V.

        E drept că Varvara Ardalionovna, în discuţia cu fratele ei, cam exagerase ştirile privitoare la apropiata căsătorie a prinţului cu Aglaia Epancina. Poate cu intuiţia ei de femeie, înzestrată cu o puternică doză de perspicacitate, ghicise oarecum ceea ce trebuia să se întâmple într-un viitor foarte apropiat sau, poate, îndurerată de spulberarea unui vis (în care, de altfel, nu-şi pusese speranţe prea mari), n-a putut să reziste unei porniri omeneşti, explicabilă, de a exagera nenorocirea adăugind o picătură de venin la chinurile fratelui său, pe care, de altfel, îl iubea şi-l compătimea sincer. În tot cazul, nu avea cum să afle noutăţi chiar atât de precise de la domnişoarele Epancin, în afară doar de vagi aluzii, vorbe spuse pe jumătate, ca şi tăceri deopotrivă de enigmatice. Sau poate, cine ştie, surorile Aglaiei să fi aruncat dinadins câteva apropouri ca s-o mai descoasă pe Varvara Ardalionovna sau, în sfârşit, se poate presupune că n-au vrut să-şi refuze satisfacţia feminină de a o necăji puţin pe prietena lor din copilărie; era exclus ca ele să nu fi ghicit măcar, cât de cât, adevăratele intenţii ce o aduceau de atâta timp pe Varia în casa lor.

        La fel şi prinţul Mâşkin, deşi era pe deplin îndreptăţit să-l asigure pe Lebedev că n-avea nimic să-i comunice şi că nici o schimbare neobişnuită nu intervenise în existenţa lui, putea, la rându-i, să se fi înşelat. În adevăr, cu toată lumea se petrecea un fenomen ciudat: fără să se fi întâmplat ceva special, se întâmplaseră foarte multe lucruri. Iată ce a ştiut să intuiască foarte bine Varvara Ardalionovna cu instinctul ei sigur de femeie. Cum se face însă că toţi membrii familiei Epancin căpătaseră simultan aceeaşi convingere, că în viaţa Aglaiei se produsese un eveniment hotărâtor şi că soarta ei trebuia să se decidă– cu greu s-ar putea urmări într-o relatare mai legată. Dar, de îndată ce ideea aceasta îşi făcuse loc în capul turor, pretinseră cu toţii c-au avut-o dintotdeauna; că-şi dăduseră seama mai demult şi că lucrul era limpede pentru dânşii încă de la „sărmanul cavaler” şi chiar înainte, dar că nu le venea să creadă atunci într-o asemenea presupunere absurdă. Aşa susţineau Aleksandra şi Adelaida. Lizaveta Prokofievna, bineînţeles, prevăzuse totul, ghicise totul înaintea tuturor, iar „inima îi era îndurerată” de multă vreme. Acum însă, când lucrurile ameninţau să ia o întorsătură precisă, concretă, gândul acesta îi devenise insuportabil, mai cu seamă pentru că o făcea să-şi piardă capul. Deodată s-a văzut pusă în faţa unei situaţii care cerea o soluţie imediată; biata Lizaveta Prokofievna nu numai că nu putea să se hotărască, dar cu toate strădaniile ei nu izbutea nici măcar să se dumirească bine cum stau lucrurile. Problema de rezolvat era delicată: „O fi o partidă potrivită prinţul sau nu? E bine că s-a întâmplat aşa sau nu? Dacă nu e bine (ceea ce e în afară de orice îndoială), de ce anume nu e bine? Şi dacă-i bine (tot ce se poate), mai ştii, de ce anume e bine?” Cât despre capul familiei, Ivan Feodorovici, bineînţeles, începu mai întâi prin a se mira, pentru ca apoi să mărturisească deodată că „într-adevăr şi lui i se păruse la un moment dat că observă ceva suspect”…O privire severă a nevestei-sale însă îi închise gura. Dar dacă dimineaţa el putu să scape prin tăcere, seara, în schimb, când rămase între patru ochi cu Lizaveta Prokofievna, văzându-se nevoit să vorbească, dădu drumul deodată, cu un curaj neobişnuit, la câteva idei destul de năstruşnice: „în fond, ce este…?” (Pauză.) „Nici vorbă că totul e foarte curios, dacă o fi adevărat şi că el nici nu încearcă să conteste, dar…” (o nouă pauză.) „Pe de altă parte, privind lucrurile cu mai mult curaj, prinţul ăsta, zău, e un băiat admirabil şi… Şi. În sfârşit, are un nume, e din neamul nostru; totul va apărea, ca să spun aşa, întru susţinerea şi reabilitarea numelui nostru de familie, degradat astăzi în ochii lumii, adică, înţelegi, Punându-ne din punct de vedere monden, căci, fără îndoială… Lumea-i lume, n-ai ce-i face; dar, la urma urmei, este în primul rând prinţ şi are şi ceva avere. Presupunând chiar că nu-i prea bogat, are un nume. Şi… Şi…” (De data aceasta, pauza se prelungi mult de tot şi generalul amuţi definitiv.) Ascultând discursul bărbatului său până capăt, Lizaveta Prokofievna îşi ieşi cu totul din fire.

        Era de părere că tot ce se întâmplase „e o prostie de neiertat o nesocotinţă condamnabilă, o fantasmagorie neroadă şi absurdă!” întâi şi-ntâi că „prinţişorul acesta e un bolnav atins de idioţie, în al doilea rând e un prost, care nu cunoaşte pe nimeni în societate şi nici loc în societate nu are; cui să-l arăţi, ce te faci cu el, unde să-l plasezi? Un democrat imposibil, de neîngăduit; dar cel puţin un grad, un cin oarecare, cât de mizer, să fi avut; şi apoi… Ce o să spună bătrâna Belokonskaia? Dar ce mai vorbă, parcă un astfel de bărbat visam noi pentru Aglaia?” Argumentul acesta din urmă era, bineînţeles, decisiv. Inima ei de mamă se înfiora, sângera şi lăcrăma, dar în acelaşi timp, undeva, în adâncul sufletului, un glas tainic îi şoptea parcă: „Ce-i lipseşte, în definitiv, prinţului ca să fie o partidă acceptabilă?” Şi uite, tocmai aceste obiecţii pe care şi le opunea ea însăşi, ascultând de glasul inimii, o făceau cel mai mult să se frământe pe biata Lizaveta Prokofievna.

