XI.

        Prinţul părăsi salonul şi se retrase în odaia lui. Kolea veni îndată după el ca să-l consoleze. Bietul băiat părea că nu se mai poate despărţi de Mâşkin.

        — Ai făcut bine că ai plecat, spuse el. Acum o să înceapă acolo o zarvă şi mai mare; aşa ţine întruna, zi de zi şi asta numai din pricina acestei Nastasia Filippovna.

        — S-a cam adunat aici, în casa voastră, multă amărăciune şi suferinţă în sufletul fiecăruia, Kolea, observă prinţul.

        — Da, e multă. Ce să mai vorbim. Noi singuri suntem de vină. Dar, uite, am un prieten bun, acela e şi mai nefericit. Vrei să-ţi fac cunoştinţă cu el?

        — Vreau. Un camarad de-al dumitale, probabil?

        — Da, mi-e aproape ca un camarad. Îţi explic eu mai târziu… E frumoasă Nastasia Filippovna? Ce zici? N-o mai văzusem până azi şi tare voiam s-o admir şi eu. Drept să-ţi spun, m-a orbit, l-aş ierta totul lui Ganka, dac-ar lua-o din dragoste; dar de ce primeşte bani? Aici e toată grozăvia!

        — Drept să-ţi spun, fratele dumitale nu mi-a făcut o impresie prea bună.

        — Cred şi eu! După ce… Dar ştii, nu pot să mă împac deloc cu acest fel stupid de a vedea lucrurile. Dacă un nebun, un imbecil sau un ticălos ieşit din minţi se apucă să pălmuiască pe cineva, omul acela rămâne dezonorat pentru toată viaţa şi nu-şi poate spăla dezonoarea decât cu sânge sau numai dacă acela care l-a insultat îi cere iertare în genunchi. După mine, e absurd, e o tiranie. Mascarada lui Lermontov se întemeiază pe un asemenea fapt care, după Părerea mea, e curată prostie. Adică vreau să spun că e cevanefiresc. Las' că şi autorul era aproape un copil când a scris această dramă.

        — Pe sora dumitale am admirat-o.

        — Cum l-a scuipat pe Ganka drept în bot! Are un curaj nemaipomenit. Uite, dumneata nu l-ai scuipat şi sunt sigur că nu din lipsă de curaj. Dar iat-o că vine şi ea; vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă. Eram sigur că o să vină; are un suflet nobil, deşi nu-i fără de cusururi.

        — N-ai ce căuta aici, îl luă la rost Varia de cum îl văzu, du-te la tata! Te cam plictiseşte, nu-i aşa, prinţe?

        — Dimpotrivă.

        — Ei, haide, haide, a şi început să-şi arate autoritatea de soră mai mare! Ăsta-i unul dintre cusururile ei. Ştii, eram sigur că tata se va duce cu Rogojin. Acum îşi muşcă degetele, probabil, pentru purtarea lui. la să mă duc să văd în ce ape se scaldă, adăugă Kolea, ieşind.

        — Slavă Domnului, am dus-o pe mama de-am culcat-o şi n-a mai reînceput discuţia. Ganea e ruşinat şi abătut. Are şi de ce, vezi bine. Ce lecţie!… Am venit, prinţe, să-ţi mulţumesc încă o dată şi să te întreb un lucru: nu-i aşa că n-ai văzut-o niciodată până acum pe Nastasia Filippovna?

        — Nu, niciodată.

        — Atunci cum se face că i-ai spus în faţă: „Nu eşti aşa cum vrei să pari!” şi cred că ai ghicit bine. Am aflat acum că, într-adevăr, nu e deloc aşa cum a vrut să arate. Şi totuşi nu pot s-o înţeleg. E clar că a venit cu gândul să ne jignească; în privinţa asta nu încape îndoială. Am auzit eu şi înainte povestindu-se despre ea lucruri stranii. Dar, dacă a venit să ne invite, de ce s-a purtat aşa urât faţă de mama? Ptiţân o cunoaşte foarte bine şi zice că nici n-o mai recunoştea adineauri. Dar atitudinea ei faţă de Rogojin? Cum se poate să vorbeşti aşa, dacă te respecţi şi încă în casa în care… Şi mama e foarte necăjită de cele ce ţi s-au întâmplat.

