II.

        Trecuseră cinci zile de când Ippolit se instalase în casa lui Ptiţân. Totul se petrecu oarecum de la sine, fără multe explicaţii şi fără ceartă între prinţ şi el; ba nu numai că nu se certară, dar, aparent, se despărţiră ca nişte prieteni. Gavrilă Ardalionovici, care se arătase aşa de pornit împotriva lui Ippolit la aniversarea prinţului, venise să-l vadă a treia zi; fără îndoială, o inspiraţie subită l-a îndemnat să facă acest lucru. Rogojin îl vizită şi el pe bolnav. La început, prinţul crezu că ar fi chiar spre binele „bietului bolnav” dacă s-ar muta din casa lui. Dar, încă în timpul mutării, Ippolit ţinu să declare că se duce la Ptiţân, care „a fost atât de bun să-i ofere găzduire”, fără să pomenească măcar numele lui Ganea, deşi acesta stăruise să fie primit în casă. Ganea, fireşte, băgă de seamă acest lucru numaidecât şi se simţi profund atins în orgoliul lui.

        Nu minţise, când îi spusese Variei de ameliorarea survenită în starea bolnavului. Într-adevăr, lui Ippolit îi mergea mai bine, ceea ce se observa de cum te uitai la el. Intră în odaie după ceilalţi, fără să se grăbească, cu un zâmbet batjocoritor şi plin de răutate. Nina Aleksandrovna părea foarte speriată. (în aceste şase luni se schimbase mult, slăbise, iar de când îşi măritase fata şi stătea la Ptiţân, nu se amesteca – cel puţin pe faţă – în treburile copiilor.) Kolea era îngrijorat şi faţa lui exprima nedumerire: nu cunoştea adevărata pricină a acestei noi furtuni familiale, nu prea înţelegea bine ce lucruri noi au survenit în ceea ce numea el „nebunia generalului”, dar scandalurile repetate şi nemaipomenite pe care tatăl său le provoca mereu şi pretutindeni nu se putea să nu-i lase vreo îndoială că o schimbare neobişnuită se produsese în el. Îl mai neliniştea de asemeni faptul că de trei zile bătrânul încetase să mai bea şi că între timp se certase cu Lebedev şi cu prinţul. Tocmai în acea clipă Kolea s-a întors acasă, aducând o jumătate de sticlă de vodcă cumpărată din banii lui.

        — E mai bine să-i dăm puţin de băut, mamă, o convingea el pe Nina Aleksandrovna, când se aflau încă sus. De trei zile n-a pus o picătură în gură şi asta îl chinuieşte, bineînţeles. Zău că-i mai bine aşa; nu-i duceam şi când a stat închis pentru datorii…?

        După ce deschise uşa trântind-o de perete, generalul, tremurând de indignare, se opri în prag.

        — Domnule, zbieră el la Ptiţân, dacă ai hotărât în adevăr să sacrifici pentru un mucos şi un ateu pe un bătrân respectabil, pe tatăl dumitale sau, cel puţin, al soţiei dumitale, pe omul care pentru devotamentul său a binemeritat onoruri din partea împăratului, să ştii că n-o să mai calc în casa dumitale. Alege, domnule, alege chiar acum: ori eu, ori acest… Acest sfredel! Da, sfredel! Mi-a venit cuvântul acesta fără să mă gândesc, dar e un sfredel! Căci îmi sfredeleşte sufletul cu neruşinare şi fără nici un respect…ca un burghiu!

        — Tirbuşon, n-ar fi mai bine? Strecură Ippolit.

        — Nu tirbuşon, căci faţă de tine sunt un general, nu o butelcă. Eu am distincţii, distincţii de onoare… Şi tu, tu ce ai… pe dracu'! Ori eu, ori el! Alege, domnule, chiar acum! Se năpusti el ca un turbat către Ptiţân.

        În aceeaşi clipă, Kolea îi întinse tatălui său un scaun şi generalul se prăbuşi sleit de puteri.

        — Poate că ar fi mai bine… Să te culci, bolborosi Ptiţân năucit.

        — Mai face şi pe grozavul, umblă cu ameninţări! Îi spuse cu jumătate glas Ganea surorii lui.

