VI.

        Nu vreau să mint: în cursul acestor şase luni, viitoarea vieţii m-a prins de câteva ori şi pe mine în mrejele ei; uneori mă absorbea într-atât, încât îmi uitam condamnarea sau, mai bine zis, nu voiam să mă gândesc la ea, ba desfăşuram şi oarecare activitate. Ar fi cazul să arăt aici şi condiţiile în care trăiam. Acum opt luni, când boala mea începu să se agraveze, am rupt toate relaţiile cu lumea şi m-am depărtat de vechii mei camarazi. Am fost întotdeauna un om destul de posac, încât m-au dat foarte curând uitării, ceea ce, desigur, s-ar fi întâmplat şi fără împrejurarea asta. Acasă, adică „în familie”, duceam o viaţă la fel de retrasă. Acum cinci luni, m-am închis definitiv în odaie şi m-am izolat complet de familia mea. Dorinţele mi se respectau cu sfinţenie şi nimeni nu îndrăznea să intre la mine decât în orele când se deretica prin cameră şi când mi se aducea mâncarea. Mama îmi primea poruncile tremurând şi nici nu îndrăznea să se vaiete în faţa mea, în rarele ocazii când îi îngăduiam să intre în odaia mea. Îi bătea întruna pe ceilalţi copii, să nu facă larmă şi să nu-mi tulbure liniştea; într-adevăr, mă cam plângeam de ţipetele lor; îmi închipui ce mult mă iubesc ei acum! „Credinciosul meu Kolea”, cum l-am poreclit, cred că a avut şi el de suferit din cauza caracterului meu. În ultimul timp, de altfel şi el m-a chinuit destul; era şi firesc: oamenii sunt făcuţi ca să se chinuiască unii pe alţii. Băgasem de seamă că-mi suporta irascibilitatea ca şi cum s-ar fi jurat să cruţe un bolnav, şi, bineînţeles lucrul acesta mă exaspera; se pare că-şi propusese să imite „smerenia creştinească” a prinţului, ceea ce-l făcea puţin cam ridicol. E un băiat tânăr şi entuziast care, bineînţeles, se ia după alţii, uneori însă găseam că era timpul să înceapă a trăi după capul lui. Îl iubesc mult. L-am chinuit şi pe Surikov, care locuieşte deasupra noastră şi care aleargă de dimineaţă până seară cu tot felul de comisioane; i-am demonstrat mereu că, dacă e sărac, vina era a lui, într-aşa fel, încât până la urmă a încetat să mai vină pe la mine. E un om nenorocit, ajuns la ultimul grad de umilinţă. (N. B. Se spune că umilinţa e o forţă uriaşă; va trebui să-l întreb pe prinţ în privinţa aceasta, doar e expresia lui.) Dar, în martie trecut, urcându-mă la dânsul ca să văd copilul care, spunea el, îngheţase”, fără să vreau am zâmbit ironic în faţa cadavrului, spunându-i din nou lui Surikov că, era vina lui”; deodată buzele nenorocitului tremurară, cu o mână mă apucă de umăr şi cu cealaltă îmi arătă uşa, şoptindu-mi: Pleacă!”…Am ieşit şi gestul lui mi-a plăcut mult, mi-a plăcut chiar atunci, în momentul când mă dădea afară; dar cuvintele lui mi se întipăriseră adânc şi, amintindu-mi mai târziu de ele, mi-au trezit de fiecare dată un sentiment penibil de milă ciudată şi dispreţuitoare. Chiar sub lovitura unei astfel de ofense (îmi dau seama că l-am jignit, cu toate că nu era deloc în intenţia mea), chiar într-un asemenea moment, omul acesta n-a fost în stare să-şi iasă din fire! Jur că tremuratul buzelor lui în clipele acelea nu era provocat de furie; m-a apucat de umeri şi a rostit superbul lui, pleacă „ absolut fără nici o mânie. A făcut-o cu multă demnitate; cu foarte, multă chiar, care de altfel nu i se potrivea deloc (încât, la drept vorbind, avea unaer destul de comic), dar în atitudinea lui nu era nici un pic de răutate. E posibil să fi început deodată, pur şi simplu, să mă dispreţuiască. De atunci, când îl întâlneam pe scară, ceea ce s-a întâmplat de două sau trei ori, se grăbea să-şi scoată pălăria, lucru pe care nu-l făcea înainte, dar în loc să se oprească, la fel ca altădată, trecea grăbit şi cu un aer jenat pe lângă mine. În tot cazul, chiar dacă mă dispreţuia, o făcea în felul lui: dispreţuia cu umilinţă”…Îmi pun întrebarea dacă nu cumva îşi scotea pălăria numai de frică, fiindcă eram fiul creditorului său, căci se împrumută mereu de la mama mea, e veşnic dator vândut şi nu izbuteşte nicicum să scape de datorii, înclin să cred că asta trebuie să fie explicaţia. Am vrut mai întâi să stau de vorbă cu el ca să ne lămurim şi sunt convins că, după zece minute, mi-ar fi cerut iertare; pe urmă, am judecat însă că e mai bine să-l las în pace.

