IV.

        Surorile Epancin erau, toate trei, nişte domnişoare înalte, de o constituţie robustă şi se bucurau de o sănătate înfloritoare; aveau umerii sculpturali, pieptul voinic, braţe puternice, aproape bărbăteşti, şi, bineînţeles, potrivit forţei şi sănătăţii lor, uneori le plăcea să mănânce bine, fapt pe care de altfel nici nu încercau să-l ascundă, cu toate că mama lor, generăleasa Lizaveta Prokofievna, era scandalizată ori de câte ori le vedea înfulecând cu o poftă atât de nestăpânită. Deoarece, cu tot respectul aparent pe care i-l arătau fiicele, opiniile ei pierduseră de multă vreme autoritatea indiscutabilă de altădată, încât acordul tacit al celor trei fete ieşea întotdeauna biruitor, generăleasa, în interesul demnităţii sale personale, socotea că-i mai nimerit să se abţină de la orice observaţie. E drept însă că firea omului adesea refuză să se supună înţelepciunii; din an în an Lizaveta Prokofievna devenea tot mai capricioasă şi mai nestăpânită, ba ajunsese chiar să aibă şi ciudăţenii; noroc că-i rămânea la îndemână un soţ supus şi răbdător asupra căruia îşi vărsa de obicei tot năduful, pentru ca după aceea armonia să se reîntroneze în familie şi lucrurile să meargă cum nu se poate mai bine.

        De altfel, nici generăleasa nu se putea plânge că n-ar avea poftă de mâncare şi de obicei la douăsprezece şi jumătate se aşeza şi ea împreună cu fiicele ei la masă, în faţa unui mic-dejun copios, care semăna mai mult cu o masă de prânz. Înainte de aceasta, domnişoarele mai obişnuiau să bea şi câte o ceaşcă de cafea care li se servea la pat, la ora zece dimineaţa, în clipa când se trezeau; aşa le plăcuse şi aşa rămăsese rânduit o dată pentru totdeauna. Iar la douăsprezece şi jumătate, în sufrageria cea mică, vecină cu camerele Lizavetei Prokofievna, se punea masa. Uneori, la gustarea asta intimă lua parte şi generalul, când îi permiteau bineînţeles ocupaţiile. Se servea ceai, cafea culapte, brânză, unt, miere şi nişte clătite care-i plăceau la nebunie generălesei, pârjoale etc, ba chiar şi supă fierbinte, în dimineaţa zilei când începe povestea noastră, toată familia, adunată în sufragerie, aştepta sosirea generalului, care promisese că vine la douăsprezece şi jumătate. Dacă ar fi întârziat măcar cu un minut, generăleasa ar fi trimis să-l cheme, dar, ca de obicei, el a fost punctual. Apropiindu-se de soţia sa pentru a-i săruta mâna, generalul observă de astă dată pe faţa ei o expresie stranie. Şi cu toate că presimţise încă din ajun că întocmai aşa se vor desfăşura lucrurile astăzi din pricina unei „anecdote” (după cum obişnuia el să spună) şi aseară chiar, înainte de a adormi, se frământase puţin din cauza asta, neliniştea îl cuprinse iarăşi. Fetele veniră pe rând să-l sărute şi, fără să fi existat un motiv de supărare, se simţea că nici aici lucrurile nu stau ca de obicei. E drept că generalul devenise excesiv de bănuitor în ultima vreme din cauza unor anumite împrejurări, dar ca tată şi soţ cu experienţă, care ştia să fie abil, se grăbi şi de data aceasta să-şi ia măsurile de prevedere.

        Poate că nu vom ştirbi prea mult cursivitatea povestirii noastre dacă vom zăbovi puţin aici pentru a da unele lămuriri suplimentare, ce ne vor ajuta să conturăm mai precis raporturile ce se definiseră în sânul familiei Epanein şi împrejurările în care se afla ea la începutul acestei istorisiri. Spuneam mai adineauri că deşi generalul nu urmase cine ştie ce multe şcoli, rămânând, după propria lui expresie, un simplu „autodidact”, era totuşi un soţ şi un tată abil şi cu experienţă. Adoptase, între altele, sistemul de a nu-şi zori fetele la măritiş, adică „nu se ţinea mereu de capul lor” şi nu prea le plictisea cu dorinţa lui părintească de a le vedea căpătuite, cum se întâmplă, în mod firesc şi involuntar de altfel, până şi în familiile cele mai aşezate cărora destinul le-a hărăzit o numeroasă progenitură feminină. Generalul ajunsese s-o convingă şi pe nevastă-sa să adere la sistemul său, deşi aplicarea lui se dovedea a fi destul de anevoioasă – cu atât mai anevoioasă cu cât era împotriva firii; dar argumentele generalului aveau temeinicia lor, bazate fiind pe fapte palpabile. Unde mai pui că, lăsate în voia lor, libere de a decide ele însele în această privinţă, fetelor, în cele din urmă, trebuia, fireşte, să le vină mintea la cap şi, lăsând la o parte capriciile şi pretenţiile exagerate, ar fi început să acţioneze energic şi cu tragere de inimă; părinţilor nu le-ar mai rămâne decât să vegheze discret, dar neabătut, ca nu cumva să se producă vreo alegere fantezistă ori vreo tendinţă nelalocul ei, pentru ca, la momentul oportun, să intervină spre a îndruma lucrurile cu hotărâre pe făgaşul cel firesc şi dorit. În sfârşit, mai trăgea în cumpănă şi faptul că averea şi poziţia socială a familiei creşteau an de an, în progresie geometrică, aşa încât, pe măsură ce vremea trecea, domnişoarele Epanein deveneau partide din ce în ce mai atrăgătoare. Dar iată că peste toate aceste socoteli şi argumente de netăgăduit interveni un fapt nou: fiica cea mai mare, Aleksandra, deodată şi aproape pe neaşteptate (aşa cum se întâmplă de obicei) împlini douăzeci şi cinci de ani. Aproape în acelaşi timp, Afânaşi lvanovici Toţki, om de lume, cu relaţii înalte în societatea cea mai aleasă şi pe deasupra putred de bogat, îşi manifestă din nou vechea lui dorinţăde a-şi întemeia un cămin. Era un om de vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o fire delicată şi gusturi ultrarafinate. Ţinea să contracteze o căsătorie convenabilă şi era un mare cunoscător şi admirator al frumuseţii feminine. Fiind în ultimul timp într-o foarte strânsă prietenie cu generalul Epancin, întărită mai ales prin faptul că deveniseră asociaţi la mai multe întreprinderi financiare, îi mărturisi într-o zi intenţia sa şi, sub cuvânt că-i solicită un sfat prietenesc şi îndrumare, îl întrebă dacă ar fi sau nu agreată o eventuală cerere în căsătorie din partea lui, cu una dintre fiicele generalului.

