IX.

        Două săptămâni s-au scurs după întâmplarea relatată în capitolul precedent şi situaţia personajelor principale ale povestirii noastre se schimbă atât de mult, încât ne-ar fi extrem de anevoios să continuăm istorisirea fără a da câteva explicaţii prealabile. Şi totuşi ne dăm seama că trebuie să ne mărginim la o simplă expunere a faptelor, pe cât posibil fără cine ştie ce comentarii, deoarece nu suntem lămuriţi prea bine nici noi în privinţa unor întâmplări. O asemenea rezervă din partea noastră ar putea să pară ciudată şi inexplicabilă pentru cititor, care, pe bună dreptate, s-ar putea întreba cum de te încumeţi să vorbeşti de un lucru despre care nu ai o idee clară şi nici un punct de vedere personal? Pentru a nu ne pune într-o situaţie şi mai falsă, vom încerca să ne explicăm gândul printr-un exemplu concret şi astfel, apelând la bunăvoinţa cititorului, să-l facem să înţeleagă în ce constă încurcătura noastră, cu atât mai mult cu cât exemplul acesta nu va fi propriu-zis o digresiune, ci o continuare directă şi imediată a naraţiunii.

        Două săptămâni mai târziu, cu alte cuvinte pe la începutul lui iulie, ca şi în cursul acestor două săptămâni de altfel, toată istoria aceasta, inclusiv ultimele peripeţii ale eroului nostru se transformară într-o anecdotă pe cât de ciudată, pe atât de amuzantă, aproape neverosimilă şi totuşi cât se poate de adevărată, care se răspândi, transmisă din gură în gură, prin toate străzile învecinate cu vilele lui Lebedev, Ptiţân, a Dariei Alekseevna şi a Epancinilor, cu alte cuvinte, prin tot orăşelul şi chiar prin împrejurimile lui. Aproape toată lumea – localnici, vilegiaturişti, vizitatori veniţi întâmplător să asculte muzica –toţi povesteau, în mii de variante, că un prinţ, pe punctul de a se însura cu o fată aparţinând unei familii onorabile şi bine cunoscute, se îndrăgostise de o femeie de moravuri uşoare, renunţase la logodnica lui şi, înfruntând indignarea publică şi chiar ameninţările, ţinea morţiş să se cunune cu ea chiar aci, în Pavlovsk, sfidând totul şi pe toţi. Istoria era plină de atâtea scandaluri, se vorbea de personaje aşa de importante, era prezentată în culori atât de fantastice şi ilustrată cu fapte atât de evidente, încât şi curiozitatea generală şi interminabilele cancanuri păreau cu totul îndreptăţite. Versiunea cea mai ingenioasă, cea mai subtilă şi cea mai plauzibilă totodată, era aceea pe care o lansaseră cei câţiva sforari cu autoritate din tagma oamenilor cu scaun la cap, care, întotdeauna şi în orice societate, se grăbesc, înainte de toate, să explice celorlalţi tâlcul oricărui eveniment, aflându-şi în asta menirea vieţii, ba uneori şi consolarea. După insinuările lor, un tânăr de familie bună, un prinţ destul de înstărit şi cam prostănac, în schimb un om cu vederi democratice, pătruns de nihilismul contemporan descoperit de domnul Turgheniev şi care, de altfel, nu prea ştie să vorbească ruseşte, se îndrăgostise de una dintre fiicele generalului Epancin, reuşind să fie primit în casă ca pretendent. Dar aidoma acelui seminarist francez, despre care ziarele au scris recent, relatând cum s-a lăsat să fie hirotonisit pentru tagma preoţească, după ce a solicitat cu tot dinadinsul această hirotonisire şi cum a îndeplinit toate ritualurile, ca: mătănii, sărutări, jurăminte etc, potrivit canoanelor bisericeşti, pentru ca a doua zi, chiar după hirotonisire, să facă o declaraţie publică printr-o scrisoare deschisă adresată episcopului şi reprodusă de ziarele liberale, cum că e ateu şi consideră necinstit din partea lui să înşele poporul mâncându-i pâinea degeaba şi că de aceea se dezice de cinul cu care a fost învestit în ajun; aidoma acestui ateu şi prinţul nostru, cică, ar fi jucat o farsă asemănătoare faţă de familia viitoarei lui soţii. Se preciza, printre altele, că în acest scop ar fi ales anume o serată de gală la părinţii logodnicei, cu care prilej a fost prezentat mai multor personalităţi de vază; potrivise într-adins momentul ca să-şi exprime părerile în faţa tuturor, ca să-i înjure pe înalţii demnitari şi până la urmă să-şi retragă în public şi în modul cel mai jignitor cuvântul dat logodnicei sale; iar când s-a poruncit lacheilor să-l dea afară, s-a împotrivit şi, îmbrâncindu-i, a spart o splendidă vază chinezească. Şi ca un detaliu caracteristic pentru moravurile moderne, se adăuga că acest tânăr într-o ureche îşi iubea cu adevărat logodnica, fiica generalului, dar că stricase logodna numai pentru a face paradă de principiile sale nihiliste şi pentru a nu-şi refuza plăcerea de a se însura cu o femeie decăzută, sfidând astfel opinia publică şi demonstrând că în ochii lui nu există femei pierdute şi femei virtuoase, ci numai femeia liberă, că el nu recunoaşte nici un fel de norme şi ierarhii învechite, ci pune temei numai pe „problema feminină”…Explicaţia aceasta părea cât se poate de plauzibilă şi cea mai mare parte dintre vilegiaturiştii din Pavlovsk au acceptat-o, cu atât mai mult cu cât se confirma prin fapte concrete. E drept că o mulţime de amănunte rămâneau obscure; astfel, se spunea că sărmana fată era atât de îndrăgostită de logodnicul ei – după părerea unora, de „seducătorul” ei – încât, a doua zi după ce o părăsise, ar fi alergat la el, chiar la domiciliul amantei lui; după alţii, dimpotrivă, chiar el, chipurile, o atrăsese în casa iubitei sale exclusiv din tendinţe nihiliste, cu alte cuvinte, anume ca s-o facă de râs şi s-o înjosească. În tot cazul, evenimentul stârnea pe zi ce trece un interes tot mai mare şi curiozitatea publică era cu atât mai aţâţată cu cât nu mai rămânea nici o îndoială că această căsătorie scandaloasă va avea loc cu adevărat.

