III.
Generalul Ivan Feodorovici Epancin îl primi în picioare în mijlocul cabinetului, uitându-se la el cu multă curiozitate, ba făcu şi doi paşi în întâmpinarea lui. Prinţul se apropie şi se recomandă.
— Ei bine, răspunse generalul, cu ce aş putea să-ţi fiu de folos?
— O, nimic important nu mă aduce; voiam numai să fac cunoştinţă cu dumneavoastră. N-aş vrea să vă deranjez, căci nu cunosc nici ziua, nici orele dumneavoastră de primire. Dar vin direct de la gară, chiar acum am sosit din Elveţia…
Generalul schiţă un început de surâs, dar se opri ca pentru un moment de reculegere, îşi îngustă ochii, îl mai examina o dată pe vizitator din cap până-n picioare, apoi, cu un gest grăbit, îi arătă un scaun; el însuşi se aşeză puţin într-o parte şi se întoarse spre prinţ cu un aer nerăbdător, de aşteptare. Ganea, în picioare, într-un colţ al odăii, cerceta hârtiile de pe birou.
— De obicei nu prea am răgaz să fac cunoştinţe noi, observă generalul. Întrucât însă dumneata ai probabil în vedere un scop anumit…
— Eram sigur, întrerupse prinţul, că o să bănuiţi numaidecât că vizita mea urmăreşte un anumit scop. Vă asigur însă că, în afară de plăcerea de a vă cunoaşte, nici un alt motiv nu mă aduce în casa dumneavoastră.
— Bineînţeles, plăcerea e tot aşa de mare şi pentru mine, dar nu poţi săte distrezi întruna; ştii, mai are omul şi treburi… În afară de asta, până acum nu pot să descopăr nimic comun între noi… Nici o legătură, ca să zic aşa…
— Nu-i nici o legătură, fireşte şi nici vreun punct comun între noi. Căci, dacă sunt prinţul Mâşkin şi dacă soţia dumneavoastră se trage din neamul nostru, asta, desigur, nu-i un motiv. Înţeleg prea bine. Totuşi, altul nu există. Mai bine de patru ani am lipsit din Rusia, iar când am plecat din ţară mă găseam într-un hal… Nu prea eram cu mintea limpede! Nici atunci nu prea cunoşteam viaţa, iar acum nici atât. Aş avea nevoie de cunoştinţa unor oameni de inimă; aş avea chiar şi o afacere de rezolvat şi nu ştiu la ce uşi să bat. Încă la Berlin mi-a venit în gând: „îmi sunt aproape rude, să mă adresez mai întâi lor; cine ştie, poate că am putea să ne fim de folos reciproc, ei mie şi eu lor, dacă sunt oameni de inimă”…Şi am avut prilejul să aud că sunteţi tocmai asemenea oameni buni.
— Îţi sunt foarte recunoscător, zise generalul surprins. Dă-mi voie să te întreb unde ai tras?
— Deocamdată, n-am tras nicăieri.
— Înseamnă că vii la mine direct de la gară? Şi… cu bagajele?
— N-am nici un fel de bagaj, doar o bocceluţă cu rufărie; de obicei o port cu mine. Până diseară, am timp să-mi caut o cameră la hotel.
— Vasăzică, ai de gând totuşi să-ţi iei o cameră la hotel?
— O, da, fireşte.
— După vorbele dumitale, crezusem că ai venit cu gândul să rămâi la mine.
— Aşa ceva nu s-ar întâmpla decât în urma unei invitaţii din partea dumneavoastră. Mărturisesc însă că n-aş fi primit. Nu pentru că aş avea vreun motiv, ci pentru că… Nu-mi stă în firea.
— Atunci am făcut bine că nu te-am invitat şi nici nu te invit, îngăduie-mi, totodată, prinţe – pentru ca să fim pe deplin lămuriţi şi pentru a înlătura, ca să spun aşa, orice echivoc – să trag următoarea concluzie din convorbirea noastră: întrucât din discuţia noastră a reieşit şi suntem de acord că între noi nu poate fi vorba de vreo legătură de rudenie, deşi pentru mine ar fi fost, bineînţeles, deosebit de măgulitor să ne ştim rude, ar urma…
— Ar urma că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă ridic şi să plec, isprăvi vizitatorul fraza şi se ridică râzând cu multă voioşie chiar, în ciuda situaţiei penibile în care fusese pus. Credeţi-mă că, deşi nu am deloc experienţa vieţii şi nu cunosc nici obiceiurile şi nici felul de viaţă al oamenilor de aici, nu ştiu de ce, exact aşa mi-am închipuit că va decurge întrevederea noastră. Probabil că aşa e normal să fie… De altfel, nici la scrisoarea pe care v-am trimis-o nu mi-aţi răspuns… Atunci, vă las cu bine şi scuzaţi pentru deranj. Privirea prinţului era în acel moment atât de blândă, iar zâmbetul aşa de senin şi lipsit de orice urmă de resentiment, încât generalul îl privi deodată mai atent şi în aceeaşi clipă îl văzu cu alţi ochi; o schimbare bruscă se produse în atitudinea gazdei.
