III.

        Întâmplarea din parcul gării avu efectul unui trăsnet asupra mamei şi fiicelor, umplându-le inimile de spaimă. Cuprinsă de o tulburare puţin obişnuită, Lizaveta Prokofievna făcu drumul de întoarcere, cu fiicele ei, de la gară şi până acasă, aproape în fugă. După concepţiile şi principiile ei de viaţă, ceea ce se petrecuse era extrem de semnificativ şi, cu tot haosul care domnea în momentul acela în capul ei, anumite concluzii îşi făceau loc tot mai limpede şj mai precis în mintea ei agitată. De altfel şi ceilalţi înţelegeau, ca şi dânsa, că se întâmplase ceva foarte grav şi că, din fericire poate începea să se dezvăluie o taină ieşită cu totul din comun. Cu toate asigurările şi lămuririle pe care le dăduse prinţul Ş., nu mai rămânea nici o îndoială că Evgheni Pavlovici „s-a dat de gol”, era demascat şi surprins asupra faptului ca unul care „întreţinea relaţiicu acea creatură”…Aşa gândea nu numai Lizaveta Prokofievna, ci şi cele două fiice mai mari. Concluzia aceasta avu de fapt darul să complice şi mai mult enigma. Cu toate că Aleksandra şi Adelaida erau puţin supărate pe mama lor din cauza plecării aşa de grăbite, ce semăna cu o adevărată fugă, totuşi, în zăpăceala primului moment, ele s-au abţinut să-i pună vreo întrebare. Pe de altă parte, li se părea că sora lor, Aglaia Ivanovna, ştia poate mai mult în legătură cu chestiunea aceasta decât ele şi decât mama lor. Prinţul Ş. era şi el întunecat ca noaptea şi foarte îngândurat. Tot drumul înapoi Lizaveta Prokofievna nu-i adresă nici un cuvânt, iar el se pare că nici nu sesiză acest lucru. Adelaida încercă să-l tragă de limbă: „Despre ce fel de unchi era vorba adineauri şi ce s-a întâmplat la Petersburg?” îl întrebă ea. Drept răspuns, el mormăi cu o expresie acră ceva nedesluşit despre nişte informaţii şi că toate astea, fără îndoială, erau pure născociri. „Fireşte!” adăugă Adelaida şi-l lăsă în pace. Cât despre Aglaia, era perfect calmă şi nu făcu decât să observe în timpul drumului că mergeau prea repede. O singură dată îşi aruncă privirea înapoi şi-l zări pe prinţ grăbindu-se în urma lor. Constatând că face eforturi pentru a-şi zori pasul, fata zâmbi batjocoritor şi nu-şi mai întoarse capul spre el.

        Se apropiau de vilă când îl întâlniră pe Ivan Feodorovici care, de abia sosit de la Petersburg, ieşise în întâmpinarca familiei. Primul cuvânt al generalului fu să întrebe de Evgheni Pavlovici. Dar Lizaveta Prokofievna, al cărei chip luă o expresie ameninţătoare, trecu pe lângă el fără să-i răspundă şi fără măcar să-l onoreze cu o privire. Ochii fetelor şi ai prinţului Ş. îl făcură să înţeleagă că o furtună se dezlănţuise în familie. El însuşi, de altfel, părea frământat de o grijă puţin obişnuită. Îl apucă imediat pe prinţul Ş. de braţ şi-l reţinu un moment la intrarea în vilă, schimbând câteva cuvinte pe şoptite. Expresia de îngrijorare care li se citea pe faţă când se arătară apoi pe terasă şi se apropiară de Lizaveta Prokofievna lăsă să se ghicească că aflaseră noutăţi extraordinare. Încetul cu încetul, toată lumea se strânse sus, la Lizaveta Prokofievna, iar pe terasă nu rămase decât prinţul Lev Nikolaevici. Stând într-un colţ, părea că aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume; nici nu-i trecuse prin minte să se retragă văzând forfota ce domnea în casă; s-ar fi spus că uitase tot universul şi că era gata să stea aşa, oriunde o fi, la nesfârşit, fără să se urnească din loc. De sus răzbeau câteodată ecourile unei convorbiri foarte aprinse. Cât timp stătuse acolo? N-ar fi putut spune. Era târziu şi întunericul nopţii se lăsase, când Aglaia apăru deodată pe terasă. Părea liniştită, cu toate că puţin cam palidă. Zărindu-l pe prinţ „fără să se fi aşteptat, bineînţeles” să-l găsească acolo, pe scaun, într-un colţ, tânăra fată zâmbi cu nedumerire.

        — Ce faci dumneata aici? Întrebă ea, apropiindu-se de dânsul. Ruşinat, prinţul bâibâi un răspuns încurcat şi sări repede în picioare; dar cum Aglaia dădu să se aşeze alături, îşi reluă şi el locul. Ea îl privi cu atenţie, apoi se uită maşinal pe fereastră, pe urmă îşi întoarse iar privirea asupra lui. „Poate că-i vine să râdă, gândi prinţul, dar nu, ar fi râs negreşit, dacă avea poftă.”

        — Poate ai vrea să iei un ceai? Spun să-ţi aducă, zise ea după o tăcere.

        — N-nu… Nu ştiu…

        — Cum să nu ştii asta? Ah, da, ascultă, dacă cineva te-ar provoca la duel, ce-ai face? Chiar adineauri voiam să-ţi pun această întrebare.

        — Dar… Cine… doar n-o să mă provoace nimeni.

        — Şi totuşi, dacă te-ar provoca? Ţi-ar fi tare frică?

        — Cred că da… Mi-ar fi frică.

        — Adevărat? Aşadar eşti un laş?

