VIII.

        Şi pentru prinţ, ziua aceasta începu sub apăsarea unor grele presimţiri; se datorau poate stării lui bolnăvicioase, dar tristeţea pe care o simţea acum era prea vagă şi confuză şi asta îl chinuia mai mult ca orice. Desigur, motive grave de întristare nu lipseau în faţa unor fapte evidente, usturător de penibile, dar toate împrejurările dureroase de care-şi aducea aminte nu erau în măsură să explice intensitatea chinului şi îşi dădea seama că singur el, fără un ajutor din afară, nu va putea să se liniştească. Încetul cu încetul se înrădăcina în el convingerea că astăzi se va produce ceva neobişnuit şi decisiv în existenţa sa. Criza din ajun fusese relativ uşoară; afară de starea aceasta de ipohondrie, o oarecare greutate în cap şi o durere în membre, nu lăsase alte urme. Capul lucra destul de limpede, cu toate că sufletu-i era bolnav. Se sculase destul de târziu şi îşi aminti de îndată, cu toată claritatea, cele petrecute în seara precedentă; ceva mai vag, dar a putut să-şi reamintească şi de felul cum, o jumătate de oră după atac, fusese condus la el acasă. Află apoi că Epancinii s-au şi interesat de starea sănătăţii lui. La unsprezece şi jumătate mai veni un trimis din partea lor să întrebe cum se simte; asta-i făcu plăcere. Una dintre cele dintâi vizite pe care le primi a fost a Verei Lebedeva, care venise să-l vadă şi să-i facă unele servicii. De îndată ce-l zări, izbucni în lacrimi. Prinţul se grăbi s-o liniştească şi în curând izbuti s-o înveselească. Fu adânc impresionat de compasiunea pe care i-o arătă tânăra fată şi într-un elan de recunoştinţă îi apucă mâna şi i-o sărută. Vera se îmbujora toată.

        — Ah, ce faci! Nu trebuie! Strigă ea speriată şi-şi retrase iute mâna.

        Curând după aceea, fata se retrase, stăpânită de o tulburare ciudată. În timpul acestei scurte vizite, Vera îi povesti prinţului, printre altele, că dis-de-dimineaţă tatăl ei se dusese la „răposat”, cum îl numea el pe generalul lvolghin, ca să se informeze dacă mai trăia şi nu murise în timpul nopţii şi, după cum se crede, nu mai are mult de trăit. Către amiază, Lebedev se întoarse acasă şi veni să-l vadă pe prinţ, dar „numai pentru un minut, ca să se intereseze de sănătate…” ş.a.m.d., ş.a.m.d. şi apoi voia să arunce o privire în „dulăpior”…Se ţinu numai în ofuri şi ufuri în tot timpul acesta, încât Prinţul se grăbi să se descotorosească de el, nu însă înainte ca Lebedev să fi încercat în fel şi chip să-l descoasă în privinţa atacului de epilepsie din ajun, deşi se vedea de la o poştă că apucase să afle toate amănuntele. În urma lui, tot pentru un minut, veni şi Kolea. Acesta însă era într-adevăr grăbit şi stătu ca pe ghimpi, pradă unei nelinişti disperate. Primul lui cuvânt a fost să-l implore pe prinţ să-i spună tot ce i se ascundea despre tatăl său, adăugind că ieri aflase aproape totul. Părea profund zguduit.

        Cu toată simpatia şi delicateţea de care era capabil, Mâşkin îi povesti cât putu mai exact toată întâmplarca. Lovit ca de trăsnet Kolea n-a fost în stare să scoată un cuvânt şi izbucni doar într-un plâns amarnic. Bietul băiat treceaprintr-o grea încercare care lasă urme neşterse în viaţa unui adolescent. Prinţul înţelese totul şi se grăbi să-i împărtăşească tânărului său prieten punctul său de vedere în această chestiune, adăugind că, după părerea lui, însuşi atacul care pune în pericol viaţa bătrânului se datoreşte poate remuşcărilor de pe urma greşelii săvârşite şi că nu oricine e capabil de aşa ceva, ceea ce arată că are un suflet ales. Cuvintele prinţului au avut un efect binefăcător asupra lui Kolea; ochii începură să-i strălucească.

        — Sunt nişte nesuferiţi cu toţii: şi Ganka şi Varia şi Ptiţân! N-am să mă cert cu ei, dar, din clipa aceasta, drumurile noastre se despart! Ah, prinţe, dacă ai şti prin câte am trecut de ieri şi până acum! E o lecţie de viaţă pentru mine. Grija mamei consider că-mi revine acum mie; bineînţeles că la Varia are ce mânca şi unde dormi, dar nu-i vorba numai de asta…

        Amintindu-şi că era aşteptat, se ridică brusc, îl întrebă în grabă pe prinţ despre sănătatea lui şi, când auzi răspunsul, adăugă deodată:

        — Altceva nu ai să-mi spui nimic? Am auzit vorbindu-se ieri… (de altfel n-am dreptul) dar, dacă vreodată vei avea nevoie în orice împrejurare de un prieten credincios, iată-l, e înaintea dumitale! Mi se pare că amândoi nu prea suntem fericiţi, prinţe, nu-i aşa? Dar… Nu te mai întreb, nu mai întreb nimic…

        După plecarea lui Kolea, prinţul se adânci şi mai mult în gânduri; toată lumea prevesteşte nenorociri; cu toţii au şi tras nişte concluzii ca şi cum ar şti ceva ce nu ştie el; Lebedev încearcă să mă tragă de limbă, Kolea face aluzii directe, iar Vera plânge. În cele din urmă schiţă cu mâna un gest a lehamite. „Afurisită manie!” se blestemă el pentru tendinţa lui bolnăvicioasă de a bănui totul şi pe toţi. Faşa i se însenină când, la unu şi ceva, le văzu intrând pe doamnele Epancin care veniseră să-l viziteze „pentru un minut” şi, într-adevăr, n-au stat mai mult. Ridicându-se de la dejun, Lizaveta Prokofievna declară că toată lumea şi numaidecât, are s-o însoţească la plimbare. Propunerea, făcută pe un ton sec şi hotărât, fără explicaţii, echivala cu un ordin. Ieşiră cu toţii, adică mama, domnişoarele şi prinţul Ş. Lizaveta Prokofievna se îndreptă în direcţia opusă aceleia pe care obişnuiau s-o ia în fiecare zi. Toţi înţeleseră tâlcul acestei plimbări, dar tăcură, de teamă să n-o enerveze pe generăleasă; iar ea, ca şi cum ar fi vrut să evite orice reproşuri şi obiecţii posibile, mergea înaintea tuturor fără să se uite îndărăt. În cele din urmă, Adelaida îşi îngădui să observe că de vreme ce au ieşit să se plimbe, n-are nici un rost să meargă atât de iute şi că nici nu-i chip să se ţină după pasul mamei.

        — Ascultaţi, se întoarse deodată Lizaveta Prokofievna, trecem prin faţa vilei lui. Orice ar crede Aglaia şi orice s-ar întâmpla mai târziu, nu e un străin pentru noi; ceva mai mult, acum e bolnav şi nenorocit; eu, cel puţin, vreau să intru un minut la dânsul. Cine vrea să mă urmeze – să poftească, cine nu – drum bun şi-l priveşte.

