilor „obişnuiţi” sau „mediocri” fac parte şi unele personaje din naraţiunea noastră, ale căror caractere n-au fost dezvăluite până acum (recunosc) îndeajuns cititorului. De pildă, Varvara Ardalionovna Ptiţâna, soţul ei, domnul Ptiţân şi fratele ei, Gavrilă Ardalionovici.

        În adevăr, nu poate fi nimic mai supărător decât să fii, de pildă, bogat, dintr-o familie onorabilă, chipeş, cu oarecare studii, destul de inteligent, chiar bun la inimă şi să n-ai totuşi nici un talent, nimic deosebit sau original în tine, nici măcar o ciudăţenie mai aparte, nici o idee personală, să fii absolut „ca toată lumea”…Să zicem că eşti bogat, dar nu un Rotschild; aparţii unei familii onorabile, care însă nu s-a distins cu nimic, niciodată, într-un mod mai deosebit; ai o înfăţişare plăcută, dar nu prea expresivă; studii destul de temeinice, dar nu ştii cum să le foloseşti; eşti inteligent, dar lipsit de idei personale; bun la inimă, dar îţi lipseşte generozitatea etc şi aşa în toate celelalte privinţe. Indivizi de acest fel sunt foarte mulţi pe lume, mult mai numeroşi chiar decât s-ar părea; la fel cu toţi oamenii, ei pot fi împărţiţi în două mari categorii: unii mărginiţi, alţii „ceva mai deştepţi”…Cei dintâi sunt mai fericiţi. Ce poate fi mai simplu pentru un om mărginit, „obişnuit”, decât să-şi închipuie, de pildă, că e un om neobişnuit, original şi să rămână astfel tot restul zilelor, pe deplin satisfăcut. A fost de ajuns ca unele dintre domnişoarele noastre să-şi tundă părul băieţeşte, să-şi pună ochelari albaştri şi să se declare nihiliste pentru a deveni perfect convinse că prin aceasta şi-au format „convingeri” personale. A fost de ajuns ca cineva să simtă la un moment dat în forul lui lăuntric ceva ce aduce a sentimente generoase, general-umane, ca să fie deîndată încredinţat că nimeni altul nu poate simţi ca dânsul, că este un om înaintat în mersul dezvoltării sociale. E de ajuns ca cineva să prindă din zbor o idee sau să citească o pagină fără început şi fără sfârşit dintr-o carte ce i-a căzut întâmplător în mână pentru a căpăta pe loc convingerea că sunt „propriile lui idei” şi că s-au născut în capul lui. Cinismul naivităţii, dacă se poate spune astfel, ajunge în asemenea cazuri până la absurd; pare neverosimil dar întâlneşti cazuri de-astea la orice pas. Acest cinism al naivităţii această prezumţiozitate satisfăcută a omului mărginit, care nici măcar nu pune la îndoială existenţa reală a talentului său, a fost admirabil redată de Gogol în personajul său tipic, locotenentul Pirogov. Acesta nici nu se îndoieşte că este un geniu, ba se credea chiar superior oricărui geniu; e atât de încrezut, că nici nu-şi pune o asemenea întrebare; de altfel, în general, nu-l frământă nici un fel de probleme. Marele scriitor s-a văzut nevoit în cele din urmă să-i tragă o bătaie zdravănă pentru a da satisfacţie simţului moral ultragiat al cititorului său; dar văzând că omul său genial nu a reacţionat la toate acestea în nici un fel, mulţumindu-se doar să-şi netezească hăinuţele şi să înghită o bucată de plăcintă pentru refacerea forţelor pierdute cu prilejul admonestării, şi-a desfăcut braţele cu uimire şi l-a lăsat astfel cititorilor săi. Am regretat întotdeauna că scriitorul i-a atribuit marelui său erou un grad atât de mic, pentru că Pirogov e atât de plin de sine, că nu i-ar fi fost deloc greu să-şi închipuie, pe măsură ce epoleţii lui s-ar fi îngroşat şi s-ar fi împodobit treptat cu fire tot mai strălucitoare, că ajunge în cele din urmă, să zicem, un mare comandant de oşti; şi propriu-zis, nu este vorba că şi-ar fi putut închipui, ci pur şi simplu nu s-ar fi îndoit că este chiar aşa; de vreme ce a fost făcut general, cum să nu fie şi comandant de oşti? Şi câţi dintre aceştia nu provoacă adevărate catastrofe pe câmpurile de bătălie? Dar câţi de-alde Pirogov nu am avut noi în rândurilc literaţilor, savanţilor, propagandiştilor noştri! Am zis „am avut”, dar cred că mai avem şi astăzi.