        — N-nu, asta poate-i prea mult, răspunse prinţul şi, mai reflectând puţin, adăugă cu un zâmbet: laş e acela care se teme şi fuge: acela însă care se teme, dar nu fuge, nu este tocmai un laş.

        — Dumneata n-ai fugi?

        — Poate că nu, spuse el, înveselit în cele din urmă de întrebările Aglaiei.

        — Eu, cu toate că sunt femeie, n-aş fugi în nici un caz, observă ea cu un aer jignit parcă la ideea că cineva ar putea să pună la îndoială curajul ei. De altfel, am impresia că vrei să-ţi baţi joc de mine şi pozezi, după obiceiul dumitale, ca să pari mai interesant; spune-mi, de obicei se trage de la doisprezece paşi? Câteodată chiar de la zece, nu-i aşa? Asta înseamnă precis ori să fii omorât, ori cel puţin rănit, nu-i aşa?

        — În dueluri, mi se pare că rareori se întâmplă să nimereşti la ţintă.

        — Rareori, zici? Dar Puşkin n-a fost omorât în duel?

        — Poate din întâmplare.

        — N-a fost deloc o întâmplare; era un duel pe viaţă şi pe moarte şi a fost ucis.

        — Glonţul l-a atins aşa de jos, încât se poate presupune că d'Anthes ochise mai sus, la piept sau la cap; nimeni nu trage însă aşa cum a nimerit glonţul în cazul acesta; prin urmare, cel mai plauzibil e că glonţul l-a lovit şi l-a omorât pe Puşkin din întâmplare, dintr-o mişcare greşită a trăgătorului, altfel nu nimerea aşa. Mi-au spus-o oameni competenţi.

        — Iar mie, un soldat cu care am vorbit odată mi-a spus că după regulamentul lor militar trăgătorii trebuie să ţintească pe la mijlocul omului. Aşa că nici la piept şi nici la cap, ci drept în mijlocul omului. Chiar asta e expresia. Mai târziu l-am întrebat pe un ofiţer şi el mi-a confirmat cele spuse de soldat, precizând că aşa prevede regulamentul.

        — Aşa trebuie să fie, pentru că se trage de la distanţă mare.

        — Dumneata ştii să tragi cu arma?

        — N-am tras niciodată.

        — Se poate să nu ştii măcar să încarci un pistol?

        — Nu ştiu. Adică, îmi dau seama cam în ce fel se face, dar n-am încercat niciodată s-o fac personal.

        — Atunci e ca şi cum n-ai şti, căci pentru aşa ceva se cere practică! Ascultă şi ţine minte: în primul rând, să-ţi cumperi pulbere de calitate bună, care să nu fie umedă (se zice că trebuie să fie neapărat foarte uscată şi în nici un caz jilavă) şi totodată trebuie să fie şi foarte fină, vezi să ceri din cea fină – pentru pistol – şi nu din aceea care serveşte pentru încărcat tunurile. Cât despre gloanţe, se pare că fiecare şi le toarnă singur. Ai pistoale?

        — Nu şi nici n-am nevoie, răspunse prinţul râzând.

        — Nu vorbi prostii! Să-ţi cumperi neapărat unul şi de bună calitate; cele franţuzeşti sau englezeşti sunt cele mai bune, se spune. Pe urmă, iei pulbere, cât intră într-un degetar sau în două şi torni în pistol. Chiar dacă e ceva mai mult, nu strică. Astupă apoi cu câlţi (aşa se spune, că neapărat trebuie să bagi câlţi), fără asta, cică, nu merge; câlţii se pot găsi uşor: dintr-o saltea sau dintr-o uşă, căci sunt şi uşi căptuşite cu câlţi. Pe urmă, după ce ai îndesat câlţii, introduci şi glonţul, auzi? Glonţul la urmă, iar mai întâi pulberea, altfel nu ia foc. De ce râzi? Ţin neapărat ca dumneata să faci în fiecare zi exerciţii de tragere cu pistolul şi să înveţi să nimereşti la ţintă. Ne-am înţeles?

        Prinţul nu mai putea de râs. Iar Aglaia, de necaz, bătu nervoasă din picior. Aerul ei grav într-o asemenea conversaţie îl puse totuşi pe gânduri. Un glas lăuntric îi şoptea parcă tot timpul că ar trebui să se intereseze, să întrebe de ceva, în orice caz să afle unele lucruri mult mai serioase decât cum se încarcă un pistol. Dar totul îi zburase din minte; nu mai ştia nimic decât că ea stătea în faţa lui şi că el poate s-o privească. Orice i-ar fi spus, în acel moment, îi era aproape egal.

        De sus, din salonul soţiei sale, coborî pe terasă Ivan Feodorovici, care pleca undeva, cu un aer posac, trădând îngrijorare şi în acelaşi timp hotărârea de a acţiona.

        — Dumneata erai, Lev Nicolaevici… Şi unde aveai de gând să te duci acum? Întrebă el, cu toate că Lev Nicolaevici nici nu se gândea să se mişte de la locul iui. Vino cu mine, vreau să-ţi spun două vorbe.

        — La revedere, spuse Aglaia, întinzându-i mâna.

        Întunericul care învăluia terasa nu-i permise prinţului să vadă bine, în momentul acela, chipul tinerei fete. Abia câteva clipe după aceea, ajungând la poarta vilei, roşi deodată şi-şi strânse cu putere palma dreaptă.