        Surorilor mai mari, în schimb, nu le displăcu deloc eventualitatea ca el să devină soţul Aglaiei; nici ideea în sine nu li se păru prea ciudată; într-un cuvânt, nu era deloc exclus ca surorile să se declare, la un moment dat, cu trup şi suflet de partea lui. Deocamdată însă, ele păstrau consemnul tăcerii. Se ştia din experienţă că de câte ori Lizaveta Prokofievna se înverşuna împotriva unui anumit punct de vedere adoptat de ceilalţi membri ai familiei era un semn aproape sigur că ea acceptase de fapt, fără să mărturisească, acest punct de vedere. Oricum, Aleksandra Ivanovna a fost foarte curând nevoită să rupă tăcerea. Mama ei, care de multă vreme luase obiceiul să-i ceară sfaturi, o chema ca s-o mai descoasă şi, mai ales, pentru a reconstitui împrejurările: „Cum s-au putut întâmpla toate astea? Cum de n-a ştiut nimeni? Pentru ce au tăcut cu toţii? Ce însemna acel cavaler sărman? Pentru ce numai ea, Lizaveta Prokofievna, e sortită să poarte pe umeri povara tuturor grijilor familiei – să observe şi să prevadă totul, iar ceilalţi să stea cu mâinile în sân şi nici capul să nu-i doară?”etc, etc. Aleksandra Ivanovna se arătă la început foarte prudentă şi se mărgini să spună că şi ea este de părerea tatălui ei, socotind că însurătoarea prinţului Mâşkin cu una din domnişoarele Epancin nu lăsa nimic de dorit din punctul de vedere al convenienţelor mondene. Încetul cu încetul, înflăcărându-se, ajunse chiar să adauge că prinţul nu era câtuşi de puţin un „prostănac” şi nici n-a fost vreodată; cât despre faptul că nu avea nici un fel de cin, rămânea de văzut dacă, în câţiva ani, la noi în Rusia, importanţa unui om se va mai măsura după grade şi funcţii sau după cu totul altceva. La care mama o repezi pe loc, că e o „liber-cugetătoare” şi că e de vină pentru toate astea „blestemata problemă a femeii” – cauza tuturor relelor. La o jumătate de ceas după aceea, Lizaveta Prokofievna se duse în oraş şi de acolo la Kamennâi Ostrov, ca s-o vadă pe bătrâna prinţesă Belokonskaia care tocmai se afla la Petersburg şi urma să plece curând. Belokonskaia era naşa Aglaiei.

        „Bătrâna” Belokonskaia ascultă destăinuirile febrile şi exasperate ale Lizavetei Prokofievna, fără să se lase impresionată de lacrimile nenorocitei mame; ba o privi chiar cu un aer batjocoritor. Era o femeie teribil de despotică această „bătrâna” Belokonskaia; nu-şi uita niciodată rangul chiar şi faţă de cele mai vechi prietene ale ei. Pentru că se interesase cu treizeci şi cinci de ani în urmă de Lizaveta Prokofievna, o trata mereu ca pe o protegée şi nu-i putea ierta independenţa caracterului. Prinţesa se mulţumi să-i atragă atenţia între altele că „ei toţi sunt porniţi să exagereze lucrurile; după cum i se pare, între cei doi nu este nimic serios şi, ca atare, era mai bine să mai aştepte să vadă cum se vor desfăşura lucrurile. Prinţul, după părerea ei, era un tânăr cumsecade, deşi bolnav, cam ciudat, prea din cale-afară de modest şi lipsit de prestanţă. Mai rău era că întreţinea o metresă în văzul lumii.” Lizaveta Prokofievna înţelese foarte bine că prinţesa Belokonskaia era cam supărată pentru faptul ca ceea ce pusese la cale cu Evgheni Pavlovici a dat greş. Generăleasa se întoarse laPavlovsk şi mai întărâtată de cum plecase la Petersburg şi asta o simţiră imediat toţi cei din preajma ei, căci trebuiră să-i înghită admonestările aspre, mai ales pentru că „şi-au pierdut cu toţii minţile” şi că, într-adevăr, „ca la noi la nimeni”, că la nimeni altul aşa ceva nu s-ar putea întâmpla; „pentru ce am dat alarma, mă rog? Ce s-a întâmplat? Oricât m-aş sili să descoperi ceva, nu găsesc nimic care să mă încredinţeze că într-adevăr s-a întâmplat ceva! Aşteptaţi, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul! Câte nu i se pot năzări lui Ivan Feodorovici; trebuie neapărat să facem din ţânţar armăsar?” etc, etc. Şi multe altele de acest fel.