        Şi iată, dacă am fi solicitaţi – nu ca să dăm lămuriri asupra laturii nihiliste a afacerii, o, nu!

        — Ci numai ca să precizăm în ce măsură căsătoria proiectată corespundea dorinţelor adevărate ale prinţului, să arătăm adică în ce constau aceste dorinţe şi, în general, care era în momentul acela starea sufletească a eroului nostru şi alte amănunte de acest gen, mărturisim că o asemenea pretenţie ne-ar pune într-o marc încurcătură. Tot ce am putea spune e că nunta era într-adevăr hotărâtă şi că însuşi prinţul îi însărcinase pe Lebedev, pe Keller şi pe un bun prieten al lui Lebedev, special recomandat în acest scop, să se ocupe cu îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare pentru oficierea căsătoriei şi cu pregătirile de nuntă; că în privinţa cheltuielilor aveau indicaţia expresă a prinţului să nu facă nici un fel de economie; că însăşi Nastasia Filippovna stăruia ca oficierea cununiei să aibă loc cât mai repede cu putinţă; că, la rugămintea arzătoare a lui Keller, prinţul îl acceptase drept cavaler de onoare, iar pentru Nastasia Filippovna fusese ales Burdovski, care a primit cu entuziasm această însărcinare; şi că, în sfârşit, nunta trebuia să aibă loc pe la începutul lui iulie. Dar în afară de amănuntele acestea, a căror exactitate era de netăgăduit, deţinem şi alte câteva informaţii care ne pun însă în mod categoric într-o mare încurcătură, întrucât le contrazic pe cele dintâi. Aşa, de pildă, suntem înclinaţi să credem că, după ce l-a însărcinat pe Lebedev şi pe ceilalţi cu pregătirile de rigoare, prinţul părea să fi uitat chiar din ziua aceea că are un maestru de ceremonii, cavaleri de onoare şi nuntă; şi chiar dacă s-a grăbit să treacă toate grijile acestea asupra altora, a fost numai pentru că voia să nu se mai gândească la ele sau chiar să le uite cu totul. Dar atunci la ce se gândea? Ce anume stăruia în mintea şi în sufletul lui, spre ce năzuia? Nu încape îndoială că nu era la mijloc nici un fel de constrângere (din partea Nastasiei Filippovna, de pildă), că Nastasia Filippovna, într-adevăr, dorea mult ca ceremonia nupţială să fie celebrată cât mai repede; că ei şi nu prinţului îi venise ideea căsătoriei acesteia; dar el a consimţit de bunăvoie şi chiar cu un aer uşor distrat, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru foarte obişnuit. Am mai putea cita şi alte fapte tot atât de curioase, însă, după părerea noastră, departe de a arunca o lumină asupra tuturor întâmplărilor acestora, dimpotrivă, ele ar îngreuna şi mai mult înţelegerea lor. Vom mai cita totuşi un ultim exemplu.

