II.

        Prinţul se apropie deodată de Evgheni Pavlovâci.

        — Evgheni Pavlâci, spuse el cu o stranie însufleţire, apucându-i mina, fii sigur că te consider, orice s-ar întâmpla, omul cel mai nobil şi cel mai bun din lume; crede-mă…

        Surprinderea lui Evgheni Paviovici a fost atât de mare, încât s-a dat cu un pas înapoi. O clipă se sili să nu izbucnească în râs, dar, privindu-l mai atent pe prinţ, observă că acesta era tulburat peste măsură sau, în orice caz, se afla într-o stare cu totul neobişnuită.

        — Fac prinsoare, prinţe, strigă el, că nu asta voiai să-mi spui şi poate că nu mie îmi erau destinate cuvintele acestea… Dar ce ai? Te simţi rău?

        — Nu este exclus, tot ce-i cu putinţă, iar dumneata ai observat foarte bine că poate nu dumitale voiam să-ţi vorbesc!

        Rostind aceste cuvinte, Mâşkin schiţă un zâmbet straniu aproape caraghios, iar peste o clipă se învioră din nou, declarând cu înflăcărare:

        — Nu-mi aminti purtarea mea de alaltăieri! M-am simţit foarte ruşinat aceste trei zile… Ştiu că sunt vinovat…

        — Da, dar ce faptă atât de condamnabilă îţi reproşezi?

        — Mai mult ca oricare altul probabil, te simţi ruşinat pentru mine, Evgheni Pavlovici; şi faptul că ai roşit este un semn că ai o inimă admirabilă. Plec imediat, vă asigur.

        — Dar ce are? Poate că aşa încep la el crizele? Îl întrebă pe Kolea generăleasa speriată.

        — Fiţi liniştită, Lizaveta Prokofievna, nu-i vorba de criză, plec numaidecât. Ştiu că… Natura a fost nedreaptă cu mine. Timp de douăzeci şi patru de ani am fost bolnav; de când m-am născut până la vârsta de douăzeci şi patru de ani. Consideraţi deci şi această ieşire drept gestul unui om bolnav. Am să plec îndată, numaidecât, vă asigur. Nu mi-e ruşine, căci ar fi ciudat să te simţi ruşinat pentru asta, nu-i aşa? Dar sunt de prisos în societate… Nu din amor propriu vă vorbesc aşa… M-am gândit mult în timpul acestor trei zile şi am judecat că ar trebui să vă spun acest lucru sincer şi deschis la prima ocazie. Există asemenea idei, idei înalte, de care nu-mi este îngăduit să vorbesc, pentru că, negreşit, aş provoca râsul tuturor; prinţul Ş. mi-a amintit adineauri de asta… N-am nici gestul potrivit, nici simţul măsurii; cuvintele pe care le rostesc nu corespund gândurilor care mă frământă; asta le scade din valoare. De aceea socot că n-am dreptul… Unde mai pui că am şi o fire bănuitoare, eu… Eu sunt convins că nu pot fi ofensat în casa asta şi că sunt iubit mai mult decât o merit, dar ştiu de asemenea (o ştiu prea bine) că o boală care a durat douăzeci şi patru de ani nu se poate să nu fi lăsat urme, consecinţe, încât e normal ca ceilalţi să râdă de mine! uneori… Nu-i aşa?

        Privea în jur, având aerul că aşteaptă un răspuns, o sentinţă. Toţi rămaseră nedumeriţi, penibil surprinşi de această izbucnire neaşteptată, bolnăvicioasă şi cu nimic justificată, cel puţin în aparenţă. Dar aceste cuvinte ale lui dădură loc unui alt episod, tot atât de neaşteptat şi de straniu.

        — Pentru ce spui toate astea aici? Izbucni deodată Aglaia. Pentru ce vorbeşti, ca să te audă tocmai ei? Ei! Ei!

        Părea că indignarea fetei n-are margini, ochii îi scânteiau de mânie. Mâşkin rămase mut în faţa ei şi o stranie paloare i se aşternu pe obraz.

        — Aici nimeni nu e în stare să te înţeleagă! Nimeni nu merită să i se adreseze asemenea cuvinte! Se dezlănţui Aglaia. Aici niciunul nu face cât degetul cel mic al dumitale, niciunul n-are nici mintea şi nici inima dumitale! Eşti mai cinstit decât toţi ceilalţi, mai nobil decât toţi, mai bun decât toţi, mai inteligent decât toţi! Niciunul de aici nu este vrednic să-ţi ridice măcar batista pe care ai scăpat-o adineauri… Pentru ce te umileşti şi te pui mai prejos decât ei? Pentru ce ai strivit totul în dumneata, pentru ce n-ai pic de mândrie?

