IX.

        Intrând în vila ei, Lizaveta Prokofievna se opri în prima cameră. Sleită de puteri, se prăbuşi pe o canapea, fără a se sinchisi de Mâşkin, uitând chiar să-l poftească să şadă. Încăperea în care intraseră era un salon destul de mare, cu şemineu, cu o masă rotundă în mijloc; flori multe pe suporturi împodobeau ferestrele; în fund, o uşă cu geamuri se deschidea spre grădină. Adelaida şi Aleksandra apărură numaidecât şi ele, uitându-se nedumerite şi cu o întrebare mută la prinţ şi la Lizaveta Prokofievna.

        În vilegiatură, domnişoarele Epancin se sculau de regulă pe la nouă; numai Aglaia luase obiceiul, de vreo două-trei zile, să se scoale mai devreme; se ducea să se plimbe prin grădină, dar nu chiar de la ora şapte, ci pe la opt sau chiar ceva mai târziu. Lizaveta Prokofievna, pe care tot felul de griji n-au lăsat-o să doarmă toată noaptea, se dădu jos din pat pe la opt ceasuri, anume ca să se ducă s-o întâlnească pe fiica ei în grădină, fiind sigură că e acolo. Dar n-o găsi pe Aglaia nici în grădină şi nici în odaia ei. Mama, cuprinsă de nelinişte, le trezi pe cele două fiice mai mari. Află de la servitoare că Aglaia Ivanovna se dusese în parc înainte de ora şapte. La această nouă extravaganţă a năbădăioasei lor surori, Adelaida şi Aleksandra zâmbiră şi-i atraseră atenţia mamei că, dacă se duce s-o caute pe Aglaia în parc, aceasta ar fi în stare să se supere şi mai mult ca sigur că acum stă cu o carte în mână pe banca cea verde de care vorbise acum trei zile şi pentru care era cât pe-aci să se certe cu prinţul Ş., fiindcă acesta nu găsea locul chiar aşa de fermecător. Din mai multe motive, Lizaveta Prokofievna a fost foarte speriată când şi-a văzut fata alături de Mâşkin şi când a auzit vorbele ciudate ale Aglaiei; dar, după ce l-a adus pe prinţ în casă, generăleasa se întreba cu teamă dacă nu cumva se pripise în aceastăîmprejurare. Adică de ce nu s-ar cuveni ca Aglaia să se întâlnească şi să discute cu prinţul în parc, admiţând chiar că şi-au dat o întâlnire de mai înainte?

        — Să nu care cumva să-ţi închipui, dragă prinţe, zise ea domolindu-se, că te-am adus aici ca să-ţi iau un interogatoriu… După cele petrecute aseară, aş fi preferat poate să nu te mai văd multă vreme, drăguţule…

        Se opri o clipă, încurcată.

        — Ţineai însă să afli neapărat cum şi pentru ce Aglaia Ivanovna şi cu mine ne-am întâlnit astăzi? Sfârşi calm prinţul.

        — Ei bine, aşa este, asta am dorit, se răsti Lizaveta Prokofievna, făcând feţe-feţe. Nu mi-e frică să vorbesc deschis, pentru că nu jignesc şi n-am vrut să jignesc pe nimeni…

        — Dar e cât se poate de firesc; nici vorbă nu poate fi de vreo jignire; ca mamă, ai tot dreptul să fii la curent. Aglaia Ivanovna şi cu mine ne-am întâlnit lângă banca verde, astăzi dimineaţă, exact la ora şapte. Aseară mi-a dat de ştire printr-un bileţel că doreşte să mă vadă ca să-mi vorbească despre o chestiune importantă. Am avut o întrevedere şi timp de o oră am vorbit de lucruri care o privesc exclusiv pe Aglaia Ivanovna; asta-i tot.

        — Fireşte că-i tot, domnul meu şi nu poate fi nici o îndoială că asta-i tot, spuse cu demnitate Lizaveta Prokofievna.

        — Foarte bine, prinţe! Spuse Aglaia, făcându-şi apariţia pe neaşteptate. Îţi mulţumesc din toată inima că nu m-ai crezut în stare să mă înjosesc până la minciună! Eşti satisfăcută, maman, ori vrei să-ţi mai continui interogatoriul?

        — Tu ştii că n-am avut niciodată motive să roşesc în faţa ta, deşi poate că ţi-ar fi făcut plăcere, răspunse cu gravitate Lizaveta Prokofievna. Adio, prinţe şi nu-mi lua în nume de rău că te-am deranjat. Nădăjduiesc că vei rămâne încredinţat de întreaga stimă ce ţi-o port.

        Mâşkin salută pe rând, înclinându-se în direcţia doamnelor şi se retrase fără a rosti un cuvânt. Aleksandra şi Adelaida îşi şoptiră una alteia ceva şi zâmbiră ironic. Lizaveta Prokofievna le privi cu asprime.

        — N-am spus altceva, maman, o lămuri Adelaida râzând, decât că prinţul a făcut o plecăciune cu totul neobişnuită; de obicei e tare neîndemânatic, ca un urs, iar acum, la plecare, a salutat cu o distincţie, de parcă ar fi fost Evgheni Pavlâci.

        — Buna-cuviinţă şi demnitatea ţi le dictează inima şi nu le înveţi de la maestrul de dans, încheie sentenţios Lizaveta Prokofievna şi, fără să arunce măcar o privire spre Aglaia, urcă în odaia ei.

        Când prinţul ajunse acasă, pe la ora nouă, le găsi pe terasă pe VeraLukianovna şi pe servitoare, care tocmai isprăviseră de scuturat şi de măturat după seara din ajun.

