IV.

        Întâlnirea fusese stabilită pentru ora douăsprezece, dar, cu totul neprevăzut, prinţul a trebuit să întârzie. Când intră în casă, îl găsi pe general aşteptându-l. De la prima ochire îşi dădu seama că bătrânul era nemulţumit, poate tocmai pentru că l-a făcut să aştepte. După ce îşi ceru scuze, prinţul se grăbi să ia loc în faţa musafirului, dar, ciudat lucru, se simţea stingherit, ca şi cum acesta ar fi fost de porţelan şi se temea în fiecare moment să nu-l spargă. Înainte vreme, prezenţa generalului nu-l intimidase niciodată şi nici prin minte nu putea să-i treacă o asemenea posibilitate. Trecură doar câteva clipe şi îşi dădu seama că avea acum în faţa lui un om cu totul altul decât în ajun: Ardalion Aleksandrovici nu mai era nici tulburat, nici distrat, părea că se stăpâneşte perfect, iar înfăţişarea lui lăsa să se vadă că luase hotărâri definitive. Calmul acesta, de altfel, era mai mult aparent decât real. În tot cazul, musafirul începu discuţia pe un ton voit aţâţat, dar plin de demnitate, pe care îl adoptă câteodată unii oameni mândri şi plini de dezinvoltură atunci când se simt năpăstuiţi ori ofensaţi pe nedrept.

        — Ţi-am adus volumul pe care mi l-ai împrumutat nu de mult, îţi mulţumesc, spuse el, arătând cu capul cartea pe care o pusese pe masă.

        — A, da, ce zici de articol, generale? Ce impresie ţi-a făcut? E interesant, nu-i aşa? Întrebă prinţul, fericit că poate să vorbească despre altceva.

        — Interesant, dacă vrei, dar e prea brutal şi, nici vorbă, e plin de aberaţii. Nu e exclus să fie o înşirare de minciuni gogonate.

        Vorbea cu autoritate, tărăgănând puţin cuvintele.

        — Ah, e o povestire aşa de sinceră şi naivă, depănată de un ostaş bătrân,martor ocular al cotropirii Moscovei de către francezi; unele pasaje sunt de-a dreptul încântătoare. De altfel, memoriile de acest gen, scrise chiar de cei care au luat parte la evenimente, sunt întotdeauna deosebit de preţioase, oricine ar fi autorul, nu ţi se pare?

        — În locul redacţiei, n-aş fi publicat aşa ceva; cât priveşte memoriile contemporanilor în general, se acordă mai multă încredere basmelor unui mincinos necioplit, dar spuse cu haz, decât mărturiilor conştiincioase ale unui om care a binemeritat de la patrie. Cunosc unele memorii cu privire la anul 1812 care… Am luat o hotărâre, dragă prinţe. Părăsesc casa aceasta – casa domnului Lebedev.

        Încheindu-şi aprecierile în felul acesta cu totul neaşteptat, generalul îl privi pe Mâşkin cu înţeles.

        — Ai o locuinţă la Pavlovsk, la… Fiica dumitale… Bolborosi Prinţul, neştiind ce să spună. Îşi aminti că generalul venise pentru a-l consulta în privinţa unei chestiuni foarte importante, de care depindea soarta lui.

        — La nevastă-mea, adică la mine, cum s-ar spune şi în casa fiicei mele.

        — Scuză-mă… Eu…

        — Părăsesc casa lui Lebedev, pentru că, dragă prinţe, am rupt orice relaţii cu omul acesta; le-am rupt aseară, regretând că n-am făcut-o mai de mult. Ţin la un minim de consideraţie, prinţe şi doresc să mă bucur de ea mai ales din partea persoanelor cărora le dăruiesc adesea, ca să zic aşa, întreaga mea inimă. Dragă prinţe îmi dăruiesc adesea inima şi aproape întotdeauna sunt înşelat. Omul acesta s-a dovedit a fi nevrednic de un asemenea dar din partea mea.

        — E cam împrăştiat, haotic, ce-i drept, observă prinţul reţinut, şi are unele trăsături… Cu toate acestea, nu e lipsit de simţire şi are o minte isteaţă, uneori chiar foarte amuzantă.

        Limbajul ales, precum şi tonul plin de consideraţie şi respect îl măguliră pe bătrân, chiar dacă uneori se uita cu neîncredere la interlocutorul său. Dar tonul acestuia era prea natural şi prea sincer pentru a lăsa cea mai mică bănuială.

        — Că posedă şi însuşiri bune, reluă generalul, eu am recunoscut-o primul, dovadă că i-am acordat acestui individ prietenia mea. Dar n-am nevoie nici de casa, nici de ospitalitatea lui, având eu însumi o familie. Nu caut să ascund ori să-mi justific defectele; sunt necumpătat; am băut cu el împreună şi acum nu pot să-mi iert această slăbiciune. Dar nu numai din pricina băuturii (fii îngăduitor, prinţe, faţă de această brutală sinceritate a unui om necăjit), doar nu numai pentru băutură m-am apropiat de el. Mă simţeam atras tocmai de acele însuşiri de care ai vorbit. Dar în orice există o măsură, chiar în cepriveşte calităţile omului şi dacă are curajul şi neruşinarea să susţină în faţa mea că, în 1812, copil fiind, şi-a pierdut piciorul stâng şi că l-au îngropat în cimitirul Vagankovskoe din Moscova, ei bine, asta întrece orice măsură, denotă lipsă de respect, e o dovadă de cinism…

        — Poate să fi fost doar o glumă, o vorbă de duh, spusă aşa, fără gând rău, numai ca să facă haz.