        — Doamne, cine s-ar fi putut aştepta la aşa ceva? Îşi plesni palmele într-un gest de disperare Lizaveta Prokofievna.

        — Sărmanul cavaler! Ura! Trăiască! Strigă Kolea în culmea entuziasmului.

        — Să taci!… Cum îndrăzneşte cineva să mă ofenseze aici, în casa dumitale? Se întoarse brusc, către mamă-sa, Aglaia, ajunsă într-o stare de paroxism isteric, în care omul depăşeşte orice limită şi nu mai cunoaşte nici o stavilă. Pentru ce toată lumea, toţi, până la unul, şi-au propus să mă chinuiască? Pentru ce, de trei zile, prinţe, nu încetează să mă sâcâie din pricina dumitale? Dar nici prin gând nu-mi trece să mă mărit cu dumneata! Să ştii că pentru nimic în lume n-aş primi să fiu soţia dumitale! Să ştii asta! E posibil ca cineva să se mărite cu un om atât de caraghios ca dumneata? Uită-te într-o oglindă, să vezi cum arăţi în clipa asta!… Pentru ce, pentru ce mă tachinează neîncetat că mă mărit cu dumneata? Nu se poate să nu ştii! Eşti înţeles cu ei!

        — Nimeni n-a tachinat-o vreodată, murmură Adelaida îngrozită.

        — Nici prin gând nu ne-a trecut aşa ceva, nu s-a rostit nici un cuvânt de acest fel! Strigă Aleksandra lvanovna.

        — Cine a tachinat-o? Când a tachinat-o? Cine a putut să-i spună aşa ceva? Ce-i cu dânsa? Aiurează? Se adresa Lizaveta Prokofievna celor de faţă, clocotind de furie.

        — Toţi au spus-o, toţi, până la unul, în tot timpul acestor zile! Niciodată, niciodată n-am să mă mărit cu el!

        După ce strigă toate astea, Aglaia izbucni în lacrimi, acoperindu-şi faţa cu batista şi se prăbuşi pe un scaun.

        — Dar el nici nu te-a cer…

        — Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia lvanovna, lăsă să-i scape prinţul.

        — Ce-e? Cum? Făcu surprinsă, indignată, înspăimântată Lizaveta Prokofievna. Nu-i venea să-şi creadă urechilor.

        — Am vrut să spun… Voiam doar să spun – se bâlbâia tremurând Mâşkin – voiam numai să-i explic Aglaiei lvanovna… Să am cinstea să precizez că nu era deloc în intenţia mea… Să am onoarea de a-i cere mâna… Şi nici chiar pe viitor… N-am nici o vină în toate astea, te asigur, Aglaia lvanovna, n-am nici o vină! Niciodată n-am urmărit asemenea lucru, niciodată nu m-am gândit şi niciodată nu voi năzui la aşa ceva, ai să te convingi; poţi fi sigură! Vreun om rău m-o fi ponegrit în faţa dumitale! Fii pe pace! Linişteşte-te!

        Rostind aceste vorbe, el se apropie de Aglaia. Ea îşi ridică faţa din batistă, îl străfulgera cu privirea pe Mâşkin, care avea înfăţişarea unui om tare speriat, îşi aminti cuvintele ce i le spusese acesta şi deodată izbucni în hohot chiar sub ochii lui – un hohot atât de vesel şi de molipsitor, atât de batjocoritor şi în acelaşi timp plin de haz, încât Adelaida, cea dintâi, nu mai putu să reziste, mai ales după ce, la rândul ei, îl privi pe prinţ, şi, repezindu-se la sora ei, o îmbrăţişă şi se porni şi ea pe un râs la fel de nestăvilit şi copilăreşte sincer, ca şi Aglaia. Privindu-le pe amândouă, prinţul zâmbi şi, luminându-se apoi la faţă, repetă bucuros şi fericit:

        — În sfârşit, slavă Domnului, slavă Domnului!

        Aici nu se mai putu abţine nici Aleksandra şi se alătură, din toată inima, surorilor ei. Părea că râsul celor trei fete nu se va mai sfârşi.

        — Poftim, fetele astea nu-s în toate minţile, murmură Lizaveta Prokofievna, ba te bagă în sperieţi, ba…

        De-acum însă râdea şi prinţul Ş., râdea şi Evgheni Pavlovici, hohotea întruna şi Kolea, ba, privindu-i pe toţi ceilalţi, râdea chiar şi prinţul Mâşkin.