        Bineînţeles, toată lumea o urmă. Cum era şi firesc, prinţul se grăbi să-şireînnoiască scuzele pentru vaza chinezească pe care o spărsese în ajun şi… Pentru scandal.

        — Lasă asta, răspunse Lizaveta Prokofievna, nu-mi pare rău de vază, ci de tine. Aşadar, recunoşti şi tu că ai făcut scandal, vorba aceea: „Abia a doua zi îi vine omului mintea la cap…”, dar nici asta n-are importanţă, căci fiecare îşi dă seama acum că nu poate fi supărat pe tine. Ei, să ne vedem cu bine; dacă poţi, fă o plimbare şi pe urmă culcă-te iar, iată sfatul pe care ţi-l dau. Şi, dacă inima te îndeamnă, vino pe la noi ca şi altădată; fii sigur, o dată pentru totdeauna, că orice s-ar întâmpla, vei rămâne prietenul casei noastre; al meu, cel puţin. În tot cazul de mine pot să răspund…

        Provocate, domnişoarele se asociară, la rândul lor, cu căldură, sentimentelor exprimate de mama lor; după aceea, se retraseră cu toţii. Dar graba aceasta naivă de a-i spune vorbe afectuoase şi încurajatoare avea în ea ceva negrăit de crud, lucru de care Lizaveta Prokofievna nici nu-şi dădu seama. În invitaţia să vină „ca şi altădată” şi în precizarea „al meu, cel puţin” se simţea de asemenea un fel de prevestire. Prinţul se gândi la atitudinea Aglaiei în timpul vizitei acesteia; e drept că atât la venire, cât şi la plecare, ea îl învăluise într-un zâmbet încântător, dar fără să sufle un cuvânt, nici atunci măcar când mama şi surorile ei se întreceau în a-l asigura de prietenia lor; de două ori totuşi, ea îl fixă cu o privire scrutătoare. Chipul fetei era mai palid ca de obicei; părea să fi petrecut o noapte de insomnie. Prinţul hotărî ca în aceeaşi seară să se ducă neapărat să le viziteze, ca şi altădată” şi cercetă cu nerăbdare ceasul. Exact după trei minute de la plecarea doamnelor Epancin apăru Vera.

        — Lev Nikolaevici, adineauri Aglaia Ivanovna m-a rugat să vă transmit ceva în secret.

        Prinţul fu cuprins de un tremur subit.

        — Un bilet?

        — Nu, verbal; mi-a spus la repezeală. Vă roagă să staţi acasă toată ziua de astăzi, să nu vă mişcaţi de aici până la şapte seara sau chiar până la nouă, n-am înţeles bine.

        — Dar… Pentru ce? Ce înseamnă asta?

        — Nu ştiu nimic; tot ce pot spune e că mi-a poruncit şi a insistat să vă transmit negreşit această recomandare.

        — Aşa s-a exprimat? A spus chiar aşa „negreşit”?

        — Nu, n-a spus chiar vorba asta. Abia a apucat să întoarcă spre mine şi să-mi şoptească; noroc că m-am strecurat cât ai clipi din ochi lângă dânsa, altfel nu auzeam nimic. După felul cum a spus-o însă, era limpede că-mi dădea poruncă să vă transmit „negreşit”…S-a uitat la mine cu nişte ochi, de mi-a stat inima în loc…

        Din cele câteva întrebări pe care le mai puse Verei, prinţul nu reuşi să afle nimic mai mult, ci, dimpotrivă, neliniştea deveni şi mai mare. Rămas singur, se culcă pe canapea şi căzu iarăşi pe gânduri. „Poate că vine cineva pe la ei înainte de ora nouă şi se teme ca nu cumva să mai fac vreo gafă”, hotărî el în cele din urmă şi începu să aştepte nerăbdător căderea amurgului, uitându-se mereu la ceas. Dezlegarea misterului surveni însă mult mai repede decât s-ar fi aşteptat şi tot în chip de o nouă vizită, aceasta devenind, la rândul ei o nouă enigmă, mai chinuitoare încă decât cea dintâi; o jumătate de ceas după plecarea doamnelor Epancin se înfiinţa Ippolit, dar atât de istovit, atât de sfârşit de puteri, încât, de cum intră, înainte de spune ceva, se prăbuşi într-un fotoliu, aproape leşinat, dar cuprins deodată de un acces puternic de tuse, începu să scuipe sânge. Ochii îi sticleau şi pete roşii i se aprinseră în obraji. Prinţul bolborosi câteva cuvinte, la care bolnavul nu răspunse şi multă vreme după aceea dădu deznădăjduit din mâini în semn să fie lăsat deocamdatăân pace. În cele din urmă, accesul îi trecu.

        — Mă duc! Articula el cu greu şi cu o voce răguşită.

        — Dacă vrei, te conduc, propuse prinţul.

        Se ridică pe jumătate, dar îşi aminti deodată că adineauri i se interzisese să plece de acasă.

        Ippolit râse cu amărăciune.

        — Nu de la dumneata plec, răspunse el horcăind mereu, dimpotrivă, am crezut de cuviinţă să vin să te caut pentru a discuta o chestiune… Altfel, nu te-aş fi deranjat. Mă duc dincolo şi de data aceasta cred că nu e de glumă. Cu mine s-a zis! N-o spun ca să stârnesc milă, crede-mă… Mă culcasem astăzi, la ora zece, cu intenţia de a nu-mi părăsi patul până în momentul suprem, dar mi-am schimbat gândul şi m-am sculat pentru ultima dată, ca să vin la dumneata. Înseamnă că nu mai am încotro.

        — Mă doare să te văd în halul acesta; mai bine mă chemai pe mine decât să te oboseşti să vii până aici.

        — Perfect şi acum să ne oprim la atât. Ţi-ai exprimat compătimirea, prin urmare poţi să ai cugetul împăcat în ce priveşte regulile politeţii… Dar uitasem să te întreb: dumneata cum te mai simţi?

        — Acum sunt bine. Ieri însă… Nu prea…

        — Am auzit, am auzit. A fost cu ghinion vaza chinezească; îmi pare rău că nu eram şi eu acolo! Şi acum să revenim la subiect. Mai întâi am avut azi plăcerea să asist la o întrevedere între Gavrilă Ardalionovici şi Aglaia Ivanovna lângă banca verde. Am admirat până la ce punct un om poate părea prost. I-am spus asta şi Aglaiei.

        Ivanovna după plecarea lui Gavrilă Ardalionovici… Pe cât se pare, prinţe, nu te miră nimic, adăugă el, uitându-se cu neîncredere la chipul liniştit al interlocutorului său. A nu te mira de nimic, se spune, e dovada unei inteligenţe profunde; după părerea mea, ar putea fi tot aşa de bine şi indiciul unei prostii crase… De altfel, nu fac nici o aluzie, scuză-mă… Sunt prost inspirat astăzi în felul de a mă exprima.

        — Ştiam de ieri că Gavrilă Ardalionovici… Şi prinţul se fâstâci vizibil tulburat, cu toate că lppolit nu-i putea ierta faptul că nu exprimă nici o mirare.

