X.

        Antreul se umplu deodată de o hărmălaie nemaipomenită; cei din salon avură impresia că mai mulţi oameni pătrunseseră în casă şi că alţi mulţi continuau să intre. Mai multe glasuri răsunau deodată; se auzea zarvă şi pe scări, semn că uşa de la intrare era mereu deschisă. Erau nişte oaspeţi din cale-afară de ciudaţi. Toţi se uitară unii la alţii, întrebându-se ce vrea să însemne asta. Ganea se repezi în salon, dar acolo pătrunseseră deja câţiva indivizi.

        — Aha, uite-l şi pe luda! Strigă o voce care-i păru cunoscută prinţului. Bună, Ganka, ticălosule!

        — Uite-l, e chiar dumnealui în persoană! Ţinu isonul o altă voce. Prinţul nu mai avu nici o îndoială: primul care vorbise era Rogojin, al doilea – Lebedev.

        Ganea rămase trăsnit în pragul salonului, uitându-se, fără a încerca să se opună invaziei celor zece-doisprezece indivizi care-l însoţeau pe Rogojin. Era o ceată foarte pestriţă şi nu numai pestriţă, dar şi scandalos de gălăgioasă. Unii dintre ei intrau aşa cum veniseră din stradă, cu paltoanele şi şubele pe ei. Ce-i drept, niciunul nu era beat criţă, cu toţii însă păreau puţin cu chef. Simţeau, probabil, nevoia să se ţină unii de alţii ca să intre; niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o facă singur; de aceea mergeau buluc, împingându-se din spate. Până şi Rogojin înainta păşind cu băgare de seamă şi oarecum nesigur, în fruntea bandei, deşi se vedea cât colo că venise cu un anumit scop; părea preocupat şi nervos. Ceilalţi formau corul sau, mai bine zis, banda, pe care o luase cu el ca să-l susţină la nevoie. Pe lângă Lebedev, mai era şi Zaliojev, cel cu părul cârlionţat, care-şi lăsase şuba în antreu şi intrase degajat şi fercheş. Ca el mai erau vreo doi-trei indivizi, probabil fecioraşi de negustori. Apoi, urmau: un domn îmbrăcat într-o manta de croială militară; un omuleţ extraordinar de gras care râdea mereu; un individ de statură atletică, tot foarte gras, mohorât şi tăcut şi care părea că se bizuie grozav pe puterea pumnilor săi. Mai era acolo şi un student la medicină şi un polonez pirpiriu, care se tot învârtea ca un titirez printre ei. Pe scări, două doamne se uitau în antreu, dar nu se hotărau să intre: Kolea le trânti uşa-n nas şi puse zăvorul.

        — Bună, Ganka, ticălosule! Nu te aşteptai să-l vezi pe Parfion Rogojin, ai? Repetă Rogojin, proţăpindu-se în faţa lui Ganea, care rămăsese încremenit în uşa salonului. Dar în aceeaşi clipă Rogojin o zări, drept în faţa lui, pe Nastasia Filippovna. De bună seamă că nici prin gând nu-i trecuse că are s-o întâlnească acolo, căci vederea tinerei femei produse asupra lui un efect uluitor; sângele îi pieri din obraz, iar buzele i se învineţiră. Vasăzică, tot e adevărat! Îşi spuse el încet, aproape buimac. S-a isprăvit!… Ei bine… Ai să-mi răspunzi tu pentru asta! Scrâşni el printre dinţi, fulgerându-l pe Ganea cu o privire plină de ură. Las'că… Ah…!

        Gâfâia abia trăgându-şi sufletul şi cuvintele îi ieşeau anevoie din gură. Înainta ca un halucinat, dar când să treacă pragul salonului, dădu cu ochii de Nina Aleksandrovna şi de Varia şi se opri neho-tărât. În urma lui apăru Lebedev, ameţit ca de obicei şi ţinându-se după Rogojin ca o umbră; apoi veniră, unul după altul: studentul, atletul, Zaliojev, care saluta în dreapta şi-n stânga şi în sfârşit se strecură şi grăsunul. Prezenţa doamnelor îi cam stânjenea şi le cam încurca, se vede, socotelile, dar asta, bineînţeles, numai în primele momente, până să-şi dea drumul, până la cel dintâi prilej când, simţindu-se în largul lor, vor da semnalul vociferând care mai de care şi dezlănţuindu-se apoi în voie… Şi atunci, nimic nu i-ar mai opri, nici chiar prezenţa doamnelor.