        — Slavă Domnului că am isprăvit la timp! Spuse bucuroasă Vera.

        — Bună ziua! Mi se cam învârte capul; am dormit prost şi m-aş culca puţin.

        — Aici pe terasă, ca şi ieri? Bine. Am să spun la toţi să vă lase să vă odihniţi. Tata a plecat de-acasă.

        Slujnica ieşi. Vera voi s-o urmeze, dar se întoarse, apropiindu-se îngrijorată de prinţ.

        — Prinţe, aveţi milă de… Nenorocitul acela; nu-l alungaţi chiar astăzi.

        — Nu, fireşte, nici gând să-l dau afară; poate să rămână aici, să facă cum o vrea.

        — Dc-acum n-are să mai facă nimic şi… Să nu fiţi prea aspru cu el.

        — A, nu. De ce să fiu?

        — Şi… Mai cu seamă… Să nu-l luaţi în râs.

        — Asta în nici un caz! Vera roşi.

        — Sunt o proastă că spun asemenea lucruri unui om ca dumneavoastră… Dar, cu toate că sunteţi ostenit, spuse cu un zâmbet senin, dând să plece, aveţi în clipa asta nişte ochi plini de bunătate… de fericire.

        — De fericire, zici? Întrebă prinţul cu vioiciune şi râse într-adevăr fericit.

        Aici însă, Vera – sinceră şi spontană ca un băieţoi – se simţi deodată stânjenită şi, îmbujorându-se la faţă toată, plecă în grabă, cu acelaşi râs plin de seninătate.

        „Ce fiinţă… Bună!…” se gândi Mâşkin şi pe loc uită de ea. Într-un colţ al terasei avea o canapea cu o măsuţă în faţă; se aşeză pe canapea, îşi acoperi faţa cu mâinile şi stătu aşa vreo zece minute; deodată, cu o mişcare bruscă şi neliniştită, îşi vârî mâna în buzunarul hainei şi scoase cele trei scrisori.

        Dar uşa se deschise iarăşi şi intră Kolea. Prinţul se grăbi să vâre scrisorile în buzunar, bucuros parcă să mai amâne momentul lecturii.

        — Ce zici de întâmplarea asta? Întrebă Kolea, aşezându-se pe divan şi trecând direct la subiect, ca toţi cei de seama lui. Ce părere ai acum despre Ippolit? Ai pierdut orice stimă faţă de el, nu-i aşa?

        — Dar de ce?… Să ştii însă, Kolea, că mă simt foarte obosit… Şi apoi, povestea asta e aşa de tristă, încât nu ştiu dacă face s-o mai reluăm… Totuşi, vreau să ştiu cum îi mai merge?

        — Doarme şi are să mai doarmă încă vreo două ceasuri. Înţeleg, nu te-ai culcat deloc, te-ai dus să te plimbi în parc… După atâtea emoţii… Cred şi eu!

        — De unde şti că m-am plimbat în parc şi că nu m-am culcat deloc?

        — Chiar acum mi-a spus Vera; în ruptul capului nu voia să mă lase să intru; dar nu m-a răbdat inima şi am venit doar pentru o clipă. Două ceasuri am stat lângă bolnav; acum l-am lăsat pe Kostia Lebedev în locul meu. Burdovski a plecat. Atunci culcă-te, prinţe dragă, noapte… Sau, mai bine zis, ziua bună. Dar, să ştii, sunt zguduit.

        — Fireşte… Toate astea…

        — Nu, prinţe, nu; m-a zguduit „Spovedania” lui. Mai cu seamă locul în care vorbeşte despre providenţă şi despre viaţa viitoare, are acolo o idee mag-ni-fică!

        Mâşkin îl privi cu multă duioşie pe Kolea, care venise de bună seamă cu o intenţie precisă şi anume ca să discute această idee magnifică!

        — Şi nu ideea în sine interesează, cât, mai ales, împrejurările acestea cu totul neobişnuite! Dacă o găseam la Voltaire, la Rousseau sau Proudhon, o remarcam desigur, fără să fi fost însă atât de impresionat. Dar un om care ştie sigur că nu mai are de trăit decât zece minute să vorbească în felul acesta – nu ţi se pare extraordinar? Nu ţi se pare că este ultima expresie a mândriei, a independenţei şi demnităţii personale, care ajunge să înfrunte orice, făţiş… Ei bine, aici avem de-a face cu o forţă gigantică a spiritului! Şi, după toate astea, să mai susţii că a omis intenţionat să pună capsa în pistol – dar e o presupunere atât de absurdă, atât de josnică! Dar ştii că ieri ne-a păcălit pe toţi, a folosit un şiretlic, căci nu l-am ajutat deloc să-şi facă geamantanul şi nici nu i-am văzut vreodată pistolul; el singur şi-a strâns bagajele, dar, luat prin surprindere, m-am zăpăcit de tot. Vera zice că-i dai voie să rămână aici; îţi jur că nu-i nici o primejdie, cu atât mai mult că nu-l slăbim din ochi; mereu e cineva în preajma lui.

        — În noaptea asta, cine a vegheat lângă el?

