V.

        Ippolit care, spre sfârşitul peroraţiei lui Lebedev, aţipise pe canapea, tresări deodată, ca şi cum cineva i-ar fi dat un ghiont în coastă; ridicându-se în capul oaselor, îşi roti privirea speriată jur-împrejur şi o paloare stranie îi acoperi faţa; ochii i se umplură de groază când, revenindu-şi din buimăceala somnului, se dumeri în sfârşit asupra celor petrecute în seara aceea.

        — Ce? Se pregătesc să plece? S-a sfârşit? Totul s-a sfârşit? A răsărit soarele? Întrebă el îngrijorat şi apucându-l de braţ pe Mâşkin. Cât e ceasul? Pentru numele lui Dumnezeu, cât este? Am dormit prea mult? Adăugă el cu un fel de deznădejde, ca şi cum somnul îl făcuse să piardă iremediabil ceva esenţial, de care depindea tot destinul lui.

        — Ai dormit exact şapte sau opt minute, răspunse Evgheni Pavlovici.

        Ippolit îl privi cu ochii plini de speranţă supremă într-un cuvânt salvator şi câteva secunde se strădui să-şi adune gândurile.

        — A!… Numai atât? Aşadar, eu… Îngăimă el şi respiră adânc, ca şi cum ar fi scăpat de o mare povară. Înţelese acum că nimic nu „s-a sfârşit'„ încă şi că deocamdată nu se crăpase de ziuă, că musafirii nu s-au ridicat să plece, ci se pregăteau de o gustare şi că, dacă într-adevăr ceva se sfârşise, era numai poliloghia lui Lebedev. Faţa i se destinse într-un zâmbet larg şi pete roşii, semnele bolii, i se aprinseră pe umerii obrajilor.

        — Ai numărat până şi minutele cât am dormit, Evgheni Pavlâci, strecură el cu ironie, am băgat de seamă că aproape nu ţi-ai luat ochii de la mine în seara asta… Aha! Rogojin! L-am văzut chiar acum, în vis, şopti el la urechea prinţului, în timp ce, cu sprâncenele încruntate, cu o mişcare din cap, îl arătă pe Rogojin, care şedea lângă masă. A, da, făcu el, lăsându-şi gândul să alunece, fără nici un şir, de la o idee la alta, dar unde-i oratorul? Unde-i Lebedev? A isprăvit, vasăzică? Despre ce-a vorbit? E adevărat, prinţe, că ai spus odată că „frumuseţea” va salva lumea? Domnilor, strigă el, adresându-se tuturor, prinţul susţine că frumuseţea va salva lumea! Iar eu susţin că asemenea idei frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit. Domnilor, prinţul e îndrăgostit; cum a intrat adineauri, mi-am şi dat seama. Nu te ruşina, prinţe, că o să-mi fie milă de tine. Ce fel de frumuseţe ar putea să salveze lumea? Am auzit-o de la Kolea… Eşti un creştin fervent? Kolea pretinde că dumitale însuţi îţi place să te numeşti creştin.

        Prinţul îl examina cu atenţie fără să scoată un cuvânt.

        — Nu-mi răspunzi? Crezi poate că te iubesc mult? Adăugă Ippolit din senin.

        — Nu, nu cred asta. Ştiu că nu mă iubeşti.

        — Cum aşa? Chiar şi după discuţia noastră de ieri? Crezi că n-am fost ieri sincer cu dumneata?

        — Ştiam şi atunci că nu mă iubeşti.

        — Pentru că sunt invidios pe dumneata, pentru că te pizmuiesc, nu-i aşa? Totdeauna ai crezut la fel şi mai crezi şi acum, dar… Dar de ce îţi spun toate astea? Vreau să mai beau şampanie; toarnă-mi Keller.

        — Nu te mai las să bei, Ippolit, n-ai voie…

        Şi prinţul împinse mai încolo paharul din faţa bolnavului.

        — Poate că ai dreptate… Consimţi Ippolit imediat şi oarecum îngândurat. Te pomeneşti că or să spună… Dar ce-mi pasă mie de ceea ce vor spune? Nu-i aşa? Să spună pe urmă ce-or vrea, nu-i aşa, prinţe? Şi ce ne priveşte pe noi toţi ce va fi pe urmă!… M-am trezit brusc şi sunt încă buimac. Ce vis îngrozitor am avut, abia acum mi-am adus aminte… Nu-ţi doresc asemenea vise, prinţe, deşi poate că, într-adevăr, nu te iubesc. Şi dacă nu iubeşti pe cineva, nu-i un motiv să-i doreşti răul, nu-i aşa? Dar ce am de tot întreb, mereu întreb? Dă-mi mâna să ţi-o strâng tare-tare, aşa… Mi-ai întins mâna totuşi? Ştiai deci că am s-o strâng din toată inima?… Bine, n-am să mai beau. Cât e ceasul? De altfel, e inutil să mai întreb, ştiu cât este. Ceasul a sosit! Acuma-i momentul. Ce se-ntâmplă acolo în colţ, se pune masa? Atunci masa asta e liberă? Foarte bine! Domnilor, eu… de altfel, domnii aceştia nici nu m-ascultă… Vreau să citesc un articol, prinţe. Gustarea, bineînţeles, e mai interesantă, dar…

        Şi deodată, spre mirarea tuturor, Ippolit scoase din buzunarul interior al hainei un plic mare, pecetluit cu ceară roşie, şi-l puse pe masă, în faţa lui.