        Personajul Gavrilă Ardalionovici Ivolghin din naraţiunea noastră aparţinea unei alte categorii; făcea parte din categoria oamenilor „ceva mai deştepţi”, deşi ardea, din cap până în picioare, de dorinţa de a părea original. După cum am arătat însă, categoria aceasta de oameni e mult mai nefericită decât prima. Chestiunea e că un om „obişnuit” deştept, chiar dacă îşi închipuie la un moment dat (sau poate chiar şi o viaţă întreagă) că este un om genial, deosebit de original, păstrează totuşi, în adâncul inimii, un viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar dacă se resemnează, o face de aici încolo deplin înveninat de o puternică doză de vanitate refulată. E drept că în exemplificarea noastră am luat extrema şi am folosit un caz excepţional; în marea majoritate a cazurilor la această categorie de oameni mai deştepţi, lucrurile se petrec mai puţin tragic doar dacă la o vârstă mai înaintată începe să-i supere ceva mai mult ficatul, atâta tot. Oricum însă, înainte de a se supune şi a se resemna, oamenii aceştia se încăpăţânează uneori să-şi facă de cap vreme îndelungată, din tinereţe şi până la vârsta resemnării şi tot numai din dorinţa de a fi originali. Se întâmplă şi cazuri destul de ciudate: din dorinţade originalitate îl vezi pe câte unul, om dintr-o bucată de altfel, că este gata să comită şi câte o mârşăvie, ba de multe ori se întâmplă ca nenorocitul să nu fie numai un om cinstit, dar şi bun pe deasupra, susţinător de familie, care mai întreţine sau ajută cu banii lui munciţi şi pe câte un străin de familia lui şi totuşi o viaţă întreagă să nu-şi găsească astâmpăr. Nu-l satisface nici pe departe şi nu-l consolează gândul că îşi îndeplineşte atât de frumos îndatoririle de om, dimpotrivă tocmai asta îl enervează. „Uite pe ce mi-am irosit o viaţă întreagă, parcă ar vrea el să spună, iată ce m-a legat de mâini şi de picioare, iată ce m-a împiedicat să descopăr praful de puşcă! Dacă nu era această piedică, poate că aş fi descoperit negreşit ori praful de puşcă, ori America – precis nu ştiu încă ce anume – dar aş fi descoperit negreşit ceva”…Ceea ce îi caracterizează îndeosebi pe toţi domnii aceştia e că, în tot decursul vieţii, ei nu izbutesc să se dumerească bine: ce anume trebuie neapărat să descopere şi ce anume sunt gata să descopere în cursul vieţii lor: praful de puşcă sau America? În ce priveşte însă năzuinţa, dorul descoperirii, s-ar putea spune că le posedă într-o doză care ar fi fost pe măsura unui Columb sau unui Galileu.

        Gavrilă Ardalionovici apucase tocmai pe această cale, dar nu era decât la începutul ei. Avea încă mult de umblat pe drumuri nesăbuite. Încă din adolescenţă fusese mereu chinuit de conştiinţa mediocrităţii lui, căutând în acelaşi timp să se convingă că e un om superior. Era un tânăr ros de ambiţii, cu veleităţi şi porniri nestă-pânite, cu nervii cam şubrezi încă de la naştere. Impetuozitatea dorinţelor o lua drept semn al forţei sale. În dorinţa lui aprigă de a ieşi din comun, era gata chiar şi de acţiuni nechibzuite, dar în momentul când aceste acţiuni urmau să fie aduse la îndeplinire, eroul nostru se dovedea întotdeauna prea deştept pentru a le săvârşi şi ca atare se lăsa păgubaş. Asta îl ducea la disperare. Poate că în anumite împrejurări, s-ar fi hotărât şi la vreo ticăloşie, numai să obţină cele râvnite, dar, ca un făcut, în clipa decisivă se dovedea a fi prea cinstit pentru o ticăloşie. De altfel, la una mai mică s-ar fi pretat oricând. Sărăcia în care-i căzuse familia îl umilea şi-l irita. Ajunsese s-o desconsidere chiar şi pe maică-sa, cu toate că îşi dădea prea bine seama că reputaţia şi firea demne de respect ale mamei lui erau deocamdată principalul suport al propriei sale cariere. Din momentul când a intrat în serviciul generalului şi a fost primit în casa Epancinilor, şi-a spus: „Dacă e vorba că trebuie să mă ticăloşesc neapărat, apoi s-o fac barem până la capăt, numai să iasă ceva”, dar aproape niciodată nu rezista până la capăt.