        — Am stat pe rând: Burdovski, Kostea Lebedev şi cu mine; Keller a stat şi el puţin, pe urmă s-a dus să doarmă la Lebedev, pentru că la noi n-avea pe ce să se culce. Şi Ferdâşcenko a dormit tot la Lebedev şi a plecat pe la ora şapte. Generalul, care stă în permanenţă la Lebedev, a plecat şi el… E posibil ca Lebedev să vină să te vadă cât de curând; te-a căutat, nu ştiu de ce; a întrebat de două ori dacă te-ai întors. Să-l lăsăm să intre sau nu? Poate vrei să te odihneşti. Mă duc să mă culc şi eu. A, da, voiam să-ţi mai spun ceva. Tare m-a mai minunat generalul adineauri: pe la şase m-a trezit Burdovski ca să-l schimb; am ieşit puţin şi deodată dau cu ochii de general; era aşa de beat, că nici nu m-a recunoscut; stătea în picioare în faţa mea ca o stană de piatră; apoi, deodată, îşi vine în fire şi dă-i cu întrebările: „Ce face, bolnavul? Veneam să mă interesez de bolnav…” – chipurile, i-am dat raportul ce şi cum. „Toate astea sunt bune, zice el, dar veneam tocmai să te previn; de aia m-am şi sculat; am motive să cred că faţă de domnul Ferdâşcenko nu se poate vorbi orice şi deci… Trebuie să ne ţinem gura”…Înţelegi, prinţe?

        — Ce spui? La urma urmei… Nouă ni-e totuna.

        — Fireşte că-i totuna; doar nu suntem francmasoni! Chiar m-am mirat că generalul a găsit de cuviinţă să vină şi să mă trezească din somn anume pentru asta.

        — Spui că Ferdâşcenko a plecat?

        — Pe la ora şapte; a venit o clipă să mă caute; vegheam la căpătâiul lui Ippolit; mi-a spus că se duce să-şi împlinească somnul la Vilkin, un beţivan straşnic, Vilkin ăsta! Dar e timpul să plec! Uite că vine şi Lukian Timofeici… Prinţul vrea să doarmă. Lukian Timofeici, fă cale întoarsă!

        Lebedev intră cam ţeapăn şi salută cu un aer grav.

        — Nu stau decât o clipă, preastimate prinţ, am venit cu o treabă, după mine, foarte importantă, spuse el cu jumătate de gură şi cu un ton neobişnuit.

        Venea de pe drum şi nici nu dăduse încă pe acasă, aşa că era cu pălăria în mână. Părea îngrijorat şi pătruns de un sentiment neobişnuit de demnitate personală. Prinţul îl invită să stea.

        — Ai întrebat de două ori de mine? Poate că tot mai eşti îngrijorat de cele ce s-au petrecut aseară…

        — Vorbeşti de băiatul acela de ieri, prinţe? A, nu! Ieri, ideile îmi erau cam încâlcite… Dar astăzi nu mă gândesc câtuşi de puţin să contracarez intenţiile dumitale.

        — Să contra… Cum ai spus?

        — Am spus: să contracarez; cuvânt franţuzesc, care a intrat ca atâtea altele în limba noastră; de altfel, nu ţin chiar aşa de mult la el.

        — Dar ce ai de ce eşti atât de grav şi solemn astăzi, Lebedev? Întrebă prinţul zâmbind. Parc-ai vorbi din cărţi!

        — Nikolai Ardalionovici, i se adresă Lebedev lui Kolea cu un glas aproape duios, având să-i comunic prinţului ceva care priveşte direct…

        — Da, da, fireşte, fireşte, nu-i treaba mea. Uite că m-am şi retras! La revedere, prinţe, spuse Kolea şi dispăru numaidecât.

        — Îmi place băiatul ăsta, pentru că e deştept şi înţelegător, spuseLebedev, urmărindu-l cu privirea; chit că uneori e tare sâcâitor, dar e un băiat isteţ. Preastimate prinţ, mi s-a întâmplat o nenorocire extraordinară aseară sau astăzi, dis-de-dimineaţă… N-aş fi în stare să precizez când anume.

        — Ce s-a întâmplat?

        — Mi-au dispărut patru sute de ruble din buzunarul hainei, preastimate prinţ; s-au evaporat! Adăugă Lebedev cu un zâmbet acru.

        — Ai pierdut patru sute de ruble? Ce păcat!

        — Mai cu seamă pentru un om sărac care trăieşte din munca lui cinstită.

        — Fireşte, fireşte; şi cum s-a întâmplat?

        — Băutura-i de vină. Am venit la dumneata ca la o providenţă, preastimate prinţ. Suma de patru sute de ruble am primit-o de la un datornic ieri, la ora cinci după-amiază, după care m-am urcat în tren şi m-am întors acasă. Portofelul era în buzunarul uniformei. Când m-am schimbat, am pus banii în buzunarul redingotei; trebuia să-i am la mine, pentru a-i preda seara, la cererea cuiva… Printr-o persoană pe care o aşteptam să vină.

        — A propos, Lukian Timofeici, e adevărat că ai publicat în ziare un anunţ cum că dai bani cu împrumut pentru obiecte de aur şi argint?

        — Printr-un mijlocitor; numele meu nu figura dedesubtul adresei din anunţ. Dispunând de un capital infim şi dată fiind înmulţirea familiei, recunoaşte şi dumneata că o dobândă modestă.

        — Bine, bine; voiam să ştiu numai; iartă-mă că te-am întrerupt.

        — Persoana împuternicită să ridice banii n-a mai venit. Între timp, l-au adus pe nefericitul acela; eram după masă şi, bineînţeles, bine dispus; sosiseră musafirii, am băut… Ceai şi… Spre nenorocul meu, m-am cam înveselit. Mai târziu, când Keller a venit şi ne-a anunţat despre solemnitatea onomasticii dumitale şi că ai de gând s-o serbezi cu şampanie, atunci scumpe şi preastimate prinţ, eu care sunt un om de inimă (ceea ce, probabil, ai băgat de seamă, căci o merit), eu, care am inima, nu spun sensibilă, dar recunoscătoare, lucru de care mă mândresc, m-am gândit că, într-o împrejurare atât de solemnă, nu puteam rămâne cu zdreanţă asta pe mine, şi, ca să te felicit personal, era mai nimerit să-mi pun uniforma pe care o lepădasem venind acasă. M-am pus iarăşi la ţinuta de rigoare, după cum m-ai şi văzut, probabil, prinţe, toată seara. Când mi-am schimbat haina, am uitat portofelul în buzunarul redingotei… Adevărat se zice că atunci când Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia întâi minţile. Şi de-abia azi-dimineaţă, pe la ora şapte şi jumătate, când m-am trezit şi mi-am adus aminte, am sărit ca un nebun din pat şi glonţ la redingotă – buzunarul gol! Nici urmă de portofel!