— Ştii, prinţe, spuse generalul cu un glas care nu semăna cu cel de adineauri, oricum, eu nu te cunosc încă şi-apoi, mă gândesc că poate Elizaveta Prokofievna ar dori să-l cunoască pe omul care poartă acelaşi nume ca ea… Mai zăboveşte puţin, dacă vrei şi dacă timpul îţi îngăduie.
— O, timp am destul şi-mi aparţine în totalitate, n-am unde şi la ce să mă grăbesc (şi prinţul, fără multă ceremonie, îşi puse pe masă pălăria moale cu bor mare). Mărturisesc că, venind încoace, nutrisem speranţa că, poate, Elizaveta Prokofievna îşi va aduce aminte de scrisoarea mea. Adineauri, când aşteptam acolo, în anticameră, servitorul dumneavoastră m-a bănuit că aş fi dintr-aceia care vin să ceară de pomană; mi-am dat seama numaidecât. Iar slujitorii dumneavoastră probabil că au primit în privinţa asta instrucţiuni severe; dar vă asigur că nu pentru asta am venit, ci, credeţi-mă, numai şi numai ca să cunosc şi să mă apropii de oameni. Am impresia însă că v-am deranjat şi asta mă nelinişteşte.
— Uite ce este, prinţe, spuse generalul cu un zâmbet voios, mă bate gândul că dacă eşti cu adevărat aşa cum pari, cine ştie, poate că ne-ar face plăcere să te cunoaştem mai de aproape; numai că, vezi dumneata, eu sunt un om prea ocupat; uite şi acum, mai am de văzut şi de semnat nişte hârtii, pe urmă trebuie să mă duc la Alteţa sa şi de acolo la slujbă, încât, deşi aş prefera să stau de vorbă cu un om… Cumsecade şi onorabil… Totuşi… De altfel sunt aşa de convins de buna dumitale educaţie încât… Dar ce vârstă ai, prinţe?
— Douăzeci şi şase de ani.
— La te uită! Te credeam mult mai tânăr.
— Da, se spune că par mai tânăr. Cred că voi şti să mă port astfel, încât să nu vă stingheresc şi asta nu-mi va fi deloc greu, dat fiind că nici nu-mi place să plictisesc pe cineva… Şi pe urmă, am impresia că suntem atât de diferiţi în aparenţă din cauza unor anumite împrejurări, încât înclin să cred şi eu că într-adevăr nu-i nimic comun între noi; deşi nu sunt deloc convins de asta; căci, la drept vorbind, adesea e numai o părere că nu există puncte comune, în realitate însă, ele există şi încă foarte multe… Numai indolenţa omenească e de vină că oamenii se categorisesc unii pe alţii din vedere şi nu sunt în stare să găsească… Dar ceea ce spun poate că vă plictiseşte? Mi s-a părut chiar…
— În două cuvinte: ai ceva avere sau, poate, te gândeşti să-ţi găseşti o ocupaţie? Scuză-mă că te iau aşa…
— Vai de mine, întrebarea dumneavoastră e firească şi mi-o explic foartebine. N-am deocamdată nici o avere şi nici ocupaţie, cu toate că mi-ar fi trebuit. Bani, până acum, am avut de la străini; profesorul Schneider, la care mi-am urmat tratamentul şi studiile în Elveţia, mi-a dat atât cât era nevoie pentru drum, aşa că acum, de pildă, mi-au rămas doar câteva copeici. Am de rezolvat, ce-i drept, o chestiune şi aş avea nevoie de un sfat, dar…
— Şi cum ai de gând să te descurci deocamdată? Care ţi-au fost intenţiile? Interveni generalul.