        Astfel suntem bine informaţi că în timpul celor două săptămâni Prinţul îşi petrecea zilele şi serile alături de Nastasia Filippovna; o însoţea la plimbare şi la concertele din parc; în fiecare zi puteau fi văzuţi plimbându-se împreună în caleaşca ei; dacă se-ntâmpla să n-o vadă un ceas, nu-i mai tihnea (după toate indiciile acestea, se vede că o iubea sincer); orice i-ar fi vorbit ea, el o asculta cuun zâmbet blând şi liniştit ceasuri în şir, fără să scoată o vorbă. Dar mai ştim că în aceeaşi perioadă a mers de mai multe ori la Epancini, fără să-i ascundă acest lucru Nastasiei Filippovna, ceea ce o ducea la disperare. Ştim de asemenea că până la plecarea lor din Pavlovsk, Epancinii refuzaseră să-l mai primească şi nu se învoiseră nici măcar la o singură întrevedere cu Aglaia Ivanovna; şi de fiecare dată el pleca fără să spună un cuvânt, pentru ca a doua zi să vină iarăşi ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire de refuzul din ajun, şi, bineînţeles se alegea cu un nou refuz. Alt detaliu pe care-l cunoaştem e că nu trecuse nici un ceas după ce Aglaia Ivanovna fugise de la Nastasia Filippovna şi prinţul se prezentă la vila Epancinilor, încredinţat fără îndoială, că o va găsi acolo pe tânăra fată; apariţia lui a produs multă zarvă, răsturnând pe dos toată casa, căci Aglaia Ivanovna nu se întorsese încă şi prinţul a fost acela care, cel dintâi, le-a adus vestea despre întrevederea ce a avut loc la Nastasia Filippovna. S-a spus că generăleasa, fiicele ei şi chiar prinţul Ş. au arătat atunci multă ostilitate faţă de Mâşkin, refuzându-i fără menajamente şi în mod categoric nu numai prietenia lor, dar şi accesul în casă, mai ales că între timp se prezentă pe neaşteptate Varvara Ardalionovna şi o anunţă pe Lizaveta Prokofievna că Aglaia Ivanovna se află de un ceas la dânsa, într-o stare îngrozitoare şi se pare că nu vrea să se mai întoarcă la părinţi. Această ultimă veste care, mai mult ca orice, o zgudui pe generăleasa, era perfect exactă; plecând de la Nastasia Filippovna, Aglaia ar fi preferat mai degrabă să moară decât să se întoarcă în momentul acela acasă; de aceea căută un refugiu la Nina Alcksandrovna. Din partea ei, Varvara Ardalionovna crezu de cuviinţă s-o informeze neîntârziat pe Lizaveta Prokofievna de tot ce s-a petrecut. Mama şi fiicele plecară în grabă spre casa lui Ptiţân, urmate şi de Ivan Feodorovici, care tocmai atunci picase din Petersburg: iar în urmă venea abătut şi prinţul Lev Nikolaevici în pofida cuvintelor aspre ce-i fuseseră aruncate în faţă şi cu toate că i se interzisese categoric să li se arate în ochi şi să le calce pragul. Dar Varvara Ardalionovna avusese grijă să dea dispoziţii sa nu fie primit nici acolo şi aşa se-ntâmplă că prinţul n-a mai putut s-o vadă pe Aglaia. Până la urmă, totul se isprăvi cu bine; tânăra fată, care se aştepta la reproşuri şi scandal, văzându-le pe mama şi pe surorile ei că plâng amarnic, fără să-i adreseze măcar un cuvânt de dojană, se aruncă în braţele lor şi se întoarse numaidecât acasă. Se răspândise de asemeni zvonul, de altfel necontrolat, că şi de data aceasta pe Gavrilă Ardalionovici l-a urmărit ghinionul; profitând de momentul când sora lui era plecată la Lizaveta Prokofievna, rămas singur, între patru ochi, cu Aglaia, se încumetă să-i vorbească de sentimentele lui; chiar aşa tristă şi dezamăgită cum era, Aglaia izbucni în râs auzindu-l şi-i puse deodată o întrebare ciudată: oare ar fi în stare, spre a-i dovedi cât de mult o iubeşte, să-şi ardă degetul la flacăra unei lumânări? Întrebarea îl zăpăci pe Gavrilă Ardalionovici, punându-l într-o situaţie atât de comică, încât Aglaia începu să râdă de data aceasta în hohote aproape isterice; pe urmă îl părăsi în grabă pe Ganea şi urcă în odaia Ninei Aleksandrovna, unde o găsiră părinţii. Prinţul află aceste amănunte chiar a doua zi, de la Ippolit. Bolnavul, care nu se mai scula din pat, trimise să-l caute pe Mâşkin anume ca să-i împărtăşească noutatea. Cum a aflat-o el? Nu ştim. Oricum însă, auzind gluma cu lumânarea şi cu degetul, prinţul izbucni în râs, uimindu-l pe Ippolit prin purtarea lui; pe urmă, un tremur îi cuprinse deodată şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie… În general, în acele zile era extrem de agitat, într-un fel de consternare fără vreo cauză precisă şi cu atât mai chinuitoare; Ippolit susţinea sus şi tare că prinţul se scrântise, deşi lucrul acesta nu se putea încă afirma cu certitudine. Înfăţişând toate faptele după cum s-au petrecut, fără a le mai explica şi comenta, nu avem deloc intenţia să-l justificăm pe eroul nostru în ochii cititorului. Mai mult, suntem gata chiar să împărtăşim sentimentul de indignare pe care l-a stârnit până şi în rândul prietenilor săi. Purtarea lui, într-adevăr, îi revoltă pe toţi, începând cu Vera Lebedeva şi Kolea până la Keller, înainte, bineînţeles, ca acesta să fi fost ales cavaler de onoare; cât despre Lebedev, în indignarea lui sinceră începu chiar să urzească intrigi împotriva prinţului, după cum se va vedea mai departe. În general însă, noi împărtăşim întru totul sensul adânc psihologic şi extrem de sugestiv al unor cuvinte pe care Evgheni Pavlovici le spuse deschis şi fără menajamente într-o conversaţie amicală cu prinţul, şase sau şapte zile după evenimentul întâmplat la Nastasia Filippovna. Notăm de asemenea că nu numai Epancinii, dar şi toţi acei care, într-un fel sau într-altul era legaţi de această familie, găsiră de cuviinţă să rupă orice relaţii cu prinţul Lev Nikolacvici. Prinţul Ş., de exemplu, întâlnindu-l într-o zi pe Mâşkin, întoarse capul fără să-l salute. În schimb, Evgheni Pavlovici nu se temu că se compromite şi-i făcu o vizită lui Mâşkin cu toate că reluase relaţiile cu Epancinii şi că aceştia îl primeau cu o cordialitate chiar mai accentuată decât înainte. Radomski venise la prinţ a doua zi după ce familia Epancin părăsi Pavlovskul. În momentul acela, el era deja la curent cu toate zvonurile care circulau în public, ba poate şi contribuise în parte la răspândirea lor. Prinţul se bucură mult văzându-l şi se interesă imediat de Epancini. Această întrebare deschisă şi naivă uşura mult situaţia lui Evgheni Pavlovici şi-i îngădui să treacă direct la scopul vizitei sale.