        Cu alte cuvinte, toată lumea trebuia să se calmeze, să privească cu sânge rece lucrurile şi să aştepte… Dar, vai! Liniştea nu ţinu mai mult de zece minute. Prima lovitură fu dată apelului ei la cuminţenie, calm şi sânge rece, chiar de ştirile pe care le află Lizaveta Prokofievna la întoarcere, cu privire la cele ce s-au petrecut în lipsa ei. (întrevederea Lizavetei Prokofievna cu Belokonskaia avu loc chiar a doua zi după ce prinţul făcuse vizita aceea de pomină la Epancini, după miezul nopţii, crezând că era ora nouă.) Surorile Aglaiei au răspuns cât se poate de amănunţit la întrebările nerăbdătoare ale mamei lor, grăbindu-se s-o informeze că „în lipsa ei nu se întâmplase mai nimic”; că prinţul a venit, că Aglaia s-a lăsat aşteptată şi a apărut abia după o jumătate de oră; primul ei cuvânt a fost să-i propună prinţului să joace şah; acesta însă e un ageamiu şi ea l-a bătut în doi timpi şi trei mişcări, lucru care a făcut-o să se înveselească; a râs de ignoranţa lui şi şi-a bătut joc de el, de-ţi era mai mare mila. Pe urmă i-a propus să joace cărţi, „popa prostul”; dar aici lucrurile s-au petrecut tocmai pe dos: prinţul s-a dovedit a fi, la „popa prostul”, doctor în materie şi a jucat ca… Un maestru. În zadar Aglaia a încercat să trişeze fără ruşine, alegându-şi cărţile în văzul lui de pe masă, asta n-a împiedicat-o să piardă, una după alta, toate partidele, cinci la rând. Aglaia s-a făcut foc şi, pierzându-şi stăpânirea de sine, i-a aruncat prinţului în obraz o mulţime de cuvinte atât de usturătoare şi de jignitoare, încât el se opri din râs şi se făcu palid ca ceara când o auzi spunându-i la sfârşit: „N-am să mai pun piciorul în odaia asta, atât timp cât rămâi dumneata aici; e chiar o neruşinare din partea dumitale să mai vii la noi, ba şi pe la miezul nopţii încă, după tot ce s-a întâmplat”…Apoi a ieşit trântind uşa. Prinţul părăsi casa distrus şi în zadar fură toate strădaniile lor de a-l consola. Cam la un sfert de oră după aceea Aglaia coborî grăbită pe terasă, atât de vertiginos, încât nici n-avusese timp să-şi şteargă ochii plini de lacrimi; se grăbea aşa, deoarece sosise Kolea cu un arici. Au sărit cu toţii să vadă ariciul. Ca răspuns la întrebările lor, Kolea îi informă că ariciul nu era al lui, ci al unui camarad al său, un alt licean, Kostea Lebedev, care aştepta la poartă. Nu îndrăznise să intre cu el, pentru că avea un topor în mână; cumpăraseră ariciul şi toporul de la un ţăran ce le ieşise în cale pe drum; ţăranul se oferise să le vândă ariciul şi ei l-au plătit cu cincizeci de copeici; cât despre topor, văzând că e foarte bun, le-a venit deodată gust să-l cumpere. După ce ascultă toată povestea aceasta, Aglaia insistă pe lângă Kolea să-i vândă ei ariciul, încercând în fel şi chip să-l convingă şi spunându-i în cele din urmă „Kolea dragă”…Acesta a rezistat cât a rezistat, dar până la urmă n-a avut încotro şi l-a chemat pe Kostea Lebedev, care apăru într-adevăr cu un topor în mână şi era foarte ruşinat din cauza asta. Dar s-a descoperit atunci că ariciul nu le aparţinea, ci era proprietatea unui alt camarad de-al lor, un oarecare Petrov, care le dăduse banii ca să-i cumpere Istoria lui Schlosser de la un al patrulea licean, acesta din urmă fiind nevoit, din cauza lipsurilor, s-o vândă pe nimica toată. Cei doi s-au oferit să-l servească pe prietenul lor, când întâmplarea le-a scos înainte ariciul şi ei, neputând rezista să nu-l cumpere, îi duceau acum lui Petrov ariciul şi toporul pe care le cumpăraseră în locul Istoriei lui Schlosser. Faţă de insistenţele Aglaiei, băieţii i-au făcut hatârul, învoindu-se să-i vândă ariciul. De îndată ce s-a văzut în stăpânirea ariciului, ea îl puse, cu ajutorul lui Kolea, într-un coş de papură, îl acoperi cu un şervet şi îl rugă pe Kolea să-l ducă îndată prinţului din partea ei, cu rugămintea să-l primească „în semn de profundă stimă”…Kolea făgădui cu bucurie să-i împlinească dorinţa, dar ceru lămuriri: „Ce tâlc ascunde un asemenea dar?” la care Aglaia îi răspunse că nu era treaba lui. El îşi exprimă convingerea că ariciul acesta are un sens alegoric. Aglaia, supărată, îi declară pe faţă că era un ţânc şi nimic mai mult. Kolea replică îndată că dacă n-ar respecta în ea femeia şi dacă el n-ar fi un om cu principii, i-ar arăta pe loc că ştie să răspundă la o asemenea insultă. La urmă Kolea, însoţit de Kostea Lebedev, plecă încântat la culme să-i dea ariciul prinţului. Aglaia, văzându-l că vântură prea tare coşul cu ariciul, îi strigă de pe terasă, ca şi cum nici nu se certase până atunci cu el: „Te rog, Kolea dragă, ia seamă să nu cadă din coş”…La fel şi Kolea părea că nu-i păstrează vreo pică, pentru că se opri şi răspunse cu cea mai mare grabă: „Nu, n-am să-l las să cadă Aglaia Ivanovna, nu te teme!” după care o luă la fugă cât îl ţinea picioarele. Aglaia izbucni în râs şi, foarte mulţumită, se urcă iute în odaia ei. Tot restul zilei a fost foarte veselă şi bine dispusă.

        Noutăţile acestea o zăpăciseră de tot pe Lizaveta Prokofievna De fapt, parcă nu se întâmplase cine ştie ce mare lucru şi totuşi se simţi foarte tulburată şi nedumerită. Mai ales o intrigase ariciul. Ce o fi însemnând ariciul ăsta? Oare ce se ascunde aici? Ce tâlc poate să aibă? Un semn convenit între ei? Un fel de limbaj convenţional? Şi unde mai pui că bietul Ivan Feodorovici, care, din întâmplare, se afla de faţă când generăleasa îşi punea cu îngrijorare toate aceste întrebări, cu răspunsul lui nu făcu altceva decât să toarne gaz peste foc. El era de părere că nu e vorba despre nici un fel de limbaj convenţional şi că ariciul era „pur şi simplu un arici, şi, dacă totuşi însemna ceva, apoi nu putea fi decât prietenie, uitarea jignirilor, împăcare; pe scurt, totul nu era decât o şotie şi, în orice caz, foarte nevinovată şi deloc reprobabilă”.

        Vom nota, între paranteze, că generalul ghicise bine. Ajuns acasă, după ce s-a văzut luat în râs şi alungat de Aglaia, prinţul, vreme de o jumătate de ceas, era pradă celei mai întunecate disperări, când, deodată, sosi Kolea cu ariciul. Imediat norii se împrăştiară şi prinţul părea că reînvie din morţi; îi puse lui Kolea întrebări peste întrebări, sorbindu-i fiecare cuvânt, îl rugă să-i repetede zeci de ori aceleaşi lucruri, râzând ca un copil şi strângându-le în fiecare moment mâinile celor doi liceeni, care se bucurau uitându-se la dânsul cu ochii lor limpezi. Aşadar, Aglaia îl iertase şi prinţul putea să se întoarcă la dânsa chiar în seara aceea; or, asta, pentru el, era nu numai principalul, ci totul!

        — Cât de copii suntem încă noi, Kolea! Şi… Şi… Ce bine e că suntem aşa! Exclamă el în cele din urmă, beat de fericire.

        — Pur şi simplu e îndrăgostită de dumneata, prinţe şi nimic mai mult, răspunse grav şi cu autoritate Kolea.

        Prinţul întâi roşi, dar de data aceasta nu mai rosti nici o vorbă, în timp ce Kolea bătea din palme şi râdea; nu trecu nici un minut şi prinţul se porni şi el pe râs; după aceea, tot restul timpului îi păru atât de lung, încât la fiecare cinci minute se uita la ceas, ca să vadă cât mai e până seara.

        La Epancini, atmosfera era din ce în ce mai încordată, până când Lizaveta Prokofievna, neputând să se mai stăpânească, se lăsă pradă unui adevărat acces de isterie. Nici argumentele soţului, nici sfaturile fiicelor n-o putuseră opri şi ea trimise după Aglaia, voind să-i pună o ultimă întrebare şi să capete un răspuns limpede, hotărât.

        „Ca să se termine odată într-un fel şi să nu mai vorbim de asta! Altminteri, adăugă ea, n-aş mai ajunge să trăiesc nici până diseară!” Numai atunci familia Epancin îşi dădu seama de proporţiile absurde pe care le luase incidentul. Nimic, în afară de o mirare prefăcută, semne de indignare, hohote de râs şi ironii la adresa prinţului şi a tuturor celor care o întrebau, nu reuşiră să scoată de la Aglaia. Lizaveta Prokofievna se puse la pat şi nu-şi părăsi odaia decât la vremea ceaiului, în momentul când prinţul trebuia să sosească. Îl aştepta cu înfrigurare şi, când Mâşkin apăru, era cât pe-aci s-o apuce o criză de nervi.