        Curgerea lină şi fericită a vieţii familiei Epancin intra, aşadar, într-un moment de cotitură.

        Cea mai frumoasă dintre toate era, aşa cum am mai spus, sora cea mică – Aglaia. Dar până şi Toţki, cu tot egoismul lui nemăsurat, a înţeles că nu într-acolo trebuie să-şi îndrepte privirile şi că Aglaia e sortită altuia. Poate că o dragoste exagerată şi o prietenie prea înflăcărată a surorilor ei făceau ca lucrurile să meargă prea departe în această privinţă, dar ele, cu toată sinceritatea, făureau în visurile lor pentru Aglaia un destin care să fie idealul posibil al paradisului pe pământ. Viitorul soţ al Aglaiei trebuia să aibă toate calităţile, toate perfecţiunile, fără a mai vorbi şi de avere. Ba între ele rămăsese chiar stabilit, printr-o înţelegere tacită şi fără prea multe conciliabule, să facă, în caz de nevoie şi unele sacrificii materiale în favoarea celei mai mici pentru a-i asigura o dotă cu totul neobişnuită, colosală. Părinţii ştiau asta; de aceea, când Toţki îşi destăinui intenţiile matrimoniale, ei erau aproape convinşi că una dintre fetele mai mari va consimţi la această căsătorie, cu atât mai mult că în cazul lui Afânaşi lvanovici nici nu se punea problema zestrei. Om practic şi cu experienţă, generalul primi cu toată consideraţia propunerea lui Toţki. Întrucât însă chiar Toţki, silit de anumite împrejurări, manifesta multă prudenţă şi demersul lui părea că sondează deocamdată terenul, părinţii, la rândul lor, se mărginiră să-l facă cunoscut fetelor mai mult prin aluzii delicate. Răspunsul pe care-l obţinură n-a fost nici el prea precis, totuşi suficient pentru a-i convinge că, într-o asemenea eventualitate, Aleksandra n-ar respinge propunerea lui Toţki. Era o fată cu caracter hotărât, dar blândă din fire şi înţelegătoare; ar fi primit să se mărite cu Toţki de bună voie şi o dată cuvântul dat, l-ar fi ţinut negreşit. Nu era deloc ahtiată după lux şi nu numai că nu ar fi adus în căsnicie şi în viaţa bărbatului ei cine ştie ce griji sau schimbări neobişnuite, ci, dimpotrivă, ar fi realizat un cămin tihnit şi plin de mulţumire. Fără a fi o frumuseţe răpitoare, avea totuşi un fizic plăcut. Deci, ce ar fi putut Toţki să-şi dorească mai mult?

        Şi, totuşi, afacerea tărăgăna. Printr-o înţelegere amicală, Toţki şi generalul conveniseră să se abţină deocamdată de la orice demersuri oficiale şi, ca atare, irevocabile. De altfel, nici părinţii nu se hotărâseră încă să aducă vorba deschis înaintea fetelor. Pe de altă parte, începuse parcă să-şi facă loc şi o disonanţă: Lizaveta Prokofievna se arăta din ce în ce mai nemulţumită – lucru destul de grav. Era la mijloc o chestiune delicată, o împrejurare pe cât decurioasă, pe atât de încâlcită, care putea să compromită situaţia, ba chiar să zădărnicească totul.