        — Da, neplăcută întâmplare!

        — Exact: neplăcută! Nici că se putea mai bine spus. Cu tactul dumitale binecunoscut ai ştiut să găseşti îndată cuvântul potrivit, conchise, nu fără răutate, Lebedev.

        — Şi totuşi, cum vine asta… se nelinişti prinţul îngândurat, e un lucru destul de grav.

        — Grav, ai zis? Lată încă o vorbă extraordinar de nimerită pe care o găseşti dumneata pentru a denumi…

        — Ah, dar lasă odată asta, Lukian Timofeici! O vorbă sau alta, miezul rămâne acelaşi. Ce importanţă au cuvintele acum… Nu crezi că s-ar fi putut întâmpla, beat cum erai, să laşi să-ţi cadă portofelul din buzunar?

        — Se poate. Totul e cu putinţă când eşti beat, după cum ai binevoit să te exprimi cu cea mai delicioasă sinceritate chiar dumneata, preastimate prinţ. Dar în cazul acesta ce ne facem cu următoarea socoteală: dacă în timp ce-mi schimbam redingota lăsam să-mi cadă portofelul din buzunar, înseamnă că obiectul căzut trebuia să fi rămas acolo, pe podea. Atunci, unde-i acel obiect?

        — Nu l-ai vârât cumva într-un sertar, în birou?

        — L-am căutat şi am răscolit peste tot; de altfel, n-am ascuns portofelul nicăieri şi n-am deschis nici un sertar – îmi aduc perfect de bine aminte.

        — În dulăpior te-ai uitat?

        — Asta am făcut-o în primul rând şi astăzi am scotocit de mai multe ori acolo. Dar cum aş fi putut să-l pun în dulăpior, preastimate prinţ?

        — Îţi mărturisesc, Lebedev, că asta mă cam pune pe gânduri. Aşadar, cineva l-o fi găsit pe jos?

        — Sau l-a şterpelit din buzunar! Nu există decât aceste două alternative.

        — Asta mă nelinişteşte foarte mult; dar cine ar putea să fie… Iată întrebarea!

        — Fără îndoială, aceasta este întrebarea de căpetenie; dumneata ştii să găseşti întotdeauna, cu o precizie uimitoare, cuvintele şi ideile menite să definească cum nu se poate mai lămurit situaţiile, excelentissime prinţ.

        — Dar isprăveşte odată cu ironiile, Lukian Timofeici! Aici…

        — Ironii?! Strigă Lebedev, plesnind din palme.

        — Ei bine, lasă, doar nu-i caz de supărare; aici e cu totul altceva… E vorba de oameni şi asta mă îngrijorează. Pe cine bănuieşti dumneata?

        — Chestiunea e dificilă şi extrem de… Complicată! Să bănuiesc servitoarea? A stat tot timpul în bucătărie. Pe copiii mei, nici atât…

        — Cred şi eu…!

        — Prin urmare, e cineva dintre musafiri.

        — Să fie cu putinţă?

        — De necrezut, aproape cu neputinţă şi totuşi altceva nu se poate presupune. Admit însă…ba sunt chiar încredinţat că furtişagul, dacă într-adevăr a fost un furtişag, nu s-a comis în timpul serii, când toată lumea era adunată aici, ci noaptea sau poate chiar dimineaţa, autorul fiind unul dintre cei care au rămas să doarmă aici.

        — Dumnezeule mare!

        — Pe Burdovski şi pe Nikolai Ardalionovici îi exclud din capul loculul, pentru că ei nici n-au intrat la mine în odaie.

        — Şi chiar dacă ar fi intrat? Cine a rămas peste noapte la dumneata?

        — Socotindu-mă şi pe mine, am fost patru inşi care am intrat în timpul nopţii în cele două odăi alăturate: eu, generalul, Keller şi domnul Ferdâşcenko. Prin urmare, trebuie să fie unul dintre noi patru!

        — Unul din trei, vrei să spui, dar care anume?

        — M-am numărat şi pe mine, ca să fie echitabil şi în bună ordine; dar cred că eşti de acord, prinţe, că n-aş fi putut să mă jefuiesc pe mine însumi, cu toate că s-au mai văzut şi asemenea cazuri…

        — Devii plicticos, Lebedev! Îl întrerupse prinţul, pierzându-şi răbdarea. Revino la fapte şi n-o mai lungi atât.

        — Rămân, prin urmare, trei şi, în primul rând, domnul Keller, om nesigur, cam beţivan şi, în anume împrejurări, liberal când e vorba de buzunarul altuia; în rest are mai degrabă înclinaţiile unui cavaler medieval decât ale unui liberal. A rămas mai întâi aici, în odaia bolnavului şi abia după miezul nopţii a venit la noi, pretextând că nu poate dormi pe jos.

        — Îl bănuieşti pe el?