        — Să mă culc! Ţipă Ardalion Aleksandrovici. Nu sunt beat, domnule şi dumneata mă insulţi. Eu văd, urmă el, ridicându-se în picioare, văd că aici totul e împotriva mea, cu toţii sunteţi împotriva mea! Ajunge! Plec… Dar să ştii, domnule, să ştii…

        Nu-l lăsară să isprăvească; cu greu îl făcură să stea jos; îndemându-l să se liniştească. Ganea, înfuriat, se retrăsese într-un colţ; Nina Aleksandrovna tremura din tot corpul, vărsând lacrimi.

        — Dar ce i-am făcut? Ce are cu mine? Întrebă cu un rânjet Ippolit.

        — Mai întrebi? Se răsti la el pe neaşteptate Nina Aleksandrovna. Ar trebui să-ţi fie ruşine… E neomenos să necăjeşti un bătrân… Şi încă în situaţia dumitale…

        — Mai întâi, ce vreţi să spuneţi de situaţia mea, doamnă? Vă stimez din tot sufletul, pe dumneavoastră personal vă stimez, dar…

        — E un sfredel! Întrerupse generalul înfuriat. Îmi sfredeleşte sufletul şi inima! Vrea să mă convertească la ateism! Află, mucosule, că nici nu veniseşi încă pe lume când eu eram încărcat de onoruri; tu… Nu eşti decât un vierme ros de invidie, sfârtecat în două, un hârb de tuse… Care crapă de răutate şi de necredinţă… Şi de ce te-o fi adus aici Gavrilă? Toţi sunt împotriva mea, cu toţii – de la străini până la propriul meu fiu!

        — La lasă mofturile astea! Răcni Ganea. Decât să joci teatru, mai bine nu ne-ai face de râs în tot oraşul. De asta ar fi cazul să te simţi puţin!

        — Cum, eu te fac de râs, mucosule? Pe tine? Nu numai că nu te fac de râs, dar îţi fac chiar cinste!

        Spunând aceste vorbe, generalul se sculă brusc; nu mai era chip să-l reţină; dar se vede că-i sărise muştarul şi lui Gavrilă Ardalionovici.

        — Cine vorbeşte de cinste! Strigă acesta cu furie răutăcioasă.

        — Ce-ai spus? Tună generalul, vânăt la faţă, făcând un pas spre fiul său.

        — Am spus că ar fi de ajuns să deschid gura şi… Începu Ganea pe un ton la fel de violent, dar se opri, înghiţindu-şi vorba.

        Amândoi stăteau faţă-n faţă, în picioare, în culmea tulburării şi mai ales Ganea tremura de mânie.

        — Vino-ţi în fire, Ganea! Ţipă Nina Aleksandrovna şi se repezi să-şi oprească fiul.

        — Ce neobrăzare! Reteză Varia indignată. Linişteşte-te, mamă adăugă ea, reţinând-o pe maică-sa.

        — Tac numai de hatârul mamei, rosti Ganea patetic.

        — Ba vorbeşte! Vocifera generalul ca ieşit din minţi. Vorbeşte zic, dacă nu te temi de blestemul părintesc… Haide, spune ce ai de spus!

        — Ei asta-i, crezi că mă sperii cu blestemul dumitale! Şi cine e vinovat dacă, de opt zile, umbli ca un smintit? De opt zile, ştiu şi data de când ai început… Ia seama, nu mă face să spun totul… Ce-ai căutat ieri la Epancini? Şi doar eşti om bătrân, cu părul alb, un tată de familie! Halal să-ţi fie!

        — Taci, Ganka! Ţipă Kolea. Opreşte-te, nesăbuitule!

        — Dar eu cu ce i-am greşit? Ce insultă i-am adus? Stărui din nou Ippolit şi parcă tot în bătaie de joc. De ce-mi spune că sunt un sfredel, l-aţi auzit? Se ţine scai de mine, m-a căutat adineauri şi a început să-mi vorbească de un oarecare căpitan Eropegov. Nu ţin deloc la societatea dumitale, am evitat-o şi până acum, ştii doar foarte bine, generale. Ce mă interesează căpitanul Eropegov, spune şi dumneata? N-am venit aici pentru căpitanul Eropegov. I-am spus doar pe faţă părerea mea, că poate acest căpitan Eropegov nici n-a existat vreodată şi mi-am aprins paie-n cap.

        — Fireşte că n-a existat niciodată! Reteză Ganea.

