XVI

        — E o chestiune sigură, declară în sfârşit Ptiţân, împăturind scrisoarea şi înapoind-o prinţului. Primeşti, fără nici o bătaie de cap, pe baza unui testament indiscutabil al mătuşii dumitale, un foarte însemnat capital.

        — Cu neputinţă! Izbucni generalul, explodând parcă. Toţi rămaseră din nou cu gura căscată.

        Ptiţân explică, adresându-i-se în special lui Ivan Feodorovici, că o mătuşă de-a prinţului, pe care el n-a cunoscut-o, de altfel, niciodată personal, murise cu cinci luni în urmă; defuncta, sora cea mai mare a mamei prinţului, era fata unui negustor, pe nume Papuşin, care, după ce a dat faliment, a murit în mizerie la Moscova. În schimb, fratele mai mare al acestui Papuşin, mort şi el de curând, fusese un negustor cu renume datorită averii sale. Acum un an îipierduse rând pe rând, la interval de o lună, pe cei doi fii ai săi şi bătrânul fusese aşa de zdrobit de această nenorocire, încât în scurtă vreme după aceea se prăpădi şi ei. Era văduv şi toată averea lui trecu unei nepoate – mătuşa prinţului, o femeie foarte săracă, trăind din mila altora. În momentul când îi veni moştenirea lui Papuşin, mătuşa aceasta, suferindă de dropică, era pe patul de moarte, dar amintindu-şi de prinţul Mâşkin, îl însărcina de îndată pe Salazkin să-l caute şi, între timp, a mai apucat să-şi facă şi testamentul. Cum se vede, nici prinţul şi nici doctorul la care a locuit în Elveţia n-au mai aşteptat o înştiinţare oficială sau informaţii suplimentare şi, după primirea scrisorii lui Salazkin, prinţul se hotărî să vină personal.

        — Nu pot să-ţi spun decât atât, încheie Ptiţân, adresându-i-se prinţului, că drepturile dumitale asupra moştenirii par să fie pe deplin legale şi incontestabile, iar în ceea ce-l priveşte pe Salazkin poţi să fii încredinţat că tot ce ţi-a scris el este sută-n sută exact. Felicitările mele, prinţe! Nu este exclus ca toată moştenirea să se ridice cam până la un milion şi jumătate de ruble, dacă nu şi mai mult, dat fiind că Papuşin a fost un negustor foarte bogat.

        — Ptii, ce noroc pe capul celui din urmă prinţ din neamul Mâşkinilor! Zbieră Ferdâşcenko.

        — Urra! Făcu şi Lebedev cu vocea lui răguşită de beţivan.

        — Şi eu care l-am împrumutat azi-dimineaţă cu douăzeci şi cinci de ruble, sărăcuţul de el, ha, ha, ha! Curată fantasmagorie! Se minună generalul care nu reuşea să-şi revină din buimăceală. Ei, dacă-i aşa, să-ţi prezint felicitări! Omagiile mele! Şi, ridicându-se de la locul lui, se duse să-l îmbrăţişeze pe prinţ.

        După el au început să se ridice şi ceilalţi, înghesuindu-se în jurul lui Mâşkin. Apărură în salon chiar şi aceia dintre însoţitorii lui Rogojin care rămăseseră în camera vecină. Se iscă un adevărat vacarm, în care se amestecau crâmpeie de vorbe, exclamaţii, ba se auziră şi glasuri care cereau şampanie; cu toţii se agitau, se înghesuiau într-o zăpăceală de nedescris. De Nastasia Filippovna, toată lumea aproape că uitase în acel moment, deşi ea era gazda şi organizase această serată. Dar îndată după aceea şi-au amintit cu toţii că prinţul, chiar acum, în faţa lor, o ceruse propriu-zis în căsătorie. Toată tărăşenia din seara aceea se dovedea a fi înzecit mai aiurită şi mai teribilă de cum păruse la început. Uimit la culme, Toţki ridica mereu din umeri; singur el mai rămăsese pe scaun, pe când toţi ceilalţi se îmbulzeau care mai de care în jurul mesei. Cu toţii fură de acord mai târziu că exact în momentul acela Nastasia Filippovna începu să dea semne vădite de sminteală. Rămăsese pironită pe scaun, plimbându-şi o vreme ochii prin salon şi uitându-se la fiecare din cei de faţă cu o privire stranie, uimită, fără să înţeleagă ce anume se petrece şi străduindu-se zadarnic să se dumerească. Apoi se întoarse brusc către prinţ şi, încruntându-şi sprâncenele ameninţător, îl examina cu atenţie; pentru o clipită poate i se năzărise că totul nu a fost decât un joc, o glumă, darînfăţişarea prinţului, felul cum o privea îi spulberă orice îndoială. Deveni gânditoare, pe urmă zâmbi iar, fără a-şi da seama probabil pentru ce anume…