        — Înţeleg. O minciună nevinovată, spusă cu haz, oricât de grosolană ar fi, nu jigneşte pe nimeni. Vezi câte unul care minte, dacă vrei, exclusiv din prietenie, ca să-i facă plăcere interlocutorului său; dar dacă în pretinsa glumă se întrevede o jignitoare lipsă de respect, dacă prin această lipsă de respect vor să-ţi arate că prietenia ta este o povară – în cazul acesta, unui om cu bun-simţ, unui om binecrescut şi nobil la caracter nu-i rămâne altceva de făcut, decât să-i întoarcă ofensatorului spatele, să rupă orice legătură cu el arătându-i prin aceasta locul lui adevărat.

        Vorbind, generalul se făcuse roşu de indignare.

        — Bine, dar Lebedev nici nu putea fi la Moscova în 1812; era prea tânăr; e pur şi simplu un caraghioslâc.

        — Nici vorbă, în primul rând asta; dar să presupunem că s-ar fi născut în vremea aceea. Cum îndrăzneşte el să afirme că un soldat francez a tras cu tunul în el şi i-a retezat piciorul, aşa, numai ca să facă haz? Cică şi-a cules piciorul de pe câmpul de bătălie, l-a dus acasă şi pe urmă l-a îngropat în cimitirul Vagankovskoe! Că, în locul unde e îngropat, a ridicat un monument pe care, cică, a scris pe o parte: „Aici zace piciorul secretarului de colegiu Lebedev”, iar pe cealaltă parte: Odihneşte-te în pace, scumpă rămăşiţă, în aşteptarea zilei fericite”…Că, în sfârşit, o dată pe an, face parastas pentru pomenirea piciorului (ceea ce-i curat sacrilegiu!) şi că în fiecare an se duce în acest scop la Moscova. Iar ca să mă convingă, mă invită să merg cu el la Moscova pentru a-mi arăta mormântul şi chiar acel tun francez care, cică, a fost capturat de ruşi şi se află acum la Kremlin, al unsprezecelea la rând începând de la poartă, un tunuleţ de sistem vechi.

        — Şi, de fapt, amândouă picioarele-i sunt la locul lor şi tefere! Râse prinţul. Dar te asigur că nu e decât o glumă nevinovată şi n-ar fi cazul să te superi.

        — Dar dă-mi voie să am şi eu părerea mea; cât despre cele două picioare tefere, se pare că n-ar fi un argument prea temeinic, căci el pretinde că la un picior ar avea proteză…

        — Ah, da, e vorba de piciorul lui Cemosvitov; se poate chiar dansa cu el, se zice.

        — Ştiu şi asta. Când Cemosvitov şi-a inventat piciorul, a venit mai întâila mine să mi-l arate. Dar Cemosvitov şi-a inventat piciorul mult mai târziu… Dar nu numai atât; dumnealui susţine că nici răposata lui soţie, în tot timpul căsniciei lor, n-a ştiut că el are un picior de lemn. „Dacă dumneata, zice, ai fost în 1812 pajul personal al lui Napoleon, mi-a replicat el când i-am atras atenţia asupra absurdităţii afirmaţiilor lui, atunci dă-mi voie să am şi eu dreptul de a-mi îngropa piciorul în cimitirul Vagankovskoe.”

        — Cum adică, dumneata… Începu prinţul şi se încurcă. Generalul îl privi cu un aer de superioritate şi nu fără ironie.

        — Isprăveşte-ţi gândul, prinţe, spuse el agale, cu un glas voit îngroşat, spune până la capăt. Sunt indulgent, poţi să spui totul; mărturiseşte că ţi se pare ridicol până şi gândul de a vedea în faţa dumitale un om în ultimul hal de decădere şi de umilire oferindu-ţi spectacolul… Inutilităţii lui şi, în acelaşi timp, să-l auzi spunând că a fost martor ocular… al unor mari evenimente. El nu ţi-a strecurat încă nimic… Vreo şoaptă la ureche…?

        — Nu, Lebedev nu mi-a spus nimic, dacă te referi la el…

        — Hm… Credeam că dimpotrivă. De fapt şi discuţia noastră de aseară a pornit tot de la acest… Curios articol din arhivă despre care vorbeam adineauri. I-am arătat absurditatea. Cu atât mai mult cu cât eu însumi am fost martor ocular… Zâmbeşti, prinţe, te uiţi la chipul meu?