        Pentru moment, generalul rămase buimac şi se uita prosteşte în jurul lui. În starea aceasta n-a mai putut scoate un cuvânt pentru a răspunde la dezminţirea categorică şi deschisă făcută de fiul său. Şi abia după ce Ippolit izbucni în hohote de râs şi-i strigă: Ei, ce ai de spus acum, însuşi fiul dumitale afirmă că n-a existat nicicând un căpitan Eropegov”, bătrânul începu să se bâlbâie, complet zăpăcit:

        — Am vorbit de Kapiton Eropegov şi nicidecum de un căpitan.

        — E vorba de Kapiton… Iocotenent-colonel în retragere, Eropegov… Kapiton.

        — Nici un fel de Kapiton n-a existat vreodată! Se oţărî şi mai mult Ganea.

        — Cum aşa… Cum n-a existat adică? Bâigui generalul cu faţa stacojie de indignare.

        — Ajunge, încetaţi odată! Încercau să-i potolească Ptiţân şi Varia.

        — Taci, Ganka! Răcni Kolea din nou.

        Simţindu-se susţinut, generalul îşi reveni parcă şi, recăpătându-şi curajul se răsti din nou la Ganea cu glas ameninţător:

        — Şi de ce să nu fi existat, adică? De ce?

        — Pentru că n-a existat şi pace! N-a existat şi nici nu putea să existe! Asta-i tot! Dar isprăveşte odată şi slăbeşte-mă…

        — Şi acesta e fiul meu… Sânge din sângele meu, pe care… Ah, Dumnezeule, cică Eroşka Eropegov n-a existat?

        — Hait, acum s-a făcut Eroşka, de unde, adineauri, era Kapitoşka, acum s-a transformat în Eroşka! Interveni iar Ippolit.

        — Kapitoşka, domnule, Kapitoşka, nu Eroşka! Kapiton, Kapiton Alekseevici, adică ce spun, Kapiton… Locotenent-colonel… În retragere, care s-a însurat cu Maria… Maria Petrovna Su… Su… Camaradul şi prietenul meu… Maria Petrovna Şutugova… Am intrat o dată cu el în serviciu. Pentru dânsul mi-am vărsat… Îl apărasem cu propriul meu trup… A fost ucis! Auzi? Kapitoşka Eropegov n-a existat?! N-a existat!

        Generalul zbiera ca un apucat, dar în aşa fel, încât s-ar fi putut crede că zbieretele lui n-au nici o legătură cu subiectul discuţiei. E drept că, în alte împrejurări, ar fi suportat şi lucruri mult mai jignitoare decât afirmaţia că Eropegov Kapitoşka n-ar fi existat niciodată, ar fi strigat, ar fi făcut un tărăboi monstru, şi-ar fi ieşit din fire, ar fi tunat şi fulgerat, pentru ca, în cele din urmă, să se retragă potolit şi să se culce în odaia lui. Acum însă, dintr-o inexplicabilă ciudăţenie a inimii omeneşti, se nimeri că tocmai o astfel de jignire, pricinuită de îndoiala asupra existenţei lui Eropegov, să fie ultima picătură care a umplut paharul. Bătrânul se făcu roşu-vânăt la faţă şi cu braţele ridicate, strigă cu glas întretăiat:

        — Destul! Blestemul meu să cadă… Plec din casa asta! Nikolai, adu-mi valiza… Plec… Plec de aici!

        Şi ieşi glonţ pe uşă, înfuriat peste măsură. Nina Aleksandrovna şi Ptiţân alergară după el…

        — Vezi ce-ai făcut! Îi spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce iar pe-acolo şi ne împroaşcă cu noroi! Ce ruşine, ce ruşine!

        — Să-i piară pofta de furtişaguri! Răspunse Ganea cu glasul sugrumat de mânie. Deodată dădu cu ochii de Ippolit şi tresări. Cât te priveşte pe dumneata, domnule, zbieră el, ar trebui să ţii minte că nu eşti la dumneata acasă… Că aici ţi s-a oferit adăpost şi ospitalitate nu ca să enervezi un bătrân care, după cum se vede, şi-a pierdut minţile.

        Muşchii obrazului lui Ippolit se contractară spasmodic, dar se stăpâni în aceeaşi clipă.