        — Nu-i nimic! Zise prinţul, făcând un gest cu mâna…

        — Şi ce cuminte şi ascultătoare a fost faţă de dumneata…!

        — Cum adică, ascultătoare?

        — I-ai spus că e ruşinos pentru dânsa să se poarte aşa şi îndată s-a schimbat. Ai autoritate asupra ei, prinţe, adăugă Varia cu un zâmbet uşor.

        Uşa se deschise şi, spre surprinderea amândurora, intră Ganea. PrezenţaVariei nu-l stingheri câtuşi de puţin; câtva timp rămase în prag, pe urmă, cu paşi hotărâţi, se apropie de prinţ.

        — Prinţe, m-am purtat ca un netrebnic, iartă-mă, spuse el deodată cu multă simţire. Chipul lui exprima o profundă căinţă. Prinţul îl privi cu mirare şi nu se grăbi să-i răspundă. Ei bine, iartă-mă! Iartă-mă, odată! Insista nerăbdător Ganea. Haide, dacă vrei, îţi sărut mâna!

        Uimit şi totodată adânc mişcat, Mâşkin îl îmbrăţişa fără să spună un cuvânt. Cei doi se sărutară în semn de sinceră împăcare.

        — Nici nu mi-atn închipuit că eşti aşa, rosti în sfârşit prinţul, respirând uşurat. Am crezut că… Nu eşti în stare să…

        — Să-mi recunosc greşeala?… Şi cum de mi-a venit adineauri să te socot un idiot? Dumneata observi ceea ce alţii n-ar fi în stare nici să-şi închipuie, necum să vadă vreodată. Cu dumneata e bine să stea omul mai mult de vorbă, dar… Mai bine, nu trebuie!

        — Uite în faţa cui ar mai trebui să-ţi ceri iertare, zise prinţul, arătând-o pe Varia.

        — În zadar, în cazul de faţă am de-a face cu un duşman. Fii sigur, prinţe, că am încercat şi nu o singură dată; la ea nu găseşti o iertare sinceră! Zise cu amărăciune Ganea, întoreând faţa de la Varia.

        — Ba te iert! Zise deodată Varia.

        — Şi ai să mergi diseară la Nastasia Filippovna?

        — Merg, dacă spui tu; dar mai e cu putinţă să mă duc acum după tot ce s-a întâmplat? Gândeşte-te şi tu.

        — Dar nu-i deloc aşa cum pare. N-ai văzut ce inegală e! Totul a fost o prefăcătorie. Hachiţe! Şi Ganea râse cu răutate.

        — Sunt convinsă că în realitate e altfel, că totul n-a fost decât un joc; dar ce joc! Tu nu-ţi dai seama, Ganea, cum te tratează ea? A sărutat mâna mamei, e foarte adevărat. Să zicem că şi jocul la care s-a pretat n-a fost decât o hachiţă, că şi impertinenţa ei era tot un joc, mă rog, admit şi asta; dar gândeşte-te că, în fond, ea şi-a bătut joc de tine! Crcde-mă, dragă frate, că toată umilinţa asta nu se poate răscumpăra cu cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble! Te ştiu capabil de sentimente nobile şi de aceea ţi-o spun. Şi n-ar trebui să te duci nici tu acolo, zău! Fereşte-te! Nu văd sfârşindu-se toate astea cu bine.

        Şi cu aceste vorbe spuse cu multă convingere şi pasiune, Varia, extrem de tulburată, părăsi în grabă odaia.

        — Uite, aşa sunt toţi ai mei! Spuse Ganea cu un zâmbet amar în colţul buzelor. Dar ce-şi închipuie ei, că nu-mi dau seama de toată situaţia? Când, defapt, eu ştiu şi unele lucruri pe care ei nici nu le bănuiesc.

        Ganea se aşeză pe canapea cu dorinţa vădită de a-şi prelungi vizita.

        — În cazul acesta, spuse cu sfială prinţul, mă întreb cum de ai putut accepta asemenea chin, ştiind că cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble nu-l compensează nici pe departe?