        Şi de ce şi-o fi închipuit el că va trebui neapărat să se ticăloşească? De Aglaia, de fapt, se cam speriase atunci, dar nu s-a retras definitiv, ci a căutat să tărăgăneze lucrurile pentru orice eventualitate, deşi nu crezuse niciodată serios că ea va coborî până la el. Pe urmă, în timpul istoriei aceleia cu Nastasia Filippovna, i se năzări că prin bani poate obţine orice. „Dacă-i pe ticăloşie, apoi să ne ticăloşim”, îşi repeta el pe atunci zilnic, cu satisfacţia omului orgolios, dar şi cu o oarecare teamă; „dacă e să mă ticăloşesc, atunci cel puţin să mă ridic până la culmea cea mai înaltă, îşi dădea el mereu curaj; cei slabi de înger, înasemenea cazuri, şi-ar pierde cumpătul şi ar da bir cu fugiţii, pe când noi vom merge înainte până la capăt!” Văzându-şi ratate planurile în privinţa Aglaiei, strivit de împrejurări, şi-a pierdut cu totul încrederea şi stăpânirea de sine şi, după cum se ştie, i-a dus prinţului banii pe care i-i zvârlise ca pe o pomană nebuna aceea, după ce, la rândul ei, îi primise şi ea de la alt nebun. Gestul acesta l-a regretat mai târziu de mii de ori, deşi nu pierdea nici un prilej de a se lăuda cu el, gâdilându-şi astfel amorul propriu. Trei zile cât a mai stat prinţul după aceea la Petersburg, Ganea s-a căinat într-adevăr în faţa lui, dar tot în aceste trei zile a început să-l şi urască pe prinţ, pentru că acesta îl trata cu prea multă compătimire, când, de fapt, să înapoiezi o sumă atât de mare e un gest pe care „nu oricine ar fi fost în stare să-l facă”…Dar în sinea lui a trebuit să recunoască cinstit că toată suferinţa şi nemulţumirea lui nu sunt altceva decât o reacţie a unui orgoliu mereu călcat în picioare; şi asta îl chinuia cumplit. Abia mult mai târziu se dumeri şi se convinse ce întorsătură serioasă ar fi putut lua tatonările lui pe lângă o făptură atât de nevinovată şi de stranie ca Aglaia. Chinuitoare mustrări de cuget nu-i dădeau pace; renunţă la slujbă şi se lăsă pradă durerii şi deznădejdii.

        Locuia acum la Ptiţân, împreună cu mama şi cu tatăl său. Nu-şi ascundea dispreţul pentru cumnatul său, care-i asigura toată întreţinerea, dar asta nu-l împiedica să-i urmeze sfaturile pe care era destul de cuminte să i le ceară. De pildă, un lucru care-l supăra peste măsură pe Gavrilă Ardalionovici era că Ptiţân nici măcar nu-şi propune să ajungă un Rothschild. „Dacă te-ai făcut cămătar, încalte mergi până la capăt; strânge oamenii de gât, stoarce din ei cât poţi, fă-te cunoscut, fă-te regele iudeilor!” Ptiţân, om liniştit şi modest, nu făcea decât să zâmbească la aceste vorbe; totuşi, o dată găsi de cuviinţă să-i ceară socoteală lui Ganea, dovedind chiar o oarecare demnitate în răfuiala asta. Îi demonstra cumnatului său că nu făcea nimic necinstit şi, ca atare, nu era îndreptăţit să-i spună cămătar; dacă banii erau la mare preţ, vina nu era a lui; se purta cu dreptate şi cu cinste şi, propriu-zis, în „aceste” afaceri, rolul său era mai degrabă de agent mijlocitor; în sfârşit, că, datorită corectitudinii şi punctualităţii în afaceri, s-a făcut cunoscut în lumea cea mai bună şi că afacerile lui iau o extindere tot mai mare. „N-o să ajung un Rothschild, adăugă Ptiţân râzând, dar o casă pe Liteinaia sau poate chiar două tot o să am şi cu asta mă declar mulţumit.” „Mai ştii, poate chiar şi trei!” îşi spunea el în gând, fără a-şi destăinui vreodată visul. Oamenii aceştia sunt, de fapt, favoriţii şi răsfăţaţii sorţii; ea va fi darnică cu Ptiţân şi-l va recompensa nu numai cu trei, ci chiar cu patru case şi tocmai pentru aceea că el ştia precis, încă din adolescenţă, că nu va deveni niciodată un Rothschild. În schimb, soarta nu va merge niciodată dincolo de cele patru case şi pentru Ptiţân totul se va încheia cu asta.