        — Ştiai? Lată o noutate! De altfel, nu te întreb cum ai ajuns să afli… Nu cumva ai fost şi martor la întrevederea asta?

        — Dacă zici că te aflai acolo, nu se poate să nu ştii că eu nu eram.

        — Cine ştie, poate că ai stat ascuns pe undeva, după vreun tufiş. În tot cazul, deznodământul m-a făcut să mă bucur pentru dumneata, bineînţeles, căci începusem să cred că Gavrilă Ardalionovici ţi-o luase înainte şi că el era preferatul!

        — Te rog să nu-mi vorbeşti despre asta, lppolit şi mai ales în felul acesta.

        — Cu atât mai mult cu cât ştii tot.

        — Te înşeli. Nu ştiu aproape nimic şi Aglaia Ivanovna nu se îndoieşte că nu ştiu nimic. Nici de această întâlnire n-am ştiut nimic… Spui că a fost o întâlnire? Ei şi? Ce importanţă are…?!

        — Cum vine asta, ba ştiai, ba nu ştiai? Nu înţeleg! Dumneata zici: „Foarte bine, dar să lăsăm asta!” Ei, nu, nu e bine deloc, căci nu trebuie să fii aşa de încrezător! Mai ales dacă nu ştii nimic. Chiar din pricină că nu ştii nimic eşti atât de încrezător. Dar ştii ce urmăresc aceste două fiinţe, fratele şi surioara? Bănuieşti poate… Bine, bine, nu mai insist, adăugă el, observând că prinţul face un gest de nerăbdare; dar am mai venit pentru o altă chestiune şi de aceea vreau… Să mă explic. Dracu' să mă ia, nu-i chip să mor fără explicaţii. Vrei să mă asculţi?

        — Vorbeşte, te ascult.

        — Şi totuşi îmi schimb din nou părerea: voi începe tot cu Ganecika. Închipuieşte-ţi că şi mie mi s-a fixat o întâlnire astăzi, la banca cea verde! De altfel, nu vreau să mint: am insistat chiar eu ca să obţin această întrevedere sub pretextul că am să-i dezvălui un secret. Nu ştiu dacă am ajuns prea devreme (aşa mi se pare), fapt este că în momentul când mă aşezam lângă Aglaia Ivanovna, l-am văzut, venind spre noi, pe Gavrilă Ardalionovici la braţ cu Varvara Ardalionovna; aveau aerul că se plimbă. Cred că au fost amândoi foarte surprinşi să mă întâlnească acolo; nu se aşteptau la asta, fără îndoială şi păreau foarte contrariaţi. Aglaia Ivanovna s-a îmbujorat |a faţă şi, crede sau nu, dar îşi cam pierduse cumpătul, nu ştiu dacă din cauza prezenţei mele saula vederea lui Gavrilă Ardalionovici, care, orice s-ar spune, e un bărbat tare chipeş. Cert este însă că s-a făcut roşie până-n vârful urechilor şi a isprăvit totul, cât ai clipi, într-un mod foarte nostim: s-a ridicat pe jumătate şi, după ce a răspuns la salutul fratelui şi la zâmbetul amabil al surorii, le-a spus scurt: „Ţineam doar să-mi exprim personal mulţumirea pe care mi-o procură sentimentele dumneavoastră sincere şi prieteneşti şi dacă se va ivi prilejul… la nevoie… Fiţi siguri…” Apoi le-a făcut o reverenţă şi cei doi au plecat – plouaţi sau cu nasul în sus, nu-mi dau seama. Ganecika, cu siguranţă, a rămas prostit; n-a priceput nimic şi era roşu ca racul (are câteodată o expresie foarte curioasă!), însă Varvara Ardalionovna se pare că a înţeles că trebuie s-o şteargă cât mai iute împreună cu iubitul ei frate şi că numai atât chiar şi însemna prea mult din partea Aglaiei Ivanovna. E mai deşteaptă decât fratele ei şi sunt sigur că acum jubilează. Cât despre mine, venisem să pun la cale cu Aglaia Ivanovna o întâlnire între ea şi Nastasia Filippovna.

        — Cu Nastasia Filippovna?! Strigă prinţul.

        — Ah! Mi se pare că eşti pe cale să-ţi pierzi cumpătul şi te cuprinde mirarea! Îmi pare bine că începi să semeni a om. Pentru asta am să-ţi spun ceva ce o să-ţi facă plăcere. Iată ce înseamnă să faci servicii tinerelor domnişoare cu suflet nobil: astăzi am primit o palmă de la ea.

        — Morală? Întrebă prinţul fără voie.

        — Da, fireşte, nu una fizică. În halul în care sunt acum, cred că nimeni nu s-ar încumeta să ridice mâna asupra mea, nici măcar femeie, nici chiar Ganecika nu m-ar lovi! Totuşi, ieri, la un moment dat, am crezut că o să se repeadă la mine… Pun rămăşag că ştiu la ce te gândeşti acum. Îţi spui: „Mă rog, la ce i-ar folosi bătaia? În schimb, n-ar strica însă când doarme, să fie înăbuşit cu o pernă sau cu o cârpă udă!” îţi citesc gândul pe faţă.

        — Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva! Protestă prinţul, indignat de o asemenea presupunere.

        — Nu ştiu, dar am visat astă-noapte că cineva mă înăbuşea cu o cârpă udă… Un bărbat… Ştii cine? Fie, dumitale am să ţi-o spun: închipuieşte-ţi, asasinul meu era Rogojin! Ce zici, poţi asfixia pe cineva cu o cârpă udă?

        — Nu ştiu.

        — Am auzit că se poate. Bine, să lăsăm asta. Dar de ce-oi fi eu un bârfitor, un intrigant? Pentru ce m-a făcut ea astăzi intrigant? Şi, bagă de seamă, m-a numit aşa după ce a ascultat cu atenţie, de la un capăt la altul, tot ce i-am spus; mai mult, după ce ea însăşi mi-a pus întrebări… Dar aşa sunt femeile! Pentru ea am intrat în relaţii cu Rogojin, cu omul acesta tare original; în interesul ei i-am pregătit o întrevedere cu Nastasia Filippovna. Să nu fie oare din cauză că i-am jignit amorul propriu spunându-i că se mulţumeşte să culeagă „firimituri” de pe urma Nastasiei Filippovna? Dar numai şi numai în interesul ei nu m-am dat bătut, o mărturisesc, îndârjindu-mă să-i prezint astfel lucrurile; i-am scris chiar două scrisori în sensul acesta, iar astăzi, în întrevederea pe care am avut-o cu ea, tot aşa i-am vorbit… Cu asta am şi început adineauri, spunându-i că e umilitor pentru ea… De altfel, cuvântul acesta – „firimituri” – nu-mi aparţine; n-am făcut decât să-l repet; la Ganecika, toată lumea îl declina mereu şi în toate felurile; dar chiar ea a confirmat acest lucru. Ei bine, atunci pentru ce sunt, în ochii ei, un bârfitor care se complace în intrigi? Îmi dau scama, da, da: mă găseşti foarte ridicol în momentul acesta şi pun rămăşag că încerci în gând dacă nu se potrivesc cumva versurile astea stupide:

        Şi, poate, peste tristu-mi soare-apune ultimu-i zâmbet dragostea-şi va pune.