        — N-nu, dar…

        — Arăt mai tânăr decât sunt, continuă generalul tărăgănat; de fapt sunt mult mai în vârstă decât par. În 1812 aveam vreo zece-doisprezece ani. Nici eu singur nu-mi cunosc exact vârsta. În actele oficiale sunt trecut cu câţiva ani mai tânăr şi apoi toată viaţa mea am avut slăbiciunea de a-mi ascunde vârsta adevărată, reducând-o cu câţiva ani.

        — Fii încredinţat, generale, în ce mă priveşte, nu găsesc nimic curios că te aflai la Moscova în 1812 şi… de bună seamă, ai putea să-ţi povesteşti amintirile ca toţi participanţii la evenimentele de atunci. Unul dintre autobiografii noştri îşi începe cartea, afirmând că în 1812 era încă sugaci, că soldaţii francezi îl hrăneau cu pâine muiată.

        — După cum vezi, cazul meu iese cu totul din comun, reluă musafirul cu un aer îngăduitor şi totuşi nu prezintă, de fapt, nimic extraordinar. Adesea adevărul pare neverosimil. Copil de curte, paj! Sună cam ciudat, nici vorbă! Dar aventura unui copil care abia împlinise zece ani se poate explica tocmai prin vârsta lui. La cincisprezece ani, aşa ceva nu mi s-ar fi întâmplat, fireşte, pentru că Ia cincisprezece ani, nici vorbă, n-aş fi fugit de-acasă ca să văd intrarea lui Napoleon la Moscova; aş fi rămas lângă mama, pe care o surprinsese sosirea francezilor şi care tremura de spaimă în casa noastră de lemn din Staraia Basmannaia. La cincisprezece ani, mi-ar fi fost frică, dar la zece ani nu m-am temut de nimic şi, făcându-mi loc prin mulţimea ce se îmbulzea în faţapalatului, am ajuns aproape de intrare în momentul când Napoleaon cobora de pe cal.

        — Într-adevăr, ai făcut o remarcă foarte nimerită, că la vârsta de zece ani puteai să nu te sperii… se simţi dator să-l aprobe prinţul, stânjenit la culme şi cu teama în suflet să nu roşească.

        — Nici vorbă şi toate evenimentele s-au succedat cât se poate de simplu şi firesc, aşa cum numai în realitate se poate întâmpla; dacă un romancier s-ar apuca să povestească toate acestea, ar îndruga tot felul de scorneli şi aberaţii.

        — Să ştii că aşa şi este! Se însufleţi prinţul. Ideea aceasta mi-a venit şi mie chiar acum de curând. Cunosc un caz autentic de omor comis pentru un ceasornic; s-a scris şi în ziare despre asta. Dacă un scriitor ar fi născocit aşa ceva, criticii şi oamenii care se pretind a fi adânci cunoscători ai sufletului poporului ar fi ţipat numaidecât că este imposibil, de necrezut; citind însă relatarea cazului în rubrica faptelor diverse din ziare, simţi că tocmai din aceste fapte începi să cunoşti realitatea rusă. Observaţia dumitale este perfect întemeiată, generale! Isprăvi prinţul cu înflăcărare, fericit că a scăpat de primejdia iminentă de a roşi în faţa bătrânului.

        — Nu-i aşa? Nu-i aşa? Strigă generalul, nemaiputând de bucurie. Un puşti, un copil, care nu ştie ce-i frica, se strecoară prin mulţime ca sa vadă un alai strălucitor, uniforme şi, în sfârşit, pe omul extraordinar despre a cărui faimă i se împuiase capul. Căci, pe atunci, ani de-a rândul, numele lui era pe buzele tuturor: umpluse întreaga lume; iar eu, ca să zic aşa, îl supsesem cu laptele mamei. Trecând la zece paşi de mine, Napoleon mă zăreşte din întâmplare: eram în costum de cuconaş; părinţii mă îmbrăcau cu gust. Fiind singurul îmbrăcat aşa în mijlocul mulţimii aceleia, îţi închipui…

        — Bineînţeles, nu se putea să nu-i fi atras atenţia, deoarece era dovadă că nu toată lumea părăsise oraşul şi că rămăseseră chiar şi aristocraţii cu copiii lor.