        Cu totul altă fire avea sora lui Gavrilă Ardalionovici. Era şi ea stăpânită de dorinţe şi ambiţii mari, dar vădea mai multă dârzenie şi tenacitate în realizarea lor şi mai puţină impetuozitate pătimaşă. Dădea dovadă de multăprudenţă şi cumpătare când lucrurile atingeau limita lor extremă, deşi, datorită aceleiaşi prudenţe, nu ajungea aproape niciodată să forţeze prea mult lucrurile. Fără îndoială şi ea făcea parte din tagma oamenilor „obişnuiţi” care cred că sunt originali, dar şi-a dat foarte repede seama că nu avea nici umbră de originalitate, fără a se necăji prea mult pentru asta – cine ştie, poate tot dintr-un fel de mândrie. Se acomoda cu multă hotărâre nevoilor vieţii practice primind să fie soţia domnului Ptiţân, fără a-şi spune cu acest prilej: „Dacă e vorba să facem ticăloşii, apoi să le facem, numai scopul să fie atins”, cum, de bună seamă, s-ar fi exprimat Gavrilă Ardalionovici într-o asemenea ocazie (şi care puţin rămăsese să n-o spună cu glas tare atunci când aprobă hotărârea surorii sale în calitate de frate mai mare). Dimpotrivă, Varvara Ardalionovna se hotărî să se mărite după ce se convinse temeinic că viitorul ei soţ era un om modest, plăcut, cu oarecare cultură şi care pentru nimic în lume nu s-ar preta la vreo ticăloşie mare. În ce priveşte cele mici, erau fleacuri de care Varvara Ardalionovna nu se preocupa; de altfel, unde nu există fleacuri de acestea? E absurd să cauţi idealul! Pe lângă asta, ştia că, măritându-se, asigura un adăpost pentru toţi ai ei. Văzându-l pe Ganea nefericit, dorea să-i fie de folos, cu toate neînţelegerile lor anterioare. Ptiţân îl îndemna prieteneşte pe cumnatul său să ocupe vreo slujbă. „Bagă de seamă, îi spunea el câteodată glumind, îi dispreţuieşti pe generali şi rangurile lor, dar ai să vezi cum ei toţi vor deveni generali; vom trăi şi vom vedea.” „Şi de unde li s-a năzărit că eu i-aş dispreţui pe generali şi rangurile lor?” reflecta Ganea cu sarcasm.

        Ca să-l ajute pe fratele ei, Varvara Ardalionovna se hotărî să-şi lărgească sfera de acţiune; îşi făcu vad la familia Epancin: în această privinţă îi fură de mare folos amintirile din copilărie, întrucât şi ea şi fratele ei fuseseră tovarăşi de joacă cu fetele generalului Epancin. Menţionăm că dacă Varvara Ardalionovna, vizitându-i pe Epancini ar fi urmărit un vis prea îndrăzneţ, o himeră, poate că prin însuşi faptul acesta s-ar fi desprins de categoria acelor oameni în care se indusese cu bună ştiinţă; dar ea nu urmărea o himeră, ci acţiona după un calcul destul de întemeiat; planul ei nu avea nimic himeric, dat fiind că sconta pe caracterul acestei familii; şi mai ales pe cel al Aglaiei, pe care o observa fără încetare. Toate strădaniile Varvarei Ardalionovna aveau drept ţintă să încerce o nouă apropiere între Aglaia şi Ganea. Poate că izbutise cu adevărat să obţină unele rezultate; sau, poate, a dat greş în unele privinţe, punând, de pildă, prea multe speranţe în fratele ei şi aşteptându-se de la el la cine ştie ce lucruri de care el nici n-ar fi fost în stare. Oricum, ea îşi urzea iţele cu destulă dibăcie în casa Epancilor; lăsa să treacă uneori săptămâni întregi fără să sufle un cuvânt despre Ganea; era întotdeauna foarte sinceră şi căuta să fie cât mai dreaptă în aprecieri, păstra o ţinută modestă, dar demnă. Nu găsea nimic să-şi impute în adâncul conştiinţei şi asta îi dădea mai multă încredere în sine. Numai câteodată, Varvara Ardalionovna îşi dădea seama că era înrăită, că avea mult amor propriu, ba poate şi o doză de vanitate lezată, pe care o resimţea mai ales după vizitele la familia Epancin.

        Tot astfel şi acum, întorcându-se de acolo se simţea, după cum am spus, foarte abătută. În suferinţa ei era o ironie amară. La Pavlovsk, Ptiţân locuia într-o casă de lemn nu prea arătoasă, dar încăpătoare, aşezată pe o stradă prăfuită şi care în curând urma să devină proprietatea lui deplină, încât, la rându-i, ca viitor proprietar îşi făcea de pe acum planuri de revânzare. Urcând scările, Varvara Ardalionovna auzi venind de sus larmă mare; desluşi glasurile enervate ale fratelui şi ale tatălui ei. Intrând în salon, îl văzu pe Ganea agitat, alergând de la un colţ la celălalt al odăii. Tânărul era palid de furie şi nu-i lipsea mult să-şi smulgă părul din cap. La priveliştea aceasta, Varvara Ardalionovna îşi încruntă spâncenele şi, fără a scoate pălăria de pe cap, se lăsă cu un aer obosit pe divan.