        Cam tot pe atunci, adică pe la mijlocul lui martie, când i se-ntâmplase lui Surikov să-i, îngheţe” copilul, m-am simţit pe neaşteptate mult mai bine şi starea aceasta se menţinu vreo două săptămâni. Începui să ies la aer, de cele mai multe ori pe înserat. Îmi plăceau serile de martie, când începe a se lăsa un geruleţ uşor şi când se aprind felinarele de gaz aerian. Făceam uneori plimbări destul de lungi. Într-o zi, aflându-mă în cartierul Şestilavocinaia, a trecut pe lângă mine, venind din urmă, unul din tagma, domnilor ajunşi în mizerie”; pe întuneric nu i-am putut desluşi trăsăturile feţei, dar am putut observa că era îmbrăcat prea uşor pentru acel anotimp, într-un paltonaş scurt şi ponosit şi că ducea în mână ceva învelit în hârtie. Când a ajuns în dreptul felinarului, la vreo zece paşi înaintea mea, am băgat de seamă că-i căzuse ceva din buzunar. Mă grăbii să ridic obiectul, era şi timpul de altfel, pentru că se şi repezise unul îmbrăcat într-un caftan lung, dar, văzând obiectul în mâinile mele, nu mai făcu gură, ci se mulţumi să arunce o privire fugară asupra prăzii jinduite şi se topi în întuneric. Ţineam în mână un portofel mare, din piele roşie, de modă veche şi plin doldora; nu ştiu de ce, am bănuit însă de la prima ochire că putea să conţină orice, afară de hani. Trecătorul care-l pierduse se depărtase între timp cu mai bine de patruzeci de paşi şi apoi dispăru în mulţime. Am alergat după dânsul, strigându-l; întrucât însă, afară de un, Hei”, n-am avut cum să-l strig, el nici măcar nu-şi întoarse capul. La un moment dat, îl văzui cotind la stânga şi dispărând pe poarta unei case. Când am ajuns acolo, sub poarta întunecoasă nu mai era nimeni. Era o casă enormă, de tipul caselor de raport, cu locuinţe mici, construite în scop de speculă; unele dintre ele numără până la o sută de locuinţe. Ajungând la capătul gangului, mi s-a părut că zăresc în fund, în colţul din dreapta curţii imense mişcându-se silueta unui om. Străbătui cu pas grăbit curtea până în fund şi dădui de o intrare; scara era îngustă, foarte murdară şi întunecoasă, de sus venea un zgomot de paşi; cineva urca treptele Mă repezii pe scară în sus, sperând că până i se va deschide uşa acolo unde se va opri, îl ajung din urmă. Aşa s-a şi întâmplat. De la un cat la altul, scara se întindea cu nişte trepte mici şi numeroase, aşa încât începui să mă sufoc; se auzi deschizându-se şi apoi trântinduse o uşă la etajul patru; mai aveam de urcat încă trei caturi. Mai trecură câteva minute până am ajuns sus şi, trăgându-midin greu răsuflarea, am dat în sfârşit de sonerie. Mi-a deschis o femeie, care tocmai atunci punea să se încingă samovarul într-o bucătărioară minusculă. Mă ascultă tăcută, fără să priceapă mure lucru, fireşte şi tot tăcută îmi deschise uşa spre încăperea vecină, o cameră la fel de mică, foarte joasă, cu mobilă infectă de duzină şi cu un pat imens, după al cărui polog zăcea, Terentici” (aşa îl strigă femeia), pare-se beat criţă. Pe masă, într-un sfeşnic de fier, ardea un capăt de lumânare şi alături trona o sticlă de jumătate de litru cu un rest de băutură pe fund. Terentici mormăi ceva pe sub nas şi îmi făcu semn spre uşa următoare; femeia plecase şi nu-mi rămânea altceva de făcut decât să deschid această uşă. Intrai deci în odaia de alături.

        Era o cameră şi mai mică decât prima, încât cu greu îmi făcui loc într-însa; un pat îngust ocupa aproape jumătate din încăpere; mai erau acolo trei scaune simple cu tot felul de zdrenţe pe ele şi o masă de bucătărie aşezată în faţa unei canapele vechi, acoperită cu muşama; între masă şi pat de-abia se putea trece. Pe masă ardea o lumânare de seu pusă într-un sfeşnic la fel cu cel din odaia vecină; pe pat plângea un prunc de vreo trei săptămâni, judecind după ţipete; îl înfăşa o femeie, îmbrăcată sărăcăcios şi neglijent; părea tânără încă, dar cu faţa suptă şi de o paloare impresionantă, de-abia coborâtă, probabil, din patul de lehuzie; iar ţâncul nu se potolea şi ţipa întruna, nerăbdător să-şi amăgească foamea cu pieptul secătuit al mamei. Pe canapea dormea un alt copil, o fetiţă de vreo trei ani, învelită se pare cu o redingotă. Lingă masă, un domn, în haine ponosite (apucase să-şi scoată paltonul şi-l aruncase pa pat), desfăcea hârtia în care era înfăşurată o pâine şi doi cârnaţi subţiri. Se mai vedeau pe masă bucăţi de pâine neagră şi un ceainic cu ceai. De sub pat se zăreau o valiză descuiată şi două legături cu nişte boarfe.

        Într-un cuvânt, o dezordine îngrozitoare. De la început chiar, am avut impresia că atât bărbatul, cât şi femeia erau oameni de condiţie bună, dar ajunşi din cauza mizeriei într-un asemenea hal de decădere, când însăşi dezordinea aceasta frânge şi ultima încercare de a lupta împotriva ei, ba chiar îi aduce pe oameni într-o stare când încep să simtă nevoia desperată de a găsi în această dezordine, în fiece zi mai haotică, un fel de voluptate amară şi răzbunătoare.

        În momentul când am intrat, domnul acela, care ajunsese cu puţin înaintea mea, îşi desfăcea pachetul, povestindu-i soţiei ceva grăbit şi agitat; femeia, deşi nu terminase de înfăşat copilul, se porni pe plâns; ştirile nu erau, probabil, cum era şi de aşteptat, îmbucurătoare. Domnul, în vârstă de vreo douăzeci şi opt de ani, avea o faţă smeadă şi uscăţivă, încadrată de nişte favoriţi negri, bărbia fiindu-i rasă cu grijă; chipul lui mi-a părut destul de fin şi chiar plăcut; era posomorât, cu privirea cam încruntată şi cu acea nuanţă de mândrie bolnăvicioasă, prea sensibilă şi uşor iritabilă. La intrarea mea se produse o scenă pe cât de penibilă, pe atât de stranie.

        Există firi care se complac într-o stare de susceptibilitate excesivă,resimţind o supremă voluptate mai cu seamă în momentele când (şi aceasta se petrece întotdeauna aproape vertiginos) enervarea lor atinge punctul culminant; în clipele acelea, se pare că oamenii de această factură preferă să sufere o nedreptate, să fie jigniţi, maltrataţi. De obicei, asemenea indivizi prea irascibili încearcă după aceea mustrări de conştiinţă amare, se chinuiesc, se zbuciumă, dacă bineînţeles nu sunt lipsiţi de inteligenţă pentru a-şi da seama că s-au cam întrecut cu măsura. Domnul acela mă privi, timp de câteva secunde, în culmea uimirii, iar nevastă-sa cu frică, de parcă ar fi fost de neconceput, cu totul absurd, ca cineva să-i viziteze; în clipa următoare, el se năpusti asupra mea, înfuriat la culme; nici n-apucasem măcar să rostesc o vorbă, dar el, văzându-mă îmbrăcat corect, se simţi, pesemne, foarte jignit prin faptul că am îndrăznit să pătrund cu atâta neobrăzare în colţul său şi să văd condiţiile înspăimântătoare în care stătea şi de care se ruşina atât de mult. Era firesc deci să se bucure de prilejul ce se ivise pentru a-şi descărca măcar pe cineva toată ura strânsă de pe urma necazurilor ce se abătuseră pe capul lui. Un moment am crezut chiar că e gata să mă ia la bătaie; pălise ca o femeie isterică lovită de acces, îngrozind-o pe nevastă-sa.