        Prinţul nu ştia încă de plecarea Epancinilor; rămase uluit şi sângele îi pieri din obraz; dar un minut după aceea, dădu din cap cu un aer stânjenit şi îngândurat, recunoscând că „era şi firesc să fie aşa”; apoi se interesă „unde anume au plecat”.

        Între timp, Evgheni Pavlovici îl observa cu atenţie, mirat de graba şi de simplitatea cu care Mâşkin îi punea întrebări. Pe de altă parte, sinceritatea cam stranie a prinţului, agitaţia şi neliniştea lăuntrică – toate acestea nu scăpară musafirului. De altfel, satisfăcu cu multă plăcere curiozitatea lui Mâşkin. Erau încă multe lucruri pe care acesta nu le ştia şi Radomski fu cel dintâi care-l informă cu obişnuita-i politeţe şi cu lux de amănunte despre familia Epancin. Povesti că Aglaia fusese într-adevăr bolnavă şi că, trei nopţi de-a rândul, o febră violentă o împiedicase să doarmă; acum îi mergea mai bine, orice pericol dispăruse, în schimb era într-o stare de nervi de nedescris… „Noroc că în casă e linişte şi bună înţelegere! Nu numai în prezenţa Aglaiei, dar şi între ei, membrii familiei evită pe cât posibil orice aluzie la cele petrecute. Tatăl şi mama au căzut de acord asupra unei călătorii în străinătate; vor pleca la toamnă, imediat după nunta Adelaidei; Aglaia a primit fără nici o obiecţie propunerea asta.” S-ar putea ca şi el, Evgheni Pavlovici, să plece în străinătate. Prinţul Ş. şi Adelaida vor veni şi ei pentru vreo două luni pe acolo, dacă vor avea vreme. Generalul va rămâne în ţara.