        Gestul acesta neprevăzut produse o impresie puternică asupra întregii societăţi care, chiar dacă se aştepta la ceva în seara aceea din partea lui Ippolit, nu se aştepta la asta. Evgheni Pavlovici – aproape să sară în sus de surpriză; Ganea îşi împinse scaunul spre masă; Rogojin se trase şi el mai aproape, dar faţa lui exprima mai mult scârbă şi necaz, ca şi cum ar fi înţeles tâlcul acelui gest. Lebedev. Care din întâmplare se afla chiar lângă Ippolit, se apropie şi mai mult şi, iscodind cu ochii lui mici şi curioşi plicul misterios, părea că încerca să-i ghicească conţinutul.

        — Ce ai acolo? Întrebă prinţul cu nelinişte.

        — De îndată ce va răsări soarele, am spus că mă voi duce la culcare, prinţe, pe cuvântul meu de onoare, ai să vezi! Strigă Ippolit, dar… Poate că nu mă credeţi în stare să deschid plicul acesta! Adăugă el, plimbând asupra musafirilor o privire provocatoare ce părea că se adresează tuturor, fără deosebire.

        Prinţul observă că băiatul tremura din tot corpul.

        — Niciunul dintre noi nu se gândeşte la asta, răspunse Mâşkin. Cum poţi să presupui aşa ceva… Şi ce idee ciudată că vrei să citeşti acum… Ce ai acolo, Ippolit?

        — Ce s-a-ntâmplat? Ce l-a apucat iar? Întrebau ceilalţi.

        Cu toţii se apropiară, deşi unii începuseră deja să mănânce; s-ar fi zis că plicul, cu pecetea lui roşie, exercita o putere de atracţie magnetică asupra întregii asistenţe.

        — Chiar eu am scris asta ieri, după ce ţi-am promis că voi veni să locuiesc la dumneata, prinţe. Am scris toată ziua şi o bună parte din noapte; am terminat abia azi-dimineaţă; aţipind puţin înainte de a se face ziuă, am avut un vis…

        — Nu-i mai bine să laşi pe mâine? Întrerupse cu sfială prinţul.

        — Mâine „timpul nu va mai fi!” răspunse Ippolit cu un zâmbet crispat. De altfel, nu vă îngrijiţi, lectura va ţine vreo patruzeci de minute, cel mult un ceas… Aţi văzut cum se interesează toată lumea? Toţi s-au apropiat curioşi, toţi se uită la pecete; şi când te gândeşti că dacă n-aş fi pus articolul în plic, n-ar fi avut nici un efect. Ha, ha! Forţa misterului! Ei, să deschid sau nu, domnilor? Strigă el cu acel râs straniu şi cu ochii scânteind. Un mister! Mister! Îţi aminteşti cumva, prinţe, cine a spus că „timpul nu va mai fi”? Un înger uriaş şi puternic proclamă asta în Apocalipsă.

        — E mai bine să nu citească! Strigă deodată Evgheni Pavlovici cu un glas care trăda atâta nelinişte, încât multora purtarea lui li se păru ciudată.

        — Nu trebuie, renunţă! Interveni alarmat şi prinţul, punând mâna pe plic.

        — Nu e timpul de lectură, acum, suntem la gustare, spuse careva.

        — Un articol? Pentru vreo revistă? Se informă un altul.

        — O fi ceva plicticos, adăugă al treilea.

        — Dar ce are acolo? Întrebară cei mai mulţi.

        Pe de altă parte, gestul temător al prinţului îl cam sperie se pare pe Ippolit.

        — Să nu citesc… Aşadar? Şopti el către Mâşkin cu un fel de teamă în glas şi un zâmbet nervos îi schimonosi buzele învineţite. Să nu mai citesc? Bâigui el, plimbându-şi avid privirea pe toate feţele zăbovind scrutător în ochii fiecăruia şi agăţându-se parcă de toţi cu obişnuita-i expansivitate impulsivă. Dumitale… Ţi-e frică? I se adresă el din nou prinţului.

        — De ce să-mi fie frică? Întrebă Mâşkin, al cărui chip trăda o stare de nelinişte mereu crescândă.

        Ippolit se ridică brusc, ca şi cum l-ar fi smucit cineva de pe scaun.

        — Cine are o monedă de două grivne, douăzeci de copeici, o monedă oarecare? Întrebă el răstit.

        — Poftim! Îi oferi pe dată Lebedev; îl străfulgerase gândul că bolnavul şi-a pierdut minţile.

        — Vera Lukianovna, spuse cu vioiciune Ippolit, ia banul ăsta şi aruncă-l pe masă; vom decide după cum o să cadă: cap sau pajură? Pajura – înseamnă că va trebui să citesc.

        Tânăra fată, speriată, se uită rând pe rând la monedă, la Ippolit şi la tatăl ei; după aceea, ridicând ochii în sus, ca şi cum i-ar fi fost oprit să se uite la ban, îl aruncă pe masă. Căzu pajura.