        Ştiind bine că dacă nu-l întreabă numaidecât pe fratele ei de ce aleargă aşa, tăcerea ei l-ar irita cu siguranţă, se grăbi să-i spună:

        — Ca de obicei, nu-i aşa?

        — Da' de unde, dădu din mâini Ganea disperat. Ca de obicei! Dracu' ştie ce se mai petrece la noi, pentru că nu e nici măcar ca de obicei! Bătrânul a turbat… Mama plânge în hohote. Cum vrei, Varia, dar am să-l dau afară, zău, sau… Am să plec eu, adăugă el, aducându-şi aminte că nu poţi să dai pe cineva afară dintr-o casă străină.

        — Trebuie să fii îngăduitor, mumură Varia.

        — Îngăduitor faţă de ce anume? Faţă de cine? Spuse Ganea roşu de mânie. Faţă de nemerniciile lui? Ei, uite nu; poţi să spui ce vrei, dar aşa nu mai merge! Nu, nu şi iar nu! Ce om! Halal să-i fie! El e vinovatul şi tot el sare cu gura. Dar ce ai? Eşti cam schimbată la faţă.

        — Să lăsăm asta, răspunse Varia în silă. Ganea o privi iscoditor.

        — Ai fost acolo? Întrebă el brusc.

        — Da.

        — Îl auzi! Iar zbiară! Ce ruşine! Şi tocmai acum!

        — Adică de ce nu? A intervenit ceva nou, ca să nu se întâmple şi acum?

        Ganea o privi şi mai atent.

        — Ai aflat ceva?

        — Nimic surprinzător. Se confirmă totul. Bărbatul meu a văzut mai bine decât tine şi decât mine; ce a prezis de la început s-a împlinit. Unde-i el?

        — A ieşit. Ce spui că s-a împlinit?

        — Prinţul este socotit logodnic oficial; totul e hotărât. Surorile cele mari mi-au spus că Aglaia şi-a dat consimţământul; cărţile sunt date pe faţă.(înainte, totul la ei era învăluit în mister.) Nunta Adelaidei a fost iar amânată; vor să serbeze cele două nunţi în aceeaşi zi; ce romantic! Ca într-o poezie. Apucă-te mai bine şi scrie un elogiu al nunţii apropiate decât să umbli aşa, ca un nebun, prin odaie. Diseară vine prinţesa Belokonskaia la ei; a picat la timp; va fi lume multă. Vor să-l prezinte prinţesei, deşi ea îl cunoaşte de câtăva vreme; se pare că tot în seara asta va fi anunţată logodna în mod oficial. Se tem numai ca nu cumva mirele, intrând în salonul plin de musafiri, să nu răstoarne ceva sau să se împiedice şi să cadă pe parchet; n-ar fi de mirare.

        Ganea o ascultă cu atenţie, dar, spre mirarea surorii lui, ştirea care-i spulbera speranţele părea că nu-i pricinuieşte nici o emoţie.

        — De! Trebuia să ne aşteptăm şi la asta, spuse îngândurat. Vasă-zică, s-a terminat! Adăugă el cu un zâmbet straniu, scrutând din când în când cu înţeles faţa surorii sale, în timp ce continua să se plimbe prin odaie, dar mult mai potolit decât adineauri.

        — Îmi pare bine că priveşti lucrurile mai cu înţelepciune, spuse Varia.

        — Cel puţin, ai scăpat şi tu de-o grijă.

        — Cred că te-am servit sincer, fără să te descos şi fără să te plictisesc prea mult; doar nu te-am întrebat niciodată ce fel de fericire căutai la Aglaia.

        — Dar ce, parcă eu… Am căutat vreo fericire la Aglaia?

        — Ei, asta-i acum! Mai slăbeşte-mă, te rog, cu filosofia! În definitiv, aşa este. Dar acum s-a isprăvit, ne ajunge; am rămas cu buzele umflate. De la început chiar, ţi-o mărturisesc, nu prea am avut eu cine ştie ce mari speranţe; dar m-am apucat cu gândul că poate „se prinde”, contând pe firea ciudată a Aglaiei şi, mai ales, ca să te împac pe tine; altminteri, nu prea existau şanse; nouăzeci la sută erau contra. Personal, nici acum nu sunt lămurită ce ai urmărit în toată afacerea asta.