        „Încurcătura” (cum îi spunea Toţki) începuse demult, cu vreo optsprezece ani în urmă. În imediata vecinătate cu unul dintre cele mai frumoase domenii ale sale, situate într-o gubernie centrală, se zbătea în nevoi şi greutăţi un mic proprietar, copleşit de necazuri. Era un om care ajunsese de pomină prin necontenitele sale ghinioane – fost ofiţer, născut dintr-o familie nobilă de viţă mai veche chiar decât a lui Toţki şi pe care-l chema Filipp Aleksandrovici Baraşkov. Plin de datorii şi înglodat în ipoteci, omul izbutise, în cele din urmă, datorită unei munci de ocnaş, în rând cu ţăranii, să-şi pună într-o oarecare rânduială moşioara lui. La cea mai mică izbândă, nenorocitul îşi recăpăta de obicei încrederea şi prindea din nou curaj. Înaripat şi plin de speranţe, se repezise pentru câteva zile în capitala judeţului ca să încerce a cădea la învoială cu unul dintre principalii lui creditori. A treia zi după sosirea în oraş, se trezi cu starostele sătucului său, venit în goana mare, călare, cu barba pârlită şi faţa plină de arsuri, să-i aducă vestea că „ieri, în amiaza mare, conacul a ars până în temelii şi că în flăcări s-a prăpădit şi coniţa, numai copilaşii au scăpat teferi”…O asemenea surpriză nici chiar Baraşkov, care înghiţise până atunci atâtea „hapuri” din partea sorţii, n-o mai putuse suporta; cu mintea zdruncinată, se sfârşi peste o lună de zile, răpus de congestie cerebrală… Moşioara lui, văduvită de ţărani, plecaţi care încotro să-şi caute un rost în lume, fu vândută la mezat; cât despre cele două fetiţe, una de şase, cealaltă de şapte ani ele fură luate prin mărinimia lui Afânaşi lvanovici Toţki şi încredinţate – spre a fi crescute şi educate – administratorului său de moşie, fost funcţionar, neamţ de origine şi tată al unei familii numeroase. Curând după aceea, cea mai mică dintre surorile orfane muri de tuse convulsivă şi astfel Nastia rămase singură. Toţki, care se afla pe atunci în străinătate, uitase complet de existenţa celor două fetiţe. Trecuseră cam cinci ani, când, într-o zi, lui Afânaşi lvanovici îi veni în gând să-şi viziteze moşia şi cu acest prilej, în conacul său, printre copiii administratorului, îi atrase deodată atenţia o fetiţă fermecătoare, de vreo doisprezece ani, vioaie, deşteaptă şi care promitea să devină mai târziu o frumuseţe rară; în privinţa asta, Afânaşi lvanovici avea un ochi ager şi încercat. De data aceasta zăbovi la moşie doar câteva zile, totuşi avu grijă să dea dispoziţiile cuvenite, în urma cărora în educaţia fetiţei interveniră oarecare schimbări; fu angajată o guvernantă elveţiană, femeie în vârstă, respectabilă şi cu multă experienţă în domeniul educaţiei alese a tinerelor fete şi care, pe lângă limba franceză, preda şi diferite alte discipline. Instalată la conac, guvernanta se ocupă intens de educaţia micuţei Nastia. După patru ani, perioada aceasta de educaţie multilaterală luă sfârşit. Guvernanta plecă, iar pe Nastia, din împuternicirea lui Afânaşi lvanovici, a venit s-o ia o boieroaică, vecina domnului Toţki de lângă o altă proprietate, situată într-o gubernie mai îndepărtată. Era o moşioara nu prea întinsă, cu o căsuţă modestă de bârne, proaspăt construită şi mobilată cu un gust deosebit. Unde mai pui că şi sătucul purta un nume semnificativ – Otradnoie (îmbucurător, plăcut.). Moşiereasa a instalat-o pe Nastia în acest cămin tihnit şi, cum era văduvă, fără copii şi locuia doar la o verstă depărtare de Otradnoie, veni şi ea să stea acolo împreună cu Nastia, căreia i se dădură în serviciul ei o bătrână chelăreasă şi o tânără, dar foarte pricepută, cameristă. În conacul de la Otradnoie, Nastia găsi instrumente muzicale, o bibliotecă frumoasă cu cărţi instructive şi romane sentimentale potrivite pentru o tânără fată, tablouri, stampe, creioane, pensule, culori, o foarte nostimă căţeluşă, iar după două săptămâni descinse şi Toţki… De atunci el îndrăgi în mod deosebit acest sătuc al său pierdut în mijlocul stepelor; vară de vară venea să petreacă acolo trei luni şi aşa se scurseră vreo patru ani de viaţă tihnită, plină de farmec şi fericire.

        Dar iată că într-o zi – pe la începutul iernii, patru luni după ultima vizită a lui Afânaşi Ivanovici la Otradnoie, unde, de data asta, nu zăbovise decât două săptămâni – se răspândi zvonul sau, mai bine zis, ajunse la urechile Nastasiei Filippovna vestea că Afânaşi Ivanovici ar avea de gând să se însoare la Petersburg cu o tânără frumoasă şi de neam, cu alte cuvinte e pe punctul de a face o partidă strălucită. Mai târziu, zvonul se dovedi a nu fi tocmai exact în toate amănuntele, căci fusese vorba doar de un proiect de căsătorie şi încă foarte îndoielnic ca perspectivă de realizare. Şi totuşi, din clipa aceea, în firea Nastasiei Filippovna interveni o schimbare bruscă şi cu totul neaşteptată. Ea manifestă deodată o atât de aprigă hotărâre şi spirit de iniţiativă, încât vădi prin aceasta un caracter cu totul nebănuit. Fără să stea mult pe gânduri, părăsi brusc colţul ei tihnit de ţară şi, făcând singură drumul până la Petersburg, apăru pe neaşteptate la locuinţa lui Toţki. Revenindu-şi din uluiala primului moment, acesta încercă s-o readucă la bunele sentimente, dar de la început chiar, se dovedi că în felul de a discuta cu ea totul trebuie schimbat: şi limbajul şi tonul şi diapazonul vocii şi subiectele de conversaţie plăcută şi elegantă pe care le folosise cu atât succes până atunci şi logica argumentării – într-un cuvânt, absolut totul. În faţă-i şedea acum o altă femeie cu mult deosebită de aceea pe care o cunoscuse până atunci şi pe care de abia cu câteva luni în urmă, în luna iulie, o lăsase în cătunul Otradnoie.

        Îşi dădu seama, în primul rând, că această nouă femeie ştie şi înţelege extraordinar de multe lucruri – atât de multe, încât îl cuprindea uimirea: de unde putuse ea să capete atâtea cunoştinţe şi informaţii, să-şi formeze idei precise asupra atâtor lucruri? (Să le fi acumulat oare din mica ei bibliotecă de domnişoară?) Dar nu numai atât: chiar şi din punct de vedere juridic era foarte bine edificată asupra multor chestiuni şi căpătase o cunoaştere temeinică dacă nu a lumii, cel puţin a felului cum se petrec unele lucruri în societate. În al doilea rând, i se schimbase parcă şi firea, caracterul. Nu mai era fiinţa aceea sfioasă, cu stări sufleteşti nedefinite, uneori plină de farmecul unei zburdălnicii şi naivităţi adorabile, alteori tăcută şi îngândurată, mirată sau neîncrezătoare, înlăcrimată, cuprinsă de nelinişti şi neastâmpăr…

        Nimic din toate astea: înaintea lui Toţki râdea acum în hohote şi-l săgeta cu împunsături şi sarcasm veninos o făptură neaşteptat de necunoscută,surprinzătoare şi care îi mărturisi fără înconjur că n-a avut niciodată pentru dânsul decât cel mai profund dispreţ, un dezgust mergând până la greaţă, simţăminte ce s-au născut în sufletul ei îndată după surpriza primului moment. Această femeie nouă îi declara verde-n faţă că de fapt puţin i-ar păsa dacă el s-ar însura chiar acum şi cu oricine, dar că a venit anume să-l împiedice de la această căsătorie şi numai din răutate n-o să-l lase să se însoare, pentru că aşa vrea ea şi că, prin urmare, aşa se va întâmpla, „fie chiar şi numai pentru a-mi bate joc de tine în voie, pentru că, în sfârşit, mi-a venit şi mie rândul să râd”.