        — Tocmai, tocmai! Voia să-i atragă pe boieri de partea lui. Când privirea lui de vultur se aţinti asupra mea, o flacără se aprinse probabil în ochii mei, căci strigă de îndată: Voilá un garson bien eveillé! Qui est ton père? La care eu răspunsei numaidecât cu glasul sugrumat de emoţie: „Un general care a murit pe câmpul de bătălie al patriei lui”…Le fils d'un boyard et d'un brave par-dessus le marche! J'aime Ies boyards. M'aimes-tu, petit? Răspunsul ţâşni la fel de iute ca şi întrebarea din gura mea: „Sufletul unui rus ştie să recunoască un om mare chiar şi în duşmanul patriei sale!” Nu-mi mai amintesc dacă m-am exprimat literalmente aşa… Eram un copil… Dar cam ăsta a fost sensul cuvintelor mele! Napoleon rămase impresionat, apoi, căzând pe gânduri, spuse celor care-l însoţeau: „îmi place mândria copilului acestuia! Dar dacă toţi ruşii gândesc la fel, atunci…” Nu-şi isprăvi gândul şi intră în palat. L-am urmat, amestecându-mă în rândurile suitei, care-mi făcea loc să înaintez ca unui favorit. Toate astea se petrecură ca într-un vis… Îmi amintesc numai că, străbătând prima sală, împăratul se opri deodată în faţa portretului împărătesei Ecaterina, îl privi îndelung cu un aer visător şi la sfârşit rosti: „A fost o femeie extraordinară!” apoi trecu mai departe. După două zile, toată lumea mă cunoştea la palat şi la Kremlin şi-mi spunea le petit boyard. Mă întorceam acasă numai noaptea, la culcare; ai mei aproape că îşi pierduseră capul. Peste încă vreo două zile moare pajul lui Napoleon, baronul de Basancourt; care n-a rezistat greutăţilor campaniei. Napoleon îşi aminti de mine; au venit să mă caute, m-au dus la palat fără să-mi spună despre ce e vorba şi, după ce mi-au pus uniforma defunctului, un copil şi el de vreo doisprezece ani, mă prezentară aşa îmbrăcat împăratului. El îmi făcu un semn uşor cu capul, după care am fost anunţat că prin bunăvoinţa Maiestăţii sale am fost onorat cu titlul de paj al său personal. Am fost în culmea fericirii, căci de multă vreme simţeam pentru el o simpatie arzătoare şi pe urmă, oricum, o uniforma strălucitoare de curte, asta face întotdeauna plăcere unui copil – purtam un frac verde-închis, cu pulpane lungi şi înguste, nasturi de vipuşcă roşie, la mâneci cu fireturi de aur, guler înalt, tare, bro- dat la fel cu fir de aur, pantaloni albi din piele de capră strânşi pe pulpe, o jiletcă de mătase albă, ciorapi de mătase şi pantofi de lac cu catarame… Iar când eram de serviciu, pentru a-l însoţi pe împărat în plimbările călare, îmi puneam botfori. Cu toate că situaţia n-a fost prea strălucită şi se presimţeau deja mari dezastre, eticheta se păstra cu stricteţe, ba aş spune că era cu atât mai riguros respectată cu cât mai iminente se anunţau aceste nenorociri.

        — Da, fireşte… Murmură prinţul consternat, memoriile dumitale ar fi fost… Extrem de interesante.

        De fapt, generalul nu făcea decât să repete ceea ce îi povestise deja în ajun lui Lebedev; de aceea cuvintele lui curgeau ca apa; în momentul acesta totuşi, aruncă o privire bănuitoare către Mâşkin.

        — Memoriile mele, răspunse el plin de mândrie, să-mi scriu memoriile? Asta nu m-a tentat niciodată, prinţe! Dacă vrei să ştii, sunt deja scrise, dar… Ele zac deocamdată în sertarele biroului meu. Când mă voi fi transformat în ţărână, n-au decât să le publice, nu mă opun; atunci, nici vorbă că vor fi traduse în diferite limbi, nu pentru valoarea lor literară, ci pentru că vor cuprinde fapte şi evenimente de importanţă uriaşă, al căror martor ocular am fost. Nu eram, ce-i drept, decât un copil pe vremea aceea, dar, tocmai datorită vârstei mele fragede, am putut pătrunde în intimitatea, ca să zic aşa, în odaia de culcare a „marelui om”…Noaptea auzeam gemetele acestui „gigant în suferinţă”; nu avea motive să-şi ascundă chinurile şi lacrimile în faţa unui copil, cu toate că începusem să înţeleg că pricina suferinţelor lui era tăcerea împăratului Alexandru.

        — Da, se pare că i-a trimis scrisori…cu propuneri de pace… Aprobă timid prinţul.

        — De fapt nu se ştie precis ce propuneri conţineau scrisorile acelea, dar scria în fiecare zi, în fiecare ceas şi expedia curier după curier! Ajunsese într-un hal de enervare groaznică. Într-o noapte, cum eram singuri, mă repezii spre dânsul cu lacrimi în ochi (oh! Cât îl iubeam): „Să-i cereţi, să-i cereţi iertare împăratului Alexandru! Strigai disperat. Ar fi trebuit să spun: „împăcaţi-vă cu împăratul Alexandru”, dar. ca ţânc ce eram, mi-am exprimat gândul cu naivitate. „Oh! Copilul meu, răspunse el (se plimba în lungul şi în latul odăii). Oh, copilul meu! (Părea să fi uitat că n-aveam decât zece ani şi chiar îi plăcea să vorbească cu mine.) Oh, copilul meu, sunt gata să sărut picioarele împăratului Alexandru, dar în ce-i priveşte pe regele Prusiei şi pe împăratul Austriei, oh, faţă de aceştia nutresc o ură veşnică şi… În sfârşit. Tu nu te pricepi la politică!” Amintindu-şi, probabil, cu cine vorbea, tăcu deodată, dar mult timp după aceea ochii lui scăpărau fulgere. Ei bine, dacă aş povesti în scris toate lucrurile acestea – şi am fost doar martorul unor fapte foarte importante – dacă le-aş da în vileag acum, de îndată toţi criticii, toate vanităţile literare, toţi invidioşii, diverse partide politice şi… Nu, mulţumesc, mai bine mă las păgubaş!