        În ce-l privea, prinţul îşi făcu intrarea cu timiditate, aproape bijbâind, cu un zâmbet ciudat pe buze, uitându-se iscoditor în ochii celor de faţă, întrebându-i parcă de ce Aglaia nu era acolo; observase imediat absenţa ei şi faptul acesta îl înspăimântă. Societatea se compunea, în seara aceea, numai din membrii familiei. Prinţul Ş. era reţinut la Petersburg pentru nişte afaceri legate de moartea unchiului lui Evgheni Pavlovici. „Să fi fost el aici… Mai spunea câte ceva”, se căina în gând Lizaveta Prokofievna. Ivan Feodorovici Părea extrem de îngrijorat; Aleksandra şi Adelaida aveau un aer grav şi, ca un făcut, tăceau de parcă ar fi luat apă-n gură. Lizaveta Prokofievna nu ştia cu ce să înceapă conversaţia. La sfârşit, pe negândite, se apucă să critice calea ferată, uitându-se la musafirul ei cu un aer provocator. Dar, vai! Aglaia tot nu se arăta şi prinţul părea că-şi pierde cumpătul. Bâiguind ca un copil prins cu vreo vină, începu să-şi dea cu părerea despre utilitatea drumului de fier, dar Adelaida izbi în râs şi din nou Mâşkin deveni mic şi neajutorat. În clipa aceea tocmai intră calmă şi gravă Aglaia; după ce a răspuns ceremonios la salutul musafirului, se aşeză în locul cel mai vizibil de lângă masa cea rotundă, pe urmă se uită întrebător la prinţ. Cu toţii şi-au dat seama că a sosit momentul unei explicaţii hotărâtoare.

        — Ai primit ariciul? Aproape că se răsti ea la prinţ pe un ton foarte ferm.

        — Da, răspunse el roşind şi cu sufletul cât un purice.

        — Atunci te rog să spui imediat ce părere ai despre acest dar. E absolută nevoie pentru liniştea mamei şi a întregii familii.

        — Ascultă, Aglaio… Nu se putu reţine generalul.

        — Asta întrece orice măsură, interveni consternată Lizaveta Prokofievna.

        — Nu e vorba despre nici un fel de măsură, maman, replică îndată, pe un ton aspru, fata. I-am trimis astăzi un arici prinţului şi doresc să-i cunosc părerea. Ei bine, prinţe?

        — Adică ce fel de părere, Aglaia Ivanovna?

        — În privinţa ariciului.

        — Îmi dai voie… Presupun, Aglaia Ivanovna, că vrei să ştii cum am primit… Sau, mai bine zis, cum mi-am explicat… Trimiterea… Acestui arici, adică… În cazul acesta, cred că… Într-un cuvânt…

        Respiraţia i se tăie şi nu mai continuă.

        — Deocamdată, văd că n-ai spus mare lucru, reluă Aglaia, după ce aşteptă câteva secunde. Fie, hai să lăsăm ariciul deoparte; mă bucur însă că pot să pun capăt o dată pentru totdeauna unei situaţii încâlcite. Aş vrea să aud personal şi din gura dumitale, dacă intenţionezi sau nu să mă ceri în căsătorie?

        — O, Doamne! Se îngrozi Lizaveta Prokofievna.

        Prinţul tresări, lăsându-se cu tot corpul pe spetează. Ivan Feodorovici rămase împietrit; Aleksandra şi Adelaida încruntară sprâncenele.

        — Nu minţi, prinţe, spune adevărul. Din pricina dumitale, sunt mereu hărţuită cu tot felul de întrebări, care de care mai ciudate.

        — Întrebările acestea au, de bună seamă şi ele vreun temei! Răspunde!

        — Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia Ivanovna, spuse prinţul, înviorându-se deodată, dar… Ştii singură că te iubesc şi cred în dumneata… Chiar şi acum…

        — Te-am întrebat foarte clar: îmi ceri mâna ori nu?

        — O cer, răspunse el mai mult mort decât viu.

        O mişcare generală întâmpină aceste cuvinte.

        — Nu aşa, draga mea, interveni Ivan Feodorovici foarte agitat, e… e aproape cu neputinţă, dacă-i aşa, Glasa. Iertare, prinţe, iertare, dragul meu!… Lizaveta Prokofievna! O chemă el în ajutor pe nevastă-sa, ar trebui… Să lămurim…

        — Refuz, refuz! Mă dispensez! Dădu generăleasa din mâini.

        — Dă-mi voie, maman, să spun şi eu ce am de spus; în chestiunea asta, mi se pare că şi eu am dreptul să vorbesc; se hotărăşte acum un moment crucial al vieţii mele (Aglaia s-a exprimat întocmai în aceste cuvinte) şi vreau să mă conving personal, de altfel îmi pare bine că toată lumea e de faţă… Dă-mi voie aşadar să-ţi pun o întrebare, prinţe: dacă „ai asemenea intenţii”, cum anume te gândeşti să-mi asiguri fericirea?

        — Nu ştiu, zău, ce aş putea să-ţi răspund, Aglaia Ivanovna; adică… Adică… Ce anume să răspund! Şi-apoi… E nevoie neapărat?

        — Înţeleg, eşti emoţionat, te-ai fâstâcit şi abia îţi mai tragi sufletul; odihneşte-te puţin şi vino-ţi în fire; bea un pahar cu apă sau aşteaptă că ţi se va servi numaidecât un ceai.

        — Te iubesc, Aglaia Ivanovna, te iubesc mult; numai pe dumneata te iubesc şi… Te rog, nu glumi cu asta; te iubesc nespus.

        — Totuşi e o chestiune gravă, nu mai suntem copii şi trebuie să privim lucrurile şi din punct de vedere practic… Fă bine şi spune-mi, te rog, în ce constă averea dumitale?

        — Vai, vai, Aglaio! Ce-i cu tine? Nu aşa se discută chestiunile astea, nu aşa… Murmură generalul înspăimântat.

        — E o ruşine! Şuieră printre dinţi Lizaveta Prokofievna, dar destul de tare ca să fie auzită.

        — E nebună! Şopti la fel de tare şi Aleksandra.

        — Averea mea… Vrei să spui, ce bani am? Întrebă prinţul mirat

        — Exact.

        — Am… Am acum o sută treizeci şi cinci de mii de ruble, se bâlbâi el, devenind roşu ca racul.

        — Numai atât? Întrebă ea tare, sincer mirată şi fără să roşească câtuşi de puţin; de altfel, nu face nimic, mai ales dacă cineva ştie să trăiască cu economie. Te gândeşti să-ţi iei vreo slujbă?