— Să fac ceva, să lucrez… Orice…
— Eşti filosof, cum văd; şi totuşi… ai vreun talent, anumite aptitudini, măcar din acelea care să-ţi asigure cât de cât existenţa? Scuză-mă că insist…
— O, dar n-aveţi de ce vă scuza. Cred că n-am nici talente, nici aptitudini deosebite. Mai curând aş spune contrariul, ţinând seama că din pricina sănătăţii mele n-am putut primi o instrucţiune sistematică. Dar, ca să-mi câştig pâinea, cred că…
Generalul îl întrerupse iar şi-i ceru noi amănunte. Prinţul mai povesti o dată ceea ce se cunoaşte din paginile anterioare. A reieşit cu acest prilej că generalul nu numai că auzise de răposatul Pavlişcev, dar îl şi cunoscuse personal. Din ce motive anume omul acesta s-a interesat direct de educaţia lui, nici chiar Mâşkin nu putea să-şi explice – probabil în amintirea vechii prietenii care-l legase de tatăl său. Rămas orfan de mic, prinţul fusese crescut la ţară, căci pentru starea sănătăţii lui se recomanda şederea la aer curat. Pavlişcev îl încredinţase unor cucoane bătrâne, rude dc-ale lui, moşierese de provincie; mai întâi i se dădu copilului o guvernantă, pe urmă un pedagog. Prinţul declară de altfel că, în ciuda faptului că îşi amintea aproape totul, multe lucruri nu era în stare să le explice mulţumitor, deoarece au rămas pentru el învăluite ca într-o ceaţă. Accesele bolii de care suferea fiind din ce în ce mai frecvente îl făcuseră aproape idiot (prinţul spuse întocmai cuvântul idiot). Mai povesti apoi cum Pavlişcev s-a întâlnit înr-o zi, la Berlin, cu profesorul Schneider – un doctor elveţian care se ocupa în special de aceste boli şi care înfiinţase în cantonul Valais un institut psihiatric, unde trata idioţia şi deficienţa mintală prin hidroterapie şi gimnastică; se ocupa de instrucţia pacienţilor săi, urmărind dezvoltarea lor intelectuală. Şi astfel Pavlişcev îl trimise cu vreo cinci ani în urmă în Elveţia, internându-l în casa de sănătate condusă de acest doctor. Acum doi ani însă, Pavlişcev a murit subit fără să fi apucat să-şi lase ultimele dispoziţii. Schneider a continuat să-l mai ţină şi după aceea şi să-l trateze, încă doi ani; de vindecat n-a reuşit să-l vindece de tot, dar i-a fost de mare ajutor, fiindcă acum se simte mult mai bine; şi că, în sfârşit, la dorinţa lui stăruitoare şi în urma unei întâmplări care l-a hotărât pe profesor să-l lase să plece, el s-a întors în patrie.
Generalul nu-şi ascundea mirarea.
— Şi cum adică, n-ai în Rusia pe nimeni, dar absolut pe nimeni? Întrebă el.
— Deocamdată pe nimeni… Dar nădăjduiesc… Am primit de altfel o scrisoare…
— Cel puţin, îl întrerupse iarăşi generalul fără să fi auzit ultimele cuvinte ale prinţului despre scrisoare, ai vreo pregătire, ai învăţat să faci ceva şi crezi că boala dumitale nu te-ar împiedica să ocupi, de pildă, o slujbă uşoară, undeva în administraţie?
— A! Nu, fără îndoială. Chiar aş dori mult să am o slujbă, pentru că vreau să văd ce aplicaţii am. În toţi cei patru ani cât am stat în Elveţia, am studiat mereu, deşi nu prea sistematic, ci aşa după propria mea metodă. Am citit mai ales foarte multe cărţi ruseşti.
— Cărţi ruseşti? Atunci înseamnă că ştii carte şi poţi să scrii fără greşeli?
— O, da, fireşte.
— Foarte bine. Şi ai un scris frumos?
— Scrierea o am excelentă. În această privinţă aş putea spune că am un adevărat talent de caligraf. Daţi-mi să vă scriu ceva de probă, spuse prinţul înflăcărându-se.
— Mă rog. De aşa ceva chiar este nevoie. Şi, mai ales, îmi place hotărârea pe care o arăţi, prinţe; eşti într-adevăr un om simpatic, zău asa.
— Aveţi nişte rechizite de birou extraordinare. Ce de-a creioane şi condeie, ce hârtie admirabilă… Şi ce cabinet frumos aveţi! Uite un peisaj pe care-l cunosc: e o vedere din Elveţia. Tabloul a fost făcut probabil după natură; locul acesta îl cunosc, sunt convins că l-am văzut; e în cantonul Uri.
— Tot ce se poate, deşi tabloul a fost cumpărat aici. Ganea, dă-i prinţului o foaie de hârtie; poftim hârtie şi un condei; poţi să te aşezi la măsuţa asta. Ce ai acolo? Se întoarse generalul către secretar, care scosese între timp din servietă o fotografie de format marc pe care i-o arătă. Ah! Nastasia Filippovna! Chiar dânsa ţi-a trimis-o, chiar dânsa? Dumneaei personal? Îl descosea el pe Ganea, înviorându-se şi plin de curiozitate.
— Mi-a dat-o adineauri, când m-am dus să-i prezint felicitările. L-o cerusem mai de mult. Nu ştiu dacă nu-i cumva o aluzie din partea ei că într-o zi ca asta m-am prezentat cu mâinile goale, fără vreun cadou, adăugă Ganea cu un zâmbet acru.
— Da' de unde! Cum de a putut să-ţi treacă prin cap aşa ceva! Nu-i deloc în firea ei şi nu-i o femeie interesată, replică foarte categoric generalul. Şi, între noi fie vorba, ce dar ai fi putut să-i faci? Pentru asta trebuie mii de ruble! Afarăde cazul că i-ai fi dat şi tu o fotografie de-a ta. Apropo, nu ţi-a cerut-o încă?