        — Acum să mergem la plimbare, haidem! Strigă Adelaida. Cu toţii şiprinţul să vină cu noi neapărat; n-ai nici un motiv să ne strici cheful, om bun ce eşti! E tare simpatic, nu-i aşa, Aglaio? Nu-i aşa, mamă? Şi, pe urmă, trebuie numaidecât să-l sărut pentru… Pentru explicaţia lui cu Aglaia. Maman dragă, îmi dai voie să-l îmbrăţişez? Aglaio, permite-mi să-l sărut pe prinţul tău! Zicând asta, ştrengăriţă, se apropie cât ai clipi din ochi de Mâşkin şi-l sărută pe frunte. El îi luă mâna, o strânse aşa de tare, că Adelaida abia se abţinu să nu ţipe şi o contemplă cu o bucurie infinită; apoi, cu o mişcare fulgerătoare, duse mâna fetei la gură şi o sărută de trei ori.

        — Să mergem! Spuse şi Aglaia. Prinţe, ai să fii cavalerul meu. E voie, maman? Un cavaler care mi-a refuzat mâna! Nu-i aşa că ai refuzat definitiv mâna mea, prinţe? Dar nu aşa se oferă braţul unei doamne! Uite aşa; acum e bine. Să plecăm, să deschidem alaiul, vrei să mergem înainte singuri, în tete-á-tete?

        Vorbea fără încetare, izbucnind când şi când în noi hohote de râs.

        — Mulţumesc lui Dumnezeu! Mulţumesc lui Dumnezeu! Repeta Lizaveta Prokofievna întruna, fără să ştie ea singură de ce anume se bucură.

        — E o familie foarte ciudată!” gândca prinţul Ş., poate pentru a suta oară de când îi cunoştea pe Epancini, dar… Familia aceasta, aşa de ciudată, îi plăcea mult. În privinţa prinţului Lev Nikolaevici însă, am putea spune că avea anumite rezerve; nu prea îl simpatiza. Părea cam posomorit şi preocupat când au ieşit cu toţii la plimbare.

        Evgheni Pavlovici, în schimb, era într-o dispoziţie excelentă – tot timpul drumului până la gară glumi cu Adelaida şi Aleksandra – la fiecare glumă a lui, ele râdeau cu atâta haz, încât el începu să bănuiască la un moment dat că poate nu-l ascultau deloc. Gândul acesta, fără să-şi explice pentru ce, îl făcu şi pe el deodată să râdă din toată inima (aşa-i era firea!). Cele două surori, foarte bine dispuse şi ele de altfel, aveau mereu privirile îndreptate asupra Aglaiei şi a prinţului Mâşkin, care mergeau înainte; era clar că purtarea surioarei lor mezine le intriga mult. Prinţul Ş. încerca mereu să intre în vorbă cu generăleasa pentru a o distrage de la gândurile ei şi, povestindu-i lucruri lipsite de importanţă, nu reuşi decât s-o plictisească într-un mod groaznic. Lizaveta Prokofievna părea complet răvăşită sufleteşte, vorbea anapoda şi uneori chiar nici nu răspundea la întrebări.

        Dar şirul de enigme, în care era atât de iscusită Aglaia Ivanovna, nu se terminase încă. Ultima din seara aceea fusese rezervată exclusiv prinţului. Când se îndepărtară cam la o sută de paşi de casă, tânăra fată i se adresă aproape în şoaptă cavalerului ei tăcut, spunându-i grăbită:

        — Uită-te la dreapta. Prinţul privi într-acolo.

        — Uită-te mai cu atenţie. Vezi banca aceea, în parc, acolo unde sunt cei trei copaci mari?… O bancă verde.

        Prinţul răspunse afirmativ.

        — Îţi place locul acesta? Câteodată, pe la ora şapte dimineaţă, când toată lumea doarme încă, îmi place să stau acolo singură, cu gândurile mele.

        Prinţul îngână că locul era încântător.

        — Acum să mă laşi, nu vreau să mai merg la braţ cu dumneata. Sau să mergem tot aşa, dar să nu-mi spui nici o vorbă. Nu vreau să fiu tulburată în gândurile mele.