        — Cum ai îndrăznit să intri aici? Ieşi afară, strigă el tremurând şi articulând cu greu cuvintele. Dar în aceeaşi clipă zări portofelul în mâinile mele.

        — Mi se pare că l-aţi pierdut pe drum, îi spusei eu cât se poate de calm şi rece. (După cum se şi cuvenea de altfel.)

        Cuprins de uimire, rămase înmărmurit în faţa mea şi un timp părea că nu e în stare să priceapă nimic; pe urmă pipăi grăbit buzunarul interior al hainei, îşi căscă înspăimântat gura şi, dumerindu-se, se lovi cu palma pe frunte.

        — Dumnezeule! Unde l-ai găsit?

        L-am explicat în câteva cuvinte şi pe un ton sec împrejurările în care am ridicat portofelul, cum am alergat după el strigându-l şi cum, în sfârşit, bâjbâind prin întuneric, am urcat în urma lui scara.

        — O, Doamne! Exclamă el din nou, întorcându-se către nevastă-sa, aici am toate actele mele, ultimele dovezi ce mi-au mai rămas, aici e totul… O, domnul meu, nici nu ştii ce ai făcut pentru mine! Aş fi fost un om pierdut!

        Între timp pusesem mâna pe clanţă, cu intenţia să mă retrag fără zăbavă; simţeam însă că mă sufoc şi tulburarea mea răbufni într-un acces teribil de tuse, care îmi tăie picioarele. Într-o clipă văzui cum domnul acela se repede căutând un scaun, cum apucă nişte zdrenţe şi le aruncă pe podea, venind apoi lângă mine şi aşezându-mă cu grije. Dar tusea mea nu se potolea şi mai ţinu încă vreo trei minute. Când îmi venii în fire, el stătea lângă mine pe un alt scaun, de pe care dăduse jos, probabil, alte boarfe şi mă privea îngrijorat.

        — Eşti bolnav… Mi se pare? Rosti el cu tonul caracteristic medicului când începe să consulte un pacient. Eu sunt… Medic (n-a spus: doctor), şi, spunând asta, făcu un gest cu mâna, arătându-mi, nu se ştie de ce, interiorul locuinţei lui, ca un fel de protest împotriva situaţiei în care se afla; văd că dumneata…

        — Am tuberculoză, îl lămurii scurt şi mă ridicai. Se ridică şi el îndată.

        — Poate că exagerezi şi… Luând anumite măsuri… Părea derutat, neizbutind parcă să-şi revină în fire; portofelul îl ţinea tot în mână.

        — O, n-aveţi nici o grijă, întrerupsei eu, punând din nou mâna pe clanţa uşii; săptămâna trecută m-a consultat B. (am strecurat special numele lui B.); soarta mea e pecetluită. Iertaţi-mă…

        Am dat iarăşi să deschid uşa şi să plec, lăsându-l pe bietul doctor aiurit, tremurând de recunoştinţă şi profund ruşinat, dar un nou acces de tuse afurisită mă ţintiţi locului. Atunci, medicul meu stărui să mai şed puţin pe scaun şi să mă odihnesc; se întoarse către nevastă-sa, care îi susţinu rugămintea şi, fără a-şi părăsi locul, îmi spuse câteva cuvinte de recunoştinţă; când vorbea, părea stânjenită, iar obrajii palizi, traşi, i se acoperiră de roşeaţă. Am cedat, dar cu aerul omului care se teme ca nu cumva să-i incomodeze şi care, în orice clipă, este gata să se ridice şi să plece (aşa se şi cuvenea). Dar mustrările de cuget nu-i mai dădură pace doctorului, o vedeam bine.

        — Dacă eu… Începu el, ezitând şi întrerupându-se mereu, iţi sunt atât de recunoscător şi mă simt atât de vinovat faţă de dumneata… Eu… Să vezi… Şi arătă încă o dată cu mâna, interiorul, în momentul de faţă mă aflu într-o situaţie…

        — O, am zis eu, nu-i greu de înţeles; e limpede: ţi-ai pierdut, probabil, postul şi ai venit să faci intervenţii şi să-ţi cauţi un alt serviciu?

        — Cum de ai ghicit?… Întrebă el surprins.

        — Se vede cât de colo, am răspuns, fără să vreau, cu o nuanţă de ironie. Mulţi vin aici din provincie mânaţi de speranţe, umblă, aleargă şi trăiesc în condiţii asemănătoare.

        Atunci el îşi dădu drumul şi vorbi aprins, cu tremur în glas şi pe buze; se plânse de soarta-i năpăstuită şi, drept să spun, povestea lui m-a captivat într-atâta, încât nici măcar n-am observat cum trecuse aproape o oră încheiată. Îmi povesti istoria lui, de altfel foarte obişnuită. Era medic într-o gubernie şi avea un post bunicel. Nişte răuvoitori porniră împotrivă-i o campanie de intrigi, în care o amestecară până şi pe nevastă-sa. El se ţinu dârz şi mândru; interveni o schimbare a guvernatorului în favoarea duşmanilor săi; aceştia au căutat să-l sape şi să-l defăimeze; în cele din urmă, el îşi pierdu slujba şi cu banii ce-i mai rămăseseră veni la Petersburg ca să se reabiliteze. Aici, bineînţeles, multă vreme nimeni nu a vrut să-l primească, pe urmă binevoiră să-l asculte, dar îirespinseseră cererile, după aceea îl mai ascultară şi-i dădură oarecare speranţă şi făgăduieli vagi, pe urmă îi făcură o aspră admonestare, apoi îi cerură un memoriu, pe urmă refuzară să-i primească memoriul şi-i spuseră să depună o cerere – într-un cuvânt, de cinci luni bătea astfel toate pragurile, umblând să i se facă dreptate; nu mai avea nici un han, ultimele boarfe ale nevesti-sii fuseseră amanetate, zilele acestea soţia lui a născut, astăzi… Cererea mea a fost respinsă definitiv şi aproape că n-am nici de pâine, n-am nimic, nevastă-mea a născut. Eu, eu… „

        Sări de pe scaun şi se întoarse să-şi ascundă faţa. Nevastă-sa plângea într-un colţ, copilul începu iar să scâncească. Mi-am scos carnetul pentru a nota câteva date. Isprăvind, m-am ridicat să plec, iar el tot mai stătea înainte-mi şi mă privea cu teamă şi curiozitate.