        — Ha, ha, ha! Izbucni el apoi într-un râs nervos căruia îi urmă un nou acces de tuse violentă. Şi, bagă de seamă că acest Ganecika are neobrăzarea să vorbească de „firimituri”, continuă el cu un glas hârbuit de răguşeală, când, de fapt şi el cam după aşa ceva jinduieşte!

        Prinţul rămase multă vreme tăcut; îl cuprinsese groaza.

        — Ai vorbit de o întâlnire cu Nastasia Filippovna? Murmură el în sfârşit.

        — Cum, nu ştiai într-adevăr că astăzi urmează să aibă loc o întrevedere între Aglaia Ivanovna şi Nastasia Filippovna? La invitaţia Aglaiei Ivanovna, cu strădania mea şi prin intermediul lui Rogojin, care i-a transmis scrisoarea la Petersburg, Nastasia Filippovna a sosit azi la Pavlovsk şi acum se află împreună cu Rogojin chiar aici, în apropiere, în casa unde a locuit şi altădată, la doamna aceea, la Daria Alekseevna… O cuconiţă foarte dubioasă, prietena ei. Şi acolo, în casa aceea dubioasă, Aglaia Ivanovna se va duce astăzi să stea de vorbă prieteneşte cu Nastasia Filippovna pentru a rezolva diferite probleme. Le-a căşunat să se ocupe de aritmetică. Cum, nu ştiai? Pe onoarea dumitale?

        — E de necrezut!

        — Ei, nu-i rău dacă e de necrezut. Mă întreb, de la cine ai fi putut afla? Deşi într-o localitate mică, cum e aceasta, vorba ceea, când bâzâie o muscă, toată lumea ştie! Totuşi, eu te-am înştiinţat şi poţi să-mi fii recunoscător. Şi acum, la revedere – pe lumea cealaltă, probabil. Dar un lucru încă: ce-i drept, m-am purtat ca o canalie cu dumneata, pentru că… Şi de ce adică n-aş acţiona în profitul meu, mă rog? Ca să menajez interesele dumitale? I-am dedicat Aglaiei Spovedania mea (nici asta nu ştiai?). Şi cum a primit-o! He, He! Dar cu ea n-am fost canalie; m-am purtat cât se poate de onorabil; nu mă simt cu nimic vinovat şi totuşi cum m-a înjosit şi cu ce dispreţ m-a tratat… De altfel, n-aş avea ce să-mi reproşez nici faţă de dumneata; chiar dacă i-am vorbit de „firimituri” şi altele de acest fel, în schimb ţi-am comunicat şi ziua şi ceasul şi locul întâlnirii; ţi-am dezvăluit tot jocul acesta… Bineînţeles, numai de necaz şi nu din mărinimie. Rămâi cu bine, sunt limbut ca un gângav sau un ofticos; aşadar, bagă de seamă, nu pierde nici un minut, dacă meriţi într-adevăr numele de bărbat; întrevederea are loc precis chiar în astă-seară.

        Ippolit se îndreptă spre uşă, dar, la chemarea prinţului, se opri în prag.

        — Aşadar, după dumneata, Aglaia Ivanovna se va duce singură astăzi la Nastasia Filippovna? Întrebă prinţul şi pete roşii îi apărură pe obraz şi pe frunte.

        — Nu ştiu exact, dar aşa cred că se va întâmpla, răspunse Ippolit, cu capul pe jumătate întors spre Mâşkin; de altfel, nu poate fi decât aşa; doar nu s-o duce Nastasia Filippovna la Epancini! Pe de altă parte, întrevederea nu poate să aibă loc nici la Ganecika, într-o casă unde zace un muribund. Ce zici de general?

        — Dar asta mă face, dimpotrivă, să cred că-i un lucru imposibil! Replică prinţul. Cum ar putea ea să iasă, presupunând chiar că ar voi s-o facă? Nu cunoşti obiceiurile casei! Ea nu poate în nici un caz să se ducă singură la Nastasia Filippovna; e o absurditate!

        — Vezi, prinţe, nimeni nu sare în mod obişnuit pe fereastră; dar dacă se întâmpla un incendiu, gentlemanul cel mai manierat, doamna cea mai simandicoasă vor sări pe geam. Dorinţa, ca şi nevoia, n-are oprelişti şi domnişoara noastră se va duce la Nastasia Filippovna. Şi cum adică, chiar aşa din scurt sunt ţinute domnişoarele dumitale, încât nu e chip să iasă din casă?

        — Nu, n-am vrut să spun asta…

        — Ei bine, dacă nu-i vorba de asta, înseamnă că ea n-are decât să coboare treptele şi s-o ia drept înainte, chit că pe urmă nu s-ar mai întoarce acasă. Sunt cazuri când îţi arzi toate punţile şi când nu te mai întorci la părinţi; viaţa nu se reduce numai la dejunuri, mese şi prinţi Ş. Mi se pare că o iei pe Aglaia Ivanovna drept o domnişoara de pension sau o şcolăriţă; i-am vorbit despre asta şi pare-se că a fost de acord cu mine. Aşteaptă să vină ora şapte sau opt… în locul dumitale, aş pune acolo pe cineva de strajă, ca să surprindă momentul precis când va ieşi din casă. Trimite-l cel puţin pe Kolea, fi sigur că el va spiona cu plăcere, vreau să spun că pentru dumneata…

        — Căci totul e relativ. Ha, ha!

        Lppolit ieşi. Prinţul n-avea de ce să mai pună pe cineva să spioneze, chiar dacă ar fi fost capabil de un asemenea act. Porunca trimisă de Aglaia să nu iasă din casă se lămurea acum; cine ştie, poate că intenţiona să treacă pe la el ca să-l ia cu dânsa; sau poate că voia să împiedice orice intervenţie din partea lui în această chestiune. Presupunerea aceasta era la fel de plauzibilă ca şi cea dintâi. Prinţul simţi că are ameţeli, odaia se învârtea împrejurul lui. Se culcă pe canapea şi închise ochii.

        Oricum ar fi, chestiunea părea să fi ajuns în faza ei finală, iar hotărârea Aglaiei se arăta a fi categorică şi definitivă. Nu, Mâşkin n-o considera deloc o domnişoară de pension sau o şcolăriţă. Îşi dădu seama, acum, că de multă vreme era neliniştit şi se temea că va interveni ceva tocmai de felul acesta; dar, pentru ce anume era nevoie ca ea s-o vadă? Un fior îi străbătu tot trupul; febra îl cuprindea din nou.