        — E adevărat aşadar, voi fi prinţesă! Murmură ea ca pentru sine cu o nuanţă de ironie şi, întâlnind din întâmplare privirea Dariei Alekseevna, izbucni în râs. Ce deznodământ neaşteptat!… Nu-mi închipuiam… Dar de ce staţi în picioare, domnilor? Vă rog, luaţi loc, felicitaţi-mă pentru logodna mea cu prinţul! Mi se pare că cineva a dorit şampanie; Ferdâşcenko, du-te şi porunceşte să vină mai repede şampania. Katia, Paşa, adăugă ea deodată, zărindu-şi cameristele în uşă, veniţi încoace; ştiţi că mă mărit? Cu un prinţ; are un milion şi jumătate; e prinţul Mâşkin şi mă ia de soţie!

        — Să fie cu noroc, măicuţă, era şi timpul! Nu lăsa să-ţi scape prilejul! Strigă Daria Alekseevna, profund zguduită de cele întâmplate.

        — Stai lângă mine, prinţe, urmă Nastasia Filippovna, uite aşa; a, iată că a venit şi şampania! Aştept să-mi prezentaţi omagiile dumneavoastră, domnilor!

        — Ura! Strigară mai multe glasuri. Mulţi şi printre ei aproape toţi acoliţii lui Rogojin, se înghesuiră în jurul tăvilor cu şampanie. Dar cu toate că vociferau care mai de care şi erau gata să-şi dea drumul şi mai mult, unii dintre ei au simţit chiar şi în atmosfera aceea plină de ciudăţenii şi zăpăceală generală că decorul se schimbă. Alţii, dezorientaţi şi neîncrezători, aşteptau să vadă ce o să se mai întâmple. Cei mai mulţi însă schimbau păreri pe şoptite, socotind că nu-i nimic neobişnuit în toată afacerea asta, că s-au mai văzut prinţi căsătorindu-se cu te miri cine, ba unii chiar şi cu ţigănci-cântăreţe de prin localuri. În ce-l priveşte pe Rogojin, acesta stătea buimac şi privea înjur, cu faţa schimonosită, pe care încremenise un zâmbet plin de nedumerire.

        — Gândeşte-te ce faci, prinţe dragă; vino-ţi în fire, omule! Şopti îngrozit generalul, apropiindu-se de prinţ şi trăgându-l de mânecă pe furiş.

        Nastasia Filippovna observă mişcarea şi izbucni în hohote de râs.

        — Nu, generale! De-acum sunt şi eu o prinţesă, ai auzit? Prinţul nu va îngădui să fiu insultată! Afânaşi Ivanovici, de ce nu-mi prezinţi felicitări? Acum, peste tot, am să stau în rând cu nevasta dumitale; nu e rău să ai un astfel de soţ, ce zici? Are un milion şi jumătate, e prinţ şi, pe lângă toate, se spune că e şi idiot; ce poate fi mai bine? Abia acum începe pentru mine o viaţă nouă! Ai întârziat, Rogojin! La-ţi pachetul; eu mă mărit cu prinţul şi voi fi mai bogată decât tine.

        De-abia acum Rogojin izbuti să-şi dea seama de ceea ce se petrece. O suferinţă de neînchipuit i se întipări pe obraz. Frângându-şi mâinile de disperare, scoase un geamăt din piept.

        — Lasă-te păgubaş! Răcni el către prinţ. Cuvintele lui stârniră un haz general.

        — Nu cumva ai vrea să se lase păgubaş de dragul tău? Îl ironiza Daria Alekseevna cu un aer triumfător. Atâta ştii: să trânteşti banii pe masă, mitocan ce eşti! Prinţul o ia de nevastă, auzi? Iar tu ai venit aici să-ţi faci mendrele.

        — O iau eu! Mă însor chiar acum, în clipa asta! Dau tot ce am…

        — Uită-te la el! A venit beat de la crâşmă, ar trebui dat pe uşă afară! Se înverşuna Daria Alekseevna în culmea indignării.

        Râsetele se înteţiră.

        — Auzi, prinţe, zise Nastasia Filippovna, adresându-i-se lui Mâşkin, auzi cum se tocmeşte un bădăran pentru logodnica ta?