        — L-am bănuit. Când am sărit din pat ca un nebun pe la şapte şi ceva şi m-am lovit cu palma peste frunte, l-am trezit imediat pe general, care dormea dus. Constatând dispariţia ciudată a lui Ferdâşcenko, fapt prin care el însuşi dădea de bănuit, am hotărât pe loc să-l percheziţionăm pe Keller, care dormea ca… Un… ca un buştean. L-am scotocit pe faţă şi pe dos; prin buzunarele lui sufla vântul; unde mai pui că toate până la unul erau găurite. Avea doar o batistă de bumbac albastră, cadrilată şi în ultimul hal de murdărie. Apoi un bileţel amoros de la o slujnică, în care aceasta îi cerea bani, ameninţându-l, şi, în sfârşit, binecunoscutul foileton rupt ferfeniţă. Asta-i tot ce s-a găsit la el. Generalul fu de părere că-i nevinovat. Pentru a ne încredinţa şi mai bine, l-amtrezit din somn, lucru ce n-a fost tocmai uşor. Abia a înţeles despre ce era vorba; s-a uitat la noi cu gura căscată şi cu o expresie caraghioasă, nevinovată şi chiar neroadă de om beat – nu, nu e el!

        — Ce bine îmi pare! Oftă prinţul uşurat. Mi-a fost cam teamă pentru dânsul.

        — Ţi-a fost teamă? Vasăzică, ai avut motive să-l bănuieşti? Îl privi printre gene, cu îndoială, Lebedev.

        — A, nu; am spus-o aşa, fără nici un gând, răspunse prinţul încurcat, am spus o mare prostie. Te rog, Lebedev, n-o mai repeta la nimeni…

        — Prinţe, prinţe! Cuvintele dumitale vor rămâne în adâncul inimii mele ca în mormânt!… Exclamă patetic Lebedev, strângându-şi pălăria la piept.

        — Bine, bine!… Aşadar, e Ferdâşcenko? Adică, dumneata îl bănuieşti pe Ferdâşcenko?

        — Da' pe cine altul? Articula încet Lebedev, uitându-se ţintă la prinţ.

        — Ei da, fireşte… Nu rămâne decât el… Dar cum s-o dovedeşti? Ai probe?

        — Probe am. Mai întâi că s-a făcut nevăzut la ora şapte sau pe la şase şi ceva dimineaţa.

        — Stai puţin. Kolea îmi spunea mai adineauri că Ferdâşcenko a trecut pe la el pentru a-l anunţa că se duce să-şi împlinească somnul la… I-am uitat numele, la un prieten de-al lui.

        — La Vilkin. Vasăzică Nikolai Ardalionovici ţi-a şi vorbit despre asta?

        — Nu mi-a spus nimic despre furt…

        — Nu ştie, căci pentru moment păstrez secretul. Aşadar, Ferdâşcenko pleacă la Vilkin; la prima vedere, nimic surprinzător în faptul că un beţiv se duce la alt beţiv chiar în zorii zilei şi fără nici o treabă. Dar acu-i acu'! Încep să dau de un fir; un amănunt mă pune pe gânduri: înainte de a pleca, dumnealui îşi lasă adresa… Acum fii atent, prinţe; se pune întrebarea: ce l-a făcut să-şi lase adresa?… Ce zor nevoie mare a avut să-l caute în mod special pe Nikolai Ardalionovici, făcând deci un ocol şi să-i spună că se duce pentru restul nopţii la Vilkin? Pe cine poate să intereseze de ce pleacă şi unde anume se duce? Ce rost are să dea declaraţii? Aici e un truc rafinat, un truc hoţesc. „Poftim, adicătelea, nu caut, nu caut să mi se piardă urma, atunci cum ar putea cineva să mă bănuiască de hoţie? Parcă un hoţ ar fi lăsat vorba unde se duce? Într-un cuvânt, suntem în faţa unui exces de prevedere, a unei griji nejustificate de a înlătura orice bănuială şi, ca să zic aşa, de a-şi şterge urmele pe nisip… Mă înţelegi acum, preastimate prinţ?

        — Am înţeles foarte bine, dar asta nu dovedeşte încă nimic.

        — A doua dovadă: urma dată e falsă şi adresa inexactă. După un ceas, adică pe la ora opt, m-am dus la Vilkin. Stă aici, pe strada Peataia şi de bine de rău îl cunosc. Acolo nu era nici un Ferdâşcenko. Cu mare greutate am putut afla de la servitoare, care-i cam fudulă de-o ureche, că acum un ceas cineva a sunat aşa de tare, încât a rupt şnurul de la clopoţel; servitoarea n-a deschis, nevoind să-l trezească pe domnul Vilkin sau poate că i-a fost lene să se dea jos din pat. Se întâmplă.

        — Şi acestea sunt toate dovezile dumitale? Cam slabe.

        — Dar, preastimate prinţ, pe cine altul să bănuiesc, judecă şi dumneata, încheie, jeluindu-se parcă, Lebedev şi în acelaşi timp un zâmbet viclean îi miji pe buze.

        — Ar trebui totuşi să mai cauţi o dată prin odăi, prin sertare, îi sugeră îngrijorat prinţul după ce se gândi o clipă.

        — M-am uitat peste tot, suspină şi mai smerit Lebedev.

        — Hm… Şi pentru ce, pentru ce a trebuit neapărat să-ţi scoţi redingota? Se necăji prinţul şi de ciudă lovi cu pumnul în masă.

        — O asemenea întrebare a mai fost pusă într-o veche comedie. Dar, excelentissime, am impresia că prea pui la inimă nenorocirea mea! N-o merit. Adică, vreau să spun că eu personal n-o merit; dar dumneata te chinuieşti şi pentru cel vinovat… Pentru acest nemernic domn Ferdâscenko?

        — Da, aşa este, m-ai cam întors pe dos cu ştirea dumitale, întrerupse prinţul absent şi vizibil nemulţumit. Şi ce ai de gând să faci… Dacă eşti aşa de sigur că-i Ferdâşcenko?