        — Am notat numele dumitale, îl lămurii eu şi celelalte amănunte: locul unde ai avut serviciul, numele guvernatorului etc. Am un prieten, fost coleg de şcoală, Bahmutov, al cărui unchi, Piotr Matveevici Bahmutov, consilier de stat, este director…

        — Piotr Matveevici Bahmutov! Exclamă medicul meu aproape tremurând, păi de el depinde totul!

        Într-adevăr, totul în povestea acestui amic, ca şi dezlegarea ei favorabilă, la care am contribuit cu totul întâmplător, s-a potrivit în aşa fel, de parcă fusese anume aranjat pentru un asemenea sfârşit, exact ca în romane. Le-am spus acestor sărmani că nu trebuie să-şi pună prea mari speranţe în intervenţia mea, că nu sunt decât un biet licean (am exagerat dinadins, căci de fapt, terminasem liceul de mult şi deci nu mai eram un licean) şi ca atare nu le-ar folosi la nimic să-mi cunoască numele, dar că mă voi duce imediat în cartierul Vasilevski Ostrov, la colegul meu Bahmutov şi întrucât ştiu precis că unchiul său, consilier de stat, om neînsurat şi fără copii, îşi adoră nepotul şi ţine la el ca la ochii din cap, considerându-l ultimul vlăstar al familiei sale, nu este exclus ca acest coleg al meu să poată face ceva pentru dumneata şi pentru mine, bineînţeles, intervenind pe lângă unchiul său… „

        — Nu cer decât să mi se dea voie să-i explic Excelenţei sale toată situaţia! Numai să-mi acorde cinstea de a-i expune verbal! Exclamă el tremurând din tot corpul şi cu ochii înfriguraţi, de parcă ar fi fost scuturat de febră.

        Chiar aşa a şi spus: să-mi acorde cinstea.

        Repetând încă o dată că intervenţia mea are prea puţini sorţi de izbândă şi că ar fi de fapt să încerc marea cu degetul, adăugai că dacă a doua zi, în cursul dimineţii, nu vin la ei, înseamnă că totul a rămas baltă şi n-au ce să mai aştepte. M-au condus cu plecăciuni, făcând impresia unor oameni care nu mai sunt în minţile lor. N-am să uit niciodată această expresie de pe feţele lor. Am luat o birjă şi m-am dus glonţ la Bahmutov, care locuia pe Vasilevski Ostrov.

        Cu acest Bahmutov eram într-o duşmănie permanentă în ultimii uni de liceu. Avea la noi faima de a fi un aristocrat, cel puţin eu nu-l numeam decât aşa. Cu toate că se îmbrăca admirabil şi venea totdeauna în trăsură proprie, nu era deloc îngâmfat, ci, dimpotrivă, un bun camarad, mereu vesel, uneori chiar foarte spiritual, deşi de o inteligenţă cam redusă, ceea ce nu-l împiedica totuşi să fie primul la învăţătură, în timp ce eu n-am strălucit niciodată la nimic. Toţi colegii, în afară de mine, îl iubeau.

        În repetate rânduri, cât am fost colegi de şcoală, a încercat să se apropie de mine; eu însă rămâneam neînduplecat; irascibil din fire şi posac, îi întorceam de fiecare dată spatele. Acum era la universitate şi nu-l mai văzusem de un an. Când am intrat la el, pe la ora nouă (cu un ceremonial întreg: un lacheu s-a dus să mă anunţe etc), a făcut întâi o mutră mirată şi nu părea deloc încântat de vizita mea; pe urmă s-a înveselit şi, privindu-mă, a izbucnit în râs.

        — Ce vânt te-aduce la mine, Terentiev? Mă întâmpină el cu obişnuita-i familiaritate prietenoasă, uneori cu o nuanţă de obrăznicie, dar nicidecum jignitoare, pe care o admiram atât şi pentru care totodată îl uram din adâncul sufletului. Dar ce ai, adăugă el înspăimântat, eşti tare bolnav, se vede?

        Din nou mă înecă un acces de tuse şi, prăbuşindu-mă pe un scaun, abia reuşii să-mi trag sufletul.

        — Nu-i nimic, am răspuns eu; mă roade tuberculoza. Am venit la dumneata cu o rugăminte.

        Se aşeză cu aceeaşi expresie de nedumerire pe faţă, în timp ce eu i-am povestit toată păţania doctorului, sugerându-i că ar putea să-i dea o mână de ajutor acestui nenorocit, dacă ar vrea să uzeze de influenţa pe care o are asupra unchiului său.

        — Voi face tot ce-mi stă în putinţă şi chiar mâine îl atac pe unchiul meu; mi-ar părea bine să pot face ceva pentru acest om, mai ales după ce mi-ai povestit cazul cu atâta căldură… Şi totuşi, cum de ţi-a venit în gând, Terentiev, să mi te adresezi mie?

        — Fiindcă de unchiul dumitale depinde în cea mai mare măsură rezolvarea acestei chestiuni; şi, în afară de aceasta, noi, Bahmutov, am fost întotdeauna duşmani şi cum te ştiu un om generos şi cu suflet nobil, m-am gândit că pe un duşman n-ai să-l refuzi, explicai eu ironic.

        — Aşa cum Napoleon a apelat la Anglia! Strigă el, râzând amuzat. Voi interveni negreşit! Poate chiar acum, de se va putea! Adăugă repede, văzând că mă ridic de pe scaun cu un aer grav şi reţinut.

        Şi într-adevăr, în modul cel mai neaşteptat, totul s-a aranjat cât se poate de bine. Cam peste o lună şi jumătate, medicul nostru a fost reintegrat într-unpost similar într-o altă gubernie, acoperindu-i-se cheltuielile de transport şi acordându-i-se chiar ajutoare. Înclin să cred că Bahmutov, care se înnădise cam des pe la ei (tocmai de aceea mi-a venit peste mână să-i mai vizitez, iar pe doctor, care venea din când în când să mă vadă acasă, îl primeam, în mod demonstrativ, cu răceală), Bahmutov, zic, după supoziţia mea, l-a convins pe doctor să primească şi un împrumut de la el. În tot cursul acestor şase săptămâni, m-am întâlnit cu Bahmutov de vreo două ori şi a treia oară cu prilejul plecării doctorului. Întâlnirea de adio Bahmutov a aranjat-o la el acasă, oferind o masă cu şampanie; a luat parte şi soţia doctorului, care însă n-a stat mult, grăbindu-se să plece acasă, la copil. Era o seară senină de început de mai; globul imens al soarelui cobora spre golf. Bahmutov ieşi să mă conducă acasă: ajunserăm la podul Nikolaevski; amândoi eram cu chef; Bahmutov îmi spunea cât de încântat este că acest caz s-a încheiat atât de frumos, mulţumindu-mi nu ştiu pentru ce; îmi explica ce bine se simte după această faptă bună şi căuta să mă convingă că tot meritul este al meu şi că nu i se pare deloc îndreptăţită mult trâmbiţata teorie după care actele de binefacere individuale, izolate, n-ar avea nici o valoare.