        Nu, n-o considera deloc un copil! În ultimul timp, unele păreri, unele cuvinte de-alc ei aproape că-l îngrozeau. Câteodată i se părea că era prea închisă, prea reţinută şi prea stăpână pe ea însăşi, şi-şi amintea că tocmai asta îl înspăimânta. La drept vorbind, în timpul acestor zile, se străduise să nu se mai gândească, să alunge gândurile negre; zadarnic însă, căci mereu şi de multă vreme îl chinuia aceeaşi întrebare: ce se ascundea oare în sufletul ei? Şi totuşi, cât de nestrămutată îi era credinţa în acest suflet! Dar iată că toate aceste îndoieli aveau să se împrăştie, totul se va limpezi şi se va hotărî chiar astăzi. Teribilă idee! Şi iarăşi, femeia aceasta!” Oare de ce îl obseda mereu gândul că această femeie va apărea negreşit, chiar în ultimul moment. În momentul suprem, şi-i va sfărâma existenţa, sfâşiindu-i sufletul ca pe un fir de aţă putredă? Acum, cu toate că era într-un fel de stare de delir şi mintea îi era învăpăiată de halucinaţii, ar fi jurat că întotdeauna gândise aşa. Dacă în ultimul timp se străduia s-o uite, era numai fiindcă se temea de ea. Şi ce anume simţea faţă de această femeie: dragoste sau ură? Întrebarea aceasta nici nu şi-o pusese astăzi. Inima-i era curată, de asta era convins; ştia pe cine iubeşte… Nu se temea atât de această întrevedere dată şi inexplicabilă, a cărei cauză îi era necunoscută şi al cărei deznodământ nu-l putea prevedea, ci de Nastasia Filippovna însăşi se temea. Mai târziu, după câteva zile, îşi aminti că, în timpul acelor ceasuri febrile, nu încetase să-şi închipuie mereu ochii, privirea tinerei femei – i se părea că-i aude glasul, vorbele, nişte vorbe stranii. Totuşi, ceasurile acestea de febră şi de chin nu-i lăsară decât puţine şi foarte palide urme în memorie. Abia dacă-şi mai amintea de pildă, că Vera îi adusese de mâncare şi că mâncase; dar nu-şi amintea deloc dacă dormise sau nu în după amiaza-aceea. Ştia doar atât, că în seara aceea nu i s-au limpezit gândurile decât din clipa când Aglaia apăru pe terasă. La vederea ei, prinţul sări îndată de pe canapea şi străbătu jumătate din odaie ca s-o întâmpine. Era ora şapte şi un sfert. Aglaia venise singură, neînsoţită de nimeni; era îmbrăcată simplu şi parcă în grabă, purtând pe umeri un fel de mantie uşoară. Era palidă, ochii îi străluceau de o sclipire vie şi uscată; aveau o expresie pe care prinţul n-o cunoscuse încă. Îl măsură cu o privire scrutătoare.

        — Văd că eşti gata, rosti ea încet şi în aparenţă liniştită, îmbrăcat şi cu pălăria în mână; ai fost aşadar prevenit şi ştiu de cine: de Ippolit.

        — Da, el mi-a spus… Murmură prinţul mai mult mort decât viu.

        — Ei bine, să mergem; ştii că trebuie numaidecât să mă însoţeşti. Cred că eşti în stare, ai atâta putere ca să ieşi din casă.

        — Da, pot, însă… Cum e posibil aşa ceva?

        Se întrerupse brusc şi nu putu spune nimic mai mult. A fost singura lui încercare s-o oprească pe această fiinţă nesăbuită, apoi o urmă supus, ca un sclav. Cu toată învălmăşeala din creierul lui înfierbântat, prinţul îşi dădea totuşi seama că ea se va duce acolo şi fără el şi, prin urmare, datoria lui era s-o însoţească. Mai mult ghicea cât de îndârjită era în hotărârea ei şi nu sta în puterea lui să împiedice această pornire sălbatică. Mergeau tăcuţi şi, în tot timpul drumului, abia dacă au schimbat câte un cuvânt. Mâşkin băgă de seamă numaidecât că Aglaia cunoştea bine drumul; iar când îi spuse că apucând pe o străduţă mai dosnică ar întâlni mai puţină lume, ea păru că face o sforţare ca să-l asculte, apoi răspunse scurt şi sec: „puţin îmi pasă!” În momentul când se apropiau de locuinţa Dariei Alekseevna (o casă mare şi veche de lemn), de pe terasă coborau o doamnă elegantă şi o tânără domnişoară; râzând zgomotos şi vorbind tare, cele două femei se urcară într-o superbă caleaşca ce aştepta în faţa uşii, fără să-şi arunce ochii măcar asupra Aglaiei şi prinţului, ca şi cum nici nu i-ar fi zărit. De îndată ce trăsura plecă, uşa se deschise din nou şi Rogojin, care aştepta sosirea lor, îi introduse în casă grăbindu-se să închidă uşa.

        — În toată casa suntem numai noi patru, spuse el tare, uitându-se la prinţ cu coada ochiului şi ceva straniu licări în privirea lui.

        În prima odaie aştepta Nastasia Filippovna, îmbrăcată şi ea extrem de simplu, toată în negru; se ridică în picioare la sosirea vizitatorilor, dar fără să schiţeze un zâmbet măcar şi fără să-i întindă mâna cel puţin prinţului.

        Privirea ei scrutătoare şi agitată se opri cu neastâmpăr asupra Aglaiei. Amândouă se aşezară destul de departe una de cealaltă; Aglaia pe o canapea într-un colţ al odăii, Nastasia Filippovna aproape de fereastră. Cei doi bărbaţi rămaseră în picioare; de altfel, nici n-au fost poftiţi să se aşeze. Prinţul aruncă o privire îndurerată şi plină de nedumerire asupra lui Rogojin, dar acesta îi zâmbi – acelaşi zâmbet al său dintotdeauna. Tăcerea mai ţinu câteva clipe.

        În cele din urmă, pe chipul Nastasiei Filippovna se aşternu o umbră întunecată şi rău prevestitoare; căutătura ei, aproape duşmănoasă, stăruia cu asprime asupra vizitatoarei, Aglaia părea stânjenită, fără să se intimideze însă. Intrând, ea aruncă o privire fugară spre rivala ei, iar după ce se aşeză, rămase o vreme cu ochii plecaţi, parcă dusă pe gânduri. De vreo două ori, în treacăt, examina odaia; o senzaţie de dezgust foarte pronunţată se arătă pe chipul ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se murdărească în locul acesta. Printr-un gest instinctiv, îşi potrivea mereu cutele rochiei şi într-un rând îşi schimbă locul, retrăgându-se cu un aer neliniştit spre capătul canapelei. E probabil că toate aceste mişcări le făcea fără voie, cu totul inconştient şi poate tocmai de aceea erau mai jignitoare. În sfârşit, o privi ferm în faţă pe Filippovna şi, în acelaşi timp, citi limpede tot ce licărea în ochii întunecaţi ai rivalei sale. Se înfruntau două femei. Femeia înţelese pe femeie; Aglaia tresări.

        — Ştii, fără îndoială, pentru ce te-am invitat la această întâlnire, începu ea în sfârşit cu voce scăzută şi chiar poticnindu-se de două ori la această scurtă frază.

        — Nu, nu ştiu nimic, răspunse cu un glas sec şi întretăiat Nastasia Filippovna.

        Aglaia roşi. Poate că-i păru deodată extrem de ciudat şi de neverosimil că se află acum în preajma acestei femei, în casa „acestei femei” şi că are nevoie de sfatul ei. La auzul celor dintâi sunete ale glasului Nastasiei Filippovna, un fior străbătu tot trupul tinerei fete. Bineînţeles, „femeia asta” sesiză imediat amănuntul.