        — Cum? Şi tu eşti aici, prinţe? Aruncă în treacăt Rogojin, mirat întrucâtva de această întâlnire. Şi tot cu ghetruţele dumitale, e-eh! Făcu el, uitând în aceeaşi clipă de prinţ şi îndreptându-şi privirea din nou spre Nastasia Filippovna, spre care înainta mereu, atras parcă de o forţă magnetică.

        Nastasia Filippovna, la rândul ei, se uita la musafirii aceştia nepoftiţi cu un amestec de curiozitate şi îngrijorare.

        În sfârşit, Ganea îşi reveni din buimăceală.

        — Dar, daţi-mi voie, ce înseamnă asta, domnilor? Se răsti el pe un ton ridicat, măsurându-i cu o privire aspră pe intruşi şi adresân-du-se îndeosebi lui Rogojin. Doar n-aţi intrat într-un grajd. Aici de faţă se află mama şi sora mea…

        — Vedem şi noi că sunt mama şi sora ta, mârâi Rogojin printre dinţi.

        — Vedem că sunt mama şi sora, adăugă Lebedev ca să se afle şi el în treabă.

        Domnul cu pumnii, crezând probabil că sosise momentul, începu să mormăie ceva.

        — E nemaipomenit! Ţipă Ganea cu glas isteric, strident. Am să vă poftesc în primul rând să treceţi cu toţii în salon şi pe urmă aş vrea să cunosc…

        — Nu ne cunoşti, ai? Se oţărî cu înveninare Rogojin, fără să se urnească din loc. Nu-l mai recunoşti pe Rogojin?

        — Mi se pare că te-am mai întâlnit undeva, însă…

        — La te uită, i se pare că m-a întâlnit undeva! Nici trei luni nu-s de când mi-ai luat două sute de ruble la cărţi, din banii tatii; a murit bătrânul fără să afle de isprava asta; tu m-ai atras în cursă, iar Kniff măsluia cărţile. Nu-ţi mai aduci aminte, ai? Ptiţân e martor! Păi, tu, pentru trei ruble, dacă le scot acum din buzunar, eşti în stare să te târăşti în patru labe până la Vasilievski Ostrov –iată cine-mi eşti tu! Suflet de lichea! Şi acum, tot ca să te cumpăr am venit; nu te uita ca am intrat în cizme, am bani berechet, amice; te pot cumpăra cu tot neamul tău… Să vreau, vă cumpăr pe toţi! Cumpăr tot! Se înfier-bânta şi parcă se ameţea din ce în ce Rogojin. E-eh! Strigă el, Nastasia Filippovna, nu mă goni, ci spune-mi doar atât: te cununi cu el ori ba?

        Întrebarea lui Rogojin răsună cu disperarea omului care se prăbuşeşte şi-şi agaţă ultima nădejde de ruga lui către o zeitate, şj totodată cu îndrăzneala condamnatului la moarte, care nu mai are nimic de pierdut. Aştepta răspunsul cu inima înfiorată de teamă şi îndoială.

        Nastasia Filippovna îl măsură cu o privire mândră şi batjocoritoare; apoi uitându-se pe rând la Varia, la Nina Aleksandrovna şi la Ganea, îşi schimbă deodată atitudinea.

        — Nici gând. Dar ce-i cu dumneata? De unde şi până unde ţi-a venit să-mi pui asemenea întrebare? Răspunse ea încet şi grav, dar cu vădită mirare în glas.