        Aşa cel puţin se exprimase ea, deşi poate că nici n-a spus tot ce avea pe suflet. Şi în timp ce Nastasia Filippovna cea nouă, cu un râs batjocoritor, îi aruncă toate astea în obraz, Afânaşi Ivanovici chibzuia în tăcere situaţia, încercând să-şi pună puţină ordine în gândurile răvăşite. Dar n-a fost chiar aşa de uşor. L-au trebuit aproape două săptămâni ca, tot cumpănind şi cântărind, să găsească o soluţie. În cele din urmă, hotărârea fu luată. Fapt este că Afânaşi Ivanovici număra pe atunci vreo cincizeci de ani, era un om cu greutate, care-şi câştigase de mult o poziţie temeinică în societate. Preocupat în gradul cel mai înalt de mulţumirea lui personală, el ţinea mai presus de toate la liniştea şi confortul său, după cum se şi cădea unui om atât de onorabil. Nici cea mai mică abatere, nici cea mai uşoară şovăială nu era de îngăduit în privinţa celor ce se statorniciseră de întreaga alcătuire a vieţii, desăvârşindu-se într-o formă atât de frumoasă. Pe de altă parte, experienţa şi deprinderea de a privi lucrurile mai adânc îl făcură curând pe Toţki să se convingă că de data aceasta avea de-a face cu o fiinţă de la care te poţi aştepta la orice, o fiinţă în stare nu numai să ameninţe, dar şi să acţioneze, căci nimic, dar absolut nimic n-ar fi oprit-o să-şi ducă ameninţările la îndeplinire; era pornită, fără îndoială, să sfideze orice, să-şi bată joc de toate şi de toţi şi chiar de ea însăşi, încât orice încercări de a o ispiti şi cuminţi s-ar fi dovedit zadarnice. Substratul izbucnirii sale ascundea, de bună seamă, resorturi nebănuite de cu totul altă natură, într-un haos sufletesc total – deopotrivă protestul nesăbuit al unei inimi răzvrătite, o indignare romantică, Dumnezeu ştie împotriva cui şi pentru ce, un sentiment nepotolit de ură şi dispreţ depăşind orice măsură – într-un cuvânt, ceva extrem de ridicol şi de neconceput în rândurile bunei societăţi şi care pentru orice om onorabil, dacă i se întâmplă să intervină în viaţa lui, constituie o adevărată pedeapsă dumnezeiască, o calamitate. Bineînţeles că averea şi relaţiile lui Toţki îi permiteau oricând să recurgă la o mică şi foarte nevinovată ticăloşie care să-l scoată din încurcătură. Pe de altă parte, era limpede că din punct de vedere juridic, să zicem, Nastasia Filippovna nu-i putea pricinui aproape nici un prejudiciu; nici măcar un scandal mai mare n-ar fi reuşit să stârnească – atât de uşor putea fi oricând făcută inofensivă. Dar toate acestea erau valabile numai în cazul când Nastasia Filippovna ar fi fost hotărâtă să procedeze ca orice altă femeie în situaţia ei şi cum se procedează în general în asemenea cazuri, adică să nu forţeze prea mult nota. Şi uite, tocmai aici i-au fost de mare folos lui Toţki perspicacitatea şi ochiul lui ager, căci ştiuse să ghiceascăaproape fără greş că Nastasia Filippovna însăşi îşi dă perfect de bine seama cât de neputincioasă este din punct de vedere juridic şi că, de fapt, cu totul alt gând încolţise în mintea-i şi în ochii ei scânteietori… Dispreţuind orice, până şi propria sa persoană (trebuia multă perspicacitate şi inteligenţă pentru a ghici în momentul acela că, de fapt, ea nu mai ţinea de mult la propria-i persoană şi pentru a-l face pe el, scepticul şi cinicul monden, să intuiască gravitatea acestei stări sufleteşti), Nastasia Filippovna era în stare să se piardă iremediabil şi în chipul cel mai oribil, să apuce drumul Siberiei şi al ocnei, numai pentru a avea satisfacţia de a fi reuşit să-şi bată joc în voie de omul care-i inspirase o aversiune atât de inumană. Afânaşi Ivanovici n-a încercat niciodată să ascundă că era cam laş din fire sau, mai bine zis, conservator în cel mai înalt grad. Prevenit, de pildă, că va fi omorât în timpul cununiei sau că i s-ar putea întâmpla altceva, foarte ridicol, indecent şi potrivnic convenienţelor sociale, el s-ar speria, dar nu atât de faptul că va fi omorât, rănit, însângerat sau scuipat în obraz în public ş.a.m.d., ci că toate astea i se vor fi întâmplat într-un chip atât de nefiresc şi dezagreabil. Or, comportarea Nastasiei Filippovna îi prevestea tocmai aşa ceva, cu toate că ea nu spusese încă nimic; el însă îşi dădea bine seama că ea îl studiase şi-l cunoştea atât de bine, încât va şti cum să-l lovească. Şi întrucât căsătoria vizată nu era decât un simplu proiect, Afânaşi Ivanovici se resemna şi cedă în faţa Nastasiei Filippovna.