        S-a potrivit să aibă acelaşi drum. Dar nu cu prinţul Mâşkin avea treabă lvan Feodorovici; cu tot timpul înaintat, se grăbea să se întâlnească cu cineva pentru a discuta o chestiune importantă. Până una alta însă, avându-l la îndemână pe prinţ, se apucă să-i povestească ceva cu multă febrilitate, vorbind repede şi destul de incoerent. De câteva ori a pomenit numele Lizavetei Prokofievna. Dacă prinţul ar fi fost în stare să-şi concentreze atenţia în momentul acela, s-ar fi dumerit poate că lvan Feodorovici dorea să afle şi el ceva sau, mai bine zis, să-l întrebe pe faţă şi fără înconjur, dar că nu izbutea nicicum să atingă miezul lucrurilor. Spre ruşinea lui, Mâşkin era aşa de distrat, că la început nici nu auzea ce-i spune generalul şi abia când acesta se opri în faţa lui, aşteptând răspuns la o întrebare arzătoare, prinţul fu nevoit să-i mărturisească că n-a înţeles nimic.

        Generalul ridică din umeri.

        — Aţi devenit cu toţii nişte oameni foarte ciudaţi, se porni el din nou să peroreze. Îţi spun că nu pricep deloc ideile şi frica Lizavetei Prokofievna. A făcut o criză de nervi, plânge şi spune mereu că am ajuns de râsul lumii, că suntem dezonoraţi. Dar cum anume? Prin ce? Când şi pentru ce? Într-adevăr, am greşit (o recunosc), am o mare vină, dar, în sfârşit, poliţia ar putea s-o mai domolească pe această… Femeie turbulentă (care, pe deasupra, are şi purtări indecente); chiar am de gând să mă duc astăzi să previn pe cine trebuie. Totul se poate aranja fără zgomot, cu delicateţe, amabil chiar şi, mai ales, fără scandal. Admit de asemenea că viitorul e aducător de surprize şi că în prezent chiar există multe lucruri nelămurite; e la mijloc şi o intrigă; dar dacă aici nu se ştie nimic, nici dincolo nu sunt în stare să-ţi explice ceva; dacă n-am auzit eu, n-ai auzit tu, n-a auzit altul, nici al cincilea n-a auzit nimic, atunci cine, mă rog, a auzit ceva, ai putea să-mi spui, mă rog? Ce explicaţie s-ar putea găsi în cazul acesta decât aceea că în realitate o bună parte din toată tărăşenia asta nu e decât produsul închipuirii, un miraj, cum ar fi de pildă, lumina lunii… Sau alte năluciri.

        — Ea nu e în toate minţile! E o smintită! Îngână prinţul, care-şi reaminti deodată cu durere toate câte s-au petrecut în ultimul timp.

        — Vorbeşti de aia? Şi pe mine mă bătea cam acelaşi gând şi cu el adormeam liniştit. Dar acum, văd că ceilalţi judecă mai bine şi nu mai sunt dispus să cred în nebunie. E o femeie zvăpăiată, ce-i drept şi nu numai că nu-i nebună, ci e chiar foarte isteaţă şi subtilă. Figura pe care a făcut-o astăzi, amestecându-l pe Kapiton Alekseici, o dovedeşte cu prisosinţă. A procedat ca o şantajistă sau, cel puţin, ca o iezuită, urmărind un scop precis.

        — Care Kapiton Alekseici?

        — Of, Doamne-Dumnezeule, Lev Nicolaici, nu eşti deloc atent la ceea ce-ţi vorbesc. De aici am pornit discuţia, vorbindu-ţi de Kapiton Alekseici; sunt uluit şi atât de emoţionat, că şi acum îmi tremură mâinile şi picioarele. În legăturăcu asta am zăbovit azi la Petersburg, Kapiton Alekseici Radomski, unchiul lui Evgheni Pavlovici…

        — Ei! Strigă prinţul.

        — Şi-a tras un glonţ de revolver în cap azi-dimineaţă, la ora şapte. Un bătrân onorabil, la şaptezeci de ani, respectat de toată lumea, un epicurian – exact cum a spus ea – a avut o lipsă de bani şi încă o sumă foarte mare, foarte importantă!

        — Dar de unde a putut ea să…?

        — Să ştie asta? Ha-ha! Păi, în jurul ei, de îndată ce-a venit aici, s-a format un adevărat stat-major. Ştii ce personaje o vizitează acum şi-i solicită „cinstea de a o cunoaşte”…Nimic mai simplu ca vreunul dintre aceşti amatori s-o fi informat, căci vestea asta a făcut ocolul oraşului şi o ştie tot Petersburgul, ba şi jumătate din Pavlovsk, dacă nu tot Pavlovskul, e la curent. Dar ce observaţie subtilă a făcut ea, după cum mi s-a relatat, cu privire la uniformă, adică la faptul că Evgheni Pavlâci a avut grijă să-şi dea din timp demisia din armată! Ce aluzie diabolică! Nu, asta nu mai poate fi socotită nebunie. Eu, bineînţeles, refuz să cred că Evgheni Pavlâci ar fi putut să ştie dinainte cu precizie că se va produce catastrofa, cu alte cuvinte că în ziua de… la ora şapte etc. Ar fi putut să prevadă însă toate astea. Iar eu, noi toţi şi prinţul Ş. făceam socoteala că va moşteni de pe urma lui o avere bunicică! Groaznic! Groaznic!

        De altfel, te rog să nu mă înţelegi greşit; eu nu-l învinuiesc pe Evgheni Pavlâci cu nimic, aşa cum ţi-am explicat şi totuşi mi se pare foarte ciudat, suspect. Prinţul Ş. e pur şi simplu consternat. Totul s-a întâmplat într-un chip atât de straniu.

        — Dar ce anume îţi pare suspect în comportarea lui Evgheni Pavlâci?