        Avertisment zadarnic, căci, oricum, Mâşkin n-ar fi scos o vorba tot drumul chiar şi fără această poruncă. Inima începu să-i bată cu putere când o auzi şoptindu-i cu privire la bancă. După un minut însă, îi fu ruşine de gândul absurd ce-i încolţise în minte…

        În timpul săptămânii, după cum se ştie şi după cum afirmă toată lumea, parcul de lângă gara Pavlovsk e frecventat de un public mult mai „select” decât în zilele de sărbătoare, când Petersburgul îl inundă cu vizitatori „de tot soiul”…Publicul, îmbrăcat simplu dar elegant, obişnuieşte să se ducă acolo să asculte muzică. Fanfara, una dintre cele mai bune orchestre militare, execută piese noi. Legile bunei-cuviinţe sunt respectate cu stricteţe, cu toate că atmosfera generală are un caracter mai familiar, mai intim. Cei mai mulţi dintre vilegiaturişti se duc în parc numai ca să se vadă unii pe alţii, găsind în asta o deosebită plăcere; pe alţii îi atrage muzica. Scandalurile sunt extrem de rare, deşi se-ntâmplă uneori să aibă loc chiar şi în zilele de lucru, cum e şi firesc, de altfel.

        În seara aceea s-a nimerit să fie o vreme minunată şi era lume multă în parc. Toate locurile din jurul orchestrei fiind ocupate, grupul nostru se aşeză ceva mai la o parte, foarte aproape de ieşirea din stânga a parcului. Forfota mulţimii şi muzica o înviorară puţin pe Lizaveta Prokofâevna şi le prilejuiră domnişoarelor clipe de distracţie. Mai schimbară priviri cu diferiţi cunoscuţi răspunzând la saluturi printr-o înclinare graţioasă a capului, cercetară toaletele şi ochiului lor ager nu-i scăpară tot felul de excentricităţi despre care au apucat să schimbe câteva păreri, însoţindu-le cu zâmbete ironice. Evgheni Pavlovâci avu prilejul şi el să salute numeroase cunoştinţe. Mai multe priviri fură atrase de Aglaia şi de prinţul Mâşkin, care erau mereu împreună. Curând, câţiva tineri dintre cunoscuţii mai vechi veniră să-şi prezinte omagiile doamnelor Epancin; vreo doi, trei au rămas să mai stea de vorbă; toţi erau în raporturi de prietenie cu Evgheni Pavlovici. Printre aceştia se afla şi un tânăr ofiţer, foarte chipeş, foarte vesel şi vorbăreţ, care se grăbi să i se adreseze Aglaiei, făcând totul ca să-i capteze atenţia; Aglaia s-a arătat cât se poate de amabilă şi a râs cu poftă de glumele lui. Evgheni Pavlovici îi ceru voie prinţului să i-l prezinte pe acest prieten; Mâşkin abia pricepu ce voiau de la dânsul, totuşi prezentarea se făcu şi cei doi bărbaţi se salutară, strângându-şi reciproc mâna. Prietenul lui Radomski îi puse o întrebare prinţului, dar acesta din urmă nu răspunse saumormăi câteva cuvinte într-un chip aşa de ciudat, încât ofiţerul îl examina cu multă atenţie; îşi mută privirea spre Evgheni Pavlovici şi înţelese îndată pentru ce acesta ţinuse să-i facă cunoştinţă cu prinţul; tânărul zâmbi uşor şi începu să vorbească din nou cu Aglaia. Lui Evgheni Pavlovici nu-i scăpă un amănunt şi anume, că Aglaia se îmbujora în timpul acestei scurte scene.

        Prinţul Mâşkin nici nu băgă de seamă că alţii vorbeau cu Aglaia, copleşind-o cu complimente; mai mult decât atât, transportat cum era, părea uneori că uită cu totul de prezenţa tinerei fete. Erau clipe când îi venea pur şi simplu să se retragă undeva, să dispară de acolo, ba i-ar fi plăcut să se trezească într-un loc pustiu şi întunecos, numai să poată rămâne singur cu gândurile lui, nevăzut şi neştiut de nimeni. Sau, cel puţin, dacă ar fi stat acasă la el, pe terasa vilei, dar absolut singur, fără ca cineva să stea în preajmă-i, nici Lebedev şi nici copiii lui; s-ar fi trântit pe divan înfundându-şi faţa în pernă şi ar fi zăcut aşa ceasuri de-a rândul, o zi şi o noapte şi încă o zi. Sau, deodată, gândurile îi fugeau departe şi revedea munţii, mai ales un locşor cunoscut, care-i plăcea aşa de mult pe vremea când a trăit acolo şi de la înălţimea căruia vedea, printre norii alburii, satul, ruinele unui vechi castel, firul argintiu ai cascadei, abia vizibil. Ah! Cât ar fi vrut acum să fie acolo şi să se gândească la un singur lucru. Ah! Toată viaţa numai cu un singur gând; i-ar fi ajuns chiar dacă ar fi trăit o mie de ani! Iar cei de aici e mai bine să-l uite de tot, de tot! Aşa şi trebuie. Ar fi fost mult mai bine să nu-l fi cunoscut niciodată şi ca totul de aici să nu fi fost decât o nălucire de vis. Nu e totuna dacă-i vis ori realitate? Uneori îşi aţintea privirea asupra Aglaiei, fără s-o desprindă de pe faţa ei, câte cinci minute în şir; dar era ceva straniu în privirea lui: s-ar fi spus că o contempla pe tânăra fată ca pe un obiect ce se află la două verste distanţă de el, ca pe un portret al ei şi nu făptura vie de lângă el.