        — Voiam să mă prezint la examenul de preceptor particular la copii.

        — O idee excelentă; desigur, asta ne va mări veniturile. Dar nu te-ai gândit să te faci kammerjunker la palat?

        — Kammerjunker… la palat? Nici prin minte nu mi-a trecut, dar…

        Era prea de tot; pierzându-şi răbdarea, Adelaida şi Aleksandra pufniră în râs. Adelaida observase de mult că Aglaia abia izbuteşte şi ea să-şi reţină râsul care o năpădea, crispându-i obrazul cu trăsăturile atât de mobile. Aglaia se uită mai întâi cu un aer ameninţător la cele două surori înveselite, dar seriozitatea ei nu dură nici o clipă şi, nemaiputându-se stăpâni, izbucni la rându-i într-un hohot nebun, aproape isteric; apoi sări de pe scaun şi ieşi val-vârtej din odaie.

        — Am ştiut eu că nu-i decât o glumă şi nimic mai mult! Strigă Adelaida. N-a fost decât o joacă de la început şi până la sfârşit, de cum i-a venit ideea cu ariciul.

        — Nu! Aşa ceva n-am să permit, n-am să permit! Strigă mânioasă la culme Lizaveta Prokofievna şi porni repede după Aglaia.

        Aleksandra şi Adelaida se grăbiră s-o urmeze. Rămăsese în odaie numai prinţul cu generalul.

        — Nemaipomenit!… Ţi-ai fi putut închipui aşa ceva, Lev Nikolaici? Întrebă răstit generalul, care cu siguranţă nu-şi dădea nici el bine seama ce voia să zică. Nu zău, spune şi dumneata!

        — Văd că Aglaia Ivanovna şi-a bătut joc de mine, răspunse Mâşkin cu tristeţe.

        — Aşteaptă puţin, frate, mă duc puţin acolo, iar tu aşteaptă un minut… Pentru că… Dar explică-mi cel puţin tu, Lev Nikolaici, ce s-a petrecut între voi şi ce înseamnă toate astea în ansamblul lor, ca să înţeleg şi eu! Trebuie să recunoşti, prietene, că în calitatea mea de părinte, oricum îi sunt tată şi totuşi nu pricep nimic; explică-mi cel puţin tu.

        — O iubesc pe Aglaia ivanovna; ea ştie acest lucru şi… Cred că îl ştie de multă vreme.

        Generalul ridică din umeri.

        — Ciudat, ciudat… Şi o iubeşti mult?

        — Da, mult de tot.

        — Ciudat, foarte ciudat. Adică, vreau să spun că e o surpriză, o adevărată lovitură de teatru, încât… Vezi, dragă, nu vorbesc de avere (deşi te credeam mai bogat), dar… Pentru mine, fericirea fiicei mele… În sfârşit. ai fi în stare, ca să spun aşa, să-i asiguri fericirea? Şi… Şi… Cum vine asta: e numai o glumă din partea ei sau e chiar serios? Nu vorbesc de tine, ci de ea!

        De după uşă răsună glasul Aleksandrei, chemându-l pe taică-său.

        — Aşteaptă, dragă prietene, aşteaptă! Aşteaptă şi mai gândeşte-te, mă întorc îndată… Spuse el grăbit şi cu un aer speriat alergă la chemarea Aleksandrei.

        Le găsi pe nevastă-sa şi pe fiica mai mică plângând una în braţele celeilalte. Erau lacrimi de fericire, de înduioşare şi de împăcare. Aglaia o săruta pe mâini, pe obraji şi pe gură; amândouă se ţineau strâns îmbrăţişate…

        — Ei, uite, priveşte-o, Ivan Feodorovici, zi-i Aglaia şi pace! Spuse Lizaveta Prokofievna.

        Aglaia îşi înălţă capul de pe pieptul mamei sale şi, cu faţa radiind de fericire, se întoarse către tatăl ei; râdea sonor şi zglobiu, în timp ce lacrimile îi şiroiau încă pe obraz; se repezi apoi dintr-o săritură la general, îl strânse în braţe şi-l sărută de câteva ori. După aceea, se întoarse din nou să-şi ascundă faţa la pieptul mamei şi din nou o podidi plânsul. Lizaveta Prokofievna o cuprinse în braţe, învelind-o cu capătul şalului ei.

        — Şi de ce ne-ai ţinut pe jăratic atâta, răutate mică ce eşti?! Spuse dojenitor, dar veselă şi uşurată parcă de o mare povară.

        — Răutate, da, da, răutate! Întări Aglaia. Sunt o urâcioasă, o alintătură! Spune-i şi tatii. A, uite-l că-i aici. Tată, eşti aici? Auzi, adăugă ea, râzând printre lacrimi.

        — Scumpa mea, odorul meu! Şi, nemaiputând de bucurie, Ivan Feodorovici apucă mâna fiicei sale şi începu s-o sărute (fără ca ea să şi-o retragă). Vasăzică îl iubeşti pe… Acest tânăr?

        — Nu, nu, nu! Nici un pic! Nu pot să-l sufăr… Mi-e nesuferit acest tânăr al vostru! Strigă, săltându-şi capul din nou înfuriată Aglaia. Şi dacă mai îndrăzneşti vreodată, tată… Vorbesc serios, auzi, vorbesc foarte serios…!

        Vorbea într-adevăr serios: se înroşise toată şi ochii îi scânteiau mânios. Generalului îi pieri piuitul şi uitându-se speriat la Lizaveta Prokofievna o văzu că-i face semn discret, cum că, înţelesese el: „Mai slăbeşte-o cu întrebările”.

        — De, dacă aşa stau lucrurile, îngeraşul meu, fă cum vrei tu, tu hotărăşti; dar el aşteaptă acolo singur; n-ar fi mai bine să-l facem să înţeleagă, cu delicateţe, că ar fi cazul să plece?

        La rândul său, generalul îi făcu discret cu ochiul nevesti-sii.

        — Nu, nu, n-are nici un rost, mai ales cu „delicateţe”… Întoarce-te la… Dânsul, vin şi eu pe urmă, vin imediat. Vreau să-mi cer iertare de la tânărul acesta, căci l-am jignit.

        — Adevărat, l-ai jignit şi încă cum! Întări cu seriozitate Ivan Feodorovici.

        — În cazul acesta… Rămâneţi mai bine cu toţii aici, eu mă duc mai întâi singură, iar voi veniţi după mine, să intraţi în aceeaşi clipă; aşa-i mai bine.

        Ajungând până la uşă, Aglaia se răzgândi, se întoarse brusc şi anunţă cu tristeţe:

        — O să mă apuce râsul, zău aşa! Am să leşin de râs!