        — Aşadar, să citesc, şopti Ippolit, zdrobit parcă de hotărârea sorţii şi tot atât de palid ca şi cum ar fi primit vestea condamnării lui la moarte. Şi totuşi, pronunţă el tresărind, după ce tăcu vreo jumătate de minut, ce-i asta? Realmente am tras eu chiar acum la sorţi? Continuă el, plimbându-şi privirea pe feţele celorlalţi, cu aceeaşi sinceritate stăruitoare. E de necrezut!… Dar e un amănunt psihologic fenomenal! Strigă el cu o surprindere vădită. E… ceva imponderabil, dragă prinţe! Întări cu convingere Ippolit, înviorându-se şi venindu-şi parcă în fire. Notează-ţi asta, prinţe; după câte ştiu, culegi date cu privire la pedeapsa cu moartea… Aşa mi s-a spus, ha, ha, ha! O, Doamne, ce stupizenie! Şi cu aceste vorbe se aşeză pe divan, cu coatele pe masă şi-şi luă capul în mâini… E chiar ruşinos!… Dar ce-mi pasă, în definitiv, dacă-i ruşinos sau nu? Adăugă el aproape imediat, ridicând capul. Şi deodată, cu o hotărâre subită, anunţă: Domnilor! Domnilor, deschid plicul. De altfel… Nu silesc pe nimeni să m-asculte…

        Cu mâinile tremurânde de emoţie, desfăcu plicul, scoase câteva foi de hârtie de format mic, acoperite cu o scriere măruntă, le aşeză în faţa lui şi începu să le netezească.

        — Dar ce este? Ce-o să citească? Mormăiau unii încruntându-se, în timp ce alţii păstrau tăcerea. Dar cu toţii se aşezară, privindu-l cu multă curiozitate. Se aşteptau poate într-adevăr la ceva extraordinar. Vera, agăţându-se strâns cu mâinile de speteaza scaunului pe care şedea tatăl ei, aproape că plângea de spaimă; tot aşa de speriat părea şi Kolea. Deodată, Lebedev, care-şi reluase locul, se ridică pe jumătate, puse mâna pe sfeşnice şi le apropie de Ippolit, ca să poată vedea mai bine la citit.

        — Domnilor, e… veţi vedea îndată ce este, adăugă ca pentru sine tânărul şi trecu direct la lectură: „Confesiunea mea!” Motto: Apres moi le deluge!… Ce stupizenie! Dracu' să mă ia! Urlă el deodată, de parcă s-ar fi fript. Cum naiba mi-a venit să aleg un motto aşa de ridicol?… Ascultaţi dar, domnilor!… Vă asigur că toate astea, la urma urmelor, poate că nu-s decât nişte lucruri complet lipsite de importanţă! Dar sunt câteva idei de-ale mele şi… Dacă credeţi că-i… Ceva misterios sau… Interzis… Într-un cuvânt…

        — N-ar fi mai bine fără introducere? Întrerupse Ganea.

        — Ia nu te mai sclifosi atâta! Adăugă altul.

        — Prea multă vorbărie! Se amestecă şi Rogojin, care până atunci nu scosese o vorbă toată seara.

        Ippolit îl sfredeli cu privirea, iar în momentul când ochii li se întâlniră, Rogojin schiţă un zâmbet acru şi răutăcios; apoi rosti tărăgănat aceste cuvinte ciudate:

        — Nu aşa se fac treburile astea, băiete, nu aşa…

        Nimeni nu înţelese, desigur, ce anume voia să zică Rogojin, totuşi vorbele lui făcură o impresie destul de ciudată asupra celorlalţi. Iar în ceea ce-l priveşte pe Ippolit, aceste cuvinte avură asupra lui un efect cu totul neaşteptat, zguduitor: fu cutremurat de un fior atât de puternic, încât prinţul întinse braţul ca să-l susţină; şi ar fi strigat cu siguranţă dacă nu şi-ar fi pierdut glasul. Câteva secunde n-a fost în stare să articuleze un singur cuvânt şi respirând din greu se uita întruna, cu aceeaşi fixitate, la Rogojin. În cele din urmă făcu osforţare supremă şi izbuti să rostească cu vocea sugrumată:

        — Aşadar, dumneata… Erai… Dumneata?

        — Eu? Ce anume? Unde? Întrebă nedumerit Rogojin, în timp ce Ippolit, cu faţa congestionată, cuprins de un fel de furie, îl apostrofă vehement:

        — Dumneata ai fost la mine săptămâna trecută între orele unu şi două, noaptea, după ce te vizitasem chiar în dimineaţa acelei zile, dumneata ai fost! Mărturiseşte, dumneata ai fost?

        — Săptămâna trecută, noaptea? Dar ce te-a apucat, flăcăule? Ai căpiat?

        Tăcut, „flăcăul” îşi duse degetul arătător la frunte şi stătu aşa un minut pe gânduri, apoi pe faţa-i stoarsă de sânge şi încă răvăşită de spaimă apăru un zâmbet viclean, aproape triumfător.

        — Ba da, dumneata ai fost, repetă el în sfârşit, în şoaptă, dar cu multă convingere. Ai intrat în odaie la mine, te-ai aşezat, fără să spui o vorbă, pe scaunul de lângă fereastră şi ai stat acolo mai bine de un ceas; ai venit pe la ora unu după miezul nopţii şi trecuse ora două când ai plecat… Dumneata ai fost, dumneata! De ce m-ai speriat, pentru ce ai vrut să mă chinuieşti – nu înţeleg, dar sunt convins că ai fost dumneata!

        Şi o ură nemărginită îi întunecă deodată privirea, cu toate că nu-şi putea stăpâni tremurul ce trăda o spaimă lăuntrică.