        — De ce te uiţi aşa la mine, prinţe? Întrebă ea deodată, întrerupând conversaţia animată şi râsetele celor din jur. Dumneata mă înspăimânţi; parcă ai vrea mereu să întinzi mâna şi să-mi pipăi obrazul, ca să te convingi că exist aievea. Nu-i aşa, Evgheni Pavlovici, nu ţi se pare că mă priveşte tocmai aşa?

        Mâşkin, surprins că i se vorbea lui, ascultă atent, străduindu-se parcă să înţeleagă, dar nu izbuti probabil, căci din partea lui nu urmă nici un răspuns. Văzând, în schimb, că Aglaia şi ceilalţi râdeau, îşi desfăcu deodată buzele strânse şi începu şi el să râdă aşa, din senin, ceea ce stârni şi mai multă ilaritate în jurul lor; ofiţerul, care era probabil un om foarte vesel, pufni pur şi simplu în râs. Şi atunci Aglaia, mânioasă, şopti ca pentru sine:

        — Idiotul!

        — Doamne! E cu putinţă să se îndrăgostească de un asemenea… Poate fi până într-atât de nebună? Mormăi printre dinţi Lizaveta Prokofievna.

        Aleksandra se aplecă la urechea mamei sale:

        — E o glumă. La fel ca şi gluma de mai înainte cu „cavalerul sărman” şi nimic mai mult, o asigură tânăra fată. A vrut să-i mai însceneze o farsă acum, numai că a mers prea departe; trebuie să-i punem capăt, maman! Adineauri a jucat o comedie ca să ne sperie…

        — E bine măcar că a dat de un asemenea idiot, răspunse încet Lizaveta Prokofievna, pe care vorbele fiicei sale o mai liniştiră puţin.

        Totuşi, prinţul auzi că-l făcură „idiot” şi tresări, dar nu din cauza acestui epitet (îl uită imediat), ci pentru că, nu departe de locul unde stătea, unde şi în ce punct anume n-ar fi putut spune, zări în mulţime un chip palid, cu părul castaniu-închis şi ondulat, cu un zâmbet şi o privire ce-i erau atât de cunoscute; viziunea nu ţinu decât o clipită şi dispăru. Putea să fie doar o închipuire. Nu i se întipărise decât zâmbetul acela crispat, ochii şi o preţioasă cravată verde-deschis la gât. Unde se mistuise domnul căruia îi aparţinea această cravată? Se pierduse în mulţime sau se strecurase în interiorul gării, prinţul n-ar fi putut spune nici asta.

        O clipă după aceea însă, începu să privească cu nelinişte împrejur; această primă apariţie o prevestea poate pe a doua. Cum de nu se gândise la posibilitatea unor întâlniri când pornise spre gară? E drept că plecase fără să ştie unde merge, într-atât era de tulburat ieşind din vila familiei Epancin. Dac-ar mai fi fost în stare să observe, ar fi remarcat poate de un sfert de oră neliniştea Aglaiei care, din când în când, se uita împrejur scrutând mulţimea, de parcă ar fi căutat şi ea pe cineva. Interesant însă că pe măsură ce tulburarea prinţului devenea mai vădită, creştea vizibil şi emoţia fetei iar în clipa când acesta întorcea capul privind cercetător înjur şi ea repeta aceeaşi mişcare. Nu trecu mult şi motivul neliniştii lor şi-a găsit dezlegarea.