        — Absolut nimic! A avut o purtare ireproşabilă. De altfel, nici nu intenţionam să fac vreo aluzie. Averea lui personală este, probabil, intactă. Lizaveta Prokofievna, bineînţeles, nici nu vrea să audă… Mai neplăcute sunt însă toate catastrofele astea familiale sau, mai bine zis, toate mizeriile astea că nici nu ştiu cum să le mai numesc… Eşti de fapt un prieten al casei noastre, Lev Nicolaici! Ei bine, închipuieşte-ţi că Evgheni Pavlâci, după cum aflu acum, deşi nu prea sunt convins, cică i-ar fi făcut Aglaiei declaraţie şi cerere oficială în căsătorie încă de acum o lună şi că ar fi primit un refuz categoric.

        — Nu se poate! Strigă prinţul cu însufleţire.

        — Te pomeneşti că ştii ceva în privinţa asta? Îl bănui generalul, a cărui uimire fu aşa de mare, încât rămase ţintuit locului. Vezi, dragul meu, poate am greşit destăinuindu-ţi toate aceste taine, dar am făcut-o pentru că… Pot să ţi-o spun… Pentru că eşti aşa cum eşti… Poate că într-adevăr ştii ceva deosebit?

        — Nu ştiu nimic… cu privire la Evgheni Pavlâci, mormăi prinţul.

        — Nici eu! Pe mine… Prietene, văd că vor să mă îngroape, să mă bage în pământ de viu, nu se gândesc că situaţia aceasta e penibilă pentru un bărbat şi că n-o să mai pot suporta. Adineauri a fost o scenă înspăimântătoare! Îţi vorbesc ca unui fiu. Cel mai grozav e că Aglaia parcă îşi bate joc de maică-sa. Faptul că acum o lună a avut o explicaţie cu Evgheni Pavlâci şi l-a refuzat categoric îl ştiu de la surorile ei şi mai mult ca o presupunere de-a lor… Foarte întemeiată de altfel. Dar e o fiinţă atât de voluntară şi poznaşă, încât nici n-ai crede dacă m-aş apuca să-ţi povestesc toate câte le face. E dotată cu însuşiri strălucite, are o inimă bună şi generoasă, o inteligenţă vie, sclipitoare – ştiu, dar e tot pe atât de capricioasă, ironică, într-un cuvânt are un caracter infernal, unde mai pui că e plină de tot felul de trăsnăi fanteziste. Adineauri şi-a râs în faţă de maică-sa, de surori şi de prinţul Ş.; de mine nici nu mai vorbesc, rar când mă cruţă cu ironiile ei, dar eu, ştii, o iubesc; îmi place să-şi bată joc de mine şi mi se pare că din cauza asta drăcuşorul ăsta ţine la mine în mod deosebit, adică mă iubeşte mai mult decât pe ceilalţi. Pun rămăşag că nici pe tine nu te-a cruţat. V-am găsit acum stând de vorbă împreună după furtuna care s-a dezlănţuit adineauri, sus; stătea lângă dumneata, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Prinţul roşi îngrozitor şi-şi strânse palma dreaptă, dar tăcu.

        — Dragul meu, scumpul meu Lev Nikolaici! Izbucni deodată generalul cu multă emfază, eu… Şi chiar Lizaveta Prokofievna (care, de altfel, a început acum iar să te facă de două parale, iar o dată cu tine m-a băgat şi pe mine în aceeaşi oală, numai că nu înţeleg cu ce am păcătuit), noi te iubim totuşi, te iubim sincer şi te apreciem în ciuda tuturor, adică în ciuda tuturor aparenţelor. Dar, spune, dragă prietene, spune şi tu, ce enigmă de nedezlegat şi ce ciudă te apucă când o auzi pe drăcoaica asta de fată spunând cu sânge rece (căci stătea în faţa mamei sale cu un aer de total dispreţ faţă de toate întrebările noastre şi mai ales ale mele, pentru că, dracu' să mă ia, am făcut prostia s-o iau pe un ton sever, ştii, în calitate de cap al familiei), s-o auzi, zic, pe drăcoaica asta spunând nepăsător şi cu zâmbetul pe buze că această „smintită” (s-a exprimat întocmai aşa şi mă surprinde că vă potriviţi atât de bine la vorbă: „cum de n-aţi fost în stare, zice, să vă dumiriţi până acum), că această smintită „şi-a pus în gând cu tot dinadinsul să mă mărite cu prinţul Lev Nikolaici şi de aceea vrea să-l compromită în ochii noştri şi să-l îndepărteze pe Evgheni Pavlâci”…Atât ne-a spus; fără nici o altă explicaţie, apoi s-a pornit pe hohote de râs şi a plecat trântind uşa, iar noi am rămas cu gura căscată. Pe urmă am aflat ce s-a petrecut între voi mai adineauri… Şi. Şi. Ascultă, dragă prinţe, te ştiu că nu eşti un om susceptibil şi că judeci foarte sănătos, te rog însă… Să nu te superi; crede-mă, ea îşi bate joc de tine. Râde de tine ca un copil şi de aceea nu trebuie să te superi, dar ăsta-i adevărul. Să nu-ţi închipui nimic – se distrează pe socoteala ta ca şi a pe noastră, ne duce de nas pe toţi, ca să se amuze. Ei, acum la revedere! Tu ştii doar că ne eşti drag şi cât de sincer ţinem la tine! Nimic nu ne va putea schimba, nicicând. Dar. Eu trebuie s-o iau pe aici; la revedere, dar! Ce să spun, rar mi s-a întâmplat să mă simt aşa de prost ca acum… Grozavă vilegiatură, n-am ce zice!

        Rămas singur la o răscruce, prinţul se uită în jur, trecu repede strada şi se apropie de o vilă până în dreptul unei ferestre luminate apoi desfăcu o bucăţică de hârtie pe care-o ţinuse strâns în mâna dreaptă, în tot timpul conversaţiei cu generalul, şi, profitând de o slabă rază de lumină, citi ceea ce urmează:

        Mâine, la ora şapte dimineaţa, voi fi în parc şi te voi aştepta pe banca verde. Vreau să-ţi vorbesc într-o chestiune foarte importantă şi care te priveşte personal.