        Mă cuprinse o dorinţă arzătoare să discut.

        — Orice tentativă de a defăima un, act de binefacere” izolat, începui eu, este o tentativă împotriva naturii omului şi o manifestare de dispreţ faţă de demnitatea lui personală. Dar organizarea, operei sociale de binefacere” şi problema libertăţii individuale sunt două probleme diferite şi care totuşi nu se exclud reciproc. Binefacerea practicată individual şi izolat va rămâne întotdeauna, pentru că ea corespunde unei cerinţe naturale a omului, fiind o necesitate vie a individului de a exercita o influenţă directă asupra unui alt individ. Pe vremuri trăia la Moscova un „bătrânel”, căruia toată lumea îi zicea general. De fapt, avea titlul de consilier de stat plin şi purta un nume nemţesc. Toată viaţa lui a colindat prin puşcării, pe la ocne şi temniţe; orice convoi de deţinuţi în drum spre Siberia ştia dinainte că pe Vorobiovâie gorî vine să-l conducă, moşulică-generalul”…El îşi îndeplinea misiunea de binefacere cu multă seriozitate şi chiar pietate; venea, trecea printre şirurile de deportaţi, se oprea în dreptul fiecăruia; îl întreba de nevoi şi necazuri fără să facă vreodată morală cuiva şi tuturor le spunea, drăguţă”…Le împărţea bani, apoi le trimitea tot felul de lucruri trebuincioase – obiele, bucăţi de stofă sau pânză; uneori aducea cărţi cu subiecte religioase celor ce ştiau să citească, fiind convins că ei vor citi aceste cărţi pe drum, împrăştiind apoi conţinutul lor şi celor neştiutori de carte. Rareori se întâmpla să-i întrebe de crimele ce au săvârşit, ci se mulţumea să-l asculte pe acela care începea singur să-i povestească. Pentru el, toţi condamnaţii se aflau pe picior de egalitate, nu făcea nici o deosebire între ei. Le vorbea ca un frate mai în vârstă şi până la urmă ei singuri începură a-l socoti un adevărat părinte. De se-ntâmpla să fie şi vreo deportată cu un copilaş în braţe, se apropia de ea, îi mângâia copilaşul, făcând ghiduşii pentru a-i stârni râsul. Şi aşa a dus-o ani de-a rândul, până la moarte; i-a mers faimaprin toată Rusia, chiar şi în Siberia: îl cunoşteau adică toţi deţinuţii. Îmi povestea odată un fost deportat în Siberia că el personal fusese martor cum până şi criminalii cei mai înrăiţi îşi aduceau aminte de general; la drept vorbind, vizitând convoaiele de deţinuţi, generalul rareori putea să dea mai mult de douăzeci de copeici de om. E drept că şi ei îşi aminteau de acest om fără cine ştie ce înflăcărare şi nici nu prea îl luau în serios. Îl auzeai la un moment dat pe câte unul dintre aceşti, năpăstuiţi”, care ucisese vreo doisprezece oameni şi mai înjunghiase şi vreo şase copilaşi pe deasupra, aşa, pentru plăcerea lui (se zice că există şi de ăştia), îl auzeai, vasăzică, pe acest individ într-o bună zi şi poate o singură dată în cei douăzeci de ani, cum scoate nitam-nisam un suspin şi spune: O mai fi trăind oare moşulică acela, generalul?” Ba mai schiţa, poate şi un surâs spunând aceste vorbe – şi atâta tot. Şi totuşi, cine ar putea să ştie ce sămânţă o fi fost aruncată în sufletul acelui criminal de către acest, moşulică-general”, pe care el nu l-a putut uita nici după douăzeci de ani? Şi cine ar putea spune, Bahmutov, ce importanţă va avea această comunicare a unei personalităţi cu o altă personalitate pentru destinele viitoare ale fiecăruia în obştea omenească?… E un întreg proces al vieţii în dezvoltare, cu infinite ramificaţii ce nouă ne scapă. Şi cel mai bun şahist, cel mai iscusit şi perspicace dintre jucătorii de şah nu poate calcula dinainte decât doar câteva mişcări; faptul că un şahist fracez se dovedise capabil să prevadă şi să calculeze dinainte zece mişcări a fost socotit de presă drept o minune. Dar când te gândeşti: câte mişcări imprevizibile pot surveni pe un tărâm atât de necunoscut ca viaţa omului. Aruncând sămânţa aceasta, prezentându-ţi, ofranda”, săvârşind o faptă bună, sub orice formă ar fi, îţi dai o parte din personalitatea dumitale şi primeşti o parte din personalitatea celuilalt; intraţi într-o comuniune reciprocă; puţină stăruinţă încă şi sunteţi recompensaţi prin darul cunoaşterii, prin cele mai neaşteptate descoperiri. Negreşit, în cele din urmă, vei începe să-ţi consideri opera drept o ştiinţă; ea va cuprinde şi-ţi va absorbi întreaga viaţă fiind totodată în măsură să ţi-o umple, dându-i finalitate. Pe de altă parte, toate gândurile tale, toate aceste seminţe aruncate de tine şi de care poate nici nu-ţi mai aduci aminte vor încolţi şi vor creşte; cel care le-a primit de la tine le va transmite altuia mai departe. Şi de unde poţi şti în ce fel şi în ce măsură vei participa şi tu la rezolvarea destinelor viitoare ale umanităţii? Iar dacă cunoştinţele câştigate şi o viaţă întreagă de asemenea activitate te vor înălţa, în cele din urmă, până la culmile ce-ţi vor îngădui să arunci o sămânţă uriaşă, să laşi moştenire lumii o idee grandioasă, atunci… Şi, în aceeaşi ordine de idei, am vorbit foarte mult în seara aceea.

        — Şi când te gândeşti că tocmai dumitale nu-ţi este dat să te bucuri de viaţă! Strigă Bahmutov cu un fel de imputare adresată destinului necruţător.

        Ne oprirăm în momentul acela pe pod şi priveam apele Nevei, sprijiniţi cu coatele de balustradă.

        — Ştii ce mi-a trecut prin cap în clipa asta? Spusei, aplecându-mă mult de tot deasupra balustradei.

        — Să te arunci în apă? Strigă Bahmutov aproape îngrozit. Mi-o fi citit gândul pe faţă.