— Nu, nu mi-a cerut şi poate că nici n-o să mi-o ceară vreodată. Cred că n-aţi uitat, Ivan Feodorovici, de reuniunea de astă-seară. Aţi fost invitat în mod special.
— N-am uitat, n-am uitat, fireşte. Şi am să vin negreşit. Că doar e ziua ei de naştere, cum aş putea să lipsesc. Douăzeci şi cinci de ani!…Hm! Ştii ceva, Ganea, am să-ţi dezvălui un secret. Pregăteş-te-te. Ne-a făgăduit, lui Afânaşi Ivanovici şi mie, că în seara asta, cu prilejul sărbătoririi, îşi rosteşte cuvântul hotărâtor: a fi sau a nu fi! Aşa că bagă de seamă!
O tulburare bruscă îl făcu pe Ganea să pălească.
— A spus dânsa aşa? Întrebă el cu un tremur în glas.
— Şi-a dat cuvântul zilele trecute. A trebuit să cedeze, în cele din urmă, la insistenţele noastre. Dar ne-a rugat să nu-ţi spunem nimic deocamdată.
Generalul îl urmărea cu atenţie pe Ganea; aerul stingherit al acestuia părea că îl indispune.
— Amintiţi-vă, lvan Feodorovici, spuse emoţionat şi întrucâtva ezitând Ganea, că dânsa mi-a lăsat toată libertatea să decid cum vreau până în clipa când va lua ea o hotărâre; ba şi atunci chiar, ultimul cuvânt îl am eu…
— Care vasăzică tu… Care vasăzică… se nelinişti deodată generalul.
— N-am spus nimic.
— Gândeşte-te în ce situaţie ne pui!
— N-am zis că renunţ. Poate că nu m-am exprimat bine…
— Cred şi eu! Aş vrea să te văd renunţând! Spuse cu ciudă generalul, fără să-şi ascundă supărarea. Aici, dragul meu, nu se mai pune chestiunea că n-ai putea să renunţi, ci e vorba cât de nerăbdător eşti să primeşti răspunsul ei, cu câtă plăcere şi bucurie aştepţi acest răspuns. Cei de-acasă ce spun?
— Ce să spună! Acasă, totul va decurge cum vreau eu. Numai tata, ca de obicei, se ţine de năzbâtii, a întrecut orice măsură, încât refuz să mai stau de vorbă cu el, dar îl ţin din scurt şi, de n-ar fi mama, zău că l-aş da pe uşă afară. Bineînţeles, mama plânge întruna şi soră-mea e furioasă. Eu însă le-am declarat categoric că numai eu am dreptul să-mi hotărăsc propria soartă şi vreau ca toată lumea din casă să se supună voinţei mele. Surorii mele, cel puţin, i-am spus toate acestea răspicat, de faţă cu mama.
— Eu, unul, drept să-ţi spun, nu mai înţeleg nimic, observă gânditor generalul, ridicând din umeri şi desfăcându-şi braţele în semn de mirare. Chiar zilele trecute, ţii minte, când Nina Aleksandrovna a venit la mine să se plângă,ce se mai văita, ce se mai căina! „Dar de ce atâta necaz?” o întreb eu – ca să aflu că pentru mama şi sora ta căsătoria aceasta ar fi o dezonoare. Ce dezonoare, mă rog, aş vrea să vă întreb? Cine ar putea să-i reproşeze ceva Nastasiei Filippovna sau să afirme ceva rău despre purtarea ei? Numai pentru că a trăit cu Toţki? Dar e absurd, mai ales dacă ţinem seama de anumite împrejurări! „Nu-i aşa că n-aţi admite-o în societatea fiicelor dumneavoastră?” zice. Ca să vezi la ce se gândeşte! Dar nu înţeleg cum de nu ţine seama Nina Aleksandrovna de…
— De situaţia ei? Îl ajută Ganea pe general să-şi isprăvească gândul. Îşi cunoaşte ea foarte bine locul, nu fiţi supărat pe dânsa. De altfel, chiar atunci i-am făcut un scandal teribil ca să se înveţe minte şi să nu se mai amestece în treburile altora. Şi totuşi, dacă mai avem linişte în casă, poate e numai fiindcă ultimul cuvânt n-a fost rostit încă, dar puţin mai trebuie ca să se dezlănţuie furtuna. Dacă în seara asta lucrurile se lămuresc definitiv, e limpede că atunci totul va răbufni pe faţă.
Prinţul auzi toată conversaţia asta aplecat la măsuţa din colţ, asupra probei sale de caligrafie. Isprăvind, se apropie de masă ca să predea hârtia generalului.
— Aşadar, asta-i Nastasia Filippovna? Îngână el, cercetând cu multă atenţie şi curiozitate portretul. Frumoasă făptură! Mai adăugă Mâşkin cu înflăcărare.