        — Prinţe, preastimate prinţ, dar cine altul să fie? Continuă Lebedev pe acelaşi ton de jeluire. Căci însuşi faptul că n-am pe cine altul să bănuiesc, deci imposibilitatea de a mai bănui pe altcineva afară de domnul Ferdâşcenko, este propriu-zis tot un fel de dovadă împotriva domnului Ferdâşcenko. Lată deci şi o a treia probă! Căci, o repet, dacă nu-i el, cine altul? Doar n-am să-l bănuiesc pe domnul Burdovski, he, he, he!

        — E absurd!

        — Cu atât mai puţin pe general, he, he, he!

        — Asta ar fi prea de tot! Aproape că se răsti prinţul cu ciudă, răsucindu-se nervos pe scaun.

        — Cum să nu fie prea de tot? He, he, he! Dar ce m-a mai făcut să râd omul acesta, generalul adică! Porniserăm adineauri împreună, pe urmele proaspete, drept la Vilkin… Trebuie să-ţi spun că generalul a fost mai afectat chiar decât mine; când l-am trezit, îndată ce am constatat lipsa portofelului, l-am văzut cum a făcut feţe-feţe, a roşit, a pălit şi, la urmă, a fost cuprins de o nobilă indignare, dar atât de înverşunată cum nici nu m-am aşteptat. Ce suflet ales! E adevărat că minte întruna, e o meteahnă a lui, dar e un om însufleţit şi de cele mai nobile porniri, un om cam slab de înger, dar te câş-tigă prin inocenţa lui sufletească. Ţi-am spus, preastimate prinţ, că am pentru dânsul nu numai o slăbiciune, ci chiar un sentiment de dragoste. Deodată îl văd că se opreşte în mijlocul drumului, îşi descheie redingota, îşi descoperă pieptul. „Caută-mă, zice, l-ai percheziţionat pe Keller, de ce să nu mă cercetezi şi pe mine? Aşa e drept.” Mâinile şi picioarele îi tremurau şi era de o paloare înspăimântătoare. „Ascultă, generale, i-am zis râzând, dacă altcineva mi-ar fi spus aşa ceva despre tine, mi-aş fi retezat numaidecât capul chiar cu mâinile mele şi l-aş fi pus pe o tavă, pe care eu însumi aş fi arătat-o tuturor celor ce s-ar îndoi, spunându-le: Vedeţi capul acesta? Ei bine, răspund pentru el cu propriul meu cap, iar de va trebui, mă arunc şi în foc. Iată, i-am zis, cât de mare încredere am eu în tine!” La aceste vorbe, se aruncă la pieptul meu, tot în mijlocul străzii izbucni în lacrimi şi mă strânse în braţe, mai-mai să mă înăbuşe „Tu eşti, îmi spune, singurul meu prieten pe care-l am în nenorocirile mele!” Ce om plin de simţire! Pe drum, după aceea, îmi povesti, bineînţeles, o anecdotă în legătură cu întâmplarea noastră: cică, în tinereţe şi el fusese o dată bănuit de un furt de cinci sute de mii de ruble; dar a doua zi, luând foc casa, el îl scăpă din flăcări pe contele care-l bănuia şi pe Nina Aleksandrovna, care era domnişoară pe atunci. Contele l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi aşa a putut el s-o ia în căsătorie pe Nina Aleksandrovna. A doua zi, sub dărâmăturile clădirii mistuite de incendiu, s-a găsit şi caseta cu banii dispăruţi; era o lădiţă de fier, de fabricaţie englezească, prevăzută cu o broască secretă; căzuse, nu se ştie cum, sub podea şi, dacă n-ar fi fost incendiul, nu s-ar fi aflat niciodată ce devenise. Nu era nimic adevărat în toată povestea asta şi totuşi, vorbind de Nina Aleksandrovna, îl podidi plânsul. E o persoană foarte distinsă Nina Aleksandrovna, deşi nu mă prea înghite.

        — N-o cunoşti?

        — Nu, dar aş dori din tot sufletul s-o cunosc, fie numai pentru a mă justifica în faţa ei. Nina Aleksandrovna are ce are cu mine, cică îi corup bărbatul, îndemnându-l şi antrenându-l la băutură. În realitate, nu numai că nu-l corup, ci, dimpotrivă, îl temperez şi poate că-l feresc de societatea unor oameni cu reputaţia dubioasă şi de influenţa lor păgubitoare. Unde mai pui că mi-e prieten şi-ţi mărturisesc că acum nu l-aş mai lăsa de capul lui pentru nimic în lume; unde se duce el, mă duc şi eu, pentru că numai cu duhul blândeţii îl mai poţi domoli cât de cât. Acum, aproape că nu se mai duce pe la căpităneasa lui, deşi tânjeşte în taină după ea şi nu aşteaptă decât prilejul să alerge acolo; altminteri n-ar ofta şi n-ar suspina atâta, nu ştiu de ce tocmai dimineaţa, când se scoală şi-şi încalţă cizmele; n-are bani, iată nenorocirea, căci nu-i chip să se ducă la dânsa cu mâna goală. Dumitale nu ţi-a cerut bani, preastimate prinţ?

        — Nu, nu mi-a cerut.

        — Nu îndrăzneşte, dar cum ar mai face-o! Mi-a mărturisit chiar el că ar fi vrut să ţi se adreseze dumitale, dar se jenează, fiindcă, nu de mult, i-ai mai împrumutat; pe de altă parte, crede că eşti hotărât să nu-i mai dai. Mi s-a destăinuit ca unui prieten bun.

        — Dar dumneata nu-i dai bani?