        Prin ieşirea laterală a gării, în apropierea căreia stăteau prinţul şi întreaga companie a Epancinilor, năvăli deodată un grup compus din cel puţin zece persoane. În faţă mergeau trei femei; două dintre ele erau de o frumuseţe remarcabilă, încât nu era de mirare că le însoţeau atâţia admiratori. Dar şi adoratorii şi femeile, întreg grupul făcea o notă cu totul distinctă, deosebindu-se net de restul publicului adunat aici să asculte muzica. Apariţia lui fu observată numaidecât de aproape toată lumea; totuşi, cei mai mulţi se făceau că nici nu-i bagă în seamă; numai câţiva tineri zâmbiră cu înţeles privindu-l şi schimbară câteva şoapte între ei. Prezenţa nou-veniţilor nu putea fi însă ignorată; ostentativ parcă, vorbeau prea tare şi râdeau zgomotos. Probabil că mulţi dintre ei erau cu chef, deşi câţiva purtau haine elegante, după ultima modă; alţii însă aveau o înfăţişare extrem de ciudată; îmbrăcăminte ciudată, feţele ciudat de congestionate; erau şi câţiva militari, ba şi câţiva domni mai în vârstă, îmbrăcaţi în haine largi, bine croite, cu sumedenie de inele pe degete şi cu butoni la manşetă, cu peruci şi favoriţi negri ca smoala şi cu o distincţie afectată pe feţele lor cam buhăite, domni de care societatea bună se fereşte ca de ciumă. Printre chermesele noastre există desigur unele care se distingprintr-o ţinută ireproşabilă, bucurându-se de o reputaţie excelentă şi perfect justificată; dar şi omul cel mai prudent nu-i în stare să se apere în fiecarte minut de cărămida care, la un moment dat, i-ar cădea fără veste în cap de pe acoperişul casei vecine. O asemenea cărămidă era gata să cadă acum asupra publicului select care se adunase să asculte concertul fanfarei militare.

        Ca să treci din gară în rondul unde era instalată fanfara, trebuiau coborâte trei trepte. Ajuns aproape de aceste trepte, grupul se opri; niciunul dintre ei nu se putea hotărî să păşească înainte. Deodată una dintre femei se desprinse din grup şi coborî. Numai doi din suita ei îndrăzniră s-o urmeze: un domn între două vârste, cu înfăţişare destul de modestă; exteriorul lui era convenabil din toate punctele de vedere, dar părea dintre holteii aceia singuratici care nu cunosc niciodată pe nimeni şi nimeni nu-i cunoaşte; celălalt însoţitor al doamnei era jerpelit într-un hal fără de hal şi avea o figură cam dubioasă. În afară de aceştia doi, nimeni nu o mai însoţi pe doamna cea excentrică; totuşi, ea coborî scările fără să arunce o privire înapoi, ca şi cum îi era perfect egal dacă o urmează cineva sau nu. Continua să râdă şi să vorbească tare. Era îmbrăcată cu mult gust. Toaleta ei era foarte luxoasă, dar de o eleganţă cam extravagantă şi de aceea bătătoare la ochi. Trecu pe dinaintea fanfarei, îndreptându-se spre partea cealaltă a rondului, unde o caleaşca aştepta la marginea drumului.

        Mâşkin n-o mai văzuse pe ea de vreo trei luni şi mai bine. De când se întorsese la Petersburg, îşi propusese aproape în fiecare zi să-i facă o vizită, dar poate un presentiment ascuns îl împiedica. Cu teama în suflet încerca să-şi închipuie revederea lor, însă toate încercările lui rămâneau zadarnice. Asupra unui singur lucru nu avea nici o îndoială, că întâlnirea va fi penibilă. De multe ori, în timpul acestor şase luni, îşi aminti ce impresie produsese asupra lui chipul acestei femei când l-a contemplat pentru prima oară; dar şi atunci, văzut numai în fotografie, acest chip îi provocase o tulburare chinuitoare. Luna pe care o petrecuse în preajma Nastasiei Filippovna în provincie, având prilejui s-o vadă aproape zilnic, i-a lăsat amintiri amare, încât adesea prinţul ar fi vrut să le şteargă cu totul din memorie. Însăşi vederea chipului acestei femei îi pricinuia un sentiment profund răscolitor; în discuţia cu Rogojin, definise acest sentiment drept „o milă nemărginită” şi era adevărat. Privind numai portretul Nastasiei Filippovna, inima îi fu cuprinsă atunci de o dureroasă şi nesfârşită milă; senzaţia asta de compasiune sfâşietoare, soră cu suferinţa, pentru făptura aceasta nu-l mai părăsi niciodată, o avea şi acum vie în inima lui. Era poate şi mai puternică decât altădată. Totuşi, din cuvintele pe care i le spusese atunci lui Rogojin a lipsit ceva. Nu reuşise atunci să exprime exact ceea ce simţea; numai acum, în minutul acesta, când Nastasia Filippovna apăru deodată înaintea lui, înţelese, poate printr-un fel de intuiţie spontană, ce anume omisese în destăinuirile făcute lui Rogojin. Ar fi trebuit să adauge că în sentimentul acela de milă era amestecată şi spaima; da, spaimă! Acum, în minutul acesta, o simţea din plin – era convins, cu totul convins, pentruanumite motive pe care numai el le putea intui, că Nastasia Filippovna era dementă. Dacă, iubind o femeie mai mult ca orice pe lume sau presimţind posibilitatea unei asemenea iubiri, ai vedea-o deodată pusă în lanţuri, după nişte zăbrele de fier, sub paza unui gardian – ai avea o senzaţie asemănătoare cu aceea pe care prinţul Mâşkin o încerca în momentul acela.