        — Nu sunt deloc de părerea dumitale, în ceea ce priveşte pretinsa nebunie a tatălui dumitale, răspunse el liniştit; dimpotrivă, am impresia că în ultimul timp dă dovadă de mai multă judecată, zău aşa, nu ţi se pare că am dreptate? A devenit din cale-afară de prudent, bănuitor, cercetează totul, cântăreşte fiecare cuvânt… Adusese vorba de acel Kapitoşka cu o anumită intenţie; închipuieşte-ţi că voia să-mi sugereze că…

        — Nu mă înţesează deloc ce intenţie avea faţă de dumneata! Întrerupse Ganea cu o voce stridentă. Te rog să nu faci pe deşteptul cu mine, să nu umbli cu fofârlica, domnule, că n-o să-ţi meargă! Dacă ştiai pricina adevărată pentru care bătrânul se găseşte în starea asta (că doar de cinci zile spionezi, stai la pândă şi nu se poate să nu ştii), n-ar fi trebuit să-l zăpăceşti… pe nenorocit şi s-o chinuieşti pe mama, făcând din ţânţar armăsar, căci toată afacerea asta e o prostie, o faptă de beţiv, atâta tot; şi apoi, nici măcar nu există dovezi; în ce mă priveşte, nu-i dau nici o importanţă… Însă dumneata simţi nevoia să jigneşti, să spionezi, pentru că eşti…

        — Un sfredel, îl ajută să sfârşească Îppolit, zâmbind ironic.

        — Pentru că eşti un mizerabil; timp de o jumătate de ceas ai jucat o comedie ruşinoasă, i-ai chinuit pe oameni, vrând să-i sperii ca te ucizi cu pistolul dumitale neîncărcat, cu care te-ai prezentat atât de jalnic şi lamentabil, dumneata, sinucigaş ratat, băşică de fiere spartă… pe două picioare… Te-am găzduit, te-ai îngrăşat aici, nu mai tuşeşti şi drept recunoştinţă…

        — Două cuvinte numai, dacă-mi dai voie; eu mă aflu la Varvara Ardalionovna şi nu la dumneata; nu m-ai găzduit niciodată; iar, dacă nu mă înşel şi dumneata te bucuri de ospitalitatea domnului Ptiţân. Acum patru zile, am rugat-o pe mama să-mi caute o locuinţă la Pavlovsk şi să se mute şi ea cu mine, pentru că, în adevăr, mă simt mai bine aici, deşi nu m-am îngrăşat deloc şi tot mai tuşesc. Aseară, mama mi-a trimis vorbă că odaia este gata; de aceea mă grăbesc să vă comunic că astăzi chiar, după ce mai întâi voi exprima mulţumiri mamei şi surorii dumitale, mă voi muta la mine, lucru pe care-l hotărâsem încă de-aseară. Lartă-mă, te-am întrerupt; se pare că mai aveai multe de spus.

        — A, dacă-i aşa… Începu Ganea înfuriat.

        — Dacă-i aşa, dă-mi voie să mă aşez, căci, întâi de toate, sunt un om bolnav, spuse Ippolit şi foarte liniştit se aşeză pe scaunul pe care generalul se trântise adineauri; acum sunt gata să te-ascult, cu atât mai mult cu cât cred că ne vedem pentru cea din urmă oară.

        Ganea fu cuprins dintr-o dată de remuşcări:

        — Te rog să mă crezi că n-am de gând să mă cobor până acolo ca să-ţi cer socoteală şi dacă…

        — Cred că greşeşti, luându-mă aşa de sus, îl întrerupse Ippolit. În ce mă priveşte, eu, din ziua când am venit aici, m-am jurat să nu mă las până n-oi avea satisfacţia să-ţi spun adevărul în faţă. Sper să am chiar acum această plăcere, după ce dumneata vei fi vorbit, bineînţeles.

        — Iar eu te rog să părăseşti această cameră.

        — Ai face mai bine să vorbeşti; altfel are să-ţi pară rău mai târziu ca nu ţi-ai uşurat inima.

        — Destul, Ippolit, spuse Varia. E ruşinos. Te rog, isprăveşte odată!

        — Numai din respect faţă de o doamnă, spuse Ippolit şi se ridică în picioare. Fie, Varvara Ardalionovna, pentru dumneata promit să vorbesc scurt, dar nu pot să-ţi fac decât hatârul acesta, căci între fratele dumitale şi mine e necesară o lămurire şi, pentru nimic în lume, nu voi pleca până nu voi limpezi anumite lucruri.

        — Eşti pur şi simplu un terchea-berchea şi un intrigant! Răcni Ganea. Iată de ce nu te înduri să pleci înainte de a urzi intrigi.

        — Vezi, remarcă lppolit cu răceală, iar ai luat-o razna. Crede-mă ai să regreţi dacă nu spui tot ce ai pe suflet. Uite, te mai îndemn o dată să vorbeşti. Aştept.