        Hotărârea lui a fost influenţată şi de o altă împrejurare: era greu să-şi închipuie cineva cât de puţin semăna, ca înfăţişare, această nouă Nastasia Filippovna cu cea dinainte. Până atunci păruse doar o fetiţă foarte drăguţă, iar acum… Toţki nu-şi putu ierta multă vreme faptul că în toţi aceşti patru ani nu ştiuse să vadă ceea ce părea atât de evident, ba şi frapant câteodată. E drept că aici conta mult şi împrejurarea că cele două profiluri ale ei şi cel fizic şi spiritual suferiseră între timp o transformare adâncă. El îşi amintea, de altfel, că şi înainte se-ntâmpla uneori să-i vină gânduri stranii când se uita, de pildă, în ochii ei: o întunecime profundă şi misterioasă se cerea pătrunsă în adâncul lor ca o enigmă. În ultimii doi ani, Afânaşi Ivanovici rămânea deseori surprins de schimbarea ce se produsese la Nastasia Filippovna; devenea tot mai palidă şi – lucru ciudat – această paloare o făcea parcă şi mai frumoasă. Ca toţi craii care şi-au făcut de cap în voie, ducând o viaţă destrăbălată, Toţki tratase la început cu multă uşurinţă cucerirea lesnicioasă a acestui suflet inocent; dar în ultima vreme se văzu nevoit să-şi pună de mai multe ori întrebarea dacă nu greşise judecând-o astfel pe Nastasia Filippovna. În tot cazul, încă din primăvara dinainte, hotărâse în sinea lui s-o mărite cât mai curând cu vreun domn aşezat şi cumsecade, cu slujba într-o altă gubernie, bineînţeles asigurându-i o dotă frumuşică. (O, ce crunt şi cu câtă satisfacţie îşi bătea joc de toate astea Nastasia Filippovna!). Dar acum, ispitit de noutatea descoperirii sale, Afânaşi Ivanovici se gândi c-ar putea s-o exploateze din nou pe această femeie. Se hotărî deci s-o instaleze la Petersburg, înconjurând-o cu bogăţie şi confort. Dacă nu i-a mers într-un anumit fel, de ce n-ar încerca să-şi realizeze scopul şi pe altă cale: Nastasia Filippovna, etalată ca o curtezană de lux, putea să-i satisfacă oricând orgoliul de cuceritor într-un anumit cerc de cunoscuţi.