        — Prinţe! Preastimate prinţ! Nu numai bani, ci viaţa mi-aş da-o pentru omul acesta… Adică nu, nu vreau să exagerez, nu chiar viaţa, dar pentru dânsul aş primi bucuros să suport friguri, un buboi sau guturai, dacă ar fi la mare ananghie, căci îl consider un om excepţional, din nefericire însă iremediabil pierdut în mocirla în care se bălăceşte; aşadar, nu numai bani!

        — Vasăzică, îi dai totuşi bani?

        — N-nu, nu i-am dat; de altfel ştie şi el că n-am să-i dau; şi asta numai pentru binele şi spre îndreptarea lui. Acum ţine morţiş să vină cu mine la Petersburg. Plec la Petersburg, ca să-l surprind pe domnul Ferdâşcenko pe urmele lui încă proaspete, căci sunt convins că e acolo. Generalul fierbe şi nu mai poate de nerăbdare, dar parcă îl văd cum o şterge de la gară ca să se ducă la căpităneasă. În ce mă priveşte, mărturisesc nu numai că n-am să-l reţin, dar am tot interesul să-l las să plece şi chiar ne-am înţeles dinainte ca îndată după sosire s-o luăm care încotro, ca să punem mâna mai uşor pe domnul Ferdâşcenko. Îl voi lăsa deci să plece şi, pe urmă, mă voi duce să-l surprind la căpităneasa lui, ca să-l ruşinez atât ca tată de familie, cât şi ca om, în general vorbind.

        — Numai să nu faci un scandal din asta, Lebedev; pentru numele lui Dumnezeu, fără scandal, îl rugă prinţul cu glas scăzut, pradă unei puternice nelinişti sufleteşti.

        — A, nu; vreau numai să-l fac să se simtă şi să văd ce mutră o să facă el, pentru că, după faţă, poţi deduce multe lucruri, preastimate prinţ, şi, observaţia este adevărată mai ales pentru un asemenea om. Ah, prinţe! Deşi eu însumi sunt nenorocit, nu pot să nu mă gândesc şi la dânsul, la îndreptarea lui morală. În legătură cu aceasta aş avea o rugăminte, preastimate prinţ, şi, mărturisesc, pentru asta am venit la dumneata: cunoşti familia Ivolghin, ai stat acolo; dacă ai vrea, preainimosul şi blajinul meu prinţ, să-mi dai o mână de ajutor… În interesul exclusiv al generalului, spre binele lui…

        Cu aceste cuvinte, Lebedev îşi împreună mâinile ca într-o rugă.

        — Ce anume? Ce ajutor aştepţi de la mine? Fii sigur că aş vrea să te înţeleg cât se poate de bine şi să-ţi fiu de folos, Lebedev.

        — Tocmai fiindcă eram convins de acest lucru, mi-am permis să mă adresez dumitale! Cred că prin intermediul Ninei Aleksandrovna am putearealiza o supraveghere, ca să spun aşa, un control asupra Excelenţei sale chiar în sânul propriei lui familii. Din nefericire, n-am avut onoarea să-i fiu prezentat… Afară de asta, Nikolai Ardalionovici, care te adoră, ca să zic aşa, până-n adâncul sufletului său tânăr, cred că ar putea şi el să ne fie de folos…

        — N-nu… S-o amesteci pe Nina Aleksandrovna în afacerea asta… Ferească Dumnezeu!… Şi nici pe Kolea… În fond, până acum n-am înţeles prea bine ce anume urmăreşti, Lebedev.

        — Dar nu-i nimic de-nţeles! Obiectă cu foc Lebedev, abia stăpânindu-se să nu sară de pe scaun. Blândeţe şi gingăşie – iată leacurile cele mai potrivite pentru bolnavul nostru. Îmi dai voie, prinţe, să-l privesc ca pe un bolnav?

        — Asta dovedeşte inteligenţa şi delicateţea dumitale.

        — Să-ţi explic printr-un exemplu, pe care, pentru mai multă claritate, am să-l iau din viaţa practică. Numai ca să vezi cu ce fel de om avem de-a face; singura lui meteahnă ar fi că şi-a pierdut minţile după căpităneasa aceea, la care nu se poate duce fără gologani şi la care am de gând să-l surprind astăzi, şi, o repet din nou, numai şi numai spre binele lui; să presupunem acum că nu-i căpităneasa şi că ar fi săvârşit o adevărată crimă, să zicem o faptă necinstită oarecare, o faptă infamantă (lucru de care, fireşte, e cu totul incapabil); ei bine, chiar în acest caz, luându-l cu duhul blândeţii şi, ca să zic aşa, cu delicateţe, obţinem orice de la el, pentru că e un om plin de o nobilă simţire! Crede-mă, nu vor trece nici cinci zile şi se va trăda singur: va izbucni în lacrimi şi va mărturisi totul, mai ales dacă vom proceda cu abilitate şi cu tact şi, în primul rând, cu multă nobleţe, instituind o strictă supraveghere din partea familiei şi a durnitale, care să-l urmărească pas cu pas… Ah, preainimosul meu prinţ! Adăugă Lebedev, sărind de pe scaun şi cuprins de un fel de extaz. Eu nu afirm categoric că ar fi el… Sunt gata, cum s-ar zice, să-mi dau chiar acum tot sângele pentru omul acesta; dar recunoaşte şi dumneata că necumpătarea şi… Beţia şi căpităneasa – toate laolaltă pot să-l ducă departe.

        — Pentru un astfel de scop, fireşte, sunt gata oricând să te ajut, zise prinţul, dând să se ridice de pe scaun, dar îţi mărturisesc, Lebedev, că mă simt foarte îngrijorat; spune-mi, crezi şi acum… Într-un cuvânt, dumneata singur ai spus că-l bănuieşti pe domnul Ferdâşcenko.