        — Nu? Nu! Strigă Rogojin nebun de fericire. Aşadar, nu? Şi ei mi-au spus că… Ah! Ce oameni!… Auzi, Nastasia Filippovna! Ei zic că te-ai logodit cu Ganca! Cu dânsul! Cum se poate aşa ceva? (Le-am spus-o tuturor!) Păi, cu o sută de ruble, îl cumpăr cu totul! Îi dau o mie de ruble, trei mii, ca să renunţe şi să vezi că e în stare s-o şteargă în ajunul nunţii şi să mi-o lase mie pe logodnica lui! Ce zici, Ganka, ticălosule! Ai lua trei mii, nu-i aşa? Lată-le! D-aia am venit, să-mi dai în scris că te retragi şi renunţi; am spus că te cumpăr şi am să te cumpăr!

        — Ieşi afară de aici, nu vezi că eşti beat! Strigă Ganea, care se făcea când roşu, când galben la faţă.

        Răcnetul lui violent fu urmat de o explozie de vociferări, căci toată banda lui Rogojin nu aştepta decât o provocare ca să intervină. Lebedev se plecă la urechea lui Rogojin şi, vorbindu-i în şoaptă, căuta să-l convingă de ceva.

        — Ai dreptate, slujbaşule, răspunse Rogojin. Ai dreptate, beţivanule! E-hei! Fie ce-o fi! Nastasia Filippovna! Răcni el, uitându-se la ea ca un smintit, întâi cu oarecare teamă, apoi din ce în ce mai sigur pe el, cu îndrăzneală neruşinată. Poftim aici optsprezece mii!…

        — Şi cu aceste vorbe trânti înaintea ei, pe măsuţă, un teanc de bancnote învelit în hârtie albă şi legat cruciş cu un şnur subţire. Ţine-i! Şi. Şi mai aduc încă!

        Ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăzni să-şi exprime gândul până la capăt.

        — Nu, nu, nu! Se aplecă din nou Lebedev îngrozit la urechea lui Rogojin; se putea ghici că îl înspăimântase enormitatea sumei şi acum încerca să-lconvingă să înceapă tratativele cu o sumă mai mică.

        — Apăi, frăţioare, văd că în treburile astea nu te pricepi defel… Şi eu, ca prostul, m-am luat după tine… Amândoi suntem nişte dobitoci! Se dezmetici deodată Rogojin, tresărind sub privirea scânteietoare a Nastasiei Filippovna. E-hei! Rău am făcut că te-am ascultat, adăugă el cu cea mai profundă căinţă în glas.

        Observând faţa descompusă a lui Rogojin, Nastasia Filippovna se porni pe râs.

        — Optsprezece mii de ruble, mie? Uite că ţi-ai şi dat în petic! A răbufnit mujicul din tine, spuse ea deodată cu o familiaritate plină de cinism şi dădu să se ridice de pe canapea, ca şi cum ar fi intenţionat să plece.

        Cu inima îngheţată, Ganea urmărea toată scena.

        — Ei bine, patruzeci de mii, patruzeci şi nu optsprezece! Strigă atunci Rogojin. Vanka Ptiţân şi cu Biskup mi-au făgăduit să facă rost de patruzeci de mii de ruble până deseară, la ora şapte. Patruzeci de mii – bani gheaţă!

        Lucrurile luau o întorsătură urâtă de tot, dar ca un făcut, Nastasia Filippovna continua să râdă şi nu pleca, parcă înadins căutând să lungească scandalul. Nina Aleksandrovna şi Varia se ridicară şi ele, aşteptând în tăcere sfârşitul acestei scene penibile; ochii Variei scăpărau de mânie; dar mai ales asupra Ninei Aleksandrovna toate astea produseră un efect înspăimântător: tremura toată, gata-gata să leşine.

        — Dacă n-ajunge, atunci – o sută! Astăzi chiar îţi pun pe masă o sută de mii! Ptiţân, mort-copt, să mi-i scoţi de unde ştii, din pământ, din piatră seacă… O să te înfrupţi şi tu, n-avea grijă!

        — Ai înnebunit, îi şopti Ptiţân, apropiindu-se iute şi apucându-l de braţ. Eşti beat, au să cheme poliţia. Unde crezi că te afli?

        — Lăudăroşenie de om beat, rosti Nastasia Filippovna, vrând Parcă să-l întărite.