        — Cât despre partide, desigur că ai dreptate şi sunt de părerea dumitale, răspunse prinţul după un moment de tăcere. Chiar deunăzi, am citit cartea lui Charras despre campania de la Waterloo. Pare să fie o carte serioasă şi specialiştii susţin că e scrisă cu multă pricepere şi competenţă. Dar din fiecare pagină răzbate bucuria pe care autorul o simte în umilirea lui Napoleon şi dacă i s-ar fi putut contesta lui Napoleon orice urmă de talent militar chiar şi în campaniile anterioare, cred că Charras ar fi fost cât se poate de fericit. Ei bine, într-o lucrare atât de serioasă o asemenea atitudine este inadmisibilă, pentru că se simte punctul de vedere al unui anumit partid. Şi… Erai tare ocupat în serviciul dumitale pe lângă… Împărat?

        Generalul era încântat la culme. Tonul acesta serios şi sincer cu care Mâşkin discuta cu el despre aceste lucruri avu darul să-i risipească până şi ultimele urme de neîncredere.

        — Charras! O şi eu personal am fost indignat peste măsură! L-am scris atunci, dar… Nu-mi mai amintesc ce anume… M-ai întrebat dacă serviciul meu îmi dădea mult de furcă? A, nu! Mi s-a acordat titlul de paj în serviciul personal al împăratului, eu însă, pe atunci, nu luam în serios o asemenea ocupaţie. Unde mai pui că foarte curând Napoleon pierdu orice speranţă de a mai câştiga simpatia ruşilor şi, fiindcă mă luase pe lângă el numai din consideraţie politice, nici vorbă că n-ar fi întârziat să mă uite… Dacă nu m-ar fi îndrăgit cu adevărat, îndrăznesc s-o spun acum. Mă simţeam şi eu tras de el. Serviciul propriu-zis se reducea la puţin lucru: trebuia să mă prezint din când în când la palat şi să-l însoţesc pe împărat în plimbările lui călare, asta-i tot. Călăream binişor încă de pe-atunci. Aceste plimbări le făcea de obicei înainte de prânz; îl însoţeau de obicei Davout, eu şi mamelucul Roustan…

        — Constant, îi scăpă prinţului fără voie.

        — N-nu, Constant era plecat pe vremea aceea; îl trimisese cu o scrisoare… la împărăteasa Josefina; dar, în locul lui, erau două ordonanţe, câţiva ulani polonezi… Şi… Iată toată suita, fără a-i pune la socoteală, bineînţeles, pe generalii şi pe mareşalii care îl întovărăşeau pe Napoleon ca să examineze împreună topografia locurilor, dispozitivul trupelor etc.

        Cel mai des îl lua cu el pe Davout; parcă-l văd: un om înalt, solid, flegmatic, cu ochelari şi cu o privire ciudată. Cu el se consulta împăratul cel mai des. Îi preţuia sfaturile. Mi-aduc aminte, au avut o consfătuire în doi care a ţinut mai multe zile în şir. Davout venea şi dimineaţa şi seara; de multe ori se certau chiar. La urmă, Napoleon păru că-i acceptă părerea. Mă găseam în cabinetul unde avea loc discuţia fără ca cei doi să-mi fi dat vreo atenţie. Odată, ca din întâmplare, privirea lui Napoleon căzu pe mine şi un gând îi licări în ochi: „Copile! Îmi spuse el deodată, ce zici tu: dacă aş trece la ortodoxism şi dacă i-aş dezrobi pe iobagii voştri, m-ar urma oare ruşii sau nu?” „Niciodată!” strigai cu indignare. Napoleon rămase consternat. „Flacăra patriotismului ce s-a aprins în ochii acestui copil îmi dezvăluie, spuse el, părerea şi sentimentele întregului popor rus. Ajunge, Davout! Toate astea nu-s decât fantezii! Să auzim celălalt proiect.”

        — Da, dar nici primul proiect nu era deloc prost; ideea e formidabilă, spuse prinţul, care-l asculta pe general cu un interes crescând. Aşadar, proiectul acesta i-l atribui lui Davout?