        — Veţi afla îndată totul, domnilor, eu… Eu. Ascultaţi. Cu un gest febril apucă din nou foile împrăştiate pe masă, încercând să le adune; dar mâinile-i tremurau groaznic şi filele răzleţite nu i se supuneau; zăbovi mult până când, cu greu, izbuti să le aşeze, într-o aproximativă ordine.

        În sfârşit, lectura începu. Timp de vreo cinci minute, sufocându-se de emoţie, autorul articolului-surpriză citi cu glasul întretăiat şi cam incoerent; treptat, vocea-i deveni mai fermă, mai curgătoare, redând clar şi nuanţat sensul frazelor. Din când în când, doar câte un acces de tuse violent îl silea să-şi întrerupă lectura; pe la mijlocul articolului, însă, începu să răguşească tot mai mult; însufleţirea neobişnuită care punea treptat stăpânire pe el ajunse spre sfârşit la o intensitate maximă, ca şi impresia penibilă, de altfel, pe care o încercau în acele momente ascultătorii lui. Lată conţinutul acestui „articol”:

        CONFESIUNEA MEA

        „Apres moi le deluge!”

        Ieri dimineaţă, prinţul a trecut pe la mine; în timpul conversaţiei, mi-a propus să locuiesc în vila lui. Ştiam că are să insiste şi eram sigur că o să-mi trântească fără înconjur, că, acolo e mai uşor să mori printre oameni şi copaci, după cum se exprimă el. Dar astăzi n-a pronunţat cuvântul a muri, ci a spus„ai s-o duci mai uşor” ceea ce, pentru mine, în starea în care mă aflu, e aproape, acelaşi lucru. L-am întrebat ce semnificaţie dă el în cazul acesta cuvântului, copaci” şi pentru ce îmi pomeneşte mereu de aceşti „copaci”, pentru ca să aflu cu uimire că aş fi spus chiar eu mai zilele trecute că venisem la Pavlovsk cu gândul să privesc pentru ultima oară copacii. Am obiectat că în momentul morţii e totuna dacă ai sub ochi copaci sau un zid de cărămidă şi că, pentru două săptămâni, nu merită să te sinchiseşti de aşa ceva, la cure îmi dădu imediat dreptate, explicând totuşi că, după el, verdeaţa şi aerul curat vor avea cu siguranţă un efect binefăcător asupra organismului meu şi că în consecinţă starea de nelinişte şi visurile mele se vor schimba în bine. L-am obiectat din nou, râzând, că vorbeşte ca un materialist, la care mi-a răspuns cu zâmbetu-i obişnuit că a fost întotdeauna un materialist. Deoarece nu minte niciodată, nu sunt simple vorbe de clacă. Are un zâmbet de om bun; l-am observat mai atent acum. Nu ştiu dacă îl iubesc sau nu, n-am timp să-mi bat capul cu asta. Remarc numai un lucru: ura pe care de cinci luni o nutream împotriva lui aproape că s-a stins cu desăvârşire în aceste ultime săptămâni. Cine ştie? Poale m-am dus la Pavlovsk numai ca să-l văd. Dar… Atunci pentru ce mi-am părăsit odaia? Un condamnat la moarte nu trebuie să iasă din colţul lui şi dacă acum aş fi fost hotărât să aştept până în ultimul moment, cu siguranţă nu mi-aş fi părăsit odaia pentru nimic în lume şi n-aş fi acceptat propunerea de „a muri” la el, la Pavlovsk.

        Trebuie să mă grăbesc ca până mâine să termin neapărat această confesiune. Nu voi avea deci răgazul s-o recitesc şi s-o îndrept, nu-mi rămâne decât s-o revăd mâine, când o voi citi prinţului şi celor două-trei persoane care desigur se vor afla la el. Întrucât nu conţine nici un cuvânt fals, ci numai purul adevăr, suprem şi solemn, sunt curios să ştiu ce impresie îmi va produce când o voi reciti. De altfel, nici nu era nevoie să mai scriu cuvintele, adevăr suprem şi solemn „; când nu-mi mai rămân decât două săptămâni de trăit, oricum nu face să mai mint, pentru că nu face nici să trăiesc doar două săptămâni; e cea mai bună dovadă că voi scrie numai purul adevăr (N. B. De reţinut următorul gând: nu cumva sunt nebun în momentul acesta sau, mai bine zis, în unele momente? Mi s-a spus ca ceva absolut ieri că în ultimul stadiu al bolii, ftiziecii îşi pierd uneori, pentru un timp, capacitatea de a raţiona. Trebuie să verific mâine, după impresia pe care lectura mea o va produce asupra ascultătorilor. Chestiunea aceasta trebuie lămurită negreşit şi cât mai exact; altminteri nu pot întreprinde nimic.)

        Mi se pare că am scris acum o prostie gogonată, dar n-am timp s-o mai îndrept, am spus-o; de altfel, chiar dacă mi-aş da seama că mă contrazic la fiece pas, îmi dau cuvântul să nu modific nici un singur rând măcar din acest manuscris. Vreau să verific, citindu-l mâine, dacă ideile mele au într-adevăr un curs logic, dacă sunt în stare să-mi observ greşelile şi dacă sunt fruste toate concluziile la care am ajuns în aceste şase luni de meditaţie între pereţii acestei camere, sau nu sunt decât rodul unui delir.