        — Dar pe cine aş mai putea bănui? Pe cine, preaneprihănite prinţ? Răspunse Lebedev cu acelaşi zâmbet de smerenie şi împreunându-şi din nou mâinile a implorare.

        Prinţul îşi încruntă sprâncenele şi se ridică în picioare.

        — Vezi, Lukian Timofeici, orice eroare în acest caz ar fi un lucru îngrozitor. Ferdâşcenko acesta… N-aş vrea să-l vorbesc de rău… Dar Ferdâşcenko. Adică cine ştie? O fi chiar el!… Vreau să spun că poate într-adevăr el ar fi în stare mai curând. Decât altul. Pe măsură ce se încurca, prinţul devenea tot mai mohorât.

        Lebedev era numai ochi şi urechi.

        — Vezi, reluă prinţul, plimbându-se în lung şi-n lat prin odaie şi evitând pe cât era cu putinţă să întâlnească privirea lui Lebedev, am fost prevenit… Mi s-a dat a înţelege că domnul Ferdâşcenko ar fi un om faţă de care, pe lângă toate celelalte, trebuie să fii foarte prudent, să te fereşti să spui ceva… Ce nu se cade. Înţelegi? Îţi spun asta, pentru că el poate într-adevăr să fie în stare mai mult decât altul… Principalul e să nu facem o greşeală… Mă-nţelegi?

        — Şi de la cine deţii informaţiile astea despre domnul Ferdâşcenko? Tresări plin de curiozitate Lebedev.

        — Aşa, mi-a strecurat cineva în şoaptă; de altfel nici nu prea cred… Mă indispune faptul că am fost nevoit să-ţi spun asta, dar te asigur că personal nu cred… E absurd… Ah, ce prostie am făcut!

        — Dar ştii, prinţe, se înflăcăra Lebedev, tremurând de emoţie ceea ce spui dumneata e foarte important, e de cea mai mare importanţă acum; adică, să ne înţelegem, nu informaţia cu privire la domnul Ferdâşcenko e importantă, ci felul cum a ajuns la cunoştinţa dumitale, de la cine anume ai aflat… (Spunând asta, Lebedev se ţinea scai după prinţ, urmându-l pas cu pas de la un capăt la celălalt al camerei.) Să-ţi comunic atunci şi eu ceva: adineauri, când ne duceam la Vilkin acela, generalul, după ce mi-a spus povestea cu incendiul, m-a făcut să înţeleg, bineînţeles colcăind de indignare, că domnul Ferdâşcenko e un om de care trebuie să te păzeşti; vorbea atât de încâlcit şi de confuz, că a trebuit să-i pun câteva întrebări; felul în care mi-a răspuns dovedea că toate astea erau numai o născocire de-a Excelenţei sale… Propriu-zis, mai mult e o înclinaţie nevinovată a firii lui uşuratice. Căci şi minciunile-i vin numai din pricină că nu-şi poate stăpâni slăbiciunea de caracter. Acum judecă şi dumneata: dacă a minţit, lucru de care sunt convins, cum se face că ai auzit şi dumneata vorbindu-se de asta! Îţi dai seama, desigur, că atunci când mi-a turnat această noutate, el a inventat-o sub inspiraţia momentului; cine a putut atunci să-ţi spună acelaşi lucru şi dumitale? E important, e… foarte important şi… ca să spun aşa…

        — Mi-a spus-o Kolea chiar acum, iar el o ştie de la tatăl său, pe care l-a întâlnit în vestibul, adineauri, între şase şi şapte, când ieşise nu ştiu pentru ce. Şi prinţul povesti totul în amănunt.

        — Ei bine, asta e tocmai ceea ce se cheamă o pistă! Spuse Lebedev, frecându-şi mâinile şi râzând pe-nfundate. Exact aşa mi-am închipuit şi eu. Asta înseamnă că Excelenţa sa generalul meu şi-a întrerupt pe la şase somnul inocent anume ca să-l trezească pe scumpul său fiu şi să-l prevină de primejdia extraordinară pe care o prezintă vecinătatea cu domnul Ferdâşcenko! Ca să vedeţi numai ce om primejdios e domnul Ferdâşcenko şi cât de înduioşătoareeste grija părintească a Excelenţei sale, he, he, he!

        — Ascultă, Lebedev, interveni prinţul speriat de-a binelea, te rog să procedezi discret şi prudent! Să nu te apuci să faci zarvă! Te rog, Lebedev, te implor… În cazul acesta, îţi jur că te voi ajuta, dar să nu afle nimeni, absolut nimeni!

        — Fii pe pace, preainimosul, preabunul şi preaonorabilul meu prinţ! Strigă în culmea exaltării Lebedev. Te asigur că toate astea vor rămâne pe veci îngropate în inima mea, pătrunsă de o nobilă simţire! Totul se va petrece fără scandal şi fără zarvă. Vom acţiona cu cea mai mare discreţie şi în bună înţelegere… Excelentissime prinţ, mi-s sufletul şi mintea deopotrivă de josnice, dar întreabă pe oricare individ, cât de josnic ar fi, sau chiar pe un ticălos, cu cine preferă să aibă de-a face: cu un nemernic ca el sau cu un om plin de nobilă simţire ca dumneata, neprihănite prinţ? Alegerea nu-i va fi grea: „Cu un om plin de nobilă simţire” va răspunde el şi în asta se va afirma triumful virtuţii! La revedere, preastimate prinţ! Cu cea mai mare discreţie… Cu cea mai mare discreţie… În bună înţelegere.