        — În orice caz, l-au discutat împreună. Ideea, fireşte, îi aparţinea lui Napoleon. O idee de vultur, dar şi celălalt plan nu era lipsit nici el de îndrăzneală… Era faimosul conseil du Hon, după cum a denumit însuşi Napoleon sfatul lui Davout. Lată în ce consta: să ucidă câţi mai mulţi cai, să le săreze carnea, să rechiziţioneze tot grâul şi să ierneze cu trupe cu tot în Kremlin, după ce-l vor fâ întărit, înălţând metereze, săpând tranşee, construind barăci şi instalând tunuri, pentru ca o dată cu venirea primăverii să-şi deschidă drum printre ruşi. Proiectul acesta îl pasionase pe Napoleon. Zi de zi făceam călare înconjurul Kremlinului şi împăratul dădea indicaţii ce şi unde trebuia făcut: ici o spărtură în zid, colo un fort, în altă parte un şir de cazemate. Pe scurt, totul era prevăzut cu precizie; Davout însă stăruia să fie luată o hotărâre definitivă. Au mai avut împreună o nouă consfătuire în doi, la care am asistat şi eu. Din nou Napoleon, cu braţele încrucişate, se plimba prin odaie. Nu puteam să-mi iau ochii de la el, inima-mi bătea cu putere. „Mă duc”, spuse Davout. „Unde?” întrebă Napoleon. „Mă duc să sărez caii”, răspunse mareşalul. Napoleon tresări; se decidea soarta lui. „Copile, mi se adresă el deodată, ce crezi tu despre planul nostru?” Bineînţeles, îmi punea întrebarea aceasta cum se întâmplă uneori omului celui mai deştept, în momentele decisive, să-şi încerce soarta pe cap sau pajură. În loc să-i răspund împăratului, mă adresai lui Davout. „Generale, i-am spus ca într-o revelaţie supremă, ia-o mai bine din loc şi întoarce-te de unde ai venit!” Proiectul a căzut. Davout ridică din umeri şi se retrase, murmurând: Bah! Il devient superstitieux! A doua zi s-a şi dat ordinul de plecare.

        — Toate acestea sunt extrem de interesante, rosti prinţul încet, dacă lucrurile s-au petrecut întocmai… Adică, vreau să spun… Încercă el s-o dreagă.

        — O, prinţe! Strigă generalul, pe care propria lui povestire îi îmbărbătase într-atât, încât n-ar fi pregetat să treacă dincolo de orice prudenţă. Dumneata spui: „Dacă lucrurile s-au petrecut întocmai! Dar au fost altele şi mai şi, te asigur, mult mai grozave! Nu ţi-am povestit decât nişte fapte de mică importanţă, fapte minore, politice. Ţi-o repet, am fost martorul lacrimilor şi gemetelor nocturne ale acestui om mare, ceea ce nimănui, în afară de mine, nu i-a fost dat să vadă! Către sfârşit, într-adevăr, nu mai plângea, îi secaseră lacrimile, gemea numai din când în când şi chipul lui se întuneca tot mai mult. Ai fi zis că eternitatea îl învăluia în umbra aripilor ei. Noaptea, petreceam câteodată ore întregi singuri în tăcere; mamelucul sforăia în odaia de alături; dormea de obicei ca un buştean omul acesta. „În schimb, mi-e devotat mie şi dinastiei”, spunea Napoleon despre el. O dată m-am simţit aşa de îndurerat, încât mă năpădiră lacrimile; împăratul observă şi mă privi plin de înduioşare. „îmi plângi de milă! Strigă el, tu, un copil şi poate mai este încă un copil care mă plânge, fiul meu, le roi de Rome; toţi ceilalţi mă urăsc şi, în nenorocire, cei dintâi care mă vor trăda vor fi propriii mei fraţi…!” Mă repezii la el zguduit de plâns; atunci n-a mai putut rezista: ne-am îmbrăţişat şi lacrimile ni se amestecară. „Să scrieţi, să-i scrieţi o scrisoare împărătesei Josefina!” îi spusei printre lacrimi. Napoleon tresări şi, după un moment de gândire: „Mi-ai amintit de a treia fiinţă care mă iubeşte, îmi spuse el, îţi mulţumesc, prietene!” Se aşeză îndată la birou şi-i scrise Josefinei. A doua zi, Constant plecă cu scrisoarea.

        — Ai săvârşit o faptă minunată, spuse prinţul, în vălmăşagul acela de gânduri întunecate ai deşteptat în el simţăminte bune.

        — Asta zic şi eu, prinţe şi ce frumos ştii dumneata să le explici toate astea după îndemnul minunat al inimii dumitale! Strigă generalul entuziasmat şi în acelaşi timp, lucru curios, lacrimi adevărate îi sclipiră în ochi. Da, prinţe, a fost un spectacol grandios! Dar, ştii, era cât pe ce să-l urmez la Paris şi, nici vorbă, aş fi împărtăşit cu el captivitatea în „insula toridă a surghiunului”, dar, vai, soarta ne-a despărţit! El plecă spre insula stâncoasă, unde, o singură dată măcar, în clipele de sfâşietoare tristeţe, şi-o fi amintit poate de lacrimile băieţaşului de la Moscova care, la despărţire, îl îmbrăţişase în semn de iertare. Cât despre mine, am fost trimis la şcoala militară, unde n-am găsit decât o disciplină severă, camarazi grosolani şi… Vai! Cât de departe sunt toate astea în scurgerea vremii! „Nu vreau sa te despart de măicuţa ta şi de aceea nu te iau cu mine! Îmi spuse el în ziua retragerii. Dar aş dori să fac ceva pentru tine!” Era gata să încalece. „Scrieţi-mi ceva, ca amintire, în albumul surorii mele”, spusei cu timiditate, căci vedeam cât era de tulburat şi de întristat. se întoarse din drum, ceru o pană de scris şi luă albumul. „Ce vârstă are sora ta?” întrebă el cu pana în mână. „Trei ani”, i-am răspuns., Petite fille, alors.” Şi aşternu următoarele cuvinte:

        Ne mentez jamais!