        — Dumneata pricepi totul… Dar te prefaci anume că nu înţelegi, spuse Aglaia coborând glasul şi uitându-se la podele cu un aer posomorit.

        — Şi pentru ce aş face asta? Întrebă cu un zâmbet uşor Nastasia Filippovna.

        — Pentru că vrei să profiţi de situaţia mea… Răspunse ridicol de stângaci Aglaia, de prezenţa mea în casa dumitale.

        — Vinovată de această situaţie eşti numai dumneata, răbufni înţepată Nastasia Filippovna; nu eu te-am invitat la această întâlnire, dumneata mi-ai cerut-o şi, până acum, nu ştiu pentru ce.

        Aglaia înălţă capul cu un aer de sfidare.

        — Te previn: nu cu această armă, ce-ţi este atât de familiară, am venit să mă măsor cu dumneata…

        — A! Vasăzică ai venit totuşi să te „măsori” cu mine! Închipuieşte-ţi, te credeam mai… Spirituală…

        Acum se priveau cu duşmănie şi ură făţişe. Una dintre aceste două femei era aceeaşi care, cu puţin timp înainte, îi scrisese celeilalte scrisorile pe care cititorul le cunoaşte. Şi iată că, de la prima întâlnire, de la primele cuvinte schimbate, dispăruseră toate sentimentele exprimate în acea corespondenţă. Ei bine, în momentul acela, niciuna dintre cele patru persoane reunite în odaie nu părea că găseşte în asta ceva nefiresc. În ajun, prinţul ar fi crezut cu neputinţă să-şi închipuie, măcar în vis, o asemenea scenă; acum să se afla acolo, privind şi ascultând, ca unul care vede împlinindu-se o veche presimţire. Visul cel mai fantastic devenise deodată realitatea cea mai evidentă. Una dintre aceste două femei o dispreţuia în momentul acela cu atâta înverşunare pe cealaltă şi dorea atât de mult să i-o mărturisească (poate nu venise decât pentru asta, cum se exprimase a doua zi Rogojin), încât părea că cealaltă, cu toată firea ei prăpăstioasă, cu tot dezechilibrul ei mintal şi sufletesc, nu ar fi putut să opună nici o idee preconcepută, oricât de pornită ar fi fost, care să reziste dispreţului înveninat, de esenţă pur feminină, al rivalei sale. Prinţul era încredinţat căNastasia Filippovna nu va pomeni de scrisori (după sclipirea ochilor ei, îşi dădea seama cât ar putea s-o coste acum aceste scrisori), dar şi-ar fi dat jumătate din viaţă ca Aglaia să nu amintească de ele.

        Totuşi, Aglaia păru că-şi regăseşte deodată stăpânirea de sine.

        — Nu m-ai înţeles, spuse ea, n-am venit… ca să mă cert cu dumneata, cu toate că nu te iubesc. Am… Am venit… Să stăm de vorbă ca de la om la om. Când ţi-am cerut întâlnirea aceasta, hotărâsem ceea ce aveam de discutat şi, prin urmare, voi spune ceea ce mi-am propus, chiar dacă aş risca să nu mă înţelegi deloc. Cu atât mai rău pentru dumneata, nu pentru mine. Voiam să răspund la ceea ce mi-ai scris şi să răspund prin viu grai, pentru că aşa îmi pare mai nimerit. Ascultă deci răspunsul meu la toate scrisorile dumitale. A început să-mi fie milă de prinţul Lev Nikolaevici chiar din prima zi când l-am cunoscut şi pe urmă, când am aflat tot ce se petrecuse la serata dumitale. Mi-a fost milă de dânsul, pentru că e un om foarte bun şi naiv şi, în simplitatea lui, a crezut, probabil, că ar putea fi fericit… Alături de o femeie… cu un asemenea caracter. Şi tocmai de ce m-am temut, s-a împlinit: dumneata n-ai fost în stare să-l iubeşti, l-ai făcut să sufere şi l-ai părăsit. N-ai putut să-l iubeşti, pentru că eşti prea mândră… ba nu, am greşit, nu eşti mândră, ci vanitoasă… Şi nici măcar asta! Eşti egoistă până la… Nebunie; chiar scrisorile pe care mi le-ai adresat o dovedesc cu prisosinţă. Nu puteai să îndrăgeşti un bărbat aşa de sincer şi de neprefăcut ca el; şi nu se ştie dacă, în fond, nu l-ai dispreţuit în adâncul sufletului şi poate că ţi-ai bătut joc de el; dumneata nu poţi iubi decât dezonoarea dumitale; ideea dumitale fixă că eşti dezonorată şi că cineva ţi-a adus o mare ofensă. Dacă ai fi mai puţin pătată, ori dacă n-ai fi deloc, te-ai simţi mai nenorocită… (Aglaia pronunţă cu o vădită plăcere cuvintele acestea care ţâşneau din ea cu o grabă nesăţioasă, cuvinte gândite şi pregătite de mult, gândite încă de atunci când nici chiar în vis nu putea să-şi închipuie această întâlnire; cu o privire veninoasă urmărea efectele vorbelor ei pe faţa răvăşită de emoţie a Nastasiei Filippovna.) Îţi aminteşti, cred, continuă ea, că el mi-a scris atunci – de la el am aflat că ştiai de scrisoarea aceea şi chiar ai citit-o. După conţinutul ei, am înţeles totul şi încă foarte bine; chiar el mi-a confirmat asta nu demult, adică tot ce ţi-am spus acum, cuvânt cu cuvânt. După scrisoare, am aşteptat. Bănuiam că vei veni aici, pentru că nu te poţi lipsi de Petersburg; eşti încă prea tânără şi prea frumoasă pentru provincie… De altfel, nici cuvintele acestea nu-mi aparţin, adăugă Aglaia roşind şi din clipa aceea roşeaţa se menţinu pe chipul ei până în momentul când încetă să mai vorbească. Atunci când l-am revăzut pe prinţ, am luat parte cu tot sufletul la obida şi la suferinţa lui. Nu râde; dacă râzi, eşti nevrednică să înţelegi toate acestea…

        — Vezi bine că nu râd, spuse pe un ton aspru şi totodată cu amărăciune Nastasia Filippovna.

        — De altfel, puţin îmi pasă, poţi să râzi cât vei voi. Când l-am întrebat, mi-a spus că de mult nu te mai iubeşte, că până şi amintirea dumitale îi estepenibilă, dar că te plânge şi că, ori de câte ori îşi aminteşte de dumneata, „inima-i străpunsă pe vecie”, cum s-a exprimat el, se rupe de mila dumitale. Trebuie să mai spun că Lev Nikolaevici este omul cel mai nobil, cel mai bun şi cel mai încrezător din câţi am întâlnit vreodată. După ce l-am auzit vorbind aşa, mi-am dat seama că primul venit poate uşor să-l înşele şi că el va ierta pe oricine pentru jignirea suferită. Şi tocmai pentru asta l-am îndrăgit…

        Aglaia se opri o clipă uluită, întrebându-se parcă cum de a putut pronunţa un asemenea cuvânt; în acelaşi timp, o mândrie fără margini scânteie în privirea ei; acum îi era perfect egal, chiar dacă „femeia aceasta” ar fi râs de mărturisirea care îi scăpase fără voie.