Şi, într-adevăr, fotografia înfăţişa o femeie tânără de o rară frumuseţe. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră, cu o croială foarte simplă şi elegantă, dar fără pretenţie; părul, probabil castaniu, era strâns într-o pieptănătură simplă de tot, ochii îi avea negri şi profunzi, fruntea gânditoare; chipul, puţin cam slab şi poate prea palid, exprima pasiune, lăsând să se întrevadă şi o umbră de trufie. Ganea şi generalul se uitau uluiţi la Mâşkin…
— Cum adică, Nastasia Filippovna? O cunoşti dumneata pe Nastasia Filippovna? Întrebă generalul.
— Da; sunt numai de douăzeci şi patru de ore în Rusia şi am avut prilejul să aud vorbindu-se de această femeie minunată, răspunse prinţul şi povesti despre întâlnirea cu Rogojin şi tot ce aflase de la acesta.
— Ce-o mai fi şi asta! Zise generalul, cuprins din nou de nelinişte; ascultase cu multă atenţie istorisirea prinţului şi acum îl fixă pe Ganea cu o privire iscoditoare.
— Vreo mitocănie, desigur, murmură Ganea puţin tulburat; le ce te poţi aştepta de la un negustoraş zurbagiu pus pe chefuri şi dezmăţ. Am mai auzit eu ceva despre o ispravă de-a lui.
— Aşa e, am auzit şi eu, îşi aduse aminte generalul. După întâmplareaaceea cu cerceii, Nastasia Filippovna ne-a povestit totul de-a fir a păr. Dar acum e altceva. Poate că într-adevăr e vorba la mijloc de un milion şi… de o pasiune. O pasiune brutală, să zicem, dar oricum e pasiune şi se cam ştie de ce-s capabili domnişorii aceştia când o iau razna… Hm! Numai de n-ar ieşi de-aici vreo încurcătură! Conchise generalul, căzând pe gânduri.
— Vă sperie milionul? Rânji Ganea.
— Tu nu te temi, fireşte?
— Ce impresie ţi-a făcut, prinţe? Îl întrebă deodată Ganea pe Mâşkin. Are aerul unui om serios sau e o puşlama ordinară? Aş vrea să ştiu părerea dumitale personală.
În sufletul lui Ganea se petrecea probabil ceva neobişnuit, făcându-l să pună această întrebare. Părea că un gând nou îi încolţise în minte şi-i sclipea nerăbdător în ochi. Cât despre general, a cărui sinceră nelinişte era vădită, se uită chiorâş la prinţ, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la cine ştie ce mare lucru de pe urma răspunsului său.
— Nu ştiu cum să vă spun, reflectă prinţul, numai că mie personal mi-a făcut impresia unui om cuprins de o mare pasiune, ba aş zice chiar de o pasiune bolnăvicioasă. De altfel, el însuşi are încă aerul unui om suferind. Nu este exclus ca din primele zile la Petersburg chiar să cadă iarăşi la pat, mai cu seamă dacă nu se cruţă şi se apucă de chefuri.
— Aşa? Asta e impresia dumitale? Se agăţă generalul de această supoziţie.
— Da, e impresia pe care mi-a făcut-o.
— Ce are a face că peste câteva zile ar putea să cadă la pat, zise Ganea, surâzând răutăcios din colţul buzelor. Asemenea istorii se pot întâmpla fără să fie nevoie de cine ştie ce mult timp şi n-ar fi exclus să se întâmple ceva chiar şi în seara asta…
— Hm!… Tot ce se poate. Dar atunci totul va depinde de ceea ce i se va năzări Nastasiei Filippovna, murmură generalul.
— Şi o ştiţi cum e câteodată!
— Ce vrei să spui? Strigă generalul indispus la culme. Ascultă, Ganea, te rog astăzi să n-o contrazici, caută să fii… Într-un cuvânt să-i intri în voie… Hm! Ce te hlizeşti la mine? Ascultă, Gavrilă Ardalionâci, ar fi, cred, nimerit, ba chiar foarte nimerit momentul să ne întrebăm: în definitiv, ce anume urmărim noi? Căci, în ceea ce mă priveşte, interesul meu personal în afacerea asta, înţelegi, e pe deplin asigurat şi nimic nu m-ar putea îngrijora; într-un fel sau altul, ce-i al meu e pus deoparte. Toţki nu-şi va schimba hotărârea, prin urmare nu risc nici o pierdere şi, dacă totuşi îmi bat capul cu asta acum, e numai pentru binele tău. Gândeşte-te, aşadar; ce naiba, n-ai încredere în mine? Că doar eşti un om… Într-un cuvânt, un om deştept şi m-am bizuit pe tine… Or, în cazul de faţă, acest lucru e… e…
— E lucru de căpetenie, isprăvi Ganea, venind iarăşi în ajutorul generalului, vădit încurcat şi buzele lui se schimonosiră într-un zâmbet veninos pe care nici măcar nu încercă să-l ascundă. Îşi aţinti privirea febrilă în ochii generalului, ca şi cum ar fi vrut ca acesta să-i citească tot gândul. Generalul se făcu roşu de mânie.