        Dacă ar fi trebuit acum două luni să-mi părăsesc, ca astăzi şi pentru totdeauna odaia şi să spun adio zidului lui Meyer, sunt sigur c-aş fi fost trist. Acum însă nu simt nimic asemănător, cu toate că mâine părăsesc şi odaia şi zidul pentru vecie. Aşadar, convingerea mea că, pentru două săptămâni, n-are rost să regreţi ceva şi nici să te laşi pradă unor simple impresii sau senzaţii mi-a biruit firea şi este în măsură acum să-mi subordoneze sentimentele. Dar să fie oare adevărat? Să fie adevărat că firea mea e cu totul biruită? Dacă aş fi supus acum unor cazne, aş ţipa cu siguranţă şi n-aş mai susţine că nu face să ţipi şi să simţi durerea când nu ţi-au rămas decât cincisprezece zile de trăit.

        Să fie adică adevărat că mi-au rămas doar cincisprezece zile de viaţă? În seara aceea, la Pavlovsk, am minţit: doctorul B. nu mi-a spus nimic şi nici nu m-a consultat vreodată; dar acum opt zile m-a examinat studentul Kislorodov; după convingerile sale e un materialist, ateu şi nihilist; de aceeu l-am şi chemat; îmi trebuia un om care, fără înconjur şi menajamente, să-mi spună în faţă tot adevărul. Aşa a şi făcut, nu numai fără înconjur, fără nici un fel de ceremonii şi menajamente, ci chiar cu o vădită plăcere (ceea ce, după părerea mea, era prea de tot). Mi-a trântit-o verde-n faţa că nu mai am decât o lună de trăit, poate ceva mai mult dacă împrejurările îmi vor fi cu totul favorabile, dar nu este exclus să mor şi mai curând. După părerea lui, s-ar putea întâmpla să mor şi subit, chiar mâine de pildă. S-au mai văzut asemenea cazuri şi chiar alaltăieri, la Kolomna, o tânără femeie, bolnavă de ftizie, într-o stare asemănătoare cu a mea, simţindu-se deodată rău în momentul când se pregătea să iasă după târguieli, s-a întins pe canapea, a scos un suspin şi a murit. Toate astea mi le-a spus Kislorodov cu o nepăsare ostentativă, vrând să sublinieze parcă lipsa lui de sensibilitate faţă de asemenea fenomene şi având aerul că-mi face o mare onoare prin aceasta, adică arătându-mi că mă consideră şi pe mine o fiinţă superioară, aidoma cu el; o fiinţă care neagă totul şi căreia nu-i pasă de nimic, nici chiar de propria ei moarte. Oricum însă, un lucru rămâne cert: nu mai am decât o lună de trăit! Aici sunt convins că nu s-a înşelat câtuşi de puţin.