        — Ce ai? Îl întrebă în şoaptă, grăbită, Agiaia, uitându-se spre el şi apucându-l cu naivitate de braţ.

        Prinţul întoarse capul, o privi şi, zărind în ochii ei negri o scânteiere tainică şi neînţeleasă pentru dânsul, încercă să-i zâmbească, dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi uitat de prezenţa tinerei fete, întoarse din nou ochii spre dreapta, urmărind cu privirea viziunea extraordinară care-l fascina. Nastasia Filippovna tocmai trecea prin faţa scaunelor ocupate de domnişoarele Epancin. În acel moment, Evgheni Pavlovici, cu multă volubilitate, îi povestea Aleksandrei Ivanovna ceva pesemne foarte comic şi interesant. Prinţul îşi aminti mai târziu că Aglaia se lăsase să-i scape în şoaptă: „Ce femeie…”

        Expresie vagă cu sensul rămas nespus în întregime, căci ea se stăpâni şi nu-şi mai isprăvi gândul; dar atât a fost de ajuns. Nastasia Filippovna, care trecea fără să bage pe nimeni în seamă, întoarse brusc capul spre scaunele ocupate de Epancini şi numai atunci păru că-l observă pe Evgheni Pavlovici.

        — Uite-l şi pe dumnealui! Exclamă ea, oprindu-se deodată. Ba îl cauţi cu lumânarea şi nu-i chip să-i dai de urmă, ba îl găseşti taman acolo unde nici nu te aştepţi… Te credeam acolo… la unchiul tău!

        Sângele năvăli în obrazul lui Evgheni Pavlovici. Îi aruncă Nastasiei Filippovna o privire furioasă, dar în aceeaşi clipă îşi întoarse ochii de la ea.

        — Ce? Nu ştii? N-a aflat încă nimic, închipuiţi-vă! S-a împuşcat! Azi-dimineaţă, unchiul tău şi-a zburat creierii! Eu am aflat abia pe la ora două, acum ştie aproape tot oraşul; se zice că i s-au găsit lipsă trei sute cincizeci de mii de ruble din banii statului, alţii zic c-ar fi cinci sute de mii. Şi eu care crezusem că o să te alegi cu o moştenire frumuşică de pe urma lui; când colo a risipit tot ce a avut. Era un crai şi jumătate, bătrânul… Ei, la revedere, bonne chance! Şi chiar n-ai de gând să te duci deloc pe acolo? Acum pricep de ce te-ai grăbit atâta să-ţi dai demisia, mare pişicher îmi eşti! Acum e limpede, ce mai! Ai ştiut totul dinainte; chiar şi despre asta sunt sigură că ai ştiut încă de ieri…

        Apostrofându-l cu atâta cinism pe Evgheni Pavlovici şi etalând intenţionat o pretinsă intimitate cu el, Nastasia Filippovna urmărea desigur un anumit scop; în privinţa aceasta nu mai putea fi nici o îndoială. Totuşi, Evgheni Pavlovici socotise că e mai bine să nu răspundă la această nouă provocare, hotărât să adopte o atitudine de totală ignorare a ei. Dar cuvintele tinerei femei l-au lovit ca un trăsnet; auzind de moartea unchiului său, se făcu galben ca ceara şi se întoarse spre Nastasia Filippovna. În momentul acela, LizavetaProkofievna se ridică ostentativ şi se depărta în grabă mare, urmată de toţi ai ei. Numai prinţul Lev Nikolaevici rămase pe loc, într-o poză nehotărâtă şi Evgheni Pavlovici, care nu se dezmeticise încă din buimăceală. Dar nu apucară Epancinii să facă douăzeci de paşi, când se produse un scandal monstru.

        Ofiţerul care vorbise adineauri cu Aglaia şi care era, se vede, un bun prieten de-al lui Evgheni Pavlovici se arătă indignat la culme;

        — Aici numai cravaşa poate să ajute, altfel n-ai cum s-o scoţi la capăt cu creatura asta! Spuse el cu glas destul de tare. (După cât se pare, era şi confidentul lui Evgheni Pavlovici.)