        Napoleon, votre ami sincere.

        Un asemenea sfat, în asemenea clipe dramatice, spune şi dumneata, prinţe!

        — Da, e foarte semnificativ.

        — Fila aceea de album a fost păstrată într-o ramă aurită, sub sticlă şi atârnată pe perete, la locul cel mai vizibil şi a stat acolo cât a trăit soră-mea… A murit la facere; unde o fi acum, nu mai ştiu… Dar… Ah! Dumnezeule, s-a făcut ora două! Ce mult te-am reţinut, prinţe! E de neiertat!

        — Ba deloc, murmură prinţul, dimpotrivă, mi-ai povestit nişte lucruri atât de interesante… Şi. În sfârşit. Îţi sunt recunoscător.

        — Prinţe! Rosti generalul, strângând din nou cu putere mâna lui Mâşkin şi ţintuindu-l cu o privire scânteietoare, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-o dată, luminat de o idee subită. Dragă prinţe, dumneata eşti atât de bun, ai o inimă atât de curată şi de credulă, încât uneori îmi vine să-ţi plâng de milă. Mă uit la dumneata cu înduioşare; Dumnezeu să te aibă în paza lui! Fie ca viaţa dumitale să-nflorească de acum înainte… În dragoste. A mea s-a sfârşit! Ah! Iartă-mă, iartă-mă!

        Generalul îşi acoperi faţa cu mâinile şi părăsi odaia aproape în fugă. Emoţia lui era sinceră şi prinţul n-o punea la îndoială. Îşi dădea seama că bătrânul a plecat beat de succesul lui; dar ceva în adâncul inimii îi spunea că generalul aparţine acelei categorii de mincinoşi care, cu toate că mint cu voluptate, cu o pasiune frenetică, rămân totuşi îndeajuns de lucizi pentru ca şi în momentele de suprem extaz faţă de elucubraţiile lor fanteziste să aibă o cât de vagă bănuială că nu li se dă crezare şi că nici n-ar putea să fie crezuţi – în starea în care se afla acum, se putea întâmpla ca, revenindu-şi, bătrânul să se simtă ruşinat peste măsură, să înceapă a bănui că prinţul l-a ascultat mai mult de milă şi să se considere deci profund ofensat.

        „Oare n-am greşit încurajându-l şi aducându-l în halul acesta de exaltare?” se nelinişti prinţul, dar nu mai putu rezista şi izbucni într-un hohot de râs nestăpânit care ţinu câteva minute. Pe urmă era cât pe ce să-şi reproşeze această izbucnire, dar se răzgândi numaidecât, dându-şi seama că n-are nici o vină, pentru că realmente simţea o milă nemărginită pentru bietul general.

        Presimţirile lui se adeveriră. Chiar în seara aceea primi un bileţel pe cât de ciudat, pe atât de scurt şi de categoric. Generalul Ivolghin îl informa că sevede nevoit să întrerupă relaţiile cu dânsul, că-l stimează şi-i este recunoscător, dar că nici chiar de la dânsul nu vrea să primească „dovezi de milă umilitoare pentru demnitatea unui om şi aşa destul de nenorocit”…Aflând că bătrânul se instalase din nou la Nina Aleksandrovna, prinţul îşi luă grija pentru soarta lui. După cum văzurăm însă, Ardalion Aleksandrovici făcuse nişte boroboaţe şi faţă de Lizaveta Prokofievna. N-avem cum să relatăm aici toate amănuntele; ne mărginim doar să spunem că această vizită o înspăimântă mai întâi pe Lizaveta Prokofievna, iar până la urmă, după ce generalul şi-a permis nişte aluzii puţin măgulitoare la adresa lui Ganea, fu cuprinsă de un acces de furie şi-l dădu afară din casă. Lată motivul pentru care bătrânul petrecu o noapte atât de agitată, iar a doua zi dimineaţa, pierzându-şi cumpătul, fugi în neştire afară, în stradă, într-un hal de surescitare vecină cu nebunia.

        Kolea, care nu izbutea să priceapă nimic din toate astea, crezu că-l poate domoli luându-l cu severitate.

        — Ei bine, ce ne facem acuma? Încotro s-o apucăm, ce zici, generale? Se frământa el. La prinţ nu vrei să te duci, cu Lebedev te-ai certat, bani n-ai; cât despre mine, sunt întotdeauna lefter; am rămas de căruţă în mijlocul străzii.

        — E mai plăcut să fii pe căruţă decât să rămâi de căruţă, mormăi generalul. Cu… Acest calambur, am obţinut un succes extraordinar într-un cerc de ofiţeri… În patruzeci şi patru… Una mie… Opt sute… Patruzeci şi patru, da!… Nu mai ţin minte… O! Nu-mi mai aminti, nu-mi mai aminti de nimic! „Unde-mi eşti, tinereţe? Unde-mi eşti voioşie?” Cine a spus asta?… Cine a spus-o, Kolea?

