X.

        Mâşkin înţelese în sfârşit de ce îl trecea un fior rece ori de câte ori punea mâna pe cele trei scrisori şi pentru ce tot amânase până seara să le citească. Dimineaţa, înainte de a se hotărî să deschidă unul dintre plicuri, se cufundă într-un somn greu pe canapea şi avu un vis la fel de apăsător ca şi cel precedent: din nou îi apăruse înainte aceeaşi „vinovată”; îl privea şi lacrimi scânteietoare păreau că atârnă de genele ei lungi; îl chema lângă dânsa şi, ca şi mai adineauri, el se trezi aducându-şi aminte cu un fel de suferinţă de chipul ei. Ar fi vrut să se ducă numaidecât la ea, dar nu putu; la urmă, aproape exasperat, desfăcu scrisorile şi se apucă să le citească.

        Dar şi scrisorile acestea păreau a nu fi decât tot un vis. Se întâmplă uneori să ai nişte vise ciudate, absurde, cu totul bizare. Deşteptându-te, ţi le reaminteşti cu o claritate surprinzătoare şi rămâi uimit ca în faţa unui fenomen cu totul inexplicabil. Ţii minte foarte bine, în primul rând, că raţiunea ţi-a fost prezentă şi lucidă tot timpul acesta chinuitor de lung, când te împresurau ucigaşii, care – perfizi şi vicleni – căutau să-şi ascundă intenţiile, să te înşele, prefăcându-se binevoitori şi prietenoşi, când, de fapt, aveau armele pregătite şi nu aşteptau decât un semn ştiut numai de ei ca să te lovească; îţi aduci apoi perfect de bine aminte cu câtă şiretenie ai ştiut, în cele din urmă, să-i păcăleşti, reuşind să te ascunzi de primejdie; pe urmă îţi dai seama că ei ştiu foarte bine de toată şiretenia ta şi cunosc locul unde te-ai ascuns, dar se prefac a nu şti şi stau la pândă cu armele lor ucigaşe gata pregătite, în aşteptarea semnuluimisterios; dar iată că, printr-o nouă şiretenie, reuşeşti din nou să-i derutezi şi toate astea ţi le aminteşti cu multă precizie. Dar cum se explică totuşi că în tot timpul acesta raţiunea dumitale a putut să se împace cu o mulţime de aberaţii şi situaţii absurde, absolut evidente, de care ţi-era înţesat visul? Unul dintre ucigaşi s-a prefăcut sub ochii dumitale din femeie într-un pitic oribil şi viclean – şi dumneata ai acceptat toate astea ca pe ceva firesc, aproape fără nici un fel de nedumerire şi aceasta chiar în timpul când, pe de altă parte, raţiunea dumitale, încordată la maximum, se manifesta cu o forţă extraordinară, cu o capacitate teribilă de sesizare, şiretenie şi logică! Pentru ce apoi, trezindu-te din somn şi revenind complet la realitate, ai senzaţia aproape de fiecare dată, uneori chiar ca o impresie de neuitat, că te desprinzi, o dată cu somnul întrerupt, de o enigmă rămasă nedezlegată pentru dumneata? Absurdităţile din vis te fac să zâmbeşti; în acelaşi timp însă, simţi în subconştient că împletirea aceasta de absurdităţi ascunde o idee, da – o idee reală, ceva ce face parte din viaţa dumitale; ca şi cum visul ţi-a spus ceva nou, profetic, ceva de mult aşteptat; impresia pe care o încerci este puternică, fie că-i plăcută ori chinuitoare, dar ce anume ţi s-a sugerat şi care e tâlcul ei adevărat – nu mai eşti în stare nici să înţelegi şi nici măcar să-ţi mai aminteşti.