        — Şi acum parcă vă văd, pe tine şi pe soţul tău, cum o să mă bârâiţi la cap ca să-mi iau o slujbuliţă, o să-mi ţineţi prelegeri despre tenacitate şi putere de voinţă şi cum un om trebuie să se mulţumească cu puţin şi aşa mai departe. Cunosc cântecul pe de rost, râse Ganea în hohote.

        „Să ştii că iar pune ceva la cale”, îşi spuse Varia.

        — Dar părinţii ei ce zic? Sunt încântaţi? Întrebă deodată tânărul.

        — N-nu tocmai, după cât se pare. De altfel, îţi dai seama şi tu – Ivan Feodorovici e mulţumit; Lizaveta Prokofievna însă are rezerve; întotdeauna a avut o repulsie la gândul că Mâşkin ar putea să-i fie ginere; e un lucru ştiut.

        — Nu Ia asta mă refer; e limpede că prinţul este o partidă absurdă, de neconceput. Te întreb numai, unde au ajuns lucrurile? Aglaia şi-a dat oficialconsimţământul?

        — Până acum n-a spus „nu” – asta-i tot; dar de la ea nu te poţi aştepta la mai mult. O ştii cât e de ruşinoasă şi de timidă! Până la ciudăţenie! Când era mică şi venea lume la ei în casă, se ascundea într-un dulap şi rămânea acolo două-trei ceasuri, până când plecau musafirii; trebuie să ştii că nu s-a schimbat nici acum. Îmi vine să cred că de data aceasta e ceva serios între ei. Se zice că-şi bate joc de el mereu, ca să nu dea de bănuit; cert este că nu scapă ea prilejul să-i strecoare câte un cuvânt prinţului pe furiş, căci e radios, de parcă ar fi în al nouălea cer… E pur şi simplu caraghios! Toate acestea le ştiu chiar de la ei. Pe de altă parte, am avut impresia că m-au cam luat peste picior. Vorbesc de surorile cele mari.

        În cele din urmă, Ganea începu să se încrunte; poate că Varia insista anume asupra acestor amănunte, ca să pătrundă în gândurile ascunse ale fratelui său. Dar în momentul acela se auziră de sus, din nou, ţipete şi larmă.

        — Am să-l dau afară! Răcni Ganea, bucuros parcă să-şi descarce nervii.

        — Şi apoi o să se apuce iar să ne facă peste tot de ocară, cum s-a întâmplat chiar ieri.

        — Ieri? Cum adică? Cc-a făcut ieri? Nu cumva… se zăpăci Ganea, speriat la culme.

        — Ah! Dumnezeule, n-ai ştiut nimic? Se nelinişti Varia.

        — Vasăzică, e adevărat că s-a dus la ei? Ţipă Ganea, roşu de furie şi de ruşine. Dumnezeule, am uitat că vii de acolo! Ai aflat ceva. Bătrânul a fost deci pe la ei? A fost sau nu?

        Cu aceste cuvinte, Ganea se repezi spre uşă; Varia se luă după el şi-l apucă de braţ.

        — Ce faci? Unde te duci? Spuse ea. Dacă-l dai afară acum, o să-şi facă de cap şi mai rău, o să ne meargă faima prin toate casele!

        — Ce-a făcut? Ce-a zis?

        — Nici ele n-au prea ştiut ce să-mi spună, căci nu l-au înţeles; în orice caz, i-a speriat pe toţi. A cerut să-l vadă pe Ivan Feodorovici; acesta lipsind, a întrebat de Lizaveta Prokofievna. Mai întâi a rugat-o să-i găsească un loc, să capete o slujbă; pe urmă, a început să se plângă de noi, de mine, de bărbatul meu şi mai cu seamă de tine… Ce mai încolo încoace, ne-a aranjat frumuşel…

        — N-ai putut afla ce anume a spus? Întrebă Ganea, tremurând ca într-un acces de isterie.

        — Ce să aflu? După cât am înţeles, se pare că nici el nu-şi dădea seama ce spune; a îndrugat verzi şi uscate; sau poate că ele n-au vrut să-mi spună tot.

        Ganea se apucă cu amândouă mâinile de cap şi alergă la o fereastră; Varia se aşeză lângă cealaltă.

        — E caraghioasă Aglaia asta, îşi aminti ea deodată; mă opreşte la plecare şi-mi spune: „Transmite din partea mea părinţilor dumitale salutul meu deosebit de respectuos; am să caut să-l văd pe tatăl dumitale într-una din zilele acestea”…Şi vorbea cu un aer atât de grav! Ciudat, foarte ciudat…

        — Nu glumea? Eşti sigură că n-a spus-o în batjocură?