        — Ba nu, deocamdată numai un raţionament care se reduce la următoarele: uite, nu mi-au rămas de trăit decât două-trei luni, să zicem patru; dar când vor rămâne, de pildă, numai două şi presupunând că aş fi avut o dorinţă arzătoare de a face o faptă bună, care ar necesita alergătură, bătaie de cap şi o activitate, ca în cazul doctorului nostru, să zicem, ar însemna că va trebui să renunţ la această faptă din lipsă de timp pentru realizarea ei şi să-mi caut o altă „faptă bună”, mai măruntă şi pe măsura resurselor mele (bineînţeles, dacă îmi va arde într-atât chiar de fapte bune). E un gând nostim, nu-i aşa?

        Bietul Bahmutov se arătă foarte îngrijorat; mă conduse până acasă şi aproape tot drumul l-am făcut în tăcere; i-am apreciat delicateţea de a nu fi încercat să mă compătimească şi să mă consoleze. La despărţire, îmi strânse mâna cu căldură şi-mi ceru voie să mă viziteze. I-am răspuns că dacă are de gând să vină la mine în calitate de „consolator” (chiar dacă ar tăcea tot timpul, prezenţa lui în odăiţa mea ar fi fost tot a unui consolator, lucru pe care i l-am şi explicat), orice vizită a lui îmi va aminti şi mai mult de moartea apropiată. Ridică din umeri, dar fu de acord; ne despărţirăm destul de politicos, lucru la care nu prea mă aşteptam.

        Fapt e că în seara aceea s-au ivit germenii a ceea ce mai târziu a luat forma „convingerii mele supreme”…M-am agăţat cu pasiune de această idee nouă, am frământat-o în toate chipurile, până în cele mai ascunse şi mai variate aspecte (n-am mai închis ochii în noaptea aceea) şi cu cât o adânceam mai mult, cu cât o inhibam mai mult în mine, cu atât mai mult mă înspăimânta. Mă năpădise o spaimă groaznică de care n-am scăpat nici în zilele următoare. Şi de fiecare dată când îmi aduceam aminte de acea spaimă, îngheţam, scăldat în sudori reci; după această spaimă puteam conchide că suprema convingere la care ajunsesem se înrădăcinase prea adânc în mine şi trebuia neapărat să-şi găsească dezlegarea. Dar pentru ca această dezlegare să devină o realitate, îmi lipsea voinţa, hotărârea necesară. După trei săptămâni însă, totul se lămuri şi tot atunci datorită unei împrejurări ciudate îmi veni şi hotărârea…

        Aici, în explicaţiile mele, stărui asupra tuturor acestor date. În ce mă priveşte, ele nu mai au, fireşte, nici o importanţă; acum însă (şi, poate, numai în clipa aceasta), aş vrea cu aceia care vor judeca gestul meu să poată urmări fără greutate firul logic al deducţiilor din care s-a jormat „convingerea mea supremă”…Am scris mai sus că tăria necesară pentru a duce la îndeplinire „convingerea mea supremă” am căpătat-o nu pe baza unei deducţii logice, ci în urma unui imbold ciudat, a unei împrejurări stranii, care nu avea poate nici o legătură cu întreaga chestiune.

        Acum zece zile, Rogojin a trecut pe la mine să-mi ceară nişte lămuriri înprivinţa unei afaceri asupra căreia mi se pare de prisos să mă opresc aici. Nu-l cunoscusem până atunci, dar auzisem vorbindu-se de el. I-am spus tot ce-l interesa şi el plecă imediat. Venise numai în acest scop, astfel că, de bună seamă, cunoştinţa noastră s-ar fi încheiat aici. Dar interesul pe care l-a stârnit în mine cu prilejul acestei vizite a fost atât de mare, încât tot restul zilei mintea mi-a fost frământată de gânduri din cele mai stranii. A doua zi chiar m-am hotărât să mă duc să-l văd. Rogojin m-a primit cu vădită neplăcere, dându-mi a înţelege chiar, într-o formă mai „delicată”, că nu putea fi vorba de raporturi mai strânse între noi. Totuşi petrecui la el o oră interesantă, în care cred că nici el nu s-a plictisit cu mine. Între noi, contrastul era aşa de mare, încât nu putea să nu ne sară în ochi, mai ales mie. Eu eram omul care-şi făcuse socoteala zilelor ce-i mai rămâneau de trăit; el, dimpotrivă, pornit să-şi trăiască din plin viaţa, să folosească orice clipă prezentă, nu-şi făcea nici un fel de socoteli cu date şi cifre pentru cine ştie ce concluzii, finale”, în afară doar de… Ceea ce… Devenise la el o adevărută obsesie; să-mi ierte domnul Rogojin această expresie, dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că trădează stângăcia unui literat lipsit de experienţă, care nu ştie să-şi formuleze ideile. Cu toată comportarea lui ursuză şi prea puţin amabilă, mi s-a părut un om inteligent şi capabil să înţeleagă multe lucruri, chit că nu-l interesează nimic ce nu-l atinge direct. Nu i-am suflat nici un cuvânt despre, convingerea mea supremă”', dar am avut impresia că o ghicise, ascultându-mă. N-a scos un singur cuvânt în legătură cu asta; de altfel este un om extrem de tăcut. I-am dat a înţelege, la plecare, că în pofida deosebirii enorme dintre noi şi a firilor noastre cu totul opuse – les extremités se touchent (i-am explicat ce înseamnă în ruseşte), aşa încât nu este deloc exclus ca şi el să nu fie chiar aşa de departe pe cât se pare de a ajunge la o, supremă convingere” în sensul aceleia la care am ajuns eu. O strâmbătură acră şi posomorită i-a fost răspunsul – cu aerul omului care îşi închipuie că vreau să plec, se ridică, îmi căută şapca şi, foarte amabil, mă scoase din casa lui sumbră simulând politeţea omului care vrea să-şi conducă musafirul până la uşă. Interiorul acestei case mă izbi; semăna cu un cimitir; dar se pare că este pe placul lui; explicabil de altfel: duce o viaţă prea plină, clocotitoare, ca să mai simtă nevoia unei ambianţe corespunzătoare şi acasă.