        În clipa următoare făcu iar calea întoarsă şi alergă la prinţ.

        — Ei bine, ce o fi însemnând purtarea ei? Cum crezi? Întrebă grăbit Ivan Feodorovici.

        — Mi-e şi teamă să rostesc cuvântul, zise fără răgaz Lizaveta Prokofievna, dar, după părerea mea, e limpede.

        — Şi după mine e limpede. Limpede ca ziua. Îl iubeşte.

        — Mai mult, e îndrăgostită foc, se amestecă Aleksandra Ivanovna. Dar ce o fi găsit la el?

        — Dumnezeu s-o binecuvânteze, dacă aşa vrea soarta! Şi Lizaveta Prokofievna îşi făcu cu evlavie semnul crucii.

        — Asta îi e soarta, de bună seamă, întări generalul şi de soartă nu scapi!

        După aceea intrară cu toţii în salon, unde îi aştepta o nouă surpriză.

        Aglaia nu numai că nu izbucni în râs, aşa cum se temuse, ci dimpotrivă, se apropie de prinţ cu un fel de timiditate şi-i spuse cuminte şi supusă:

        — Iartă, te rog, purtarea nesăbuită a unei fete răzgâiate, proaste şi răutăcioase, începu ea, luându-i mâna şi fii sigur că noi te stimăm cu toţii mult de tot. Şi dacă mi-am permis să iau în derâdere. Naivitatea dumitale atât de frumoasă, consideră lucrul acesta drept o copilărie; iartă-mă că m-am încăpăţânat să stărui într-o prostie care, fără îndoială, nu poate avea nici cea mai mică consecinţă… Isprăvi ea cu un ton deosebit de semnificativ…

        Tatăl, mama şi surorile sosiră în salon la vreme ca să asiste la această scenă şi pe toţi îi uimi fraza cu „o prostie care nu poate avea nici cea mai mică consecinţă” şi mai cu seamă seriozitatea cu care Aglaia a rostit aceste cuvinte. Toţi membrii familiei schimbară între ei priviri întrebătoare şi numai prinţul era în al nouălea cer şi părea că nici nu pricepe tâlcul celor spuse de tânăra fată.

        — Pentru ce vorbeşti aşa? Îngână el. Pentru ce… Îmi ceri iertare…?

        Ar fi vrut chiar să spună că nu merita să i se ceară iertare. Cine ştie,poate că sesizase şi sensul cuvintelor semnificative ale Aglaiei despre „o prostie ce nu poate avea nici cea mai mică consecinţă”…Dar cum era un om ciudat, poate că se bucura chiar de ceea ce ar fi trebuit să-l întristeze. Oricum ar fi, un lucru era cert: se simţea în culmea fericirii numai pentru faptul că putea din nou să vină s-o vadă pe Aglaia, că i se permitea să-i vorbească, să stea alături de ea să să se plimbe cu ea şi – cine ştie?

        — Poate că s-ar fi mulţumit numai cu atât o viaţă întreagă! (Tocmai de această prea modestă şi calmă, prea puţin pretenţioasă pasiune se temuse pare-se mai mult ca de orice Lizaveta Prokofievna, căci în adâncul sufletului ghicise substratul ei platonic; şi erau multe lucruri de care generăleasa se temea în taină şi pe care nici nu putea să şi le formuleze limpede)

        Era de neînchipuit ce mult se înviorase prinţul în seara aceea şi în ce bună dispoziţie era. Veselia lui era aşa de mare, încât, privindu-l, deveneai şi tu mai vesel – aşa s-au exprimat mai târziu surorile Aglaiei. Prinsese gust de vorbă, ceea ce nu i se mai întâmplase din ziua când, cu şase luni înainte, vizitase pentru prima oară familia Epanein. După întoarcerea la Petersburg, Mâşkin devenise scump la vorbă şi nu demult, în faţa tuturor, îi mărturisise prinţului Ş. că trebuie să-şi impună tăcere, deoarece n-avea dreptul să discrediteze o idee făcându-se interpretul ei. De data asta, a vorbit aproape singur toată seara, a povestit multe lucruri, răspunzând limpede şi cu bunăvoie la întrebările ce i se puneau. Dar nici pe departe nu se poate spune că întreţinea o conversaţie mondenă. Atingea numai subiecte serioase, câteodată chiar prea complicate, filosofice. Prinţul expuse, între altele şi câteva idei proprii, câteva observaţii personale cu caracter intim, încât toate acestea ar fi putut să pară chiar ridicole, dacă n-ar fi fost „aşa de bine expuse” – asta a fost, cel puţin, părerea unanimă a celor de faţă. Generalului, îndeobşte, îi plăcea conversaţia pe teme serioase; totuşi şi el şi Lizaveta Prokofievna găseau în sinea lor că de data aceasta discuţia era prea savantă; de aceea, spre sfârşit, au devenit cam posomoriţi. Dar, înainte de a pleca, prinţul povesti mai multe anecdote foarte comice, râzând chiar el cu atâta poftă, încât şi ceilalţi făcură haz, poate nu atât de anecdote, cât, mai ales, de veselia lui. În ce o priveşte pe Aglaia, abia dacă a pronunţat două-trei cuvinte toată seara; în schimb, îl asculta cu o atenţie încordată pe Lev Nikolaici sau, mai bine zis, nu şi-a mai luat ochii de la el.

        — Îl sorbea din ochi, nu alta! Îşi aducea aminte mai târziu Lizaveta Prokofievna vorbind cu bărbatul ei. O clipă nu l-a slăbit din ochi şi n-a lăsat să-i scape o vorbă măcar, iar dacă-i spui că-l iubeşte, ţi-aprinzi paie-n cap.

        — Ce să-i faci, aşa i-a fost, pesemne, soarta! Răspunse ridicând din umeri Ivan Feodorovici şi multă vreme după aceea repeta cuvântul acesta, care-i plăcuse, se vede, mult. Ca om de afaceri ce nici lui, fireşte, nu putea să-i fie pe plac această întorsătură neprevăzută şi mai ales lipsa de claritate, de limpezime a situaţiei; pentru moment însă, se hotărâse şi el să tacă şi să observe,uitându-se drept în ochii Lizavetei Prokofievna.

        Dar starea aceasta de bună dispoziţie a familiei nu ţinu mult timp. După o scurtă acalmie, se iscară noi furtuni. De a doua zi chiar, Aglaia se certă din nou cu prinţul şi asta s-a repetat în toate zilele următoare. Ceasuri întregi îl ţinea pe bietul prinţ sub focul ironiilor şi glumelor ei batjocoritoare, tratându-l ca pe un caraghios. E drept că stăteau uneori câte un ceas-două în boschetul din grădiniţa casei, dar toţi ceilalţi s-au convins că în tot acest timp prinţul îi citea Aglaiei un ziar sau vreo carte.