        S-au dus cu toţii la moşia lor de la Kolmino, la vreo douăzeci de verste de Petersburg, unde aveau un conac, o casă mare, boierească. Prinţesa Belokonskaia nu plecase încă la Moscova, părea că anume îşi amânase plecarea. Lizaveta Prokofievna stăruise ca ei să părăsească cu toţii Pavlovskul, spunând că nu era cu putinţă să mai rămână după cele întâmplate; în fiecare zi, el, Evgheni Pavlovici, îi aducea la cunoştinţă generălesei diversele zvonuri care circulau prin oraş. N-au crezut cu cale să se ducă să-şi isprăvească vilegiatura nici la vila din Elaghin.

        — Şi într-adevăr, adăugă povestitorul, spune şi dumneata, puteau să mai rămână… Mai ales ştiind tot ce se petrece aici, în casa dumitale şi când, cu tot refuzul lor de a te primi, te duceai în fiecare zi pe acolo…

        — Da, da, da, ai dreptate, voiam s-o văd pe Aglaia Ivanovna… Spuse prinţul, clătinând iarăşi din cap.

        — Ah, dragă prinţe! Strigă Evgheni Pavlovici, însufleţindu-se deodată şi cu multă tristeţe în glas. Cum ai putut să laşi să se… Întâmple tot ce s-a întâmplat? Fără îndoială, nu te-ai aşteptat deloc la toate astea… Recunosc că ţi-ai pierdut capul şi… Că n-ai putut să împiedici pornirea nesăbuită a unei fiinţe cu mintea aprinsă, a fost mai presus de puterile dumitale! Dar ar fi trebuit să înţelegi cât de serios era sentimentul acestei tinere fete pentru dumneata. Nu voia să te împartă cu alta şi dumneata… Şi dumneata ai putut să sacrifici o astfel de comoară?

        — Da, da, ai dreptate; da, sunt vinovat, spuse prinţul adânc îndurerat. Şi, ştii, numai Aglaia, singură ea, o privea în felul acesta pe Nastasia Filippovna… Printre ceilalţi, nimeni nu considera că…

        — Cu atât mai revoltătoare e toată povestea asta, că n-are nimic serios la bază! Îl întrerupse cu aprindere Evgheni Pavlovici. Lartă-mă, prinţe, dar… M-am… M-am gândit mult la asta; cunosc toate antecedentele; ştiu tot ce s-a petrecut acum şase luni, totuşi, nimic nu era serios! Nu era decât o pasiune imaginară, rod al unei minţi exaltate, un miraj, o fantezie şi numai gelozia exasperată a unei fete experienţă putea să ia lucrurile în serios!

        Aici, Evgheni Pavlovici, fără să se mai sinchisească, îşi dădu drumul indignării. Analiză cu multă logică şi consecvenţă şi, trebuie să spunem încă o dată, cu o rară perspicacitate psihologică felul de a fi al prinţului în raport cu Nastasia Filippovna. Evgheni Pavlovici avusese dintotdeauna darul vorbirii, dar în împrejurarea de faţă atinse apogeul.