        Trecură cinci ani de viaţă în Petersburg şi, cum era şi firesc, în acest răstimp, multe lucruri se limpeziră de la sine. Situaţia lui Afânaşi Ivanovici nu era deloc de invidiat; partea cea mai proastă era că o dată intrată frica în el, i-a fost cu neputinţă să scape de acest simţământ. Se temea, fără să ştie de ce anume, se temea pur şi simplu de Nastasia Filippovna. Într-o vreme, în primii doi ani, îşi închipuise că Nastasia Filippovna ar fi vrut ca el s-o ia în căsătorie şi dacă tăcea, era numai dintr-un exagerat orgoliu, aşteptând cu perseverenţă să facă el primul propunerea. Pretenţia ar fi fost nelalocul ei; Afânaşi Ivanovici îşi încreţea plictisit fruntea şi rămânea îndelung adâncit în gânduri grele. Spre marca şi oarecum neplăcuta lui surprindere (ciudăţenie a inimii omeneşti!), avu prilejul să se convingă într-o zi că o eventuală cerere în căsătorie ar întâmpina un refuz categoric din partea Nastasiei Filippovna. Multă vreme n-a fost în stare să înţeleagă. O singură explicaţie îi părea plauzibilă: mândria acestei femei „jignite şi prăpăstioase” mergea până acolo, încât ar fi preferat să piardă până şi situaţia cea mai strălucită, numai ca să-şi poată arăta o dată mai mult dispreţul printr-un refuz. Din nefericire pentru el, Nastasia Filippovna apucase între timp să aibă asupră-i un ascendent din ce în ce mai mare. Nici cele mai mari avantaje n-ar fi reuşit s-o ademenească şi cu toate că acceptase confortul care-i fusese oferit, continua să ducă o viaţă foarte modestă şi în cei cinci ani care se scurseseră nu-şi adunase aproape nici un fel de economii. În dorinţa lui de a rupe aceste lanţuri, Afânaşi Ivanovici se gândi să recurgă la un mijloc destul de ingenios: pe nesimţite, cu multă iscusinţă, o supuse unei acţiuni de continuă seducţie cu ajutorul dibaci a fel de fel de cuceritori irezistibili; dar niciunul dintre aceşti bărbaţi ideali: prinţi, husari, secretari de legaţie, poeţi, romancieri şi chiar socialişti – niciunul nu produse asupra Nastasiei Filippovna nici cea mai mică impresie, ca şi cum avea o piatră în loc de inimă şi sentimentele-i secaseră pentru totdeauna. Trăind destul de retrasă, îşi petrecea vremea citind, chiar studiind, făcând muzică. Relaţiile ei erau restrânse: o vizitau mereu câteva văduve de funcţionari sărace şi caraghioase, două actriţe şi nişte femei bătrâne; ţinea mult la familia numeroasă a unui învăţător respectabil, în a cărui casă era primită cu multă dragoste şi căldură sufletească. Seara, de cele mai multe ori, se adunau la ea cinci-şase cunoscuţi, dintre care aproape nelipsit era şi Toţki. De curând fusese introdus în societatea Nastasiei Filippovna, ce-i drept nu fără greutate şi generalul Epancin. În acelaşi timp, absolut fără nici o dificultate şi simplu de tot, se introduse printre cunoştinţele ei şi un tânăr funcţionar, pe nume Ferdâşcenko, un fel de măscărici ordinar şi obraznic, care făcea pe spiritualul şi umbla ahtiat după băutură. Venea din când în când şi un tânăr tăcut şi cam ciudat, pe nume Ptiţân, modest, punctual, îngrijit îmbrăcat, care se ridicase dintr-un mediu de oameni săraci şi devenise cămătar. Apăru, în sfârşit, în casa ei şi Gavrilă Ardalionovici… În cele din urmă, Nastasia Filippovna căpătă o faimă ciudată: toată lumea vorbea despre frumuseţea ei şi atâta tot; nimeni nu putea să se laude cu vreo favoare, nimeni nu putea să povestească ceva compromiţător pe seama ei. O asemenea reputaţie, cultura, inteligenţa sclipitoare şi manierele alese ale Nastasiei Filippovna îl întăriră defintiv pe Afânaşi Ivanovici în urmărirea unui anumit plan pe care şi-l propusese mai de mult. Era exact momentul când în toată istoria aceasta interveni energic, luând parte foarte activă şi generalul Epancin. Adresându-i-se atât de amabil lui Ivan Feodorovici pentru a-i cere sfatul prietenesc cu privire la una dintre fiicele sale, Toţki socoti de a sa datorie să-i mărturisească deschis şi sincer totul. În acelaşi timp, declară categoric că este decis să nu dea înapoi şi, la nevoie, să recurgă la orice mijloc pentru a-şi câştiga libertatea; că nu s-ar linişti nici chiar dacă Nastasia Filippovna din proprie iniţiativă i-ar oferi libertatea deplină de acţiune; că nu l-ar satisface nici un fel de promisiuni verbale şi are nevoie de garanţii depline şi concrete. Se înţeleseră să acţioneze împreună. Hotărâră mai întâi să recurgă la mijloacele cele mai blânde, apelând mai ales „la coardele sensibile ale inimii”…Se duseră împreună la Nastasia Filippovna şi Toţki începu prin a-i mărturisi sincer şi fără înconjur toată grozăvia situaţiei insuportabile în care se afla; se recunoscu vinovat de răul pe care i-l pricinuise, dar îi spuse deschis că nu-şi regretă fapta iniţială, deoarece este un afemeiat înrăit şi incapabil să reziste tentaţiilor, dar că acum vrea să se însoare şi că soarta acestei căsătorii distinse din lumea bună se afla în mâinile Nastasiei Filippovna; că, într-un cuvânt, aştepta totul de la inima ei generoasă. Apoi luă cuvântul generalul Epancin în calitatea lui de părinte; vorbi cu mult bun-simţ, evitând sentimentalismele şi se mărgini să spună doar atât, că recunoaşte dreptul ei de a hotărî soarta lui Afânaşi lvanovici; cu un aer de supremă resemnare şi încredere arătă apoi că fericirea uneia dintre fiicele sale, ba poate şi a celorlalte două, depindea acum de hotărârea pe care o va lua Nastasia Filippovna. La întrebarea acesteia „ce anume vor de la dânsa”, Toţki răspunse cu aceeaşi sinceritate, mărturisindu-i că fusese atât de speriat cu cinci ani în urmă, încât nu-şi mai poate recăpăta liniştea decât în cazul când Nastasia Filippovna ar contracta o căsătorie. Se grăbi să adauge îndată că, din partea lui, o asemenea dorinţă ar fi desigur absurdă dacă ar fi lipsită de anumite temeiuri. Remarcase personal şi de altfel aflase cu precizie că un tânăr dintr-o familie onorabilă, anume Gavrilă Ardalionovici Ivolghin, pe care dânsa îl cunoaşte şi care o vizitează din când în când, este îndrăgostit cu patimă de ea şi că, fără îndoială, şi-ar da bucuros jumătate din viaţă pentru a-i câştiga simpatia. Gavrilă Ardalionovici îi făcuse personal această destăinuire din toată inima-i tânără şi curată, ca unui prieten şi că despre acest lucru ştie şi lvan Feodorovici, protectorul lui. În sfârşit, dacă el, Afânaşi Ivanovici, nu se înşală, Nastasia Filippovna a aflat mai de mult despre dragostea acestui tânăr şi că personal a avut impresia că este înclinată să-l încurajeze. De bună seamă, lui, mai mult ca oricui, îi vine greu să-i vorbească despre toate acestea. Dar dacă Nastasia Filippovna ar admite totuşi că el, Toţki, în afară de dorinţa egoistă de a-şi asigura propria fericire, este animat în acelaşi timp şi de dorinţa de a o ajuta măcar cât de cât, ar înţelege că de mult i se pare cam ciudată, ba chiar nefirească viaţa aceasta solitară în care se complace; că toate astea nu sunt decât o rătăcire, un marasm păgubitor, o totală neîncredere în reînnoirea vieţii, care, în dragoste şi în familie, ar putea renaşte aşa de frumoasă, căpătând astfel un alt ţel; că ceea ce face ea e o irosire zadarnică a unor aptitudini deosebit de strălucite poate, o refugiere autoadmirativă în propria-i tristeţe, într-un cuvânt, un fel de romantism nevrednic nici de înţelepciunea şi nici de inima generoasă a Nastasiei Filippovna. Repetând încă o dată că mai greu decât pentru oricare altul îi vine lui să vorbească în această chestiune delicată, încheie exprimându-şi speranţa că Nastasia Filippovna nu-i va răspunde prin dispreţ, dacă, din dorinţa sinceră de a-i asigura viitorul, el îi va oferi suma de şaptezeci şi cinci de mii de ruble. Mai adăugă, pentru a fi mai lămurit, că suma aceasta a şi fost prevăzută pe numele ei în testamentul său; nu era deci vorba de vreo despăgubire… Şi, în sfârşit, pentru ce să nu admită şi în felul acesta să-i ierte o dorinţă atât de firească – de a-şi împăca întrucâtva conştiinţa etc, etc., adică tot ce se spune de obicei în asemenea cazuri. Afânaşi Ivanovici perora mult şi cu mare elocinţă, strecurând în treacăt afirmaţia deosebit de semnificativă că, în privinţa acestor şaptezeci şi cinci de mii, pomeneşte pentru prima dată acum şi nimeni altul, nici măcar lvan Feodorovici, care e aici de faţă, n-a ştiut nimic despre asta; într-un cuvânt, nu ştie nimeni.

        Răspunsul Nastasiei Filippovna îi uimi pe cei doi prieteni.