        — Gogol, în Suflete moarte, tată, răspunse Kolea şi se uită cu spaimă la tatăl său.

        — Suflete moarte! O, da! Moarte! Când ai să mă îngropi, să scrii pe mormântul meu: Aici odihneşte un suflet mort!

        Ruşinea e pe urma mea!

        Cine a spus asta, Kolea?

        — Nu ştiu, tată.

        Generalul se opri o clipă din mers.

        — Auzi, cică, Eropegov n-a existat! Eroşka Eropegov! Ţipă el ca apucat. Şi asta mi-o spune fiul meu, propriul meu fiu!… Eropegov, un om care vreme de unsprezece luni mi-a ţinut loc de frate, pentru care m-am bătut în duel… Prinţul Vâgoroţki, căpitanul nostru, îi spune odată, la un pahar de vin: „Tu, Grişa, unde ai câştigat ordinul Anna?” Acesta răspunde: „Pe câmpul de bătălie al patriei mele, iată unde l-am câştigat!” Iar eu, de colo, m-apuc să strig: „Bravo, Grişa!” Ei bine, aşa s-a iscat duelul, iar mai târziu s-a căsătorit cu… Maria Petrovna Su… Sutughina şi pe urmă a fost omorât pe câmpul de luptă… Un glonţ a ricoşat de pe crucea pe care-o purtam la piept şi l-a lovit drept în frunte. „N-am să te uit niciodată!” strigă el şi căzu mort. Am… Am servit cu cinste, Kolea, mi-am slujit patria cu abnegaţie, cu devotament, dar oprobriul, dezonoarea… „ci dezonoarea mă urmăreşte…!”…Nina şi cu tine să veniţi la mormântul meu… „Biata Nina!” aşa îi spuneam altădată, Kolea. De mult, la începutul căsniciei noastre, şi-i plăcea atât de mult… Nina, Nina, ce viaţă ţi-am făcut! Cum mai poţi să mă iubeşti, suflet chinuit şi răbdător! Maică-ta are un suflet de înger, Kolea, auzi, un suflet de înger!

        — Ştiu, tată. Tată drag, să ne întoarcem acasă, la mama. Adineauri a fugit după noi. Ei, hai, de ce ai rămas locului?… Şi acum, ce rost are să plângi?

        Kolea plângea şi el, sărutând mâinile tatălui său.

        — Mie îmi săruţi mâinile, mie?

        — Da, îţi sărut mâinile. Ce-i de mirare? Şi ce te-a apucat, coşcogeamite general, un ostaş, să plângi în mijlocul străzii? Haidem, să mergem!

        — Dumnezeu să te binecuvânteze, dragul meu băiat, pentru respectul pe care-l păstrezi unui om dezonorat – da, da, unui moşneag acoperit de ruşine, tatălui tău… Îţi doresc să ai un fiu care să-ţi semene… Le roi de Rome… O, „blestemată să fie casa aceasta!”

        — Ei, dar ce-s toate astea, zău? Se apără Kolea. Ce se petrece? Pentru ce nu vrei să te întorci acum acasă? Ţi-ai pierdut minţile?

        — Am să-ţi explic, am să-ţi explic… Am să-ţi spun totul; nu striga, să nu ne audă… Le roi de Rome… Ah! M-apasă greu urâtul!

        Doică, unde ţi-e mormântul?!

        Cine a spus asta, Kolea?

        — Nu ştiu cine, nu ştiu! Să ne întoarcem imediat acasă, imediat! Dacă trebuie, îl cotonogesc pe Ganka… Încotro ai pornit-o iar?

        Dar generalul nu-l asculta, ci-l trăgea spre pridvorul unei case vecine.

        — Încotro mergi? E o casă străină!

        Generalul se aşeză pe o treaptă, ţinându-l mereu pe Kolea de braţ şi străduindu-se să-l atragă mai aproape de el.

        — Apleacă-te, apleacă-te! Murmura el. Am să-ţi spun tot… Ruşine… Apleacă-te… Apropie-ţi capul, am să-ţi spun ceva la ureche… la ureche. la ureche…

        — Dar ce ai? Făcu Kolea îngrozit, aplecându-şi supus capul.

        — Le roi de Rome… Şopti generalul, zgâlţâit de un tremur.

        — Cum?… Ce ai mereu cu le roi de Rome? Ce ţi-a venit?

        — Eu… Eu… Reîncepu în şoaptă generalul, agăţându-se din ce în ce mai tare de umărul „băieţaşului său”, eu vreau… Vreau să-ţi… Tot, Maria… Maria… Petrovna Su-su-su…

        Kolea se desprinse din mâinile tatălui său, îl apucă de umeri şi-l Privi cu un aer înspăimântat. Faţa bătrânului devenise stacojie, buzele i se învineţiseră, convulsii uşoare îi crispau faţa. Deodată se datină şi se lăsă moale în braţele lui Kolea.

        — Atac de apoplexie! Exclamă acesta cu disperare, dumerindu se abia atunci ce se întâmplă.