        Un efect aproape similar avu şi lectura acestor scrisori. Dar şi înainte chiar de a-şi fi aruncat ochii pe ele, Mâşkin simţi că însuşi faptul că ele existau, numai posibilitatea existenţei lor semăna cu un coşmar. Cum s-o fi hotărât ea oare să-i scrie ei? Se întreba el, rătăcind singur în seara aceea (uneori fără să ştie unde se află). Cum a putut să-i scrie despre asta şi cum a fost cu putinţă să se nască în capul ei un vis atât de nesăbuit? Dar visul acesta era acum o realitate şi lucrul cel mai uimitor pentru dânsul era că, în timpul lecturii acestor scrisori, el însuşi începu să creadă în posibilitatea, ba chiar şi în raţiunea de a fi a acestor visuri. Da, fără îndoială, fusese un vis, un coşmar, o nebunie şi totuşi era aici şi ceva adevărat, ceva chinuitor de real şi dureros de adevărat, ceva ce îndreptăţea acest vis, acest coşmar, această nebunie. Vreme de mai multe ceasuri el râmase pradă unor gânduri tulburi şi, ca într-un delir, îi reveneau mereu în minte crâmpeie din acele scrisori, le frământa în cuget şi medita adânc asupra fiecăruia în parte. Ba uneori ar fi voit să-şi spună că presimţise, ghicise toate acestea cândva; i se părea chiar că le avusese sub ochi demult-demult şi că tot dorul şi toate părerile de rău, toate suferinţele şi toate temerile lui de până atunci erau conţinute în aceste rânduri pe care le mai citise odinioară.

        Când vei despături această scrisoare (aşa începea prima epistolă), te vei uita, desigur, mai întâi la semnătură. Ea îţi va spune şi va lămuri totul, deci este de prisos să mă justific în faţa dumitale sau să încerc o explicaţie. Dacă ţi-aş fi cât de cât egală, ai putea vedea o insultă în îndrăzneala pe care mi-am luat-o; dar cine sunt eu şi cine eşti dumneata? Suntem doi antipozi şi distanţa dintre noi e atât de mare, încât n-aş putea să te jignesc, chiar dacă aş voi.

        Şi mai departe, în alt loc, scria:

        Să nu iei cuvintele mele drept o exaltare bolnăvicioasă a unei minţi rătăcite, dar pentru mine eşti perfecţiunea întruchipată. Te-am văzut, te văd în fiecare zi. Nu te judec; n-am ajuns să te consider o perfecţiune pe calea raţiunii, ci pur şi simplu aceasta este credinţa mea. Dar am şi un păcat faţă de dumneata: te iubesc. Nu-ţi este îngăduit să iubeşti perfecţiunea, trebuie numai s-o recunoşti ca atare şi s-o admiri, nu-i aşa? Şi cu toate acestea sunt îndrăgostită de dumneata. Deşi dragostea îi face pe oameni să se simtă egali, fii pe pace, nu te voi coborî până la mine nici chiar în cel mai intim gând al meu. Ţi-am scris „fii pe pace”; dar e cu putinţă oare ca dumneata să te tulburi?… Dacă ar fi în puterea mea, ţi-aş săruta urmele paşilor. O! Nici gând să mă consider egală dumitale… Uită-te la iscălitură, dar uită-te mai repede!

        Îmi dau seama (scria în altă scrisoare) că te unesc mereu cu el şi nu te-am întrebat încă niciodată dacă-l iubeşti. El s-a îndrăgostit de dumneata de cum te-a văzut. Se gândea la dumneata ca la, o rază de lumină „; sunt propriile lui vorbe, le-am auzit din gura lui. Dar şi fără aceste cuvinte am înţeles că eşti pentru el ca lumina ochilor. O lună de zile am stat în preajmă-i şi mi-am putut da seama că şi dumneata îl iubeşti; voi doi sunteţi pentru mine o singură fiinţă!