        — Ţi-am spus tot şi, desigur, ai înţeles ce vreau de la dumneata.

        — Poate că am înţeles, într-adevăr, dar e mai bine s-o spui şi dumneata, răspunse încet Nastasia Filippovna. Faţa Aglaiei se aprinse de mânie.

        — Voiam să te întreb şi cuvintele ei cădeau răspicat, ca o sentinţă neîndurătoare, cu ce drept te amesteci în sentimentele lui faţă de mine? Cu ce drept ţi-ai permis să-mi scrii epistole? Cu ce drept declari, în fiece clipă şi lui şi mie că-l iubeşti, după ce l-ai părăsit, fugind de la el într-un chip atât de jignitor, atât de ruşinos şi… de nedemn!

        — Nu i-am declarat nici lui şi nici dumitale că-l iubesc, rosti cu vădit efort Nastasia Filippovna, şi… ai dreptate, l-am părăsit… Am fugit… Adăugă ea cu voce stinsă.

        — Cum n-ai declarat „nici lui şi nici mie”? Se năpusti cu indignare Aglaia. Dar scrisorile dumitale? Cine te-a rugat să te amesteci în favoarea lui şi să mă îndemni să-l iau? Asta nu-i o declaraţie? Pentru ce ne impui mijlocirea dumitale? Crezusem mai întâi că, vârându-te între noi, urmăreai, dimpotrivă, să-l faci odios în ochii mei, ca să o rup cu el; abia mai târziu am înţeles despre ce este vorba: ţi s-a năzărit că prin toate schimonoselile acestea îndeplineşti o faptă măreaţă şi generoasă… Ei bine, cum ai fi putut să-l iubeşti pe el, dacă-ţi iubeşti atât de mult vanitatea? Pentru ce n-ai plecat de aici, în loc să-mi scrii acele scrisori ridicole? Pentru ce nu te măriţi acum cu un om generos care te iubeşte atât şi care ţi-a făcut onoarea să te ceară în căsătorie? Explicaţia e simplă: măritată cu Rogojin, n-ai mai fi o femeie dezonorată, o victimă, ba ţi s-ar da chiar prea multă cinste şi respect în societate. Evgheni Pavlâci spune că ai citit prea multe poeme şi că „eşti prea instruită pentru… Poziţia dumitale”; el te consideră o răsfăţată care nu face altceva decât să huzurească, împuindu-şi capul cu tot felul de cărţi; mai adaugă la asta şi vanitatea dumitale, şi, iată-ţi portretul!

        — Dar dumneata nu huzureşti? Nu eşti o răsfăţată?

        Era limpede că explicaţia dintre cele două femei degenerase pe negândite într-o formă brutală, precipitându-se vertiginos spre un punct cu totulneaşteptat – neaşteptat, pentru că Nastasia Filippovna, venind la Pavlovsk, îşi mai făcea anumite iluzii, cu toate că la drept vorbind, se aştepta mai mult la rău, decât la bine. Dar Aglaia se lăsase târâtă de pornirea ei pătimaşă şi, aşa cum te rostogoleşti de pe un pisc, nu se mai putea opri în faţa tentaţiei de a-şi satisface ura şi răzbunarea. Nastasia Filippovna a fost chiar surprinsă s-o vadă pe tânăra fată în halul acesta; o privi abia îndrăznind să-şi creadă ochilor şi, în primul moment, nu ştiu ce să facă. Fie că era o femeie care citise prea multe poeme, cum credea Evgheni Pavlovici, fie că era pur şi simplu nebună, după convingerea prinţului, în tot cazul femeia aceasta, uneori aşa de cinică şi aşa de neobrăzată în purtările ei, era, în fond, mult mai pudică, mai sensibilă şi mai încrezătoare decât s-ar fi putut crede. E adevărat că se observa la dânsa tot timpul influenţa unei lecturi dezordonate, predispoziţia spre visare, spre interiorizare şi ficţiuni fantastice, dar în schimb şi multă forţă şi profunzime… Prinţul înţelegea asta; pe faţa lui se întipări o expresie de suferinţă. Aglaia băgă de seamă acest lucru şi se cutremură toată de furie.

        — Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? Se oţărî ea cu cel mai mare dispreţ, drept răspuns la remarca Nastasici Filippovna.

        — N-ai auzit bine, de bună seamă, replică aceasta mirată. Cum ţi-am vorbit?

        — Dacă voiai să fii o femeie cinstită, pentru ce nu l-ai părăsit atunci pe seducătorul dumitale, pe Toţki… Simplu… Fără scene melodramatice? Întrebă pe neaşteptate Aglaia.

        — Ce ştii dumneata de situaţia mea ca să-ţi permiţi să mă judeci? Tresări Nastasia Filippovna pălind groaznic.

        — Ştiu că nu te-ai dus să munceşti şi că ai plecat cu bogătaşul Rogojin, ca să faci pe îngerul decăzut! Nu mă mir deloc că Toţki era cât pe ce să-şi zboare creierii ca să scape de un asemenea înger!

        — Ajunge! Spuse cu dezgust şi totodată cu un accent de insuportabilă durere Nastasia Filippovna. M-ai înţeles la fel ca… Jupâneasa Dariei Alekscevna, care nu de mult, s-a judecat cu logodnicul ei în faţa tribunalului. Ba aceea ar pricepe mai bine decât dumneata…

        — E o fată cinstită, probabil, care trăieşte din munca ei. Pentru ce judeci o servitoare cu atâta dispreţ?

        — Dispreţul meu nu se adresează muncii, ci dumitale când vorbeşti de muncă.

        — Dacă ai fi vrut să fii cinstită, te-ai fi făcut spălătoreasă!

        Amândouă se ridicară şi, palide, se măsurau din ochi.

        — Aglaia, opreşte-te! Eşti nedreaptă! Strigă prinţul consternat.

        Rogojin nu mai zâmbea; asculta cu braţele încrucişate şi buzele strânse.

        — Poftim, spuse Nastasia Filippovna tremurând de furie, priviţi-o pe această domnişoară! Şi eu care am considerat-o un înger! Ai venit aici fără guvernantă, Aglaia Ivanovna?… Şi vrei… Vrei să-ţi spun imediat, pe faţă, fără înconjur, pentru ce ai venit la mine? Te-ai speriat, iată pentru ce ai venit.

        — Nu cumva mi-a fost frică de dumneata? Întrebă Aglaia indignată la culme, pentru că în naivitatea ei nu putea să admită ca cealaltă să-i vorbească atât de obraznic.

        — De mine, fireşte! De mine te temi, de vreme ce te-ai hotărât să mă vizitezi! Pe acela de care te temi, nu-l dispreţuieşti! Şi când mă gândesc că am putut să te stimez până în clipa asta! Şi vrei să-ţi spun de ce te temi şi care-i acum ţinta dumitale? Ai vrut să te convingi pe care dintre noi două o iubeşte mai mult, pentru că eşti teribil de geloasă…

        — Chiar el mi-a spus că te urăşte… Îngăimă cu greu, adunându-şi ultimele puteri, Aglaia.