        P. S. Sper că n-ai să arăţi biletul acesta nimănui. Cu părere de rău, mă văd nevoită să-ţi fac această recomandare, dar m-am gândit că nu e deloc de prisos şi ţi-o scriu roşind pentru caracterul dumitale ridicol.

        P. P. SS. Banca verde despre care e vorba e aceea pe care ţi-am arătat-o mai adineauri. Cu atât mai ruşinos pentru dumneata că mă simt nevoită să precizez şi acest amănunt!

        Biletul fusese scris în grabă şi prost împăturit, fără îndoială chiar în momentul când Aglaia era gata să coboare pe terasă. Cuprins de o tulburare de nedescris, care aducea a groază, prinţul se îndepărtă de la fereastră cu graba unui hoţ surprins asupra faptului; dar în mişcarea aceasta bruscă se ciocni de cineva care răsări pe neaşteptate din spatele lui.

        — Eram pe urmele dumitale, prinţe, spuse domnul.

        — Dumneata eşti, Keller? Se miră nespus Mâşkin.

        — Te caut, prinţe. Te-am aşteptat în dreptul vilei Epancinilor; bineînţeles, nu puteam să intru. Te-am urmărit pas cu pas după ce ai ieşit cu generalul. Îţi stau la dispoziţie, prinţe. Sunt gata să fac orice sacrificiu şi, la nevoie, să-mi dau viaţa pentru dumneata.

        — Dar… Pentru ce?

        — Păi, vei fi negreşit provocat la duel. Locotenentul acela, Molovţov, îl cunosc eu, adică nu-l cunosc personal… Nu va suporta insulta. Pe noi ceilalţi, pe Rogojin şi pe mine, e dispus, fireşte, să ne considere ca pe nişte lepădături şi poate nu fără temei; prin urmare, numai de la dumneata poate să ceară socoteală. Va trebui să plăteşti oalele sparte, prinţe. S-a şi informat asupra dumitale, după cum am aflat şi mâine, cu siguranţă, unul dintre prietenii lui va veni să te viziteze, dacă nu cumva te aşteaptă chiar şi acum la dumneata acasă. Dacă-mi faci cinstea să mă alegi ca martor, sunt gata să risc orice pentru dumneata; de asta te căutam, prinţe.

        — Aşadar şi dumneata vii să-mi vorbeşti de duel! Şi prinţul izbucni într-un râs nestăvilit, spre marea surprindere a lui Keller, care, neştiind încă dacă propunerea lui va fi sau nu acceptată, stătea ca pe ghimpi; şi de aceea se simţi oarecum ofensat de ilaritatea prinţului.

        — Nu uita, totuşi, prinţe, că l-ai apucat de braţ şi un om cu simţul demnităţii cu greu ar suporta o asemenea jignire, mai ales în public.

        — Dar el mi-a dat un brânci în piept! Strigă râzând prinţul. N-avem de ce să ne batem! Am să-i cer scuze şi atâta tot! Dacă trebuie să ne batem totuşi, fie şi aşa, ne vom bate! Îl las să tragă; chiar aş dori acum aşa ceva. Ha! Ha! Ha! Unde mai pui că am învăţat să încarc pistolul. Dumneata ştii să încarci un pistol, Keller? Mai întâi faci rost de pulbere, trebuie să fie neapărat uscată şi cu bobul mărunt şi nu ca aceea cu care se încarcă tunurile. Pui mai întâi pulberea, scoţi apoi de undeva din căptuşeala uşii câlţi şi pe urmă bagi glonţul, pentru că, dacă bagi mai întâi glonţul şi pe urmă pui pulberea, nu ia foc. Auzi, Keller? Nu ia foc! Ha, ha, ha! Nu-i o explicaţie grozavă, frate Keller? Ah, Keller, îmi vine să te îmbrăţişez şi să te sărut! Ha, ha, ha! Mi-a plăcut grozav cum ai răsărit atunci deodată în faţa lui! Vino într-o zi pe la mine, să bem şampanie. Să ne îmbătăm cu toţii! Ştii tu că am douăsprezece sticle de şampanie în pivniţa lui Lebedcv? Mi le-a vândut alaltăieri, chiar a doua zi după ce-am sosit la vila lui., E de ocazie”, mi-a spus şi i le-am cumpărat pe toate! Îi chem pe toţi, întreaga gloată! Ai de gând să dormi în noaptea asta?

        — Ca de obicei, prinţe.

        — Ei bine, îţi doresc tot felul de vise plăcute! Ha, ha, ha!

        Prinţul trecu şoseaua şi dispăru în parc, lăsându-l pe Kcller cam nedumerit şi mai ales intrigat. Nu-l mai văzuse niciodată pe prinţ într-o dispoziţie atât de curioasă şi nu şi l-ar fi închipuit în starea aceasta.