        — El e beat acum, rosti prinţul. Te iubeşte mult.

        — Şi n-are să-ţi crape obrazul de ruşine, mai târziu, că te-ai însurat cu una care era cât pe ce să fugă cu Rogojin?

        — Aveai febră în momentul acela şi acum ai febră şi parcă ai fi în delir.

        — Şi n-ai să te simţi ruşinat când ţi se va spune că nevastă-ta a fost ţiitoarea lui Toţki?

        — Nu, n-am să mă simt ruşinat… Doar nu din voia dumitale ai ajuns la Toţki.

        — Şi n-ai să-mi scoţi ochii niciodată cu asta?

        — Nu, niciodată!

        — Ia seama, nu jura pentru toată viaţa!

        — Nastasia Filippovna, rosti prinţul domol, cu blândeţe şi compasiune în glas, ţi-am spus adineauri că m-aş simţi onorat dacă mi-ai acorda mâna şi că prin asta nu eu, ci dumneata mi-ai face o mare cinste. Ai zâmbit atunci şi am auzit şi râsetele celor din jur. Poate m-am exprimat într-un fel caraghios sau poate că am fost ridicol; dar mi s-a părut întotdeauna că… Ştiu ce înseamnă onoarea şi sunt sigur că am spus un lucru adevărat. Adineauri voiai să porneşti pe drumul pierzaniei, fără putinţă de întoarcere şi niciodată nu ţi-ai fi iertat asta, deşi nu ai nici o vină. E cu neputinţă ca viaţa dumitale să fie distrusă pentru totdeauna. Şi dacă Rogojin a venit aici, iar Gavrilă Ardalionovici a vrut să te amăgească, ce rost are să vorbeşti mereu despre asta? Ceea ce ai făcut dumneata, o repet, puţini oameni ar fi în stare să facă şi dacă ai vrut să pleci cu Rogojin, n-a fost decât o criză, ai fost descumpănită, suferindă. De altfel, criza aceasta nu ţi-a trecut de tot nici acum şi ar fi mai bine să te culci. Cu Rogojin n-ai fi putut sta în nici un caz şi a doua zi chiar ai fi preferat să te faci spălătoreasă decât să rămâi cu el. Ai o fire mândră, Nastasia Filippovna, dar poate că eşti atât de nefericită, încât te crezi vinovată cu adevărat. Ai nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filippovna. Eu te voi îngriji. Adineauri ţi-am văzut portretul şi am avut impresia că regăsesc în el trăsături cunoscute. Şi mi s-a părut ca mă chemai de mult… Eu… Te voi respecta toată viaţa, Nastasia Filippovna, încheie prinţul brusc, revenindu-şi parcă şi roşind la gândul că se destăinuia astfel în prezenţa unor oameni care nu vor fi niciodată în stare să-l înţeleagă.

        Ptiţân îşi lăsase din decenţă capul în jos şi se uita în podea, în timp ce Toţki cugeta: „O fi el idiot, dar ştie că prin linguşire reuşeşti mai uşor să-ţi atingi scopul; ce ţi-e şi cu firea omului!”

        Prinţul observă că, din colţul său, Ganea îl fixa cu ochi scânteietori, ca şi cum ar fi vrut să-l prefacă în scrum.

        — Ce om de treabă! Spuse tare Daria Alekseevna înduioşată.

        — Un om cu carte, dar pierdut iremediabil! Murmură generalul. Toţki îşi luă pălăria cu gândul să plece neobservat. Se înţelesese din ochi cu generalul să iasă împreună.

        — Îţi mulţumesc, prinţe! Nimeni până acum nu mi-a vorbit aşa, spuse Nastasia Filippovna. Toţi îmi dădeau târcoale ca să mă cumpere şi nici un om cumsecade nu m-a cerut în căsătorie. Ai auzit, Afânaşi Ivanovici? Cum ţi se pare tot ce mi-a spus prinţul? Aproape necuviincios, nu-i aşa?… Rogojin! Aşteaptă, nu pleca. De altfel, văd că nici nu eşti prea grăbit. Se prea poate să merg totuşi cu tine. Încotro voiai să mă duci?

        — La Ekaterinhof, raportă scurt, din colţul său, Lebedev. Rogojin tresări, se uită cu ochi mari la Nastasia Filippovna de parcă nu-i venea să creadă. Părea cu totul năuc, ca şi cum ar fi primit o lovitură zdravănă de măciucă în cap.

        — Dar ce-ţi veni, soro? Precis că te-a apucat iar criza; ai înnebunit? Strigă speriată Daria Alekseevna.