        — Chiar din capul locului, declară el, aţi pornit de la o minciună şi ceea ce începe prin minciună trebuia să sfârşească tot prin minciună; e o lege a firii. Nu sunt deloc de acord şi mă revoltă când aud pe câte unul că te consideră drept idiot; eşti prea inteligent ca să meriţi numele acesta, dar şi îndeajuns de straniu ca să nu fii ca toată lumea; cred că eşti de acord şi dumneata. Am ajuns la concluzia că tot ce s-a întâmplat a fost, mai întâi, din pricina lipsei dumitale de experienţă înnăscută (notează bine, prinţe, cuvântul „înnăscută”), la asta se adaugă extraordinara dumitale naivitate, apoi fenomenala dumitale lipsă de măsură (defect pe care singur l-ai recunoscut în repetate rânduri) şi, în sfârşit, din pricina unei sumedenii de convingeri cu totul abstracte şi himerice pe care, cu onestitatea dumitale puţin obişnuită, le luai până acum drept convingeri adevărate, absolut fireşti şi reale! Cred că eşti de acord, prinţe, că atitudinea, felul dumitale de a o vedea pe Nastasia Filippovna au fost determinate chiar de la început de ceva convenţional-democratic (mă servesc de această expresie ca să fiu mai scurt), ca să zic aşa, de influenţa şi atracţia „problemei feminine” (ca să mă exprim şi mai concis). Cunosc în toate amănuntele scena pe cât de ciudată, pe atât de scandaloasă care a avut loc la Nastasia Filippovna, când Rogojin i-a adus banii. Dacă vrei, am să fac să te vezi singur ca într-o oglindă, căci ştiu perfect care a fost substratul lucrurilor şi de ce au luat o asemenea întorsătură. Din adolescenţa dumitale, cât timp ai stat în Elveţia, erai mistuit de dorul patriei; ţara aceasta necunoscută, Rusia, era pentru dumneata pământul făgăduinţei către care tindeau toate aspiraţiile dumitale; ai citit probabil multe cărţi despre Rusia, opere remarcabile poate, dar vătămătoare pentru dumneata; de cum ai păşit pe pământul natal, un elan nepotolit al tinereţii s-a trezit în dumneata. Erai însetat, erai dornic de activitate. Şi iată că, în aceeaşi zi, ţi se povesteşte emoţionanta şi trista poveste a unei femei pângărite; eşti un cavaler, un tânăr neprihănit şi e vorba de o femeie! În aceeaşi zi ai prilejul s-o cunoşti pe femeia aceasta; frumuseţea ei răpitoare, care are ceva fantastic şi demonic în ea, te fascinează (recunosc că-i extraordinar de frumoasă). Adaugă la asta nervii, adaugă epilepsia dumitale, adaugă clima de aici cu moina asta petersburgheză care zdruncină sistemul nervos; adaugă toată ziua aceea petrecută într-un oraş necunoscut şi aproape fantastic pentru dumneata, ziua aceea atât de frământată, o zi plină de întâlniri neaşteptate şi de incidente neprevăzute, când ai făcut atâtea cunoştinţe noi; între altele le-ai cunoscut pe cele trei domnişoare Epancin, fiinţe de o frumuseţe rară şi mai ales pe Aglaia; pe deasupra mai adaugă şi oboseala, ameţeala, adaugă salonul Nastasiei Filippovna şi atmosfera acestui salon şi… Vezi şi dumneata dacă te puteai aştepta să procedezi altfel în momentele acelea?

        — Da, da; da, da, ai dreptate, încuviinţă prinţul, clătinând din cap şi roşind, da, cam aşa-i; şi, ştii, stătusem într-adevăr toată noaptea în vagon şi nu dormisem; eram într-o stare de surescitare de patruzeci şi opt de ore şi…

        — Ei vezi! Exact ceea ce spuneam şi eu! Continuă, înflăcărându-se,Evgheni Pavlovici. E clar că în exaltarea dumitale, ca să spun aşa, n-ai putut să scapi de cel dintâi prilej care ţi se oferea pentru a manifesta în public o idee generoasă şi anume că dumneata, om nepătat, dumneata, descendentul unei vechi familii princiare, nu consideri deloc a fi demnă de oprobriu o femeie dezonorată nu din vina ci, ci din vina unui om destrăbălat şi odios din înalta societate. Ah, Doamne, e aşa de explicabil! Dar nu asta ne interesează, dragă prinţe; esenţial este de ştiut dacă sentimentul dumitale era adevărat, real, dacă izvora din adâncul inimii sau nu era decât o exaltare a minţii? Vezi şi dumneata: o femeie a fost iertată în templu, o femeie cu aceleaşi păcate, dar nu i s-a spus că a făcut bine, că era vrednică de toată cinstea şi de tot respectul. Oare în timpul acestor trei luni, bunul-simţ nu te-a ajutat să vezi adevărul? Chiar dacă am admite că n-are nici o vină – nu vreau să insist asupra acestui punct – oare toate aventurile ei de până acum pot justifica acel orgoliu insuportabil, diabolic, egoismul acesta atât de feroce şi plin de cinism? Lartă-mă, prinţe, întrebuinţez cuvinte cam tari, dar…

        — Da, tot ce-i posibil; poate ai dreptate… Murmură prinţul. Într-adevăr, e foarte întărâtată şi fără îndoială, ai dreptate, însă…