        „O fi având febră, pentru că-i o fire nervoasă şi toate astea l-au influenţat, dar, bineînţeles, n-o să dea înapoi. Uite, oameni de teapa lui nu-s deloc fricoşi, zău aşa!” gândea Keller. „Hm! Şampanie! E o noutate interesantă totuşi. Douăsprezece sticle; o duzină; nimic de zis, o garnizoană redutabilă. Dar pun rămăşag că Lebedev a primit şampania asta drept gaj pentru vreun împrumut urgent. Hm… la urma urmei, e un tip destul de simpatic prinţul acesta; îmi plac, zău, de-alde ăştia; dar nu trebuie pierdut timpul şi… Dacă e vorba de şampanie, ar fi, cred, tocmai momentul…”

        Prinţul se afla într-adevăr într-o stare de surescitare de nedescris. Rătăci în neştire multă vreme prin parc şi, în sfârşit, „se trezi” străbătând o alee. În subconştientul lui rămăsese întipărit că făcuse până acum de vreo treizeci sau patruzeci de ori drumul dus-întors între o bancă mică şi un copac bătrân, înalt şi stufos, pe parcursul aproximativ a o sută de paşi. La ce anume s-a gândit în timpul plimbării acesteia, care ţinuse cel puţin un ceas, nu şi-ar fi putut aminti, chiar dacă ar fi vrut şi oricât s-ar fi străduit. De altfel, se surprinse cu o idee care-l făcu să râdă în hohote; şi cu toate că nu era nimic de râs, îi venea totuşi mereu să râdă. Îşi spuse că ipoteza unui duel putea să încolţească nu numai în capul lui Keller şi că sfaturile acelea asupra felului cum se încarcă un pistol puteau de asemenea să nu fi venit cu totul întâmplător. „Curios! Se opriel deodată, străfulgerat de un nou gând; adineauri, când a coborât pe terasă şi m-a găsit stând într-un colţ, ea a părut foarte mirată că mă vede acolo, a râs şi m-a întrebat dacă doresc ceai; or, chiar în momentul acela avea în mână biletul acesta, ceea ce înseamnă că era convinsă că mă găseşte pe terasă; pentru ce atunci s-a arătat atât de surprinsă? Ha, ha, ha!”

        Scoase biletul din buzunar şi-l duse ia buze, dar se opri brusc şi rămase gânditor. „Ciudat! Foarte ciudat!” îşi spuse el după un minut, copleşit de o inexplicabilă tristeţe: în momentele lui de bucurie intensă, simţea întotdeauna şi fără motiv, o tristeţe nelămurită. Privi cu atenţie în jurul lui şi se întrebă cum de ajunsese acolo; se simţea sfârşit de oboseală şi, abătându-se spre bancă, se aşeză. Pretutindeni domnea o tăcere adâncă. Muzica din pavilionul gării încetase. În parc se pare că nu mai era nimeni la ora aceea târzie. Trecută probabil de unsprezece şi jumătate. Era o noapte liniştită, caldă şi neobişnuit de luminoasă, una dintre feericele nopţi albe petersburgheze de pe la începutul lunii iunie; dar în bătrânul parc şi mai cu seamă pe aleea aceea umbrită de frunzişul copacilor, întunericul îşi pusese stăpânirea.

        Dacă în momentul acela cineva i-ar fi spus că e îndrăgostit, că iubeşte cu pasiune, ar fi respins gândul cu mirare, poate chiar cu indignare. Şi dacă acel cineva ar mai fi adăugat că biletul de la Aglaia era o scrisoare de dragoste, prin care tânăra fată îi fixa o întâlnire amoroasă, el ar fi intrat în pământ de ruşine şi, cine ştie, poate că l-ar fi provocat la duel pe omul acela. Era foarte sincer; n-avusese niciodată îndoieli în privinţa asta şi niciodată nu admisese vreun echivoc, vreo idee „cu dublu înţeles” asupra unei eventuale iubiri din partea tinerei fete faţă de el, respingând totodată posibilitatea unui asemenea sentiment din partea lui pentru această fiinţă. Însăşi ipoteza că ea ar putea să îndrăgească „un om ca el” i-ar fi părut monstruoasă. Îşi spunea că din partea ei nu putea fi decât o cochetărie, un joc de ştrengăriţa, dacă e de presupus că într-adevăr ar fi ceva la mijloc; dar el se arăta prea indiferent faţă de ştrengăria aceasta, găsind-o absolut firească şi explicabilă; fapt este că era absorbit de alte gânduri, de alte griji. Când generalul, în tulburarea lui, lăsase să se înţeleagă adineauri că Aglaia îşi bate joc de toată lumea şi în special de el, de Lev Nikolacvici, prinţul îi dădu crezare şi nu se simţi deloc jignit, socotind că e cât se poate de firesc. Ceea ce îl preocupa acum era gândul că mâine dimineaţă o va revedea, va sta alături de ea pe banca cea verde, o va auzi spunând cum se încarcă un pistol şi o va contempla. Nici nu-i mai trebuia altceva. Puse, în treacăt doar şi întrebarea ce anume voia dânsa să-i comunice într-o chestiune importantă şi care-l privea pe el personal. Nici un moment nu puse la îndoială faptul că o asemenea „chestiune importantă” n-ar fi de domeniul realităţii, dar problema în sine nu-l interesa aproape deloc, încât nici nu simţea nevoia să se frământe.

        Un zgomot uşor de paşi pe nisip îl făcu să ridice capul. Un om ale cărui trăsături erau greu de desluşit în întuneric, se aşeză alături pe bancă. Prinţul se trase deodată spre nou-venit şi recunoscu în el chipul palid al lui Rogojin.

        — Mi-am închipuit eu că rătăceşti pe undeva pe aici şi, după cum vezi, n-a trebuit să te caut prea mult, strecură Rogojin printre dinţi.

        Pentru prima oară se revedeau de la întâlnirea lor din coridorul hotelului. Surprins de această apariţie neaşteptată, prinţul nu-şi putu aduna gândurile câtva timp şi o senzaţie dureroasă i se trezi în inimă. Rogojin, bineînţeles, ghici impresia pe care o produse prezenţa lui; cu toate că se cam încurca şi era confuz şi la început părea că vorbeşte cu un aer voit degajat, curând însă prinţul se convinse că nu exista nimic forţat în el şi nici urmă de cine ştie ce mare jenă; şi chiar dacă se mai simţea o oarecare nesiguranţă în gesturi sau în vorbă, era mai mult o impresie de suprafaţă, căci, în adâncul sufletului, omul acesta nu era în stare să se schimbe.