        Am fost surprins adineauri aiizindu-l pe prinţ că-mi vorbeşte de, visele mele urâte”…Cum de-a ghicit? Mi-a spus că la Pavlovsk, neliniştea şi visele mele” se vor schimba în bine şi de ce tocmai visele? Ori e medic, ori într-adevăr are o minte atât de pătrunzătoare, încât poate să ghicească multe lucruri. (Dar că, la urma urmei, e un., idiot „ nu încape îndoială.) Ca un făcut, cu puţin înainte de venirea lui, visasem ceva frumos (de altfel, am acum sute de halucinaţii de astea). Adormisem, cred, cu un ceas înaintea sosirii lui şi se făcea că eram într-o odaie (dar nu într-a mea). Camera era luminoasă, mai spaţioasă, mai înaltă şi mai bine mobilată decât a mea; erau acolo un dulap, un scrin, o canapea şi patul meu; acesta, mare şi larg, era acoperit cu o plapumă de mătase verde. Şi în odaia asta am zărit deodată o lighioană înspăimântătoare, un fel de monstru. Semăna cu un scorpion, mult mai hidos însă şi mai înspăimântător tocmai prin aceea că asemenea vietăţi nici nu existăîn natură, iar faptul că mi se arătase tocmai mie avea parcă un tâlc deosebit, plin de mister. Am putut s-o examinez foarte bine: era o reptilă lungă de vreo douăzeci de centimetri, cu trupul maroniu şi solzos; la cap era groasă de două degete, dar se îngusta din ce în ce mai mult spre coadă, încât vârful era subţire de tot. Două labe, una la dreapta, alta la stânga, ieşeau din trunchi cam la vreo cinci centimetri de la cap, formând un unghi de patruzeci şi cinci de grade; erau lungi cam de opt-nouă centimetri, încât, văzut de sus, monstrul avea forma unui trident. Capul nu i l-am observat bine, dar am zărit două mustăcioare nu prea lungi, ca două ace tari, tot de culoare cafenie. În vârful cozii şi la extremităţile fiecărei labe se vedeau de asemenea câte doi ţepi de acelaşi fel; erau deci şase cu totul. Lighioana se învârtea turbată prin odaie, sprijinindu-se pe cele două labe şi pe coadă; trunchiul şi labele se încolăceau în mişcări iuţi de şerpi minusculi, producând o impresie oribilă, dezgustătoare. Mă temeam grozav să nu mă muşte, căci mi se spusese că era veninoasă; dar mă chinuia mai mult gândul; cine o trimisese în camera mea? Ce se unelteşte împotriva mea şi care-i misterul? Lighioana se băga sub scrin, sub dulap, se strecura prin colţuri. Mă aşezai pe un scaun, cu picioarele sub mine. Îmi străbătu repede odaia şi dispăru de sub ochii mei, furişându-se undeva, lângă scaunul pe care şedeam. Speriat, începui s-o caut cu privirea, dar, în felul cum stăteam pe scaun, speram că nu va putea să mă atingă. Deodată auzii un mic zgomot în spate, foarte aproape de ceafa mea; mă întorsei şi zării lighioana urcând pe perete în sus; ajunsese la înălţimea capului meu şi coada ei, mişcându-se cu o repeziciune extraordinară, aproape să-mi atingă părul. Sării în picioare şi în aceeaşi clipă dispăru şi lighioana. Nu îndrăzneam să mă urc în pat, de frică să nu mi se vâre sub pernă. Atunci intră mama cu un cunoscut al ei în odaie. Începură să fugărească reptila, păreau însă foarte liniştiţi ca şi cum nu s-ar fi temut de ea deloc. De fapt, ei nu-şi dădeau seama de primejdie! Deodată, dihania ieşi din ascunzătoare şi se îndreptă spre uşă; de data asta, se târa încet, fără zgomot; încetineala mişcărilor, care părea premeditată, îi dădea un aspect şi mai respingător, mai hidos. Mama deschise uşa şi o strigă pe Norma, căţeaua noastră – un terre-neuve enorm, cu părul negru şi zburlit; s-a prăpădit acum cinci ani. După ce se repezi în odaie, Norma se opri încremenită în faţa reptilei. Aceasta stătu şi ea; totuşi continua să se zvârcolească, iar extremităţile labelor şi ale cozii se loveau de podea cu un sunet sec. Dacă nu mă înşel, teama mistică e un sentiment pe care animalele nu-l pot avea; totuşi mi s-a părut atunci că frica de care a fost cuprinsă Norma avea ceva neobişnuit, de esenţă oarecum mistică, ca şi cum ar fi presimţit şi ea o enigmă fatală în apariţia înspăimântătoarei dihănii. Căţeaua se trase încet dinaintea reptilei, care înainta cu prudenţă şi fără zgomot spre duşmanul ei; părea că nu aşteaptă decât momentul să se repeadă şi s-o muşte. Norma tremura din toate încheieturile, dar, în ciuda spaimei care o cuprinse, ţintuia monstrul cu nişte ochi plini de furie. Deodată căscă botul ei roşu, arătându-şi colţii teribili şi după un moment de pândă încordată, hotărându-se parcă, se năpusti asupra lighioanei, înşfăcând-o cu dinţii. Pesemne că aceasta se smuci cu putere ca să scape din botul câinelui, pentru că o văzui pe Norma prinzând-o încă o dată din zbor şi înşfăcând-o de două ori, cu mari sforţări, pentru a încerca apoi s-o înghită, trăgând-o spre gâtlej. Solzii trosniră sub dinţii animalului; coada şi capul reptilei se zvârcoleau cu o repeziciune înspăimântătoare, atârnind din botul Normei. Deodată căţeaua urlă, schelălăind de durere; reptila reuşise să-i înţepe limba. Neputând suporta durerea, Norma îşi descleştă fălcile; atunci văzui între dinţii ei hidosul animal, care, pe jumătate strivit, tot se mai zbătea; din trupul făcut aproape terci, se prelingea pe limba căţelei un lichid albicios, asemenea aceluia pe care-l scoate un gândac strivit. În clipa aceea m-am trezit şi în camera mea apăru prinţul.

        Ippolit îşi întrerupse brusc citirea.

        — Domnilor, rosti el puţin jenat, n-am mai recitit manuscrisul dar mi se pare că am scris aici multe lucruri de prisos. Visul acesta…

        — Cam aşa este, se grăbi să confirme Ganea.

        — Recunosc, sunt prea multe amănunte care se referă numai la mine personal…

        Spunând aceste vorbe, Ippolit părea ostenit la culme, sleit de puteri, şi-şi şterse cu o batistă sudoarea ce-i îmbrobonase fruntea.

        — Cam prea mult te ocupi de propria dumitale persoană, strecură printre dinţi Lebedev.

        — Domnilor, încă o dată, nu silesc pe nimeni să mă asculte; cei pe care nu-i interesează n-au decât să plece.

        — Uite-l că-i dă pe oameni afară dintr-o casă străină, bombăni pe înfundate Rogojin.

        — Şi dacă ne-am ridica cu toţii şi-am pleca? Interveni pe neaşteptate Ferdâşcenco, care nu cutezase să rostească o vorbă până atunci.

        Ippolit lăsă ochii în jos, apucând manuscrisul; în clipa următoare însă, înălţă capul, ochii îi sclipiră şi cele două pete roşii i se accentuară pe obraji.

        — Nu ţii deloc la mine, spuse el, privindu-l ţintă pe Ferdâşcenko. Se auziră râsete; de altfel, cei mai mulţi nu râdeau. Tânărul roşi de-a binelea.

        — Ippolit, spuse prinţul, lasă lectura şi dă-mi manuscrisul. Ai să te culci aici, în odaia mea. Vom mai vorbi de asta chiar azi, înainte de culcare şi mâine; dar să fim bine înţeleşi că n-ai să mai desfaci niciodată filele acestea. Vrei?