        — Nu vreau să mă înţelegi greşit, murmură Ganea, dar, fiindcă veni vorba, spune-mi, ce crezi dumneata, aş vrea să-ţi cunosc părerea: face oare să suporţi tot „chinul” acesta pentru şaptezeci şi cinci de mii de ruble?

        — Eu cred că nu face.

        — Ei da, fireşte. Şi e ruşinos să contractezi o asemenea căsătorie?

        — Foarte ruşinos.

        — Ei bine, să ştii că am să fac totuşi acest pas, orice s-ar întâmpla. Adineauri mai stăteam la îndoială, dar acum nu! Nu-i nevoie să mai stărui! Ştiu dinainte ce-ai să-mi spui…

        — Nu e tocmai ceea ce gândeşti dumneata. Voiam să-ţi spun că mă surprinde siguranţa dumitale extraordinară…

        — Cum? Ce siguranţă?

        — Siguranţa pe care o ai cum că Nastasia Filippovna te va lua negreşit, de parcă aţi fi căzut la învoială; în al doilea rând, admiţând chiar că te-ar lua, mă mir de siguranţa dumitale că vei pune mâna negreşit pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble. De altfel, bănuiesc că sunt multe lucruri pe care eu nu le cunosc.

        Ganea se smuci, aplecându-se spre Mâşkin.

        — Fireşte că nu ştii totul, zise el; şi ca ce chilipir, mă rog, mi-aş lua altfel, aşa, fără nici un motiv, o belea ca asta pe cap?

        — Dacă nu mă înşel, asemenea cazuri sunt frecvente: respectivul se însoară pentru bani, iar banii rămân în mâinile nevestei.

        — Ei bine, în cazul de faţă acest lucru nu se va întâmpla… Aici… E altceva la mijloc… Murmură Ganca, într-o îngândurare tulbure. Cât priveşte răspunsul ei, nu mai am nici o îndoială, se grăbi el să adauge. Ce te face să crezi că ar putea să mă refuze?

        — Nu ştiu nimic, afară de ceea ce am văzut; de altfel şi Varvara Ardalionovna, după cum ai auzit, este de părere…

        — Bine, ele nici nu mai ştiu ce să născocească. Iar în ce priveşte purtarea ei faţă de Rogojin, sunt convins că a vrut numai să-şi bată joc de el. La începutmi-a cam fost teamă, dar acum sunt sigur de asta. Te gândeşti poate la felul cum s-a purtat cu mama, cu tata şi cu Varia?

        — Şi cu dumneata.

        — Să zicem; dar aici eu nu văd decât un gest de răzbunare muie-rească şi nimic mai mult. E o femeie extrem de susceptibilă, plină de nazuri şi ambiţioasă… Întocmai ca un slujbaş şters de pe lista de avansări! A vrut să-şi arate puterea şi totodată dispreţul faţă de ele. Ei da şi faţă de mine, nu contest… Şi, totuşi, o să se mărite cu mine. Nici nu-ţi închipui de ce este capabil uneori omul când se crede atins în amorul propriu; ea mă consideră un mare ticălos, pentru că, şti-ind-o amanta altuia, o iau cu atâta cinism pentru bani şi nici nu se gândeşte că altul, în locul meu, s-ar purta şi mai mârşav: s-ar lega de dânsa, i-ar împuia capul cu tot felul de fantasmagorii liberalo-progresiste, ba i-ar vântura generos şi câteva fraze sforăitoare despre problema femeiască, până i-ar suci capul de-a binelea şi iat-o supusă şi docilă întocmai ca firul de aţă vârât în urechea acului. Ar face-o să creadă pe muieruşa aceasta ţâfnoasă şi susceptibilă (şi nu-i deloc greu s-o faci!) că o ia în căsătorie numai pentru, nobleţea ei sufletească şi pentru inima ei îndurerată”, când în realitate tot pentru bani ar lua-o. Îi displac, pentru că sunt sincer şi nu vreau să mă Prefac; de fapt, aşa ar fi trebuit să procedez. Dar ceea ce face ea nu-i acelaşi lucru? Atunci, pentru ce atâta dispreţ faţă de mine şi toată comedia aceasta de prost gust? Ei bine, să-ţi spun eu pentru ce! Pentru că şi eu, la rându-mi, în loc să mă înjosesc, vreau să rămân cu capul sus. Nu-i nimic, vom mai vedea!