        Vizita la Rogojin mă obosi mult. Încă de dimineaţă, nu mi-a fost bine, iar spre seară, simţindu-mă foarte slăbit, m-am pus la pat; trupul îmi ardea cuprins de febră şi câteodată cădeam într-o stare de toropeală. Kolea a stat lângă mine până aproape de ora unsprezece. Cu toate acestea, îmi amintesc tot ce am vorbit împreună. Dar când mi se întâmpla să închid ochii, mi se năzărea mereu că-l văd pe Ivan Fomici, în faţa căruia creşteau grămezile de bani cu nemiluita. Nu ştia ce să facă cu milioanele lui, se temea să nu fie prădat şi-şi frământa capul unde să ascundă atâta bănet; la urmă hotărî să-şi îngroape comoara. Eu însă l-am sfătuit ca, în loc să îngroape banii fără nici un rost, să topească mai bine aurul şi să facă un coşciug pentru copilul îngheţat şi în acest scop să-i dezgroape trupşorul. Se făcea că Surikov primise cu lacrimi de recunoştinţă sfătui acesta prin care-mi băteam joc de el şi se grăbea să-lurmeze, la care eu parcă am scuipat, îndepărtându-mă. Când mi-am venit în fire, Kolea mă asigură că nu dormisem deloc şi că în tot timpul acesta am vorbit de Surikov. În unele momente mă lăsam pradă unei nelinişti şi unei tristeţi nemăsurate, încât Kolea plecă extrem de îngrijorat. Când m-am ridicat să încui uşa în urma lui, îmi veni deodată în minte un tablou pe care-l văzusem în dimineaţa aceea la Rogojin, în una dintre odăile cele mai sumbre ale acelei case, deasupra unei uşi. Chiar el mi-a atras atenţia în treacăt asupra acestui tablou. Deşi nu prezenta nici o valoare din punct de vedere artistic, am rămas în faţa lui vreo cinci minute, căci mi-a făcut totuşi o impresie puternică, provocându-mi o stranie tulburare.

        Tabloul acesta îl reprezintă pe Hristos în momentul când e coborât de pe cruce. Am avut totdeauna impresia că pictorii care zugrăvesc momentul răstignirii şi al coborârii de pe cruce îl înfăţişează de obicei pe Hristos cu un chip de o neobişnuită frumuseţe; ei caută să-i menţină această frumuseţe chiar şi în momentele când a fost supus la cele mai cumplite chinuri. Or, aici, în tabloul lui Rogolin, nu vezi nimic asemănător; aici apare într-adevăr cadavrul unui om care a suferit suplicii groaznice înainte de a fi fost răstignit, care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldaţi, bătut de mulţime atunci când îşi purta crucea, în sfârşit, care a îndurat vreme de şase ceasuri (după socoteala mea) înspăimântătorul chin al răstignirii. Îţi dai numaidecât seama că este chipul unui om care cu puţin înainte fusese coborât de pe cruce, cu alte cuvinte, departe de a fi ţeapăn, el păstrează încă mult din viaţă şi căldură, încât pe trăsăturile feţei mortului întârzia o expresie de suferinţă, ca şi cum ar fi continuat s-o simtă şi după ce şi-a dat sufletul (pictorul a prins şi a reuşit să redea de minune acest amănunt important); în schimb faţa, în aspectul ei fizic, n-a fost cruţată deloc; e zugrăvită cu un realism neîndurător; e foarte natural şi aşa trebuie să fie cadavrul unui om după asemenea cazne. Ştiu că, potrivit credinţei adoptate de biserică încă în primele secole ale creştinismului, Hristos a suferit cu adevărat şi nu numai în aparenţă şi că, prin urmare, trupul lui răstignit pe cruce a fost cu totul supus legilor firii. Faţa din tablou e tumefiată, acoperită cu vânătăi şi răni sângerânde, oribile; ochii căscaţi, cu pupilele piezişe; albul enorm al ochilor încremenit şi cu luciri sticloase. Dar, lucru curios, când te uiţi la cadavrul acesta al omului sfârşit în chinuri şi torturi, se naşte o întrebare cu totul bizară şi cât se poate de interesantă: dacă toţi discipolii lui Hristos, aceia care au devenit mai târziu principalii lui apostoli, femeile care-l vegheau, stând în picioare lingă cruce, dacă, într-un cuvânt, toţi adepţii şi adoratorii lui i-au văzut trupul în halul acesta (şi cu siguranţă că el arăta întocmai aşa), cum de au putut să mai creadă, la vederea acestor falnice rămăşiţe, că martirul acesta va învia? Şi te mai întrebi, fără să vrei, dacă moartea e aşa de hidoasă şi dacă legile firii sunt atât de puternice, cum ai putea să le învingi? Cum să le învingi, dacă nu a putut să le învingă nici chiar acela care, în viaţă fiind, silea firea să i se supună, acela la a cărui poruncă: „Talifakoumi!”, o tânără fată s-a ridicat în picioare, acela la glasul căruia Lazăr a ieşit din mormânt? Când priveşti tabloul acela, cercetându-l, natura ţi senăzare în chip de fiară enormă, mută şi neînduplecată sau, mai bine zis, oricât de ciudată ar părea comparaţia, ca o maşină imensă, de construcţie modernă, care, surdă şi nesimţitoare, a înşfăcat, zdrobind în măruntaiele ei, o fiinţă magnifică, fără de preţ – o fiinţă care ea singură valora cât întreaga natură cu toate legile ei, cât întreg universul, care poate că n-a fost creat decât pentru a da naştere acelei fiinţe! Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o veşnicie stupidă căreia totul îi e supus şi care fatal ţi se impune. Oamenii care stăteau în jurul mortului şi care nu sunt zugrăviţi pe această pânză au trebuit, probabil, să simtă o consternare de nespus şi o durere imensă în seara aceea în care li s-au năruit dintr-o dată toate speranţele, ba aproape şi credinţa ce se înfiripa. Fără îndoială, s-au împrăştiat de la locul crucificării pradă unei spaime extraordinare, cu toate că fiecare dintre ei purta o idee mare, care de-acum încolo nu mai putea să le fie smulsă. Şi dacă însuşi învăţătorul lor şi-ar fi putut vedea acest chip în ajunul supliciului, s-ar mai fi suit oare pe cruce, ar fi murit aşa cum a murit? Iată încă o întrebare pe care ţi-o pui fără voie când priveşti tabloul acela.

        Toate astea mi se năzăreau în momentele de delir, timp de aproape o oră şi jumătate, după plecarea lui Kolea, sub formă de crâmpeie răzleţe, întrupate uneori în imagini reale. Îţi poţi închipui oare ceva care n-are chip? Cu toate astea, credeam uneori că văd, sub o formă stranie şi absurdă, forţa aceasta infinită – fiinţa aceasta întunecată, surdă, oarbă şi mută. Se făcea că cineva mă apucă de braţ, mă duce undeva într-un loc necunoscut, unde, în lumina unei lumânări, îmi arată un păianjen enorm şi respingător, căutând să mă convingă că este acea fiinţă oarbă, surdă şi atotputernică, pentru a-şi bate joc apoi de indignarea mea. La mine în odaie, în faţa icoanei, o candelă stă întotdeauna aprinsă noaptea: cu toate că e slabă, lumina ei permite totuşi să desluşeşti toate obiectele din cameră; sub candelă poţi chiar să citeşti. Cred că abia trecuse de miezul nopţii; nu puteam să dorm deloc şi stăteam culcat, cu ochii deschişi; deodată uşa odăii mele se deschise şi apăru Rogojin.