        — Ştii, spuse ea într-o zi, întrerupându-l din lectura ziarului, am observat că eşti foarte ignorant. Dacă te întreabă cineva în ce an a avut loc cutare eveniment, ce a făcut cutare personaj şi în care carte anume găseşti cutare idee, rămâi mut. Ce situaţie umilitoare!

        — Ţi-am spus doar că n-am făcut nici un fel de studii mai temeinice, răspunse prinţul.

        — Atunci ce ai temeinic în dumneata? Cum aş putea să te stimez după asta? Citeşte mai departe; sau nu, lasă, nu mai citi!

        Şi din nou, în seara acelei zile, cu toţii au surprins ceva ciudat şi enigmatic în comportarea Aglaiei. Prinţul Ş. tocmai se întorsese de la Petersburg. Aglaia a fost foarte prevenitoare cu el şi se interesă mult de Evgheni Pavlovici. (Prinţul Lev Nikolaevici nu sosise încă.) Deodată, prinţul Ş. îşi permise o aluzie la „noul şi apropiatul eveniment în familie” în legătură cu vorbele pe care le lăsase să-i scape Lizaveta Prokofievna, cum că va trebui, poate, să mai fie amânată puţin nunta Adelaidei, pentru ca amândouă perechile să se cunune în aceeaşi zi. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca Aglaia să-şi iasă din fire, respingând cu indignare „toate presupunerile acestea stupide; în furia ei o luă gura pe dinainte şi spuse, între altele, că „nu dispusă încă să înlocuiască pe amanta nimănui”.

        Cuvintele sale uluiră pe toată lumea, dar mai cu seamă părinţii ei. Într-o convorbire secretă cu bărbatu-său, Lizavet Prokofievna stărui să i se ceară prinţului o explicaţie categorică în privinţa Nastasiei Filippovna.

        Ivan Feodorovici o asigură pe Lizaveta Prokofievna că din partea Aglaiei n-a fost decât „un acces de pudicitate” explicabil la o copilă şi dacă prinţul Ş. n-ar fi deschis vorba de căsătorie, Aglaia n-ar fi avut o asemenea ieşire, deoarece ea ştie foarte bine că toate astea nu sunt decât scorneli, calomnii ale unor răuvoitori şi nimic mai mult şi că Nastasia Filippovna se va mărita cu Rogojin; că, în sfârşit, prinţul nu e cu nimic vinovat şi nu numai că nu întreţine nici un fel de relaţii de felul acesta, dar, pentru a spune tot adevărul, nici măcar nu le avusese vreodată.

        Cât despre prinţul Mâşkin, nimic nu era în stare să-i tulbure seninătatea şi continua să plutească într-un fel de beatitudine. O, desigur, surprindea şi eluneori în privirea Aglaiei întunecimi şi sclipiri de neastâmpăr, avea însă atâta încredere în cu totul altceva din firea fetei, încât orice urmă de îndoială se risipea de îndată. Nimic nu putea să-i zdruncine această credinţă, din moment ce pătrunsese cu toată puterea în inima lui. Poate că, într-adevăr, prea era imperturbabil; aşa, cel puţin, i se păru şi lui Ippolit, când într-o zi, se întâlniră din întâmplare în parc.

        — Ei bine, am avut sau nu dreptate atunci când ţi-am spus că eşti îndrăgostit? Începu el, venind cel dintâi către prinţ şi oprindu-l.

        Prinţul îi întinse mâna şi îl felicită pentru „buna lui înfăţişare”…Cum li se întâmplă adesea celor atinşi de oftică, părea că bolnavul prinsese cât de cât putere şi era mult mai vioi.

        Îl oprise pe Mâşkin cu intenţia de a-i strecura vreo aluzie răutăcioasă în legătură cu aerul lui fericit, dar schimbă deodată vorba şi începu să-i povestească despre situaţia lui, lamentându-se într-un şir lung de vorbe încâlcite şi fără noimă.

        — Nu poţi să-ţi închipui, încheie Ippolit, cât sunt de suciţi, cât de meschini, egoişti, vanitoşi şi banali oamenii aceştia! M-au luat la ei acasă, scontând că am să mor cât de curând şi iată că acum nu-şi mai pot stăpâni furia pentru că eu nu numai că nu mor, ci, dimpotrivă, mă simt mai bine. Ce sinistră comedie! Pun rămăşag că nu mă crezi!

        Prinţul nu voia să-l contrazică.

        — Mă bate uneori gândul să mă mut din nou la dumneata, spuse recum în treacăt şi cu indiferenţă Ippolit. Aşadar, nu-i crezi pe oamenii aceştia capabili să ofere ospitalitate unui om numai cu condiţia ca el să moară negreşit şi cât mai repede?

        — Credeam că te-au invitat să locuieşti la ei din alte considerente.

        — Ehei, eşti departe de a fi un prostălău, cum spune lumea despre dumneata! Acum nu-i momentul potrivit, altfel ţi-aş dezvălui anumite lucruri despre acest Ganecika şi despre planurile lui. Te sapă, prinţe, te sapă fără ruşine şi… Îmi vine să-ţi plâng de milă, când te văd aşa de liniştit. Dar, din păcate, nu poţi fi altfel!

        — Ai găsit pentru ce să mă plângi! Observă prinţul râzând. Crezi că m-aş simţi mai fericit dacă aş fi mai neliniştit?

        — Mai bine să fii nefericit, dar să ştii, decât fericit şi… Să mori prost. După cât se pare, nici nu bănuieşti că ai avea un rival şi… Din această parte?

        — Cuvintele dumitale despre existenţa unui rival sunt puţin cam cinice, Ippolit; regret că n-am dreptul să-ţi răspund. Cât despre Gavrilă Ardalionovici, spune şi dumneata, poate el să rămână împăcat şi liniştit după tot ce a pierdut,bineînţeles dacă eşti cât de cât la curent cu treburile lui? Cred că numai din acest punct de vedere trebuie să-l judeci. Mai are timp să se îndrepte, are o viaţă încă de trăit şi viaţa e un izvor nesecat… Dar… Ce voiam să zic… Voiam să zic, adăugă prinţul, care îşi pierdu deodată prezenţa de spirit, în ce priveşte manevrele lui… Nici nu înţeleg la ce faci aluzie; mai bine să lăsăm discuţia asta, Ippolit.

        — Bine, s-o lăsăm pentru moment; ştiu, nu te poţi dispensa de generozitatea dumitale. Da, prinţe, dumneata ai nevoie neapărat să pipăi cu degetul pentru ca… Până la urmă, tot să nu crezi. Ha, ha! Mă dispreţuieşti mult acum, nu-i aşa?

        — Pentru ce? Pentru că ai suferit şi suferi mai mult decât noi?

        — Nu, pentru că sunt nevrednic de suferinţa mea.