        — Spune, ţi-a fost dragă înainte de asta?

        — La început, am iubit-o. Şi nu puţin… Există femei care sunt bune numai pentru a fi metrese şi atât. Nu vreau să zic că mi-a fost amantă. Dacă o să vrea să trăiască în pace cu mine, să fie o femeie cuminte, voi fi şi eu om de treabă; dacă se răzvrăteşte şi o ia razna, o las imediat şi plec cu banii. Nu vreau să mă fac de râs; în primul rând şi înainte de toate, nu vreau să par ridicol.

        — Mi se pare, totuşi, că Nastasia Filippovna e o femeie inteligentă, observă cu prudenţă prinţul. Ce rost avea, presimţind viaţa care-o aşteaptă, să se lase atrasă în cursă? Ar putea să se mărite cu altul, lată ce mă miră.

        — Păi, tocmai aici e buba şi pe asta se bazează tot calculul ci! Nu ştii totul, prinţe… Aici se ascunde… Şi, în afară de asta, ea e convinsă că o iubesc la nebunie, ţi-o jur; mai mult, mă bate gândul că şi ea mă iubeşte, în felul ei, bineînţeles, vorba ceea: „Faţă de cel drag, cu arţag”…Toată viaţa mă va considera un fel de escroc sentimental (poate că e tocmai ceea ce-i trebuie); şi, cu toate acestea, mă va iubi în felul ei; o şi văd făcând planuri, aşa în felul ei. Are fire de rusoaică sută-n sută, ţi-o spun; dar şi eu îi pregătesc o surpriză. Scena de adineauri cu Varia a fost foarte bine venită pentru mine. Nastasia Filippovna a avut dovada dragostei mele, a văzut şi s-a convins că, pentru ea, aş rupe toate legăturile mele, chiar şi cele de familie. Vasăzică, nu suntem nici noi aşa de proşti, te asigur. Să nu-ţi închipui cumva că sunt un flecar. Într-adevăr, poate că fac rău. Dragul meu prinţ, că mă destăinuiesc acum. Dar am tăbărât asupra dumitale pentru că eşti primul om adevărat care mi-a ieşit în cale; te rog să nu iei acest „am tăbărât” drept un calambur. Sper că nu mai eşti supărat pe mine pentru ceea ce s-a întâmplat adineauri, nu-i aşa? Poate-i pentru prima dată, de doi ani încoace, că vorbesc de ceea ce mă doare. Aici sunt foarte puţini oameni cinstiţi; mai cinstit decât Ptiţân nu e niciunul. Văd că îţi vine să râzi sau mi s-a părut?

        Ticăloşii iubesc oamenii cinstiţi!

        — Nu ştiai asta? Or, eu… Şi totuşi, prin ce sunt eu ticălos, ai putea să-mi spui cu mâna pe conştiinţă? De ce toată lumea, luându-se după dânsa, îmi spune ticălos, încât eu însumi, luându-mă după ei şi după dânsa, încep să mă consider un ticălos? Cred că tocmai asta este o adevărată ticăloşie!

        — De aici încolo, n-am să te mai socot niciodată ticălos, spuse prinţul. Adineauri te luasem drept un nemernic şi deodată mi-ai făcut bucuria asta; e o lecţie în plus, pentru mine, că nu trebuie să judeci niciodată în pripă. Acum văd că nu numai criminal, dar nici măcar un om prea stricat nu poţi fi socotit. După mine, eşti omul cel mai obişnuit, fără pic de originalitate, care pe deasupra mai e şi lipsit de caracter.

        Ganea schiţă un zâmbet sarcastic, dar tăcu. Dându-şi seama că aprecierea aceasta nu i-a fost pe plac, prinţul se simţi stingherit şi nu mai scoase nici el o vorbă.

        — Ţi-a cerut tata bani? Întrebă Ganea deodată.

        — Nu.