— Da, da, precum ai spus! A şti să fii deştept este un lucru de căpetenie! Întări el, sfredelindu-l cu privirea pe interlocutorul său. Nu ţi se pare că eşti cam ridicol, Gavrilă Ardalionâci? Îmi face impresia că te bucură chiar apariţia acestui fecioraş de negustor, ca şi cum ai vedea în el o scăpare pentru tine. Aici însă trebuie judecat bine din capul locului; trebuie să cumpăneşti bine situaţia şi… Şi să procedezi în consecinţă, drept şi cinstit şi asta e valabil pentru amândouă părţile; iar de nu… E preferabil s-o spui dinainte, ca să nu-i compromiţi pe alţii, cu atât mai mult cu cât ai avut vreme destulă pentru asta; şi nici acum nu-i prea târziu de altfel (generalul ridică sprâncenele semnificativ), cu toate că mai sunt doar câteva ceasuri… Ai înţeles ce vreau să spun? Ai înţeles? Chiar aşa, zău, accepţi ori nu? Dacă nu accepţi, spune şi – mă rog… Nimeni nu te sileşte, Gavrilă Ardalionâci, nimeni nu te împinge cu forţa într-o cursă, dacă ţi se pare cumva că la mijloc e vreo cursă.
— Accept, rosti cu glasul pe jumătate, dar cu un ton hotărât, Ganea, apoi tăcu posomorit, lăsându-şi privirea în pământ.
Generalul era satisfăcut. Ce-i drept, se cam pripise şi acum îşi făcea reproşuri de a fi întrecut măsura. Când deodată, întoreându-se spre musafir, o nelinişte subită i se aşternu pe faţă la gândul că acesta auzise toată conversaţia. În aceeaşi clipă însă liniştea îi reveni; o singură privire aruncată asupra prinţului i-a fost de ajuns pentru a nu-şi mai face griji în această privinţă.
— Formidabil! Strigă el, privind proba de scris pe care i-o prezentase prinţul. Dar e un adevărat model de caligrafie! Şi încă un model din cele mai reuşite! Priveşte, Ganea, ce talent!
Pe o foaie groasă de hârtie velină prinţul scrisese cu caractere medievale ruseşti propoziţia: „Precicucernicul egumen Pafnutie şi-a pus iscălitura. „
— Aveţi aici, explică el cu deosebită plăcere şi multă însufleţire, iscălitura stareţului Pafnutie, aflată pe un manuscris din secolul al paisprezecelea. Ştiau să iscălească frumos egumenii şi mitropoliţii de odinioară, ba cu ce gust câteodată, cu câtă sârguinţă! Dacă aveţi în biblioteca dumneavoastră ediţia lui Pogodin, domnule general, aţi putea să vă convingeţi. Mai departe vine un alt model de scriere: iată, aici aveţi o probă de caligrafie rondă pe care oîntrebuinţau francezii în secolul trecut, unele litere nici nu mai seamănă cu cele de azi; era scrisul curent de atunci, acela al scribilor oficiali; specimenul care mi-a servit de model provine de la unul dintre ei, veţi recunoaşte şi dumneavoastră că nu e lipsit de unele calităţi reale. Priviţi acest d şi acest a aşa de frumos rotunjite. Am încercat să transpun acest caracter de scriere franceză în litere ruseşti, ceea ce nu-i deloc uşor, dar am izbutit şi văd că iese destul de frumos. Poftim şi o altă scriere, foarte originală şi foarte frumoasă chiar aici: „Prin. Sârguinţă învingi orice.” Este caligrafia cancelariilor ruseşti sau, dacă doriţi mai precis, a cancelariilor militare. Aşa se scriu documentele oficiale care trebuie adresate unor personaje importante. Literele sunt toate ronde, trăsătura e neagră, dar sunt făcute cu mult gust. Un caligraf n-ar admite asemenea ornamente sau, mai bine zis, asemenea intenţii de ornamentaţie, vedeţi, aceste codiţe mici neisprăvite – dar dacă le priviţi în ansamblu, aici se reflectă un caracter, se întrevede chiar sufletul unui scrib cazon; el ar fi vrut parcă să dea frâu liber fanteziei, să asculte de inspiraţia talentului său, dar gulerul vestonului de militar e strâns încheiat în copci, spiritul de disciplină a răzbit până şi în scris. Ce să zic, e un lucru admirabil! Modelul acesta mi-a căzut în mână cu totul din întâmplare şi unde credeţi?