        — E demnă de milă? Asta vrei să spui, bunul meu prinţ? Dar din milă pentru ea şi ca să-i dai satisfacţie, era oare îngăduit să înjoseşti pe alta, o tânără fată neprihănită, curată ca o lacrimă, s-o umileşti în amorul ei propriu sub privirea aceea plină de sfidare şi ură? Mă întreb atunci: până unde poate să meargă mila şi compătimirea? Nu ţi se pare că e cam exagerat? Şi, când iubeşti o fată, poţi s-o umileşti astfel în faţa rivalei ei, s-o părăseşti pentru alta chiar sub ochii aceleia, după ce singur i-ai cerut mâna… Căci ai cerut-o în căsătorie, ai făcut cererea aceasta în prezenţa părinţilor şi a surorilor ei! După toate acestea, poţi să te consideri un om cinstit, prinţe? Dă-mi voie să-ţi pun întrebarea aceasta. Şi… Oare n-ai înşelat-o, n-ai amăgit-o pe această fiinţă divină, asigurând-o că o iubeşti?

        — Da, da, ai dreptate, ah! Îmi dau seama cât sunt de vinovat! Recunoscu prinţul cu o durere sfâşietoare.

        — Şi crezi că e de ajuns atât? Strigă indignat Evgheni Pavlovici. Crezi că e de ajuns să strigi: Ah! Sunt vinovat!” Te recunoşti vinovat, dar te încăpăţânezi să persişti în greşeala dumitale. Şi unde era atunci inima dumitale de „creştin”? Ai văzut chipul ei în momentul acela? Crezi că suferea mai puţin ca cealaltă, ca femeia aceea a dumitale, care ţi s-a pus în cale, despărţindu-te de Aglaia? Şi dacă ai văzut, cum de ai admis toate astea? Cum?

        — Dar… Eu n-am admis… Bâigui nefericitul prinţ.

        — Cum, n-ai admis?

        — Te asigur că n-am vrut să admit. Dar nu înţeleg nici până acum cum s-au întâmplat toate astea… Eu… Am fugit atunci după Aglaia Ivanovna, dar Nastasia Filippovna a căzut fără cunoştinţă; şi, de atunci, nu sunt lăsat s-o văd pe Aglaia Ivanovna.

        — Orice ar fi fost, trebuia să fugi după Aglaia, cu tot leşinul celeilalte!

        — Da… Da, aşa trebuia… Dar ea ar fi murit! S-ar fi omorât, n-o cunoşti, şi… Doar i-aş fi explicat totul pe urmă Aglaiei Ivanovna şi… Vezi, Evgheni Pavlovici, îmi dau seama că nu ştii totul. Spune-mi, pentru ce nu vor să mă lase s-o văd pe Aglaia Ivanovna? I-aş fi explicat. Vezi, s-a petrecut atunci o neînţelegere între ele… Şi una şi cealaltă au vorbit despre cu totul altceva, de aceea lucrurile au luat întorsătura asta… Nu pot să-ţi explic mai mult, poate Aglaiei aş fi în stare să-i explic… Ah! Doamne-Dumnezeule! Îmi vorbeşti de chipul ei în momentul când a fugit… Ah! Dumnezeule, îmi amintesc!… Să mergem, să mergem! Se ridică el deodată şi-l trase pe Evgheni Pavlovici de mâneca hainei.

        — Unde?

        — La Aglaia Ivanovna; să ne ducem imediat…!

        — Dar nu mai e la Pavlovsk, ţi-am mai spus-o; şi pentru ce am merge…?

        — Ea va înţelege, e în stare să înţeleagă! Bâigui Mâşkin, împreunându-şi mâinile într-un gest de implorare. Ea va înţelege că nu-i ceea ce crede, că-i cu totul altceva!

        — Cum, cu totul altceva? Totuşi, te însori. Prin urmare, persişti… Te însori sau nu?

        — Ei, da… Mă însor; da; mă însor!

        — Atunci, cum poţi să spui că e altceva?

        — Ah, nu, nu-i asta, nu! Ce importanţă are că mă însor? Asta nu înseamnă nimic!

        — Spui că n-are importanţă şi nu înseamnă nimic? Totuşi nu e vorba de o glumă. Te însori cu o femeie iubită, ca să-i aduci fericirea; Aglaia Ivanovna ştie asta, iar dumneata spui că n-are importanţă!