        — Dacă-ţi cere, să nu-i dai. Şi când te gândeşti că a fost un om cât se poate de treabă, ţin minte perfect. Era primit în societatea bună. Şi totuşi, ce repede decad toţi oamenii aceştia de altădată şi foarte de treabă! Cum li se schimbă condiţiile în mai rău şi sunt scoşi din făgaşul lor obişnuit, cum nu mai rămânc nimic din fala lor – praf şi pulbere s-alege. Altădată nu minţea în halul ăsta, crede-mă; era un exaltat şi-i plăcea, poate, să exagereze puţin, iar acum – ascultă-l numai câte nu îndrugă! De vină e alcoolul, desigur. Ştii că întreţine legături cu o femeie? Deci nu e vorba de nişte gogoriţe nevinovate. Nu înţeleg deloc răbdarea aceasta îngerească a mamei. Ţi-a vorbit despre asediul de la Klars? Sau cum avea el un cal sur lăturaş care deodată a început să vorbească în grai omenesc? Ţi le toarnă fără să clipească măcar.

        Şi Ganea râse cu poftă.

        — De ce te uiţi aşa la mine? Îl întrebă el pe Mâşkin.

        — M-a surprins râsul dumitale sincer; are încă accente de râs copilăresc. Uite şi adineauri, ai venit să te împaci cu mine şi mi-ai spus: „Dacă vrei, îţisărut şi mâna”, exact cum fac copiii când vor să fie iertaţi. Înseamnă că mai eşti capabil de astfel de imbolduri şi cuvinte. Şi deodată, te apuci să-mi ţii un adevărat discurs despre tot felul de treburi sinistre, despre cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble. Mărturisesc că toate astea mi se par absurde, aproape de necrezut.

        — Şi ce vrei să spui cu asta?

        — Că iei lucrurile cu prea multă uşurinţă. Înainte de a face un pas atât de important, n-ar trebui oare să chibzuieşti mai bine? Nu cumva Varvara Ardalionovna are dreptate?

        — Aha, principiile de morală! Că mă port ca un băieţandru, îmi dau seama şi eu, îl întrerupse Ganea cu aprindere, chiar şi prin faptul că am început acum această discuţie cu dumneata, dau dovadă de lipsă de seriozitate. Nu din calcul, prinţe, mă angajez eu în această căsătorie, continuă el dându-şi arama pe faţă, ca un tânăr atins în orgoliul lui. Dacă aş face-o din calcul, aş da greş cu siguranţă, pentru că nici la minte, nici la caracter nu sunt încă îndeajuns de copt. Mă las mânat de patimă, de o mare ambiţie, pentru că urmăresc un scop mult mai important. Îţi închipui, desigur, că îndată ce pun mâna pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, mă şi reped să-mi cumpăr o trăsură? Nici gând. Rămân cu haina asta, pe care o port de trei ani, renunţ şi la toate legăturile mele de la club. Vreau să iau exemplu de la oamenii căpătuiţi. Avem prea puţini oameni de acest fel, care stăruiesc şi izbutesc; şi eu cu orice preţ vreau să izbutesc. Totul e să ştii să perseverezi până la capăt – iată secretul. La şaptesprezece ani, Ptiţân dormea în stradă, vindea bricege şi a început cu o copeică; acum are un capital de şaizeci de mii de ruble, dar, ca să ajungă aici, ce viaţă de câine a dus şi câtă echilibristică a trebuit să facă! Eu însă vreau să fac un salt, să trec peste toate încercările acestea umilitoare şi să pornesc deodată cu un capital; peste cincisprezece ani, toată lumea văzându-mă, va spune: „lată-l pe lvolghin, regele finanţelor!”…Zici că nu sunt un om original. Să ştii, dragă prinţe, că nimic nu poate fi mai jignitor pentru un om din zilele noastre şi de pe la noi, decât să i se spună că este lipsit de originalitate, că e slab de caracter, că nu are talente deosebite şi că deci e un om de duzină. Nu mi-ai fi făcut nici măcar cinstea să mă consideri un ticălos în lege. Adineauri aş fi vrut să te sfâşii pentru asta. M-ai jignit mai tare decât Epancin, care mă crede în stare să-mi vând nevasta (şi, notează, fără să fi venit vorba măcar printr-o aluzie, provocare sau mai ştiu eu cum, ci în simplitatea lui sufletească, notează, te rog!). Toate astea mă râcâie de mult şi mă scot din sărite, dragă prinţe şi de aceea sunt decis să fac bani. O dată căpătuit, fii sigur că voi deveni un om extrem de original. Ceea ce-i mai urât şi mai dezgustător e că banul îţi aduce până şi talent. Şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor. Vei spune poate că toate astea sunt copilării sau visuri deşarte! Fie şi aşa, cu atât mai cu haz vor fi toate pentru mine când aceste visuri vor deveni realitate. Rira bien qui rira le dernier! Adică, de ce mă umileşte Epancin? Din răutate, crezi? Nicidecum. Numai pentru faptul că din punctul lui de vedere sunt preainsignifiant. Pe când, dacă… Ei, dar am vorbit destul se pare şi e timpul să plec. Îl văd pe Kolea arătându-şi a doua oară nasul pe uşă, ceea ce înseamnă că eşti aşteptat la masă. Iar eu o şterg de-acasă. Am să vin din când în când să te văd. N-are să-ţi fie rău la noi; acum vei fi tratat aici ca un membru al familiei. Vezi numai să nu mă divulgi cumva. Am impresia că noi doi vom fi sau prieteni sau duşmani. Cum crezi, prinţe, dacă adineauri ţi-aş fi sărutat mâna (cum voiam să-o fac din toată inima), ţi-aş fi devenit din cauza asta duşman ori nu?