        În comportarea ei nu numai că nu se manifestă nici urmă ironia de altădată, de vrăjmăşie şi ură, nimic din ceea ce ar fi semănat cu acel hohot batjocoritor la a cărui simplă amintire pe Toţki îl şi treceau fiorii, ci, dimpotrivă, părea că este încântată că poate să stea de vorbă în sfârşit cu cineva, prieteneşte şi cu inima deschisă. Mărturisi că de multă vreme dorea să ceară un sfat prietenesc, dar că numai mândria o împiedicase s-o facă; acum însă, când gheaţa a fost ruptă, totul se schimbă şi e bucuroasă de prilejul care i se oferă. Cu un zâmbet trist la început, apoi, înviorată şi râzând voios, declară că, în orice caz, nici nu mai poate fi vorba de furtuna de altădată; i se schimbase de mult felul de a privi unele lucruri şi, dacă inima ei nu se schimbase în privinţa aceasta, ea a trebuit totuşi să înţeleagă şi să le accepte, resemnându-se în faţa faptelor împlinite; o dată făcut, un lucru rămâne făcut, ce a fost a fost; de aceea i se pare chiar ciudat că Afânaşi Ivanovici continuă să fie speriat. Apoi se întoarse către Ivan Feodorovici şi, pe un ton de respect deosebit, îi spuse că auzise de mult numai lucruri bune despre fiicele lui şi că avea pentru ele o consideraţie sinceră şi profundă. Numai gândul că le-ar putea fi de oarecare folos o umplea de mândrie şi fericire. E adevărat că acum îi este greu, se simte foarte deprimată şi o copleşeşte „urâtul”…Afânaşi Ivanovici îi ghicise gândurile; ar fi vrut să renască, dacă nu în dragoste, cel puţin în familie să-şi găsească un scop nou în viaţă; dar în ce-l priveşte pe Gavrilă Ardalionovici, nu putea spune mare lucru. Se pare, într-adevăr, că el o iubeşte; ea însăşi simţea că ar putea să-l iubească la rându-i, dacă ar fi sigură de trăinicia afecţiunii lui; dar el e atât de tânăr, chiar dacă s-ar presupune că e sincer; de aceea îi vine greu să se hotărască. Îi place mai ales că el munceşte şi se zbate să-şi întreţină singur familia. Aude despre el că e un om energic, mândru şi întreprinzător, că vrea săfacă neapărat carieră, să răzbată. Mai ştia că Nina Aleksandrovna Ivolghina, mama lui Gavrilă Ardalionovici, este o femeie admirabilă şi demnă de tot respectul; că Varvara Ardalionovna, sora lui, e o fată cu însuşiri frumoase şi foarte energică; Ptiţân i-a vorbit mult de dânsa. După cât i se spusese, ele suportau cu mult curaj loviturile sorţii; ar fi vrut să le cunoască, dar se pune întrebarea dacă ele ar primi-o bucuros în familia lor. În general, n-ar avea obiecţii împotriva unei eventuale căsătorii cu acest tânăr, dar chestiunea trebuie bine cântărită; de aceea roagă să nu fie zorită. Cât despre cele şaptezeci şi cinci de mii – Afânaşi Ivanovici n-are de ce să se simtă stingherit. Ea cunoaşte valoarea banului şi, fără îndoială, va primi suma oferită. Îi este recunoscătoare lui Afânaşi Ivanovici pentru delicateţea de a nu-i fi pomenit despre asta nu numai lui Gavrilă Ardalionovici, ci şi generalului; părerea ei este însă că n-are nici un rost să i se ascundă tânărului acest fapt. Ea n-are nimic de ascuns şi nici de ce să-i fie ruşine pentru banii aceştia. În tot cazul, nu se gândeşte să ceară iertare nimănui şi vrea să se ştie acest lucru. De altfel, nici nu s-ar mărita cu Gavrilă Ardalionovici înainte de a se fi convins că atât el, cât şi toţi ai lui nu mai păstrează nici o rezervă în privinţa ei. La urma urmei, trebuie să ştie o dată pentru totdeauna că ea nu se consideră deloc vinovată şi ar fi fost mai bine ca Ardalionovici să afle în ce condiţii a stat ea în aceşti cinci ani la Petersburg, care au fost adevăratele raporturi între ea şi Afânaşi Ivanovici în tot timpul acesta şi ce avere a putut să-şi agonisească. Şi, în sfârşit, chiar dacă ea acceptă acum acesta sumă de bani, e bine să se ştie că o primeşte nu ca un preţ al dezonoarei suferite ca tânără fată, pentru care ea n-avea nici o vină, ci numai cu titlul de despăgubire pentru viaţa ei distrusă.