        — Nu, nu, câtuşi de puţin şi tocmai asta mi s-a părut mai ciudat.

        — Ştie sau nu ştie povestea cu bătrânul? Ce crezi?

        — Că în casă la ei nu se ştie nimic despre asta, n-am nici o îndoială; dar întrebarea ta mi-a sugerat o idee; nu este exclus că Aglaia să ştie. Numai ea singură poate să fi aflat ceva, căci surorile ei au fost şi ele foarte mirate când au auzit-o rugându-mă atât de serios să-i transmit tatei salutările ei. Şi pentru ce numai lui? Iar de aflat, putea s-o afle numai de la prinţ!

        — Nu-i greu de ghicit cine a informat-o! Auzi, hoţ! Atât ne mai lipsea. Un hoţ în familia noastră, „capul familiei”!

        — Ei asta-i! Se înfurie Varia. E absurd! O simplă păţanie de beţivani şi atâta tot. Şi cine le-a născocit toate astea, mă rog? Lebedev, prinţul… Grozavi amândoi, n-am ce zice! Şi deştepţi… Foc! Nu-nu vine să cred nici atâtica din toată istoria asta, pusă la cale de nişte neisprăviţi.

        — Bătrânul e un hoţ şi un beţiv, continuă Ganea cu amărăciune eu – un cerşetor, cumnatul meu – un cămătar. Vezi bine, avea şi de ce să se simtă atrasă Aglaia! Frumos ne şade, n-am ce zice!

        — Acest cumnat al tău, acest cămătar te…

        — Mă întreţine, nu-i aşa? Spune, spune, te rog, nu te jena.

        — Ce te-a apucat? Căută Varia să-şi acopere gafa. N-ai mai multă minte decât un şcolar. Crezi că toate acestea au putut să-ţi dăuneze în ochii Aglaiei? Nu-i cunoşti caracterul; ar refuza cea mai strălucită partidă ca să fugă cu un student şi să împartă cu el o viaţă de mizerie – acesta-i visul ei! Niciodată n-ai înţeles cât te-ai fi ridicat în ochii ei, dacă ai fi suportat situaţia noastră cu demnitate şi curaj. Păi, cu ce crezi că a putut s-o atragă prinţul? Mai ales prin aceea că nici nu şi-a dat vreo osteneală să-i placă şi apoi prin aceea că toată lumea îl socoate idiot. Numai faptul că această căsătorie ar răsturna toată casa pe dos, că i-ar scoate pe toţi din minţi, o umple de fericire. Dar parcă voi sunteţi în stare să înţelegeţi ceva?!

        — Asta mai rămâne de văzut, dacă înţelegem ceva sau nu, murmură Ganea cu un aer cam enigmatic. Numai că tare voiam ca ea să nu fi aflat despreîntâmplarea cu bătrânul. Am sperat că prinţul se va abţine şi nu va răspândi zvonul; ştiu că l-a convins şi pe Lebedev să tacă; de altfel, nici mie n-a vrut să-mi spună totul când am încercat să-l trag de limbă.

        — Atunci îţi dai seama că altcineva şi-a vârât coada, de a mers vorba. Dar ce te mai frămânţi pentru asta acum? Ce mai speri? Şi dacă mai rămâne vreo speranţă, n-ar fi decât să apari ca un martir în ochii ei.

        — Lasă, că de scandal s-ar speria şi dânsa, cu tot romantismul ce o caracterizează. Totul până la o anumită limită şi niciodată nu veţi depăşi anumite limite; aşa sunteţi voi – toate la fel!

        — Aglaia s-ar speria? Se revoltă Varia, uitându-se cu dispreţ la fratele ei. Ce suflet josnic ai! Aşa sunteţi voi, bărbaţii! Nimic nu-i capul vostru! Nu meritaţi nici o consideraţie, nici cât negru sub unghie. Aglaia poate să fie ridicolă, excentrică, în orice caz însă e de o mie de ori mai nobilă la suflet, mai generoasă decât noi toţi.

        — Ei bine, bine, nu te supăra, făcu Ganea plin de sine şi pe un ton împăciuitor.

        — Dacă sunt neliniştită, e numai pentru mama, continuă Varia; mă tem ca istoria asta cu tata să n-ajungă la urechile ei. Ah! Tare mă tem!

        — Cred că a şi ajuns, zise Ganea.

        Varia se ridicase tocmai ca să urce în odaia Ninei Aleksandrovna, dar la aceste cuvinte se opri şi-l privi cu atenţie pe fratele ei:

        — Cine ar fi putut să-i spună?

        — Ippolit, probabil. Cred că cea dintâi plăcere pe care a ţinut să şi-o facă din clipa când s-a mutat la noi a fost să-i raporteze totul mamei.