— În Elveţia! Recent de tot şi m-a impresionat mult. Asta-i o scriere englezească obişnuită, simplă şi sobră; eleganţa nici că ar putea merge mai departe; aici totul e superb, încântător, un adevărat şirag de perle, e perfecţiunea însăşi; dar iată şi o variantă franţuzească a acestui scris, am împrumutat-o de la un comis-voiajor francez; de fapt, e aceeaşi scriere engleză, cu aceleaşi caractere, cu deosebire că linia neagră e un pic mai densă, mai îngroşată, ceea ce face ca proporţiile de lumină să nu fie respectate; remarcaţi de asemenea că şi ovalul suferă o uşoară modificare: e puţin mai rotunjit; în plus aici mai găsim şi un adaos ornamental, dar ornamentul este un lucru extrem de delicat, care ascunde mii de primejdii! Înfloriturile cer un gust extraordinar; dar dacă sunt izbutite, dacă proporţiile au fost găsite – o asemenea scriere nu mai suferă nici o comparaţie, rămâi pur şi simplu fermecat!
— Oho! Ce subtilităţi de amănunt! Zise generalul râzând. Păi dumneata, cum văd, eşti mai mult decât un simplu caligraf, eşti un artist! Tu ce zici, Ganea?
— E uimitor, întări secretarul şi aş putea spune – un artist pe deplin conştient de menirea lui, adăugă el cu un surâs ironic.
— Dumneata râzi. N-ai decât. Nu-ţi dai seama că aici e vorba de o adevărată carieră, urmă generalul. Nici nu ştii, prinţe, cărei personalităţi importante te vom pune să scrii scrisori! Am putea foarte bine, chiar de la început, să-ţi oferim treizeci şi cinci de ruble pe lună. Dar văd că s-a făcut douăsprezece şi jumătate, se întrerupse el din vorbă, uitându-se la ceas; să ne înţelegem, prinţe, căci sunt grăbit şi poate n-o să mai avem ocazia să neîntâlnim astăzi! Ia loc puţin; ţi-am explicat că nu e chip să te primesc prea des, în schimb doresc sincer să-ţi vin cât de cât în ajutor, ca să poţi face faţă, adică, nevoilor celor mai urgente; pe urmă te descurci singur cum ştii. Am să-ţi caut un loc într-o cancelarie; n-ai să ai cine ştie ce mult de lucru, dar trebuie să fii conştiincios şi punctual. Acum, în ce priveşte găzduirea dumitale. Gavrilă Ardalionâci Ivolghin, tânărul meu prieten aici prezent, cu care te rog să faci cunoştinţă, locuieşte în familie; mama şi sora lui au două-trei odăi mobilate pe care le dau cu chirie, inclusiv serviciul, la persoane de bună condiţie. Nina Aleksandrovna, sunt convins, va ţine seama de recomandaţia mea. Pentru dumneata, prinţe, e mai mult decât o comoară, mai întâi pentru că în loc să fii singur, vei fi, ca să spun aşa, în sânul familiei, căci, după părerea mea, nu poţi, la început, să rămâi singur cuc într-o capitală ca Petersburgul. Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna, mama şi sora lui Gavrilă Ardalionâci, sunt nişte doamne onorabile pentru care am cea mai mare consideraţie. Nina Aleksandrovna este soţia unui vechi camarad al meu, generalul Ardalion Aleksandrovici, actualmente pensionar. E adevărat că în urma unor împrejurări cu totul speciale am încetat să-l mai văd, ceea ce însă nu mă împiedică să-i păstrez într-un anumit fel toată stima. Toate astea ţi le spun, prinţe, ca să te fac să înţelegi că va fi din parte-mi o recomandare, ca să zic aşa, personală, care mă angajează şi că, prin urmare, răspund oarecum pentru dumneata. Costul pensiunii e din cele mai moderate şi sper că leafa dumitale îţi va permite în curând să faci faţă acestei cheltuieli. E drept că omul mai are nevoie şi de ceva bani de buzunar; cred însă că n-ai să te superi, dragă prinţe, dacă-ţi atrag atenţia că ar fi mai cuminte să eviţi banii de buzunar şi, în general, nici să nu porţi bani în buzunar. Ţi-o spun după părerea pe care mi-am făcut-o despre firea dumitale. Dat fiind însă că în momentul de faţă punga dumitale e absolut goală, permite-mi să-ţi ofer această hârtie de douăzeci şi cinci de ruble. Bineînţeles, ne vom socoti mai târziu şi dacă eşti într-adevăr un om aşa de sincer şi bun la inimă cum te arată vorba, sper că nici în privinţa asta n-are să se ivească vreo dificultate între noi. Şi dacă îţi acord atâta atenţie, e numai pentru că am anumite proiecte în privinţa dumitale; într-o zi le vei cunoaşte. Vezi ce sincer sunt. Sper, Ganea, că nu vei avea nimic de obiectat ca prinţul să locuiască la voi?