        Gavrilă Ardalionovici tăcea, în timp ce pe faţa lui se aşternu o expresie de dispreţ.

        — Nu vrei, aşadar. Eşti hotărât să rezişti pe poziţie; treaba dumitale! În ce mă priveşte, voi fi cât mai scurt posibil. Astăzi mi-ai aruncat în obraz de două, trei ori că m-ai găzduit; reproşul e nedrept. M-ai invitat aici cu scopul de a mă atrage într-o cursă; ţi-ai închipuit că vreau să mă răzbun pe prinţ. Cu atât mai mult, când ai auzit că Aglaia Ivanovna îmi acordă atenţie şi că mi-a citit „Spovedania”…Scontând că voi face cauză comună cu dumneata, aşteptai să găseşti un sprijin în mine. Nu vreau să intru în amănunte! Pe de altă parte, nu-ţi cer nici să te destăinui, nici să întăreşti spusele mele. E de ajuns că te las în faţa conştiinţei dumitale şi că acum ne înţelegem perfect unul pe altul.

        — Dumnezeu ştie ce grozăvie vrei să faci dintr-un lucru de nimic! Exclamă Varia.

        — Ţi-am spus că-i un intrigant şi o puşlama, răspunse Ganea.

        — Dă-mi voie, Varvara Ardalionovna, să urmez mai departe. De bună seamă, nu pot nici să-l iubesc şi nici să-l respect pe prinţ; dar cert este că e unom într-adevăr bun, cumsecade, deşi… Cam ridicol. Oricum, n-am nici un motiv să-l urăsc; când fratele dumitale mă instiga împotriva lui, mă prefăceam că nu înţeleg nimic; ştiam că tot eu am să râd la urmă. Ştiam că fratele dumitale se va da de gol, făcându-mi destăinuirile cele mai imprudente. Exact aşa s-a şi întâmplat. Sunt gata să-l cruţ acum, dar numai din respect pentru dumneata, Varvara Ardalionovna. După ce ţi-am explicat că n-a fost uşor să mă prindă în mrejele lui, am să-ţi spun şi de ce am dorit aşa de mult să-l înfund pe fratele dumitale. Află că am făcut-o din ură, ceea ce recunosc fără înconjur. În preajma morţii (căci am să mor, cu toate că m-am îngrăşat, după cum s-a afirmat aici), în preajma morţii, am simţit că am să ajung în rai incomparabil mai cinstit, dacă, în prealabil, voi reuşi să-mi bat joc de unul dintre nenumăraţii reprezentanţi ai acestei categorii de oameni care m-au persecutat toată viaţa şi pe care toată viaţa i-am urât şi din care stimatul dumitale frate oferă un model atât de grăitor. Te urăsc, Gavrilă Ardalionovici, numai pentru faptul că şi asta poate o să te surprindă, numai pentru faptul că eşti tipul, întruparea personificată şi culmea platitudinii celei mai cinice, celei mai îngâmfate, a mediocrităţii celei mai banale şi mai respingătoare! Eşti mediocritatea însăşi, fudulă şi încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în autoliniştirea ei olimpiană; eşti rutina rutinei! Nici în capul şi nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie. Pe lângă asta, eşti şi grozav de invidios; te crezi un geniu între genii, deşi uneori te cuprinde îndoiala şi atunci eşti ros de invidie şi răutate. O, în viaţa dumitale te aşteaptă încă multe încercări grele; ele vor dispărea în momentul când te vei tembeliza definitiv, iar acest moment nu e prea departe. Asta nu înseamnă că nu ai înainte un drum lung şi variat; n-aş spune că va fi prea vesel şi asta mă bucură. Mai întâi îţi prezic că nu vei izbuti să câştigi graţiile unei anumite persoane…

        — Asta întrece orice măsură! Exclamă Varia. Ai să termini odată, om rău şi nesuferit ce eşti?

        Ganea, galben la faţă, stătea mut, tremurând din tot corpul. Ippolit se opri, uitându-se lung la dânsul, cu o satisfacţie nestăpânită, apoi îşi întoarse privirea spre Varia; în urmă schiţă un surâs răutăcios, salută şi ieşi fără să mai rostească o vorbă.