        Spre sfârşit, Nastasia Filippovna vorbi chiar cu atâta înflăcărare şi surescitare despre toate astea (ceea ce, de altfel, era şi firesc), încât generalul se declară foarte mulţumit, socotind afacerea ca şi încheiată. Toţki însă, care nici până acum nu se putuse elibera de sub teroarea spaimei iniţiale, nu prea era dispus să creadă şi mult timp se temu să nu-i fi jucat vreo nouă festă. Tratativele începură totuşi; speranţa pe care cei doi prieteni îşi întemeiaseră manevra şi anume posibilitatea unei afecţiuni din partea Nastasiei Filippovna pentru Ganea, părea să prindă consistenţă, încât până şi Afânaşi Ivanovici începea uneori să spere în posibilitatea unui succes. Între timp, Nastasia Filippovna avu o scurtă explicaţie cu Ganea; cuvinte se rostiră foarte puţine, ca şi cum toată discuţia aceasta era extrem de penibilă pentru pudoarea tinerei femei. Îngăduindu-i lui Gavrilă Ardalionovici s-o iubească, ea declară ferm şi categoric că nu voia să fie cu nimic legată până la căsătorie (dacă această căsătorie va avea loc!) şi că îşi rezervă dreptul de a spune „nu” chiar şi în ultimul moment; de acelaşi drept dispune şi Ganea. Curând şi cu totul întâmplător, Ganea avu prilejul să se convingă că Nastasia Filippovna aflase deja până-n amănunt că familia lui nu o vede cu ochi buni şi se opune acestei căsătorii şi că din pricina aceasta se iscaseră şi neînţelegeri în casa lor; ea nu-i pomenise nimic, cu toate că el se aştepta în fiecare zi să se deschidă vorba despre asta. S-ar putea, de altfel, da şi alte amănunte cu privire la complicaţiileivite în legătură cu acest proiect de căsătorie şi tratativele ce s-au dus, dar mă tem că şi aşa am anticipat prea mult, mai ales că unele fapte despre care se vehiculau diferite zvonuri apăreau încă într-o formă destul de vagă şi de confuză. Aşa, de pildă, se spunea că Toţki ar fi aflat de undeva cum că Nastasia Filippovna stabilise relaţii secrete şi a căror natură nu era deloc limpede, cu domnişoarele Epancin fără ştirea părinţilor lor – ceea ce părea cu totul neverosimil. În schimb, un alt zvon, foarte plauzibil de altfel, era prevestitor de atâtea primejdii, încât Toţki nu putea să nu ţină seama de el şi era îngrozit ca în faţa unui coşmar. Auzise ca lucru absolut cert că Nastasia Filippovna ştia prea bine motivul pentru care Ganea se însoară cu ea: că-l interesează numai banii, că Ganea avea un suflet meschin, lacom, violent, invidios şi că e stăpânit de un orgoliu fără margini, aproape monstruos; că deşi până atunci urmărise cu toată patima s-o cucerească pe Nastasia Filippovna, acum însă, când cei doi prieteni îşi propuseră să speculeze această pasiune tot mai puternică în folosul lor printr-un târg, în care Nastasia Filippovna devenise obiect al negocierilor spre a-i fi vândută ca soţie legitimă, Ganea ar fi început s-o urască, detestând-o ca pe un coşmar. În sufletul lui îşi făcură loc, într-un amestec ciudat, pasiunea şi ura şi cu toate că după amarnice ezitări, consimţi în cele din urmă să se însoare cu această „femeie ticăloasă”, în sinea lui jură să se răzbune crunt şi „să-i vină de hac”, mai târziu, cum s-ar fi exprimat, chipurile, el însuşi. Se zice că Nastasia Filippovna ştia foarte bine toate acestea şi uneltea, la rându-i, ceva pe ascuns. Toate acestea îl îngroziră într-aşa hal pe Afânaşi Ivanovici, încât nu îndrăzni să-şi împărtăşească teama nici măcar generalului Epancin. Totuşi, erau momente când Toţki, ca toţi oamenii slabi din fire, prindea curaj şi-şi recăpăta uşor încrederea; aşa, de pildă, a fost o mare uşurare pentru dânsul când Nastasia Filippovna le făgădui în sfârşit celor doi prieteni să dea un răspuns hotărât în seara zilei ei de naştere. Dar zvonul cel mai ciudat şi cel mai de necrezut a fost acela care-l privea personal pe respectabilul Ivan Feodorovici, zvon care, din nefericire, părea să se adeverească pe zi ce trece tot mai mult.

        La prima vedere, s-ar fi zis că e o absurditate, cea mai năstruşnică născocire. Era greu de crezut că Ivan Feodorovici, pe povârnişul unei vârste respectabile, cu înţelepciunea lui admirabilă şi cunoaşterea temeinică a vieţii ş.a.m.d., s-ar putea aprinde după Nastasia Filippovna şi încă într-un asemenea hal, zice-se, încât capriciul acesta devenise un fel de patimă. Pe ce anume conta el în cazul acesta era greu de spus; poate chiar pe concursul lui Ganea. În orice caz, Toţki avea oarecare bănuieli în această privinţă; bănuia că între general şi secretarul lui intervenise o învoială tacită, cum se întâmplă între oamenii care se înţeleg dintr-o privire. Ştiut este de altfel că, pradă unei mari pasiuni, bărbatul, mai ales la o vârstă mai înaintată, devine orb cu desăvârşire şi este gata să nutrească speranţă chiar şi acolo unde ea nici n-ar putea exista; mai mult, îşi pierde judecata şi se poartă ca un băieţandru, chiar dacă din fire ar fi omul cel mai ponderat şi cu scaun la cap. Se mai vorbea că, pentru aniversarea naşterii Nastasiei Filippovna, generalul i-a pregătit în dar un superb şirag de perle, care-l costase o sumă fabuloasă şi pe care punea mult preţ, deşi nuignora faptul că Nastasia Filippovna nu era o femeie interesată. Încă din ajunul zilei când urma să ofere cadoul, era ca într-o febră, străduindu-se cu abilitate să nu se trădeze. La urechile generălesei însă a şi ajuns zvonul despre mărgăritare. E drept că ea se cam obişnuise cu înclinaţia spre frivolitate a soţului ei, dar un asemenea pas nu putea fi trecut cu vederea; zvonurile despre şiragul de mărgăritare începură s-o obsedeze. Generalul, la rândul său, prinsese şi el de veste la timp; oarecare aluzii făcute în ajun îi atraseră luarea-aminte; presimţea o explicaţie serioasă pe care ar fi vrut s-o evite. Lată pentru ce, în dimineaţa aceea în care începe povestea noastră, el nu era deloc dispus să ia dejunul în sânul familiei. Chiar înainte de vizita prinţului, îşi propusese să se eschiveze de la masă, pretextând o afacere oarecare şi să plece de acasă, evitând astfel o discuţie nedorită cu familia. Ar fi vrut să câştige măcar o singură zi, dar mai cu seamă să-şi asigure libertatea, fără umbră de sâcâială, pentru seara aceea. Şi deodată – nici că se putea mai nimerit – se pomeni cu acest prinţ. „Chiar Dumnezeu mi l-a trimis!” îşi zise generalul în gând, păşind în salonaşul soţiei sale.