        — E posibil, tot ce se poate! Şi apoi, poate chiar nu-l merit, numai… Numai că ai minţit, cred! Nu poate el să mă urască şi este exclus să-ţi fi spus asta! Sunt totuşi gata să te iert… Dată fiind situaţia dumitale… Numai să ştii că aveam o părere mai bună despre dumneata! Te credeam mai inteligentă şi chiar mai frumoasă, crede-mă!… Ei bine, ia-ţi odorul… Iată-l, se uită la dumneata şi nu-şi mai poate reveni din buimăceală; ia-ţi-l, dar cu o condiţie: să plecaţi de aici imediat! În clipa asta…!

        Se prăbuşi într-un fotoliu, izbucnind în lacrimi. Dar deodată ceva ciudat îi licări în ochi. Se uită ţintă la Aglaia şi, fără să-şi ia ochii dintr-ai ei, se ridică în picioare.

        — Dar, ce-ai zice dacă… I-aş porunci chiar acum, auzi tu? Numai să-i poruncesc şi îndată va renunţa la tine, va rămâne cu mine pentru totdeauna, mă va lua de nevastă, iar tu te vei întoarce singură acasă!… Vrei, vrei?… Strigă ea ca o apucată şi poate că nici ei nu-i venea să creadă că a putut să spună asemenea vorbe.

        Aglaia, îngrozită, se repezise spre uşă, dar se opri în prag ţintuită parcă şi ascultă.

        — Vrei să-l alung pe Rogojin? Credeai că m-am şi măritat cu el ca să-ţi fac plăcere?! Iată, am să strig în prezenţa ta: „Pleacă, Rogojin!”, iar prinţului am să-i spun: „Ţii minte ce mi-ai făgăduit?” Doamne! Dar pentru ce m-am umilit eu aşa în faţa lor? Nu m-ai asigurat chiar tu, prinţe, că ai să mă urmezi peste tot, orice mi s-ar întâmpla şi că nu mă vei părăsi niciodată? Că mă iubeşti, că îmi ierţi totul şi că mă res… Că mă respec… Da şi asta ai spus, chiar asta! Am fugit de la tine ca să-ţi dau libertate, dar acum nu mai vreau! Pentru ce m-a tratat ea ca pe o… stricată? Întreabă-l pe Rogojin dacă sunt aşa. Îţi va spune. Acum, după ce m-a împroşcat cu noroi şi încă sub ochii tăi, ai să mă laşi pe mine şi ai să pleci cu ea la braţ? Blestemat să fii, dacă-i aşa, căci eşti singurul om în care m-am încrezut. Pleacă, Rogojin, n-am nevoie de tine! Strigă ca ca scoasă din minţi. Cuvintele îi ieşeau cu greu din piept, faţa-i era crispată, buzele arse; bineînţeles, nu-şi pusese prea multă nădejde în toată această fanfaronadă a ei, dar încerca să se înşele ea singură şi să prelungească măcar cu un minut iluzia pe care o mai nutrea. Izbucnirea ei era aşa de violentă, încordarea atât de puternică, încât putea în orice clipă să i se rupă firul vieţii; aceasta, cel puţin, a fost impresia prinţului.

        — Iată-l, priveşte! Arunca ea vorbele în obrazul Aglaiei, arătându-l cu degetul pe Mâşkin. Dacă în clipa aceasta nu se apropie de mine şi dacă nu te leapădă pe tine, ca să-mi rămână mie, ei bine, ia-l, ţi-l cedez, n-am nevoie de el…!

        Şi ea şi Aglaia rămaseră mute, într-o aşteptare încordată. În timp ce privirile lor înnebunite îl sfredelau pe Mâşkin. Dar el poate că nici nu înţelegea, ba se poate spune cu siguranţă că nu înţelegea tot dramatismul sfâşietor al acestei aşteptări. Nu vedea în faţa lui decât chipul acela desperat, răvăşit de pecetea nebuniei şi care rămăsese întipărit în inima-i „străpunsă pe vecie”, cum se exprimase el odată în faţa Aglaiei. Prinţul nu mai putu să suporte acest supliciu şi se întoarse către Aglaia cu privirea plină de dojana şi implorare:

        — Dar cum e cu putinţă? E atât de… Nefericită!

        Nu pronunţă decât aceste cuvinte şi amuţi brusc sub privirea înspăimântătoare a Aglaiei. Privirea aceasta trăda atâta suferinţă şi în acelaşi timp exprima atâta ură, o ură nemărginită, încât Mâşkin îşi izbi palmele, împreunându-le într-un gest desperat şi cu un strigăt sfâşietor se repezi după ea; dar era prea târziu! Şovăise o singură clipă doar şi asta n-a putut suporta Agiaia.

        — Ah, Dumnezeule! Strigă ea şi, ascunzându-şi faţa între palme, fugi din odaie.

        Rogojin se luă după ea, ca să-i deschidă uşa dinspre stradă.

        Prinţul se repezi şi el pe unnele Aglaiei, dar, în clipa când trebuia să treacă pragul, două braţe îl înlănţuiră; chipul deznădăjduit al Nastasiei Filippovna îl privea ţintă, iar buzele-i învineţite, abia mişcându-se, şuşoteau:

        — După dânsa fugi? După dânsa?…

        Şi căzu leşinată în braţele lui. O ridică, o duse în odaie şi, după ce o aşeză într-un fotoliu, rămase aplecat asupra ei, complet năucit. Pe măsuţă era un pahar cu apă; intrând, Rogojin îl luă şi-i aruncă conţinutul în obrazul Nastasiei Filippovna; ea deschise ochii şi un minut păru că nu înţelege nimic;apoi se uită împrejur, tresări şi cu un strigăt se repezi spre prinţ.

        — E al meu! Al meu! Exclamă ea. A plecat domnişoara cea mândră? Ha, ha, ha! Râdca ea, pradă unui acces de isteric. Ha, ha, ha! Şi eu care eram cât pe ce să-l cedez acestei domnişoare! Dar pentru ce? Pentru ce? Am fost nebună!… Nebună!… Pleacă, Rogojin, ha, ha, ha!

        Rogojin îi privi pe amândoi cu o stranie fixitate, îşi luă pălăria şi, fără să spună un cuvânt, ieşi din odaie. Zece minute după aceea, prinţul stătea lângă Nastasia Filippovna şi contemplând-o fără să-şi ia o singură clipă ochii de la ea, o dezmierda uşor pe cap şi pe obraz, ca pe un copilaş. Râdea când o vedea râzând şi, când era gata să izbucnească şi el în lacrimi. Tăcut, asculta, fără să înţeleagă probabil, dar cu un zâmbet blajin pe buze, cuvintele întretăiate şi incoerente pe care ea i le şoptea ca într-un extaz şi, cum simţea că începe iarăşi să se întristeze sau să plângă, să se jeluiască sau să reproşeze, începea şi el îndată s-o mângâie blând pe cap şi pe obraji, alintând-o şi ogoind-o ca pe un copil.