        Să fie oare cu putinţă? (scria în alt loc.) Ieri, când am trecut pe lângă dumneata, parcă te-ai înroşit la faţă. Dar nu, nu se poate; cred că mi s-a părut numai. Dacă cineva te-ar târî în spelunca cea mai infectă şi dacă ţi s-ar înfăţişa viciul în toată goliciunea lui, nici atunci chiar n-ar trebui să roşeşti; eşti deasupra oricărei jigniri. Poţi să-i urăşti pe cei josnici şi laşi, dar numai din pricina jignirii care o aduc altora, căci pe dumneata nici o insultă nu te poate atinge. Ştii, eu cred că ar trebui chiar să mă iubeşti. Ceea ce eşti pentru dânsul eşti şi pentru mine: un spirit luminos; un înger nu poate să urască, dar nici să nu iubească nu poate. Dar e cu putinţă să iubeşti pe toată lumea, pe toţi oamenii, pe tot ce este aproapele tău? Mi-am pus de multe ori această întrebare. Nu, desigur şi nici n-ar fi ceva firesc. Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi. Nouă nici nu ne este dat să iubim altfel. Pe când la dumneata e cu totul altceva; cum ar fi posibil ca dumneata să nu iubeşti măcar pe cineva, de vreme ce nimeni nu se poate compara cu dumneata şi eşti deasupra oricărei jigniri, deasupra oricărei porniri personale? Numai dumneata singură poţi iubi fără egoism, numai dumneata poţi, iubind, să treci peste propriul, eu „ şi să te dăruieşti numai aceluia pe care-l iubeşti. Ah, cât de cumplit ar fi pentru mine să ştiu că din pricina mea ai simţit ruşine sau mânie! Ar însemna decăderea şi deci pieirea dumitale: deodată te-ai aşeza pe aceeaşi treaptă cu mine…

        Ieri, după ce te-am întâlnit, m-am întors acasă şi m-am gândit la un tablou. Pictorii îl zugrăvesc de obicei pe Hristos în spiritul legendelor evanghelice; eu l-aş zugrăvi altfel în tabloul pe care mi-l închipui; ar fi singur – apostolii îl părăseau câteodată. N-aş lăsa cu el decât un copilaş. Copilul se jucase alături sau poate îi povestise ceva în gânguritul lui copilăresc. Hristos l-a ascultat, dar acum a rămas pe gânduri, cu mâna uitată pe căpşorul copilului.Se uită în zare, spre orizont; în ochi i se citeşte un gând, cuprinzător cât universul; faţa îi e tristă. Copilul s-a oprit din joacă şi din gângurit, şi-a sprijinit coatele pe genunchii lui Hristos şi, cu obrazul rezemat în mână, şi-a ridicat căpşorul, privind ţintă în ochii lui Hristos cu acel aer gânditor, pe care copiii îl au câteodată. Soarele apune… Lată tabloul meu! Dumneata eşti inocenţa întrupată şi tocmai această inocenţă este însăşi perfecţiunea dumitale. O, asta să n-o uiţi niciodată! Să nu-ţi pese şi să nu-ţi faci gânduri din cauza pasiunii mele pentru dumneata! De acum eşti a mea, voi fi toată viaţa în preajma dumitale… În curând am să mor.

        În sfârşit, cea din urmă scrisoare conţinea şi aceste gânduri:

        Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-ţi faci o părere greşită despre mine; să nu-ţi închipui de asemenea că mă umilesc dacă-ţi scriu aşa sau că fac parte dintre acele fiinţe pentru care umilinţa este o desfătare, că o fac numai şi numai din orgoliu. Nu, am şi eu bucuriile mele, dar îmi vine greu să-ţi explic asta. Mi-ar fi greu să mi-o desluşesc mie însămi, cu toate că mă frământă atât. Ştiu numai că n-aş putea să mă umilesc nici chiar într-un acces de orgoliu. Iar pentru autoumilire dintr-un imbold curat al inimii, nu mă simţ capabilă. Prin urmare, nu mă umilesc câtuşi de puţin.