        După ce trecu pragul, închise uşa, mă privi în tăcere şi se îndreptă fără zgomot spre scaunul aşezat în colţ, aproape sub candelă. Am fost foarte surprins şi mă uitam la dânsul, aşteptând să văd ce voia să facă. Rogojin îşi pusese coatele pe masă şi mă fixă cu privirea fără să scoată o vorbă. Aşa trecură două sau trei minute şi-mi amintesc că tăcerea lui m-a jignit şi m-a necăjit nespus. Pentru ce nu voia să vorbească? Desigur, mi s-a părut curios că a venit atât de târziu, dar, la drept vorbind, nu prea am fost tare mirat. Dimpotrivă, cu toate că dimineaţa nu-i explicasem lămurit ideea mea, ştiam totuşi că o pricepuse; or, ideea aceasta era de aşa natură, încât dorinţa de a vorbi din nou cu mine putea fi o eventuală cauză a vizitei lui, chiar la o oră aşa de târzie din noapte. De aceea eram convins că venise anume pentru asta. Dimineaţa, ne despărţiserăm cu oarecare ostilitate, ba ţin minte că de vreo două ori chiar îmi aruncase priviri batjocoritoare. Aceeaşi expresie batjocoritoare o regăseam acum în privirea lui şi tocmai asta m-a jignit. Câtdespre faptul că-l aveam dinaintea mea pe Rogojin aievea şi nu o nălucire, un delir, nu mă îndoiam defel. Nici prin gând nu-mi trecu aşa ceva.

        Între timp, el stătea neclintit la locul lui şi mă privea mereu cu zâmbetu-i sarcastic. De furie, mă întorsei pe cealaltă parte, hotărât să tac şi eu, chiar dacă situaţia aceasta s-ar fi prelungit la infinit. Nu ştiu de ce, voiam neapărat să înceapă el vorba. Cred că s-au scurs aşa vreo douăzeci de minute şi, deodată, mă străfulgera un gând: dacă nu e Rogojin, ci o stafie?

        Nici în timpul bolii şi nici înainte nu mi s-a întâmplat să văd stafii; întotdeauna însă am avut impresia şi în copilărie şi chiar până-n ultimul timp că, dacă aş vedea una, cu toate că nu cred în nici un fel de fantome, aş muri pe loc. Totuşi, gândul că vizitatorul meu nu este Rogojin, ci o stafie, nu mă sperie câtuşi de puţin.

        Dimpotrivă, simţeam că mă cuprinde un fel de furie. La fel de curios mi s-a părut şi faptul că chestiunea în sine de a şti dacă am înaintea mea un spectru sau un musafir în carne şi oase mă preocupa şi mă neliniştea mult mai puţin decât ar fi trebuit; cred că mă gândeam atunci la altceva. De exemplu, eram mult mai curios să ştiu pentru ce Rogojin, pe care-l văzusem atunci în halat şi papuci, era acum îmbrăcat în frac, cu vestă şi cravată albă. Mă preocupa şi un alt gând: dacă e o stafie şi nu-mi inspiră teamă, de ce nu mă scol şi nu mă apropii de ea, ca să mă conving? Sau, poate, nu îndrăzneam s-o fac, fiindcă mă paraliza frica!… Dar, cum îmi veni gândul că mi-ar putea fi teamă, simţii deodată cum încep să-mi tremure genunchii şi un fior de gheaţă îmi străbate spatele. În acelaşi moment, Rogojin, care părea că-mi ghicise spaima, lăsă jos mâna pe care îşi rezemase capul, se îndreptă din spate şi, privindu-mă fix, deschise gura, ca şi cum s-ar fi pregătit să râdă. Atunci m-a răzbit un sentiment de ciudă, care s-a transformat într-o furie turbată, încât cu greu m-am stăpânit să nu mă năpustesc asupra lui; dar, fiindcă jurasem să nu vorbesc cel dintâi, am rămas încremenit; cu atât mai mult cu cât nu eram deloc sigur că e chiar Rogojin şi nu o fantomă.

        N-aş putea spune precis cât a ţinut situaţia asta; nici nu-mi mai amintesc cu precizie dacă nu cumva îmi pierdusem uneori luciditatea timp de câteva clipe. Numai că la un moment dat, văd cum Rogojin se ridică, mă mai examinează cu aceeaşi atenţie ca şi atunci când intrase, dar, de data aceasta, fără să zâmbească; pe urmă se îndreaptă încet, aproape în vârful picioarelor spre uşă, o deschide şi iese, închizând-o. Nu mă mai ridicai din pat. Cât timp am mai stat aşa culcat, cu ochii deschişi, gândind Dumnezeu ştie la ce, nu-mi mai amintesc; nu ştiu nici cum am adormit. A doua zi, pe la ceasurile nouă, după obicei, Matriona bătu la uşă, ca să-mi aducă ceaiul. Stabilisem ca o regulă că, dacă n-o strigam până la ora aceea, să vină să bată la uşă. În clipa când i-am deschis, mă izbi un gând: cum ar fi putut să intre, din moment ce uşa era încuiată? Am făcut investigaţii şi m-am convins că era cu neputinţă ca Rogojin, în carne şi oase, să fi pătruns la mine, deoarece, noaptea, toate uşilesunt închise cu zăvorul.

        Cazul acesta ciudat, pe care l-am descris acum cu atâtea amănunte, rn-a făcut să mă hotărăsc în cele din urmă. Aşadar, hotărârea mea definitivă nu este rezultatul unui raţionament, al unei convingeri logice, ci al unui sentiment de dezgust. Nu e chip să mai trăiesc când viaţa, ca să mă lovească, îmbracă forme aşa de stranii. Apariţia aceasta fantomatică m-a umilit. Nu mă simt în stare să mă supun unei forţe oarbe, întrupate în acest păianjen uriaş. M-am putut linişti abia către seară, când am simţit că hotărârea mea definitivă atinge punctul ei final. A fost primul moment al acestei faze; al doilea moment l-am avut la Pavlovsk, dar în privinţa aceasta am dat până acum lămuriri destule.