        — Dar cum e cu putinţă? Se opuse Ippolit, mirat peste măsură. Domnilor! Strigă el numaidecât cu o însufleţire înfrigurată, e un episod stupid; în care n-am ştiut să mă port. De aici încolo nu mai întrerup lectura. Cine are urechi – să asculte…

        Sorbi grăbit o înghiţitură de apă şi tot atât de grăbit îşi puse coatele pe masă, ferindu-se de priviri, apoi, cu aceeaşi îndărătnicie reîncepu lectura. De altfel, jena de care fusese cuprins la un moment dat dispăru curând…

        Ideea că nu merită să trăieşti când ştii că ţi-au rămas doar câteva săptămâni (continuă el) a început, dacă nu mă înşel, să mă preocupe intens acum o lună, când mai aveam deci înaintea mea încă patru săptămâni de viaţă. Dar ea pusese cu totul stăpânire pe gândurile mele abia acum trei zile, din seara aceea când am fost la Pavlovsk. Prima dată când m-am simţit pătruns de gândul acesta a fost pe terasa prinţului, în momentul când am făcut ultima încercare de a mă bucura de viaţă; doream să mă simt între oameni, să privesc copacii (aşa am şi spus, mi se pare), mă pasionasem, susţineam drepturile lui Burdovski, ale, aproapelui meu”, visam că toţi îmi vor deschide braţele şi mă vor strânge la pieptul lor, că îmi vor cere iertare, nu ştiam nici eu pentru ce anume şi, la rându-mi, le-aş fi cerut şi eu iertare; într-un cuvânt, mi-am încheiat socotelile cu viaţa ca un neghiob şi chiar atunci, în acele câteva ore, încolţi în mintea mea această, convingere supremă „…E de mirare chiar cum de am putut să trăiesc şase luni încheiate fără această, convingere”! Mă ştiam atins de tuberculoză, boală care nu iartă, îmi dădeam perfect de bine seama şi nu căutam să-mi fac iluzii. Cu atât mai năvalnic creştea în mine dorinţa de a trăi; mă agăţăm de viaţă, voiam să trăiesc cu orice preţ. Admit că am putut să mă înfurii atunci împotriva destinului orb care, nu ştiu pentru ce, hotărâse să mă strivească ca pe o gânganie; dar cum se face că n-am rămas la această ură? Ce rost avea să încep a trăi cu adevărat, ştiind că nu-mi este îngăduit să încep nimic; încercam, ştiind bine că n-am la ce să mai încerc. Ajunsesem să nu mai fiu în stare să citesc o carte până la capăt; renunţasem la citit; ce rost mai are să citeşti, să-ţi îmbogăţeşti mintea cu noi cunoştinţe numai pentru şase luni; gândul acesta m-a făcut de repetate ori să arunc cartea pe care o aveam în mină. Da, zidul casei Mever ar putea povesti multe! Am notat pe el multe lucruri. Nu era pe acest perete murdar o singură pată pe care să n-o fi cercetat. Blestemat zid! Şi totuşi nimic mai scump decât toţi copacii din Pavlovsk sau, mai bine zis, ar trebui să-mi fie mai scump, dacă totul nu mi-ar fi acum egal.

        Îmi amintesc limpede astăzi cu ce nesaţ începusem atunci să urmăresc viaţa lor; înainte, niciodată nu mă interesase atât. Uneori îl aşteptam cu nerăbdare şi ocări pe Kolea, când eram prea suferind ca să pot ieşi din cameră. Toate nimicurile şi zvonurile, cele mai neînsemnate palavre au început să mă intereseze în aşa măsură, încât cred că am ajuns un bârfitor. Nu înţelegeam, de pildă, cum oamenii aceştia, care aveau atâta viaţă în ei, nu erau în stare să-şi facă o avere (de altfel, nici acum nu înţeleg). Am avut prilejul să cunosc un biet nevoiaş, care, după câte mi s-au povestit mai târziu, murise de foame, şi-mi amintesc că ştirea m-a scos din sărite; dacă s-ar fi putut face ca nenorocitul acela să învie, cred că l-aş fi omorât pe loc. Câteodată mă simţeam mai bine săptămâni de-a rândul şi puteam ieşi în stradă; curând însă, strada începu să mă indispună şi la urmă să mă exaspereze chiar; de aceea stăteam zile întregiînchis în casă, cu toate că aş fi putut ieşi la fel ca toată lumea. Nu puteam suporta forfota mulţimii din jurul meu, toţi oamenii aceştia care mişună în toate părţile cu feţele preocupate, posomorite, veşnic îngrijorate, acel du-te-vino necontenit de pe trotuare. De ce această veşnică amărăciune a oamenilor, agitaţia şi frământarea lor fără sfârşit, expresia aceasta de răutate în ochi (căci sunt răi, răi, răi)? A cui e vina dacă sunt nenorociţi şi nu ştiu să trăiască atunci când au în perspectivă şaizeci de ani de viaţă! Pentru ce s-a lăsat Zamiţân să moară de foame când mai avea şaizeci de ani înaintea lui? Şi fiecare, arătându-şi zdrenţele, mâinile bătătorite, se înfurie şi strigă; Muncim ca nişte vite, ne zbatem, suntem flămânzi şi săracii Alţii nu muncesc, nu se căznesc şi totuşi sunt bogaţi!… (Eternul refren!) Şi în timp ce aceştia se bucură de binefacerile vieţii, vezi câte un biet prăpădit din tagma „domnilor ajunşi în mizerie”, cum e, de pildă, Ivan Fomici Surikov (cel care locuieşte în casa noastră, deasupra), îl vezi cum aleargă cu limba scoasă după o bucăţică de pâine. Îl vezi îmbrăcat într-o haină ruptă în coate şi fără nasturi, îndeplinind tot felul de comisioane pentru diverşi indivizi, la orice oră, de dimineaţă până seara; încercaţi să-l trageţi de limbă., Sunt sărac, nevoiaş, un cerşetor; nevastă-mea a murit cu zile, n-am avut cu ce să-i cumpăr doctorii; iarna trecută mi-a îngheţat copilaşul cel mic, s-a prăpădit de frig; fiica cea mai mare a ajuns o ţiitoare… „ Mereu se plânge, mereu se vaită! Dar nu simt şi n-am simţit vreodată nici un fel de milă faţă de aceşti becisnici – o spun cu un dispreţ plin de mândrie! Pentru ce nu e şi el un Rotschild? A cui e vina dacă nu a ajuns milionar la fel ca Rotschild, că n-are grămezi de coroane şi napoleoni de aur? Din moment ce trăieşte, totul e în puterea lui! A cui e vina dacă nu înţelege acest adevăr?