— O, dimpotrivă! Maică-mea va fi chiar încântată. Răspunse cât se poate de politicos şi prevenitor Ganea.
— Mi se pare că până acum nu aveţi ocupată decât o singură cameră; cum îl cheamă pe locatar? Ferd?… Fer…
— Ferdâşcenko.
— Exact. Dar să ştii că nu-mi place deloc acest Ferdâşcenko al vostru; un fel de măscărici ordinar. Şi nu înţeleg de ce Nastasia Filippovna îl încurajeză atât. Să fie oare cu adevărat rudă cu ea?
— Aş! E o glumă şi atât! Ce rubedenie? Nici în clin, nici în mânecă.
— Ei, atunci, dă-l dracului! Ei bine, prinţe, eşti mulţumit sau nu?
— Vă mulţumesc, Excelenţă, aţi dat dovadă de multă mărinimie faţă de mine, cu atât mai mult că nici măcar nu v-am cerut sprijinul; şi nu o spun din mândrie; adevărul e că realmente nu ştiam unde să-mi pun capul. Ce-i drept, adineauri, Rogojin m-a invitat să mă duc la el.
— Rogojin? Ei bine, cred că nu face; ţi-aş da un sfat părintesc sau, dacă ţi-e mai pe plac, un sfat prietenesc: să-l scoţi din cap pe domnul Rogojin ăsta. Şi, în general, te-aş sfătui să-ţi limitezi relaţiile la familia în care ai să stai.
— Pentru că sunteţi aşa de bun cu mine, începu prinţul, aş avea de rezolvat o chestiune. Am primit o comunicare…
— Te rog să mă scuzi, întrerupse generalul, dar nu mai dispun de nici un minut măcar. Mă duc să te anunţ Lizavetei Prokofievna; dacă dorinţa ei va fi să te primească chiar acum (am eu grijă să te prezint în modul cel mai favorabil), te sfătuiesc să profiţi de ocazie şi să-i intri în voie, căci Lizaveta Prokofievna poate să-ţi fie de mare folos; doar purtaţi acelaşi nume. De n-o vrea acum, să nu fie cu supărare, vei veni altă dată. Iar tu, Ganea, uită-te puţin la socotelile astea; am încercat cu Fedoseev adineauri să le dăm de capăt. Ar fi bine să nu uităm, să le includem…
Şi generalul ieşi, fără ca prinţul să mai fi apucat să-i vorbească de chestiunea care-l preocupa, deşi încercase de vreo patru ori să aducă vorba. Ganea aprinse o ţigară, oferindu-i una şi prinţului; acesta primi şi, nevoind să-l deranjeze pe secretar, începu să examineze încăperea. Privirea lui Ganea lunecă fără să zăbovească asupra hârtiei înţesate cu cifre pe care generalul i-o dăduse s-o studieze. Era distrat; zâmbetul, privirea, îngândurarea lui Ganea deveniră şi mai apăsătoare pentru prinţ, după ce rămaseră singuri. Deodată, Ganea se apropie de prinţ, care în momentul acela se oprise lângă măsuţă şi examina din nou portretul Nastasiei Filippovna.
— Aşadar, îţi place o astfel de femeie, prinţe? Întrebă el pe neaşteptate, scrutându-l cu privirea; un gând tainic păru să încolţească în mintea lui.
— Ce chip extraordinar! Răspunse prinţul şi sunt convins că nici soarta ei nu este din cele mai banale. E plină de voioşie şi totuşi se vede că a suferit mult, nu-i aşa? O trădează ochii şi, uite, pomeţii aceştia delicat conturaţi, aceste două punctuleţe sub ochi, la curmătura obrajilor. E plină de mândrie; ba şi de orgoliu, poate; dar n-aş şti să spun dacă e bună sau rea la suflet. Ah, ce mult aş vrea să fie bună! Atunci totul ar fi salvat!
— Dumneata te-ai căsători cu o femeie ca asta? Reluă Ganea cu privirea-i febrilă mereu aţintită în ochii prinţului.
— Eu nu pot să mă căsătoresc cu nici o femeie, sunt un om bolnav, răspunse prinţul.
— Dar Rogojin s-ar însura cu ea? Ce crezi?
— Cum să-ţi spun, de însurat cred că s-ar însura şi mâine, numai că n-ar trece o săptămână şi s-ar putea întâmpla s-o şi înjunghie.
Cuvintele acestea avură asupra lui Ganea un efect cu totul neaşteptat: fu cuprins deodată de un tremur atât de violent, încât prinţul abia se stăpâni să nu scoată un ţipăt.
— Ce ai? Bâigui el, apucându-l de braţ.
— Luminăţia voastră, Excelenţa sa generalul vă roagă să poftiţi la Excelenţa sa Elizaveta Prokofievna, anunţă lacheul, apărut în clipa aceea în uşă. Prinţul îl urmă pe lacheu.