        — Dar de unde putea el să afle, mă rog? Prinţul şi Lebedev ziceai că s-au înţeles să nu sufle o vorbă; nici Kolea nu ştie nimic.

        — Ippolit? A aflat-o singur. Nici nu-ţi închipui ce bestie şireată e ăsta, ce gură rea are şi cu câtă plăcere adulmecă numai ca să dea la iveală toate cancanurile şi istoriile scandaloase. Poate n-ai să crezi, dar eu sunt sigur că a şi reuşit s-o momească pe Aglaia şi, chiar dacă n-a apucat încă să-şi atingă scopul, fii sigură că va merge până-n pânzele albe. Şi Rogojin văd că s-a împrietenit cu el. Cum de nu bagă prinţul de seamă? Pe mine, Ippolit mă socoate inamicul său personal, l-am mirosit de mult. Ce n-ar da el acum ca să-mi mai joace o festă! Şi ce rost mai are, de ce se mai bagă, nu pricep. Ca mâine o să dea ortu' popii! Dar lasă că-i fac eu figura. Ai să vezi ce festă am să-i joc eu lui şi nu el mie.

        — Dacă-l urăşti în halul ăsta, de ce atunci l-ai ademenit să se mute aici?Şi face oare să mai joci feste unuia în starea lui?

        — Păi, nu m-ai sfătuit chiar tu să mă dau peste cap ca să-l aduc la noi?

        — Am crezut că ne va fi de folos; dar ştii că s-a îndrăgostit de Aglaia şi că i-a scris chiar? M-au întrebat acolo… Se pare că s-a apucat să-i scrie şi Lizavetei Prokofievna.

        — În privinţa asta nu-i deloc primejdios, spuse Ganea, râzând cu răutate. Poate să fie aici şi un sâmbure de adevăr, dar e cu totul altceva. Că e îndrăgostit – tot ce se poate! Un mucos!… În orice caz însă, n-are să apuce să-i scrie bătrânei scrisori anonime! De fapt, e o mediocritate crasă, cu o puternică doză de răutate, platitudine şi îngâmfare! Sunt convins, ştiu precis că a încercat să mă ponegrească în ochii ei, prezentându-mă drept un intrigant. Poate chiar a şi început cu asta. M-am apucat ca un prost, recunosc, să-i destăinuiesc totul, crezând că din răzbunare faţă de prinţ o să-mi apere interesele. Dar acum l-am dibuit: este o bestie vicleană şi rea! În ce priveşte furtul, l-a aflat de la maică-sa, căpităneasa. Dacă bătrânul s-a hotărât să facă aşa ceva, a fost numai din pricina ei. La un moment dat, Ippolit îmi spune, aşa din senin, că „generalul” i-a făgăduit mamei sale patru sute de ruble; mi-a spus asta intenţionat, cu un gând anume. Imediat am înţeles încotro bate… Căci servindu-mi această noutate, mă privea drept în ochi cu un fel de plăcere sadică. E limpede că i-a spus-o şi mamei numai din dorinţa de a-i sfâşia inima. De ce naiba nu crapă odată? Zicea că o să moară în trei săptămâni, dar văd că aici s-a şi îngrăşat! Nu mai tuşeşte; îl auzeam aseară că de două zile n-a mai scuipat sânge.

        — Dă-l afară!

        — Nu-l urăsc, îl dispreţuiesc, pronunţă Ganea cu mândrie. Ba nu, îl urăsc, da, îl urăsc! Izbucni el deodată cu o furie nestăpânită. Şi am să i-o spun în faţă, chiar în clipa când îşi va da sufletul, pe patul de moarte! Dacă i-ai fi citit „Confesiunea”, Doamne, ce naivitate plină de cinism! Curat locotenentul Pirogov sau Nozdriov tragic şi, înainte de toate, un mucos obraznic! Ah, cu ce plăcere i-aş fi tras o bătaie zdravănă în seara aceea, anume ca să-l văd ce ochi face. Pentru că nu i-a reuşit planul, e supărat pe toată lumea şi se răzbună în fel şi chip… Dar ce se aude? Iar scandal! Ei bine, asta întrece orice măsură. Hotărât lucru, nu mai pot suporta. Ptiţân! Dar până când o să meargă aşa? Strigă el către cumnatul său care tocmai intra în odaie. E pur şi simplu…

        Larma se apropia din ce în ce; deodată, uşa se deschise cu putere şi bătrânul lvolghin, stacojiu la faţă, tremurând de mânie şi scos din fire, se repezi şi el la Ptiţân. În urma lui veneau Nina Aleksandrovna şi Kolea, iar după ei apăru şi Ippolit.