        O, acum totul mi-e perfect egal, acum, când mi-a rămas de trăit atât de puţin, nu face să mă mai necăjesc, dar atunci, o repet, noaptea îmi muşcam perna, îmi sfâşiam plapuma de furie. Ah! Ce visuri îmi făuream pe atunci, cât aş fi dorit ca, tânăr cum sunt, la optsprezece ani, să mă fi găsit în stradă, singur, în zdrenţe, fără adăpost, fără lucru, fără pâine, fără părinţi, fără prieteni, într-un oraş imens, lihnit de foame şi umilit (cu atât mai bine!), dar să fi fost sănătos şi atunci aş fi arătat eu…

        Ce anume aş fi arătat?

        O, vă închipuiţi cumva că nu-mi dau seama cât de mult m-am înjosit prin această Confesiune a mea? Cine oare nu mă va privi ca pe un băieţandru care nu cunoaşte viaţa, uitând că am lăsat cu mult în urmă cei optsprezece ani ai mei şi că în timpul acestor şase luni am ajuns un bătrân? Dar lasă-i să-şi bată joc, să spună că toate astea nu sunt decât nişte poveşti. Într-adevăr, mă gândeam numai la poveşti. Cu ele îmi umpleam nopţile lungi de insomnie; mi le amintesc acum pe toate.

        E cazul oare să le repet acum. Când şi pentru mine însumi tim-pul poveştilor a trecut? Şi cui le-aş spune? Visurile acelea mă distrau când amajuns să-mi dau seama că nu mai am nevoie să studiez nici măcar gramatica grecească, cum îmi pusesem odată în gând; o să mă curăţ înainte de a ajunge la sintaxă”, mi-am zis încă de la primele pagini şi am aruncat cartea sub masă. Zace acolo şi acum. I-am interzis Matrionei s-o ridice.

        Acela în mâinile căruia va cădea această, Confesiune” a mea şi care va avea răbdarea s-o citească până la capăt mă va considera poate un nebun sau mă va privi ca pe un şcolar; dar, cel mai probabil, va fi dispus să vadă în mine un condamnat la moarte, care, bineînţeles, a ajuns la concluzia că toţi ceilalţi oameni, în afară de el, nu ştiu deloc să preţuiască viaţa, prea o risipesc fără să-şi dea seama de valoarea ei, lenevesc prea mult, nu profită îndeajuns de viaţă, şi, ca atare, toţi până la unul sunt prea nevrednici s-o trăiască! Ei bine, să ştiţi că cititorul acesta se va înşela şi că situaţia mea de condamnat la moarte n-are nici o influenţă asupra convingerii mele. Întrebaţi-i numai, întrebaţi-i de la cel danţai până la cel din urmă, în ce constă fericirea? O, fiţi siguri că Cristofor Columh a fost fericit nu atunci când a descoperit America, ci când era pe cale s-o descopere; fiţi siguri că apogeul fericirii lui a fost atins poate exact cu trei zile înainte de a fi descoperit Noul Continent, atunci când echipajul, răzvrătit de disperare, era cât pe-aci să întoarcă corabia înapoi, spre Europa! Dar nu de Noul Continent e vorba acum, lua-l-ar naiba! Columb a murit fără să-l fi văzut cum trebuie şi, de fapt, nici n-a ştiut vreodată ce anume descoperise. Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare şi nicidecum descoperirea în sine! Dar ce rost au frazele acestea? Mă tem că tot ce spun aici e aşa de banal, încât risc să fiu luat, fără îndoială, drept un şcolar din clasele inferioare care şi-a scris prima teză pe tema liberă, Un răsărit de soare „, sau în cel mai bun caz vor afirma că voiam poate să spun ceva, dar că n-am ştiut… Să-mi dezvălui gândul, cu toată dorinţa şi strădania mea. Voi adauge totuşi că în orice idee omenească genială ori nouă, sau, pur şi simplu, chiar în orice idee cât de cât serioasă ce încolţeşte în capul unui om, există ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te să explici această idee vreme de treizeci şi cinci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care în ciuda străduinţelor tale nu va voi să iasă din cutia ta craniană şi va zăcea acolo mereu, până când nu vei mai ţi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale. Iar dacă nici eu n-am ştiut să redau acum tot ce m-a obsedat în timpul acestor şase luni, se va înţelege cel puţin că am plătit mult prea scump „convingerea mea supremă”, la care ani ajuns în momentul de faţă. Tocmai acest lucru am socotit eu necesar, din anumite motive, să scot la lumină în prezenta, Confesiune”…Aşadar, continuu.