        Gavrilă Ardalionovici ar fi putut, pe bună dreptate, să se plângă de soarta lui şi de ghinioanele ce se ţineau lanţ. Câtva timp, se plimbă cu paşi mari prin odaie; Varia nu îndrăznea să-i adreseze un cuvânt şi nici să-l privească măcar. În cele din urmă, tânărul rămase locului lângă o fereastră, cu spatele la soră-sa. Variei îi veni în minte tâlcul zicătorii despre, sabia cu două tăişuri”…Sus, zarva reîncepu.

        — Pleci? O întrebă Ganea, întorcându-se brusc în momentul când ea dădu să iasă. Stai puţin, uită-te la asta.

        Se apropie de ea şi-i aruncă pe scaun o hârtie împăturită în formă de bileţel minuscul.

        — Dumnezeule! Exclamă Varia, uimită la culme. Biletul cuprindea exact şapte rânduri:

        Gavrilă Ardalionovici! Convinsă de bunele dumitale sentimente faţă de mine, m-am hotărât să-ţi cer un sfat într-o chestiune foarte importantă. Aş dori să te văd mâine dimineaţă, la şapte fix, lingă banca verde. E în apropierea vilei noastre. Varvara Ardalionovna, care trebuie să te însoţească neapărat, cunoaşte locul perfect. A. E.

        — Cine s-o mai înţeleagă după toate câte s-au petrecut?! Spuse Varia, desfăcându-şi braţele cu aceeaşi nedumerire.

        Oricât ar fi vrut Ganea să facă pe nepăsătorul în clipa aceea, totuşi îi fu cu neputinţă să-şi ascundă bucuria acestui triumf ce părea că dezminte toate prevederile umilitoare ale lui ippolit. Un zâmbet de satisfacţie îi flutură pe faţă; de altfel şi Varvara Ardalionovna se lumină parcă deodată de o bucurie negrăită.

        — Şi când te gândeşti că asta se petrece chiar în ziua când la ei se anunţă oficial logodna! Zău dacă mai ştii în ce ape se scaldă!

        — Ce crezi, ce are de gând să-mi spună mâine? Întrebă Ganea.

        — N-are importanţă; principalul e că, pentru întâia oară după şase luni, manifestă dorinţa să te vadă. Ascultă ce-ţi spun, Ganea: orice s-ar întâmpla, orice întorsătură ar lua întâlnirea, să ştii că pentru tine e foarte importantă! Cât se poate de importantă! Bagă de seamă, să nu faci pe grozavul şi să dai greş ca rândul trecut, dar nici să te laşi intimidat! Ia seama! Aşa zic şi eu, nu se putea să nu fi mirosit de ce mă tot duceam toată ziua bună ziua să le văd în timpul acestor şase luni. Şi, închipuieşte-ţi, o vorbă nu mi-a suflat azi, când am fost la ei, nici măcar nu mi-a dat de bănuit. Am intrat la ele pe ascuns, prin contrabandă, ca să nu afle bătrâna. Altminteri, cine ştie, poate mă dădea afară. M-am expus la asta numai de dragul tău; voiam cu orice preţ să aflu…

        Sus se auziră din nou strigăte şi zarvă; pe urmă răsunară paşii mai multor persoane coborând pe scări.

        — Pentru nimic în lume nu trebuie lăsat să iasă acum din casă! Strigă Varia îngrozită. Trebuie evitată orice umbră de scandal! Du-te de-i cere iertare!

        Dar bătrânul general ajunsese de acum în stradă; în urma lui, Kolea îi ducea valiza. Nina Aleksandrovna plângea în pridvor; se repezi la un moment dat să fugă după el, dar Ptiţân o opri.

        — Asta l-ar înfuria şi mai mult, îi spuse ginere-său; n-are unde să se ducă; într-o jumătate de oră îl vor aduce îndărăt; am şi vorbit cu Kolea. Lasă-l să-şi verse năduful.

        — De ce te încăpăţânezi în halul ăsta? Unde te duci? Începu să strige dela fereastră Gavrilă Ardalionovici. Nici n-ai unde să te duci!

        — Nu pleca, tată, se rugă Varia. Ne aud vecinii… Generalul se opri, se întoarse brusc şi răcni cu braţele întinse:

        — Blestemată fie casa aceasta!

        — Bineînţeles, se putea să nu facă şi un gest teatral?! Bombăni Ganea, trântind fereastra cu zgomot.

        Vecinii trăgeau într-adevăr cu urechea. Varia ieşi iute din odaie. Rămas singur, Ganea luă biletul de pe masă, îl sărută, plescăi din limbă şi, încântat la culme, schiţă un pas de dans.