        — Fericirea, zici? Ah! Nu. Mă însor pur şi simplu aşa, fiindcă insistă ea; şi ce-i dacă mă însor? Credc-mă, asta nu înseamnă nimic! Altfel ar fi murit cu siguranţă. Văd acum că măritişul ei cu Rogojin ar fi fost o nebunie! Acum am înţeles tot ce nu pricepeam înainte şi, vezi, în ziua aceea, când erau ele amândouă faţă-n faţă, n-am putut suporta privirea Naslasiei Filippovna… Nici nu ştii, Evgheni Pavlovici (prinţul coborî misterios glasul), n-am spus asta niciodată nimănui, nici chiar Aglaici, dar eu nu pot suporta expresia feţei Nastasiei Filippovna. Adineauri ai spus adevărul în pri-vinţa seratei aceleia de la Nastasia Filippovna, dar ai omis un detaliu, l-ai omis, pentru că nu-l ştiai: i-am privit chipul! Încă dimineaţa, văzându-i portretul, am rămas foarte impresionat… Uite Vera Lebedeva, are cu totul altfel de ochi; dar de cealaltă… Mi-e frică… Mi-e frică de chipul ei! Adăugă el cu spaimă în glas.

        — Ţi-e frică?

        Prinţul îngălbeni şi răspunse încet:

        — Da, e nebună.

        — Eşti sigur? Întrebă Evgheni Pavlovici, curios la culme.

        — Da, absolut sigur; acum nu mai am nici o îndoială; m-am convins zilele acestea.

        — Atunci ce faci? De ce vrei să te nenoroceşti? Strigă Radomski înspăimântat. Aşadar, te însori de frică? Nu pricep cum vine asta… Poate că nici n-o iubeşti?

        — O! Ba da, o iubesc din tot sufletul! E doar… Un copil; acum e ca un copilaş, ca un adevărat copilaş! Ah, nu ştii nimic!

        — Şi în acelaşi timp o încredinţai pe Aglaia Ivanovna de dragostea dumitale?!

        — O, da, da!

        — Atunci, vrei să spui că le iubeşti pe amândouă?

        — O, da, da!

        — Dar vino-ţi în fire, prinţe! Gândeşte-te ce spui!

        — Eu fără Aglaia… Trebuie s-o văd neapărat! Voi muri în curând, în timpul somnului; chiar în noaptea asta am crezut că mă sfârşesc în somn. Ah! Dacă Aglaia ar şti, dacă ar şti totul… Adică absolut totul. Căci în cazul de faţă trebuie să ştie totul, negreşit! Pentru ce niciodată nu putem şti totul despre cineva atunci când acesta se simte vinovat!… De altfel, nu-mi dau seama ce vorbesc, mi-am pierdut şirul gândurilor; sunt uluit de ceea ce mi-ai spus… Să fie cu putinţă oare să aibă şi acum aceeaşi înfăţişare, aceeaşi expresie ca atunci când a fugit? O, da, sunt vinovat! Nu ştiu încă precis de ce sunt vinovat, dar simt că sunt, e ceva la mijloc pe care nu ţi-l pot explica, Evgheni Pavlovici… Cuvintele îmi lipsesc, dar… Aglaia Ivanovna ar pricepe! O, întotdeauna am avut credinţa că ea mă va înţelege…

        — Nu, prinţe, n-are să te înţeleagă. Aglaia Ivanovna te-a iubit ca o femeie, ca o făptură omenească şi nu ca un… Spirit pur. Ştii ce îmi vine să cred, sărmanul meu prinţ: că dumneata n-ai iubit de fapt niciodată pe niciuna dintre ele!

        — Nu ştiu… se poate, tot ce se poate; ai dreptate în foarte multe privinţe, Evgheni Pavlovici. Eşti extraordinar de inteligent, Evgheni Pavlovici; ah! Capul începe din nou să mă doară; mergem la dânsa! Pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele lui Dumnezeu, să mergem!

        — Ţi-am spus doar că nu mai e în Pavlovsk, e la Kolmino.

        — Să plecăm la Kolmino, să plecăm imediat!

        — Im-po-si-bil! Răspunse tărăgănat Evgheni Pavlovici şi se ridică în picioare.

        — Ascultă, am să-i scriu o scrisoare, te rog să i-o transmiţi!

        — Nu, prinţe, nu! Scuteşte-mă de astfel de comisioane, nu pot să primesc!

        Se despărţiră. Vizita aceasta lăsă impresii ciudate în mintea lui Evgheni Pavlovici; înclina să creadă că prinţul nu-i întreg la minte. Şi ce o fi însemnând chipul acesta, de care se teme şi pe care-l iubeşte atât! Pe de altă parte, e foarte posibil chiar să moară din cauză că a pierdut-o pe Aglaia, aşa că Aglaia nici nu va şti vreodată cât a iubit-o el! Ha, ha! Şi cum să iubeşti două femei deodată? În două feluri diferite? Interesant… Bietul idiot! Şi acum ce se va întâmpla cu el?