        Cel căruia i-a fost fost dat să sufere mai mult înseamnă că e vrednic de această suferinţă. Când ţi-a citit „Spovedania”, Aglaia Ivanov vrut să te vadă, dar…

        — Amână mereu întrevederea… Nu poate… Înţeleg… Înţeleg foarte bine… Întrerupse Ippolir, voind parcă să schimbe vorba. Da spune că i-ai citit chiar dumneata toată aiureala aceea; într-adevăr tot ce am scris şi… Tot ce am făcut a fost ca într-un delir. Nu înţeleg până la ce grad trebuie să fie cineva – n-aş spune crud (ar fi să mă umilesc singur), ci copilăreşte vanitos şi răzbunător, ca să-mi scoată ochii cu această „Spovedanie” şi să se servească mereu de ea ca de o armă împotriva mea! N-avea grijă, nu mă refer la dumneata…

        — Îmi pare rău însă că vrei să renegi ceea ce ai scris, Ippolit; ai fost sincer; şi, dacă vrei să ştii, până şi pasajele cele mai ridicole şi sunt destul de multe (faţa lui Ippolit se strâmbă), sunt răscumpărate prin suferinţă, pentru că însuşi faptul de a le fi recunoscut şi mărturisit a fost pentru dumneata tot o suferinţă şi… Poate un mare act de tărie sufletească şi curaj. Ideea care te-a însufleţit şi te-a stimulat a fost inspirată, fără îndoială, de un scop nobil, oricare ar fi fost aparenţele. Şi cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi pare mai limpede acest lucru, ţi-o jur. Nu te judec, ci o spun fiindcă simt nevoia să exprim ceea ce gândesc şi-mi pare rău că am tăcut atunci…

        Ippolit tresări fără voie şi se aprinse în obraz. O uşoară bănuială că prinţul se preface, vrând să-l măgulească prin afirmaţii gratuite, îi încercă gândul, dar, privind cu atenţie chipul lui Mâşkin, nu mai avu nici o îndoială că acesta vorbise cu toată sinceritatea; faţa lui se însenină.

        — Şi totuşi, va trebui să mor, observă el pe un ton care voia sa mai adauge parcă: „Un om, ca mine!” Şi închipuieşte-ţi cât mă plictiseşte Ganecika ăsta al dumitale; a îndrăznit să-mi atragă atenţia, combătându-mă, că, poate, dintre cei care mi-au ascultat mai zilele trecute spovedania, trei sau patru vor muri înaintea mea! Ce spui de asta? Crede că ar fi o consolare pentru mine, ha,ha! Mai întâi, ei n-au murit deocamdată; şi chiar dacă oamenii aceştia ar ajunge în groapă înaintea mea, cu ce mi-ar fi de folos, te întreb? Mă judecă după el; de altfel, a mers şi mai departe; a început pur şi simplu să mă uite; zice că în asemenea cazuri, un om adevărat trebuie să moară în tăcere, iar eu în toată treaba asta aş fi dat dovadă numai de egoism! Ce zici de asta? Ca să vezi numai ce egoism din partea lui! Ce egoism feroce sau, mai bine zis, ce nesimţire crasă la purtătorii unui asemenea egoism de care ei totuşi nici nu-şi dau seama!… Ai citit, prinţe, povestea morţii unui oarecare Glebov din secolul al optsprezecelea? Am citit-o ieri din întâmplare…

        — Care, Stepan Glebov?

        — Acela care a fost tras în ţeapă sub domnia lui Petru.

        — Ah, Dumnezeule, ştiu, cum să nu! A stat cincisprezece ceasuri în ţeapă, pe un ger cumplit, îmbrăcat în şubă şi a murit cu o seninătate extraordinară! Sigur că am citit şi ce-i cu el?

        — Ca să vezi ce noroc au unii să moară astfel, pe când noi n-avem parte de aşa ceva. Dumneata crezi probabil că n-aş fi în stare să mor şi eu aşa cum a murit Glebov?

        — N-am spus asta, se simţi stânjenit prinţul, voiam numai să spun că dumneata… Nu că n-ai putea fi asemenea lui Glebov… ci… Că dumneata… Că dumneata ai fi fost atunci… Mai curând.

        — Am înţeles: un Osterman şi nu un Glebov. Asta vrei să spui?

        — Care Osterman? Întrebă prinţul mirat.

        — Vorbesc de Osterman, diplomatul Osterman din vremea lui Petru, bolborosi Ippolit puţin încurcat. Urmă un moment de tăcere şi stinghereală.

        — O, n-n-nu! Nu voiam să spun asta, reluă Mâşkin cu un glas tărăgănat. Dumneata, mi se pare… N-ai fost niciodată un Osterman.

        Ippolit încreţi sprâncenele.

        — De altfel, dacă spun asta, se grăbi să adauge prinţul, cu dorinţa vădită de a se scuza, e pentru că oamenii de atunci (ţi-o jur că asta m-a surprins întotdeauna) nu seamănă deloc cu cei de azi; parca nici n-ar fi de acelaşi neam, parc-ar fi fost plămădiţi dintr-un aluat… Oamenii de pe vremuri n-aveau, ca să spun aşa, decât o singură idee; acum, oamenii sunt mai nervoşi, mai evoluaţi, mai, profesează două sau trei idei deodată. Omul de azi e mai multilateral şi, te asigur, tocmai asta îl împiedică să fie dintr-o bucată, cum erau oamenii de atunci… Eu… Numai la asta se refer observaţia mea…

        — Înţeleg, ca să-ţi răscumperi naivitatea cu care ai respins punctul meu de vedere, faci pe dracu-n patru ca să mă consolezi, ha-ha! Eşti un adevăratcopil, prinţe. De, văd eu că mă trataţi cu toţii ca şi cum aţi umbla cu o ceaşcă de porţelan… Nu-i nimic, nu-i nimic nu mă supăr. În tot cazul, am avut o conversaţie foarte nostimă; eşti câteodată atât de copilăros, prinţe. Dar să ştii că ambiţia mea e să fiu ceva mai mult decât un Osterman; pentru a fi un al doilea Osterman, nu merită să învii din morţi… De altfel, văd că trebuie să mor cât mai repede posibil, altfel, am să… Lasă-mă! La revedere! Ei, hai, spune-mi şi dumneata cum e mai bine să mor… ca să iasă cât mai… Cuviincios adică? Haide vorbeşte!

        — Să treci pe lângă noi şi să ne ierţi fericirea, spuse prinţul cu glas scăzut.

        — Ha, ha, ha! Nici nu mi-am închipuit altfel! Eram sigur că vei spune ceva în genul acesta! Ei bine, dumneata… Ei bine, dumneata… Ce mai!… Ai o… elocinţă teribilă! Ce să zic! La revedere, la revedere!