        De ce vreau să vă unesc? Pentru voi doi sau pentru mine? Pentru mine. Fireşte: în asta găsesc dezlegarea tuturor frământărilor vieţii mele; mi-am spus-o mai de mult încă… Am auzit că sora dumitale, Adelaida, văzându-mi portretul, s-ar fi exprimat că o astfel de frumuseţe ar putea să răstoarne lumea. Dar eu am renunţat la lume; îţi vine să zâmbeşti sau, în cel mai bun caz, găseşti ciudat că scriu aceste vorbe eu, pe care ai văzut-o împopoţonată cu dantele şi diamante într-o societate de beţivi şi de ticăloşi! Dar nu lua în seamă aparenţele, căci, propriu-zis, eu aproape că nici nu exist şi sunt conştientă de acest lucru; Dumnezeu ştie ce mai sălăşluieşte în mine, în locul „eului” meu. În fiece zi, îmi citesc sentinţa în cei doi ochi înspăimântători care mă pândeşe fără încetare, chiar dacă nu-i văd în preajma mea. Acum, ochii aceştia tac (ei tac întruna), dar le cunosc taina. Casa omului acestuia e sumbră, apăsătoare şi ascunde o taină. Sunt sigură că are undeva, într-un sertar, un brici cu lama înfăşurată în mătase, ca şi celălalt – ucigaşul din Moscova; şi acela stătea cu maică-sa şi-şi înfăşurase briciul în mătase ca să taie mai lesne o beregată. Tot timpul cât am stat la el acasă, mi se năzărea mereu că undeva, sub podea, zace un cadavru, ascuns poate încă de tatăl lui, un cadavru acoperit cu o muşama, ca şi cel de la Moscova, având la fel aşezate împrejur sticle cu soluţia Jdanov; aş fi putut să-ţi indic chiar şi locul. El nu-mi spune nimic, dar ştiu că mă iubeşte până într-atât, încât este exclus să nu fi început să mă urască. Nunta dumitale şi cu a mea se vor celebra în acelaşi moment; aşa, cel puţin, m-am înţeles cu el. Faţă de el n-am nici o taină. L-aş ucide de groază… Dar o să mă omoare el înainte… E alături de mine acum şi îmi spune râzând că aiurez; ştie că-ţi scriu dumitale.

        Şi tot aşa, şiruri nenumărate de adevărat delir în aceste scrisori. Una dintre ele, a doua, era lungă de tot: două coli de hârtie de format mare scrise mărunt.

        Prinţul ieşi în sfârşit din parc, după ce, la fel ca în seara precedentă, rătăcise multă vreme în neştire prin aleile lui întunecoase. Noaptea limpede şi luminoasă părea şi mai clară ca de obicei. „Să fie încă aşa devreme?” gândi el. (Uitase să-şi ia ceaiul.) La un moment dat, i se păru că aude sunetele unei melodii venind de departe., Cântă muzica în pavilionul gării probabil, gândi iar; de bună seamă, azi nu s-au mai dus acolo.” La gândul acesta, uitându-se împrejur, se pomeni în dreptul vilei lor. Ştia dinainte că va trebui să ajungă aici în cele din urmă şi, cu inima strânsă, urcă treptele terasei. Nu-l întâmpină nimeni; terasa era pustie. Aşteptă un moment, apoi deschise uşa spre salon. „Nu obişnuiesc niciodată să închidă uşa asta”, îşi spuse el; dar nici în salon nu era nimeni şi era aproape întuneric beznă. Deodată uşa se deschise şi intră Aleksandra Ivanovna cu o lumânare în mână. Zărindu-l pe prinţ, tânăra fată se opri mirată în faţa lui, întrebându-l parcă din ochi. Trecuse probabil pe acolo ca să se ducă în altă odaie şi nu se aşteptase deloc să găsească pe cineva în salon.

        — Prin ce întâmplare ai venit aici? Îl întrebă în cele din urmă.

        — Eu… Am venit… În treacăt…

        — Maman nu se simte prea bine, Aglaia de asemenea. Adelaida s-a dus să se culce şi tocmai mergeam şi eu la culcare. Am stat toată seara acasă, singurele. Tata şi prinţul Ş. sunt plecaţi la Petersburg.

        — Am venit… Am venit să vă văd… Acum…

        — Dar ştii cât e ceasul?

        — N-nu…

        — Douăsprezece şi jumătate. De obicei ne culcăm la unu.

        — Ah! Credeam că… E numai nouă şi jumătate.

        — Nu face nimic! Râse Aleksandra. Dar de ce n-ai venit mai devreme? Poate că ai şi fost aşteptat.

        — Credeam… Credeam. Bâigui el, îndreptându-se spre uşă.

        — La revedere! Să vezi ce haz or să facă mâine, când am să le povestesc întâmplarea asta.