        — Cum m-ai… Descoperit aici? Întrebă prinţul, ca să spună ceva.

        — Keller m-a îndrumat (am trecut şi pe la tine pe-acasă); mi-a spus că te-a văzut plimbându-te prin parc; „nici că se putea altfel”, mi-am zis.

        — Ce vrei să spui cu acest „altfel”? Întrebă prinţul, pus în gardă de tâlcul ascuns al ultimelor cuvinte. Rogojin surâse cu înţeles, dar nu dădu nici o explicaţie.

        — Am primit scrisoarea ta, Lev Nikolaici; toate astea nu mai au nici un rost… Nu-ţi mai pierde timpul!… Acum vin din partea ei; vrea să te vadă cu orice preţ, ca să-ţi spună ceva urgent. Te-a rugat să vii chiar astăzi.

        — Am să vin mâine. Acum mă întorc acasă; vrei să vii cu mine?

        — La ce bun? Ţi-am spus doar ce-aveam de spus; şi acum, adio.

        — Chiar nu vrei să vii deloc? Întrebă prinţul cu blândeţe.

        — Ce om ciudat eşti tu, Lev Nicolaici; stau şi mă mir, uitându-mă la tine, zise Rogojin schiţând un zâmbet plin de răutate.

        — Ce vrei să spui cu asta? Ce motiv ai să mă urăşti aşa? Se înfierbântă Mâşkin, stăpânit de un sentiment de amărăciune. Ştii bine că toate bănuielile tale s-au dovedit a fi neîntemeiate. De altfel mă temeam că ura ta mai ţine încă şi ştii pentru ce? Pentru aceea că ai vrut să-mi iei viaţa; ura ta de aici se trage. Îţi spun că-l am în minte numai pe acel Parfion Rogojin cu care m-am înfrăţit zilele trecute schimbând crucile; ţi-am scris despre asta şi în scrisoarea mea de ieri, ca să nu te mai gândeşti la toate scornelile tale. De ce te îndepărtezi de mine? Pentru ce-ţi retragi mâna? Îţi spun că privesc tot ce s-a petrecut atunci ca un fel de nebunie; ştiu foarte bine în ce hal erai în ziua aceea. Ce ţi-ai închipuit nu exista şi nici nu putea să existe. Deci, pentru ce ar mai dăinui duşmănia între noi?

        — Ce duşmănie poţi avea tu! Râse neîncrezător Rogojin la înflăcăratele cuvinte ale prinţului. Se retrăsese, într-adevăr, la doi paşi de dânsul şi-şi fereamâinile. Nici nu are rost să mai vin de-acum înainte la tine, Lev Nikolaici, adăugă el hotărât ca pentru a încheia discuţia.

        — Până într-atât mă urăşti?

        — Nu te iubesc, Lev Nikolaici şi atunci la ce bun să vin la tine? Ei, prinţe, eşti ca un copil căruia, orice i-ai face, vrea să-i dai o jucărie; mai departe nu pricepe nimic. La fel mi-ai scris cum mi-ai vorbit acum şi parcă nu te cred? În fiecare cuvânt al tău cred, ştiu că nu m-ai înşelat şi nici n-ai să mă înşeli vreodată şi cu toate astea tot nu te iubesc. Îmi scrii că ai uitat totul, că singurul Rogojin rămas în amintirea ta e acela cu care te-ai înfrăţit şi nu cel care a ridicat cuţitul asupra ta. Ce ştii tu însă de sentimentele mele? (Rogojin râse din nou batjocoritor.) Poate că, de atunci, nu m-a încercat nici măcar un singur gând de căinţă pentru ceea ce-am tăcut, iar tu îmi şi trimiţi iertarea ta frăţească! Sau poate că în seara aceea m-am gândit la cu totul altceva. Cât despre asta…

        — Nici nu ţi-ai adus aminte! Isprăvi prinţul. Sunt sigur! Pun rămăşag că de îndată ai luat trenul spre Pavlovsk, că, ajuns aici, te-ai dus în parc şi toată scara n-ai încetat s-o urmăreşti prin mulţime, întocmai ca astăzi. Şi crezi că m-ai uluit cu asta? Păi, dacă n-ai fi fost atunci într-o asemenea stare, când un singur gând pusese stăpânire pe tine, poate că nici n-ai fi ridicat cuţitul asupra mea încă din dimineaţa acelei zile, privindu-te, am presimţit totul; ştii cum erai atunci? Ideea în sine a început să mă frământe când ne-am schimbat crucile. Pentru ce m-ai dus atunci la bătrâna ta mamă? Gândeai că numai aşa ai să te poţi împotrivi ţie însuţi, că mâna ta nu se va ridica, nu-i aşa? Cu siguranţă că ai făcut-o fără să te gândeşti, mânat de instinct, după cum tot instinctiv m-am îndoit şi eu… Amândoi am avut acelaşi gând, aceeaşi senzaţie în clipa aceea. Dacă atunci n-ai fi ridicat mâna asupra mea (pe care Dumnezeu ţi-a oprit-o), cât de vinovat m-aş fi simţit acum, în faţa ta, pentru că te bănuisem! (Nu te mai încrunta. Şi de ce râzi, mă rog?) „Nici un gând de căinţă!” Chiar dac-ai vrea să te căieşti, n-ai fi în stare, fiindcă mă şi urăşti. Şi în zadar aş fi în faţa ta nevinovat ca un înger, tot nu vei putea să mă suferi, cât timp vei crede că nu pe tine, ci pe mine mă iubeşte ea. Dar iată, Parfion, părerea mea, la care am ajuns în aceste opt zile, am să ţi-o spun: ştii tu că acum ea te iubeşte poate mai mult decât pe oricine altul? Mai mult; cu cât te chinuieşte mai tare, cu atât te iubeşte mai mult. Ea nu ţi-o spune, dar trebuie să ştii s-o ghiceşti. Pentru ce, la urma urmei, s-ar simţi obligată să meargă după tine? Într-o zi, ţi-o va mărturisi ea singură. Sunt femei care vor să fie iubite în aşa fel şi ea e dintr-acelea. Caracterul şi dragostea ta trebuie s-o impresioneze! Ştii tu că femeia e în stare să-l chinuiască pe bărbat până îi scoate sufletul cu răutăţile, nazurile şi ironiile ei, fără să simtă vreo remuşcare, pentru că, de fiecare dată, îşi va spune, privindu-l: „Acum îl fac să sufere până nu mai poate, în schimb, mai târziu, am să-l răsplătesc cu dragostea mea…”