        — Negreşit mi-ai fi devenit duşman, dar nu pentru totdeauna; în cele din urmă, mi-ai fi iertat-o, hotărî prinţul după un pic de gândire şi începu să râdă.

        — Ehe! Cu dumneata, omul trebuie să fie cu ochii în patru. Ce naiba, chiar şi aici ai reuşit să-mi strecori ceva venin. Mai ştii, poate că realmente îmi eşti duşman? Apropo, ha, ha, ha! Am uitat să te întreb: să fie adevărat ceea ce mi s-a părut, că Nastasia FilipPovna îţi place mult?

        — Da… Îmi place.

        — Nu cumva te-ai îndrăgostit de ea?

        — N-nu!

        — Atunci de ce ai roşit şi pari tulburat? Bine, bine, n-am să râd; la revedere. Şi totuşi, n-ai să mă crezi poate, dar să ştii că e o femeie foarte virtuoasă. Să nu crezi că trăieşte cu ăla, cu Toţki. De mult nu mai e nimic între ei! Nu ştiu dacă ai observat că, de fapt, ea e sfioasă şi chiar adineauri a avut momente de ezitare şi de jenă, Crede-mă. Şi, uite, femeilor cu firea ei mai ales le place grozav să domine. Ei, te las cu bine!

        Ganea părăsi camera mult mai degajat decât intrase; îşi recăpătase încrederea şi buna dispoziţie. Vreo zece minute după aceea, prinţul rămase nemişcat, pe gânduri.

        Kolea crăpă din nou uşa, vârându-şi capul.

        — N-am să stau la masă, Kolea; am dejunat bine azi-dimineaţă, la Epancini.

        Kolea nu plecă însă, ci se strecură înăuntru şi-i întinse prinţului o scrisorică împăturită şi sigilată. Era un bilet de la general. Se vedea după expresia feţei băiatului cât de neplăcută era pentru el însărcinarea asta. Prinţul citi biletul, se sculă şi-şi luă pălăria.

        — E la doi paşi de aici, îngăitnă Kolea ruşinat. Şi-a comandat o sticlă şi bea. Nu înţeleg cum de a reuşit să facă să i se dea pe credit. Dar vă rog să nu spuneţi nimănui că v-am dat biletul! De o mie de ori m-am jurat să nu mai duc aceste bileţele, dar mă cuprinde mila; şi încă ceva: nu e nevoie deloc să vă sinchisiţi de dânsul, daţi-i acolo ceva mărunţiş şi gata.

        — De fapt, Kolea şi aşa am avut de gând să stau puţin de vorbă cu tatăl tău… Într-o chestiune… Să mergem dar…