        Printr-o mişcare bruscă, Nastasia Filippovna se întoarse spre el. Ochii îi sclipiră cu lumini de fulgere; se repezi către un tânăr necunoscut, care se afla la doi paşi de dânsa şi care ţinea în mână o nuieluşă subţire de alun, i-o smulse şi îl lovi cu toată puterea peste obraz pe ofensatorul ei. Toate acestea se produseră într-o clipită… Scos din fire, ofiţerul se năpusti asupra Nastasiei Filippovna, care nu mai avea alături pe nimeni din suita ei; domnul între două vârste, cu înfăţişarea impunătoare, reuşise să se facă nevăzut între timp, iar domnul cu chef, retras mai la o parte, se prăpădea de râs. Un minut mai târziu, ar fi intervenit, desigur, poliţia; până atunci însă, Nastasia Filippovna ar fi păţit-o urât de tot dacă nu i-ar fi venit un ajutor neaşteptat: prinţul Mâşkin, care se oprise la doi paşi de dânsa, avu timpul să apuce pe la spate braţul ofiţerului, imobilizându-l. Căutând să-şi smulgă braţul din strânsoare, acesta l-a izbit cu atâta putere în piept, încât prinţul zbură la vreo trei paşi înapoi, prăbuşindu-se într-un scaun. Între timp, în ajutorul Nastasiei Filipovna săriră alţi doi apărători. În faţa ofiţerului se postă boxerul, autorul articolului bine cunoscut, ticluit la adresa prinţului şi membru activ în fosta bandă a lui Rogojin.

        — Keller! Fost locotenent, se recomandă el cu pompă. Dacă preferi forţa pumnului, căpitane, sunt la dispoziţia dumitale, voi ţine eu locul adversarei dumitale, substituind sexul frumos; cunosc toate tainele boxului englez. Ţine-ţi firea, căpitane: te compătimesc pentru jignirea de moarte pe care ai suferit-o, dar nu pot îngădui molestarea unei femei în public. Dacă însă recurgi la alte maniere decât aşa cum se cuvine unui domn bine crescut, ei bine, cred că înţelegi ce va urma, căpitane…

        Dar ofiţerul îşi venise în fire şi găsi discuţia de prisos. În momentul acela apăru din mulţime Rogojin şi, apucând iute braţul Nastasiei Filipovna, se îndepărtă cu ea. Rogojin părea zguduit de cele întâmplate, era palid şi tremura ca varga. Totuşi, târând-o pe Nastasia Fiiippovna după el, avu răgazul să-i râdă răutăcios în nas ofiţerului şi să-i şuiere printre dinţi cu acrul unui târgoveţ triumfător:

        — O înghiţişi, ai! Ţi-e botul plin de sânge, bă! Revenindu-şi complet şi dându-şi seama cu cine are de-a face, ofiţerul se întoarse către prinţ, care se ridicase între timp de pe scaun, şi-l întrebă politicos (având grijă să-şi acoperefaţa cu batista):

        — Prinţul Mâşkin, cu care am avut plăcerea să fac cunoştinţa adineauri?

        — Dar nu e în toate minţile! E dementă! Crede-mă! Articula prinţul cu voce spartă şi, într-un gest inconştient, îşi întinse spre ofiţer braţele tremurătoare.

        — Eu n-aş putea să mă laud, fireşte, cu astfel de informaţii; dar trebuie să ştiu neapărat numele dumneavoastră.

        Dădu din cap în semn de salut şi se îndepărtă. Poliţia apăru exact la cinci secunde după ce ultimii protagonişti ai scenei precedente dispăruseră. De altfel, tot scandalul n-a ţinut mai mult de două minute. Câţiva inşi din public se ridicară, preferând să plece de acolo, alţii se mulţumiră să-şi schimbe numai locul; pe unii i-a distrat grozav, iar cei mai mulţi şi-au arătat predilecţia pentru un asemenea spectacol, care se pretează copios la tot felul de comentarii şi la tradiţionala bârfa. Fanfara începu să cânte din nou. Prinţul porni să ajungă din urmă familia Epancin. Dacă, atunci când căzuse pe un scaun după gestul brutal al ofiţerului, i-ar fi venit în gând şi ar fi apucat să se uite la stânga, ar fi zărit-o, la douăzeci de paşi de locul acela, pe Aglaia, care, surdă la chemările mamei şi ale surorilor ei, se oprise ca să contemple scena scandaloasă. Prinţul Ş. alergă la dânsa şi o convinse, în sfârşit, să părăsească locul. Lizaveta Prokofievna reţinu un lucru în legătură cu asta: Aglaia era atât de tulburată, că nici nu auzise chemările lor. Dar nu trecură nici două minute după aceea şi, în clipa când intrau în parc, Aglaia spuse cu tonul ei obişnuit, nepăsător şi capricios:

        — Am vrut să văd cum se va sfârşi comedia.