        După ce ascultă vorbele prinţului până la capăt, Rogojin se porni pe unrâs în hohote.

        — Nu cumva, prinţe, ai dat şi tu peste una ca asta? Am auzit ceva vorbindu-se despre tine; o fi adevărat?

        — Ce anume? Ce-ai putut auzi? Întrebă repede Mâşkin, tresărind şi oprindu-se în loc ruşinat.

        Rogojin continua să râdă. Îl ascultase pe duşmanul său cu o oarecare curiozitate, care nu era lipsită de satisfacţie; fusese o surpriză şi totodată îl învioră vorba caldă şi pasionată a lui Mâşkin.

        — Nu că aş fi aflat mare lucru, dar văd acum singur că era adevărat, adăugă el; ei bine, când ai mai vorbit tu aşa? Lată un limbaj care nu-ţi seamănă! Dacă n-aş fi aflat ceea ce am aflat despre tine, nu veneam aici, la miezul nopţii, în parc.

        — Nu te înţeleg deloc, Parfion Semionâci.

        — De multă vreme mi-a tot vorbit despre tine şi adineauri am putut controla spusele ei cu propriii mei ochi, când stăteai cu cealaltă, ascultând muzică în parc. S-a jurat şi ieri şi astăzi că eşti amorezat lulea de Aglaia Epancina. Mie mi-e totuna, prinţe şi nu-i treaba mea; dacă ai încetat s-o iubeşti, ea tot te mai iubeşte. Ştii că vrea numaidecât să te însoare cu cealaltă, s-a jurat să facă căsătoria asta, he, he! Mi-a spus: „Nu te iau decât după aceea; întâi merg ei la biserică şi-apoi noi, după ei”…N-o pricep şi pace: sau te iubeşte fără margini sau… Dacă te iubeşte, pentru ce vrea să te însoare cu alta? Zice: „Vreau să-l văd fericit”, înseamnă că te iubeşte.

        — Ţi-am spus şi ţi-am scris că… Nu e în toate minţile, răspunse prinţul, care suferea îngrozitor ascultându-l pe Rogojin.

        — Dumnezeu ştie! Poate că te înşeli… de altfel, astăzi, când am condus-o după muzică, mi-a fixat şi ziua: în trei săptămâni, poate chiar mai curând, zice, ne cununăm; s-a jurat, până şi icoana a scos-o din perete şi a sărutat-o. Aşadar, prinţe, a rămas să-i dai zor şi tu, he, he!

        — Toate astea nu sunt decât aiureli! Adică, în ce mă priveşte; ceea ce spui nu se va întâmpla niciodată, niciodată! Mâine o să vin la voi…

        — Tu spui că-i nebună? Observă Rogojin. Cum se face că toată lumea o socoate cu mintea întreagă şi numai tu singur zici că-i smintită? Atunci cum poate să scrie scrisorile acelea? Dac-ar fi nebună, s-ar fi cunoscut după scrisori.

        — Ce scrisori? Întrebă îngrijorat prinţul.

        — Îi scrie celeilalte, iar aia le citeşte. Sau n-ai ştiut? Ei bine, ai să te convingi… Îţi va arăta ea precis.

        — Nu pot să cred aşa ceva! Strigă prinţul.

        — Păi tu, Lev Nikolaici, se vede treaba, nu cunoşti încă drumul acesta, de-abia îl începi. Mai aşteaptă: ai să-ţi angajezi şi tu o poliţie specială, parcă te văd cum ai să fii cu ochii în patru zi şi noapte şi ai să urmăreşti fiece pas, ca nu cumva…

        — Lasă-mă şi nu-mi mai vorbi niciodată de asta, niciodată! Îl întrerupse cu repeziciune Mâşkin. Ascultă, Parfion, adineauri, înainte de a fi venit tu, mă plimbam pe aici şi, deodată, m-apucă râsul. De ce? Nu ştiu nici eu, dar mi-am amintit că tocmai mâine este ziua mea de naştere. Acuma-i aproape de miezul nopţii. Hai la mine, să întâmpinăm împreună ziua de mâine! Am vin, o să bem! Urează-mi ceea ce eu acum nu ştiu să-mi doresc; ţin cu deosebire la urările tale; din partea mea, îţi doresc toată fericirea. Dacă nu te învoieşti, fă bine şi înapoiază-mi crucea! Nu mi-ai trimis-o a doua zi, deci o porţi? O ai şi acum la tine?

        — Da, răspunse Rogojin.

        — Atunci să mergem. Nu vreau să-mi întâmpin viaţa cea nouă fără tine, căci încep o existenţă nouă! Ştii, Parfion, că o viaţă nouă a început pentru mine de azi înainte?

        — Acum îmi dau seama şi eu, ştiu şi eu că a început, aşa am să-i şi spun. Ceva se petrece cu tine, Lev Nikolaici!