        — Nu, nu mă laud, jur că-ţi aduc întreaga sumă! Deseară o ai Ptiţân, suflet de cămătar, mă bizui pe tine; fă pe dracu' în patru, ia dobândă cât vrei, numai să-mi faci rost de o sută de mii până deseară; să vadă ei ce poate Rogojin, să ştie că pentru asta banii la mine nu contează! Se dezlănţui el, cuprins de o bucurie frenetică.

        — Dar ce-nseamnă toate astea, mă rog?! Se repezi deodată Ardalion Aleksandrovici, îndreptându-se ameninţător spre Rogojin.

        Izbucnirea neaşteptată a bătrânului, care până atunci stătuse molcom, păru destul de caraghioasă. Se auziră râsete.

        — Şi ăsta ce mai vrea? Se înveseli Rogojin. Hai cu mine, moşule, să-ţi dau de băut!

        — Ce mârşăvie! Strigă Kolea, cu lacrimi de ruşine şi de ciudă în ochi.

        — Oare nu se găseşte nimeni care s-o scoată de aici pe dezmăţata asta? Izbucni Varia, tremurând de mânie.

        — Dezmăţata asta – sunt eu, care vasăzică! Ripostă cu o veselie dispreţuitoare Nastasia Filippovna. Şi când mă gândesc c-am venit ca o proastă să-i invit la mine, la serată. Uite cum mă trateză surioara dumitale, Gavrilă Ardalionovici!

        Câtva timp, Ganea rămase ca lovit de trăsnet după ieşirea surorii lui, dar văzând că de data aceasta Nastasia Filippovna este hotărâtă să plece cu adevărat, se năpusti ca un turbat la Varia, apucând-o brutal de braţ.

        — Ce-ai făcut? Urlă el, privind-o în ochi, de parcă ar fi vrut s-o prefacă în scrum pe loc. Era evident că îşi ieşise din minţi şi că nu mai era în stare să judece.

        — Ce-am făcut? Încotro mă tragi? Vrei poate să mă duc să-i cer iertare pentru că a insultat-o pe mama şi că a venit să-ţi facă de râs casa, om de nimic ce eşti! Ţipă din nou Varia, înfruntându-şi fratele cu o privire triumfătoare şi plină de sfidare.

        Câteva clipe statură aşa încremeniţi unul în faţa celuilalt; Ganea continua s-o ţină de braţ. Varia îşi smuci o dată şi încă o dată mâna, încercând s-o desprindă din strânsoarea lui, dar nu izbuti şi deodată, scoasă din fire, îi scuipă drept în obraz.

        — Aşa fată zic şi eu! Strigă Nastasia Filippovna. Bravo, Ptiţân, felicitările mele!

        Ganea văzu negru în faţa ochilor şi, în neştire, ridică braţul s-o lovească pe soră-sa. Un moment şi lovitura era să cadă în plin, când, deodată, un alt braţ se interpuse şi-l opri pe acela al lui Ganea.

        Între acesta şi soră-sa se postase prinţul.

        — Ce faci? Opreşte-te! Spuse acesta apăsat, cu toate că din pricina emoţiei tremura şi el din tot corpul.

        — Iarăşi dumneata! Până când ai să-mi tot stai în cale! Urlă Ganea şi, eliberând deodată braţul Variei, se întoarse către Mâşkin şi, înnebunit de furie, îl lovi cu toată puterea peste obraz.

        — Ah! Făcu Kolea, frângându-şi mâinile. O, Doamne!

        Din toate părţile izbucniră strigăte şi exclamaţii de indignare. Prinţulîngălbeni. Îl privi pe Ganea drept în faţă cu o ciudată expresie de dojana; buzele-i tremurau, încercând zadarnic să articuleze ceva, apoi se schimonosiră într-un zâmbet straniu şi cu totul nelalocul lui.

        — De mine… Nu-mi pasă… Dar pe ea… N-am să îngădui!… Murmură el în cele din urmă, însă nu se mai putu stăpâni, se îndepărtă brusc de Ganea, îşi acoperi faţa cu mâinile şi retrăgându-se într-un colţ al încăperii, cu faţa la perete, îngăimă cu un glas întretăiat:

        — O! Ce ruşine o să-ţi fie mai târziu pentru ceea ce-ai făcut!