        Mâşkin porni spre casă pe drumul ocolit de la marginea parcului. Inima îi bătea tare, gândurile i se învălmăşeau şi totul în jurul lui părea un vis. Deodată, înaintea ochilor i se arătă din nou vedenia care, în două rânduri, îi apăruse în ziua aceea. Femeia ieşi din parc şi se opri în faţa lui; s-ar fi spus că-l aştepta acolo. El tresări şi se opri din mers; ea îi apucă mâna şi i-o strânsetare. „Nu, asta nu e o vedenie!”

        Şi iată că se găseau faţă-n faţă pentru întâia oară de la despărţirea lor; ea îi vorbea, iar el se uita la dânsa tăcut, cu inima încărcată de durere! Ah! Niciodată mai târziu el n-a putut uita această întâlnire şi, de fiecare dată, îşi aducea aminte de ea cu aceeaşi ascuţită suferinţă. Ea se lăsă în genunchi în faţa lui, chiar acolo, în stradă, ca într-o rugă extatică; speriat, el se dădu înapoi, dar ea îi apucă mâna ca să i-o sărute şi, întocmai ca în visul de adineauri, prinţul văzu lacrimi sclipind pe genele-i lungi.

        — Scoală-te, scoală-te! Şopti el speriat, silindu-se s-o ridice. Ridică-te, te rog!

        — Eşti fericit? Fericit? Întrebă ea. Spune-mi numai un singur cuvânt: eşti fericit acuma? Azi, acum? Ai fost la dânsa? Ce ţi-a spus?

        Nu se ridica şi nici nu-l asculta; aşa în genunchi, îl întreba grăbită, vorbindu-i dintr-o răsuflare, ca şi cum ar fi fost urmărită de o poteră vrăjmaşă.

        — Plec mâine, cum mi-ai poruncit. N-o să-i mai scriu… Te văd pentru ultima oară, pentru cea din urmă oară! Acuma, într-adevăr, pentru cea din urmă oară!

        — Linişteşte-te, ridică-te! O imploră el în culmea disperării. Ea îl apucă de mâini, privindu-l în ochi cu nesaţ.

        — Adio, îi spuse ea în sfârşit, apoi se ridică şi se îndepărtă în grabă, aproape fugind. Prinţul îl zări deodată pe Rogojin apucând-o de braţ şi depărtându-se cu ea.

        — Aşteaptă-mă, prinţe! Strigă Rogojin. Mă întorc numaidecât.

        Şi într-adevăr, peste cinci minute, Rogojin sosi la locul unde prinţul rămăsese să aştepte.

        — Am urcat-o în trăsură, spuse el; de la ora zece o aşteaptă acolo, în colţ. Ştia că ai să-ţi pierzi toată seara la cealaltă. Ceea ce-mi scriseseşi mai adineauri, i-am transmis întocmai. N-are să-i mai scrie; a făgăduit; iar mâine, după cum ţi-a fost vrerea, va pleca de aici. Dorea cu orice preţ să te mai vadă o dată înainte de plecare, cu toate că ai refuzat să te mai întâlneşti cu ea; te-am aşteptat aici, uite, pe banca aceea pândind întoarcerea ta spre casă.

        — Chiar ea te-a luat cu dânsa?

        — Ei şi ce-i cu asta? Rânji Rogojin; am văzut ceea ce, de fapt, ştiam. Şi ce, parcă n-am citit scrisorile?

        — Cum, le-ai citit cu adevărat? Întrebă prinţul, îngrozit la gândul acesta.

        — Fireşte, ori de câte ori scria, îmi arăta scrisoarea. Ai băgat de seamă cespune acolo, într-un loc, despre brici, he, he!

        — E nebună! Strigă prinţul, frângându-şi mâinile.

        — Cine ştie? Poate că nu, murmură Rogojin mai mult ca pentru sine.

        Prinţul nu răspunse.

        — Şi acum, rămâi cu bine, spuse Rogojin, plec şi eu mâine; nu i-o lua în nume de rău! Dar bine, frate, adăugă el, întorcându-se brusc, de ce nu i-ai răspuns la întrebarea: „Eşti fericit sau nu?”

        — Nu, nu, nu! Răcni prinţul cu o durere sfâşietoare.

        — M-aş fi mirat grozav să te aud spunând „da”! Râse Rogojin cu răutate şi se depărta fără să privească înapoi.