        Ganea, într-adevăr, înlemnise pe loc, părea cu desăvârşire zdrobit. Kolea alergă să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute pe Mâşkin; după el se îmbulziră în jurul prinţului: Rogojin, Varia, Ptiţân, Nina Aleksandrovna – toată lumea, chiar şi bătrânul Ardalion Aleksandrovici.

        — Nu-i nimic, nu face nimic! Murmura prinţul, răspunzând fiecăruia cu acelaşi zâmbet straniu pe buze.

        — Şi ce o să mai regrete încă! Strigă Rogojin. O să-ţi crape obrazul de ruşine, Ganka, că ai putut să jigneşti un asemenea… Mieluşel (nu găsise alt cuvânt). Prinţe, suflet neprihănit, prietene, lasă-i în plata Domnului; dă-i încolo şi vino cu mine! Ai să vezi cum ştie să iubească Rogojin!

        Nastasia Filippovna rămase şi ea profund impresionată de Purtarea lui Ganea şi de răspunsul prinţului. Veselia prefăcută care se armoniza aşa de puţin cu figura ei, de obicei palidă şi visătoare păru că face loc unui sentiment nou. Se vedea totuşi că se străduieşte să nu-l trădeze şi expresia batjocoritoare de până atunci mai stăruia încă pe chipul ei transfigurat.

        — Şi totuşi, faţa lui îmi pare atât de cunoscută, murmură ea, devenind deodată gravă la amintirea că acelaşi gând îi mai venise şi adineauri.

        — Şi dumitale nu ţi-e ruşine? Oare eşti într-adevăr aşa cum ai vrut să apari aici? Dar cum este posibil? Îi strigă deodată prinţul cu un accent de adâncă şi sinceră dojana în glas.

        Surprinsă, Nastasia Filippovna deschise ochii mari de uimire, dar se grăbi să-şi ascundă într-un zâmbet silit consternarea; aruncând apoi o privire scurtă către Ganea, dădu să iasă. Înainte de a ajunge însă în antreu, se întoarse din drum, se apropie în grabă de Nina Aleksandrovna şi apucându-i mâna o duse la buze.

        — Într-adevăr, eu nu sunt aşa cum par; el mi-a ghicit bine firea, şopti ea cu vocea sugrumată de dorinţa arzătoare de a fi crezută, roşindu-se de emoţie; apoi se întoarse brusc şi ieşi de data aceasta cu atâta repeziciune, încât nimeni n-avu timp să se dumerească pentru ce anume se întorsese din drum. O văzuseră cu toţii vorbindu-i ceva încet Ninei Aleksandrovna şi li se păruse că i-a sărutat mâna. Varia însă văzuse şi auzise totul şi, uluită, o urmări cu privireapână ce tânăra femeie dispăru după uşă.

        Venindu-şi în fire, Ganea se repezi s-o conducă pe Nastasia Filippovna, dar o ajunse abia pe scară.

        — Nu mă mai conduce! Strigă ea. La revedere, pe deseară! Să nu uiţi să vii, ai auzit?

        El se întoarse abătut, frământat de gânduri confuze, pradă unei îndoieli a cărei apăsare o simţea mai grea ca oricând pe suflet, li revenea mereu în minte şi prinţul. Era atât de absorbit de gânduri. Că aproape nici nu observă cum prin faţa lui trecu în iureş toată şleahta lui Rogojin. Oamenii aceştia ieşeau vorbind zgomotos şi, în graba plecării, îl înghesuiră pe Ganea în uşă, ţinându-se grămadă după Rogojin, care mergea în frunte împreună cu Ptiţân, căutând să-l convingă de ceva foarte important şi care nu suferă nici o amânare.

        — Nu ţi-a mers, Ganka! Strigă Rogojin, trecând pe lingă el. Ganea se uită în urma lor nedumerit. Teama şi bănuiala i se strecurau ca un şarpe în inimă.