        — Nu cumva ai crezut că-i serios? Sări din loc Nastasia Filippovna, hohotind. Cum ţi-ai putut închipui că aş fi în stare să distrug viaţa acestui prunc nevinovat? Aşa ceva i-ar sta bine lui Afânaşi Ivanovici, care se pricepe să oblăduiască fiinţe nevinovate! Să mergem, Rogojin! Da' unde-i pachetul? Chiar dacă vrei să te însori cu mine, banii totuşi să mi-i laşi. Nu se ştie, poate că nici nu mă mărit cu tine. Ce-ai crezut, că dacă mi-ai propus să mă iei de nevastă, pachetul îţi rămâne ţie? Nu se prinde! Sunt şi eu o neobrăzată! Am fost ţiitoarea lui Toţki… Prinţe! Perechea potrivită pentru tine ar fi Aglaia Epancina, nu Nastasia Filippovna; dacă m-ai lua, Ferdâşcenko te-ar arăta cu degetul! Ştiu, nu-ţi pasă de asta; dar mi-e teamă că am să te nenorocesc şi, mai devreme sau mai târziu, tot nu scap de dojenile tale! Cât despre marea cinste pe care, chipurile, ţi-aş face-o, întreabă-l pe Toţki, e în măsură să te lămurească. Iar tu, Ganecika, să-ţi iei gândul de la Aglaia Epancina, ştii asta? Dacă nu te tocmeai cu ea, se ducea cu siguranţă după tine! Aşa sunteţi voi, bărbaţii: fie că-i o femeie destrăbălată, fie că-i una cinstită, pentru voi totuna-i şi uite că ai dat greş… Ce-ai rămas aşa, cu gura căscată, generale?

        — Sodomă. Asta-i adevărată Sodomă! Repeta generalul, dând din umeri. Între timp se ridicase de pe canapea.

        Toată lumea era din nou în picioare. Nastasia Filippovna părea că-şi pierduse cu adevărat minţile.

        — Nu, nu se poate! Gemu prinţul, frângându-şi mâinile.

        — Ba bine că nu! Ai luat cumva în serios tot ce ţi-am spus? Am şi eu poate mândria mea, aşa dezmăţată cum sunt! Adineauri spuneai că-s perfecţiunea întruchipată; frumoasă perfecţiune, n-am ce zice, care numai pentru a se fuduli că a călcat în picioare un milion şi un titlu de prinţesă se cufundă într-o viaţă de desfrâu! Ce fel de soţie aş putea să-ţi fiu, după toate astea? Afânaşi Ivanovici, ai văzut cum am azvârlit un milion pe fereastră? Şi dumneata, care erai sigur că mă fericeşti cu Ganecika şi cu cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble ale dumitale! Păstrează-ţi banii, Afânaşi Ivanovici (să te fi ridicat cel puţin până la suta de mii; Rogojin a fost mai galant!). Dar pe Ganecika îl voi răsplăti eu, mi-a venit o idee. Acum însă vreau să petrec, doar sunt o femeie pierdută! Zece ani am stat în temniţă, acum m-a ajuns şi pe mine norocul! Ce mai aştepţi, Rogojin? Haide!

        — Haidem! Zbieră Rogojin ca un smintit. Hei, voi de-acolo… Aduceţi vin… Pentru toată lumea! Iu-hu-hu!

        — Vin… Vin… Vreau să beau, să petrec. Va fi şi muzică?

        — Da, da, o să fie! Nu te apropia! Răcni din nou Rogojin ca ieşit din minţi, văzând că Daria Alekseevna se îndrepta spre Nastasia Filippovna. E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!

        Se sufoca de fericire; se învârtea în jurul Nastasiei Filippovna, strigând tuturor: „Nu vă apropiaţi!” Toată ceata lui se înghesuise acum în salon. Unii beau, alţii strigau şi râdeau; toţi erau foarte veseli şi nu mai simţeau nici cea mai mică jenă. Ferdâşcenko sonda terenul, să vadă de nu e chip cumva să se oploşească pe lângă ei. Generalul şi Toţki dădură din nou să plece. Ganea era şi el cu pălăria în mână, dar rămase locului, nemişcat şi mut, ca şi cum nu se putea smulge de la spectacolul ce-l avea înaintea ochilor.

        — Nu vă apropiaţi! Răcnea Rogojin.

        — Dar ce te-a apucat de zbieri aşa? Îl domolea râzând Nastasia Filippovna. Sunt încă stăpână aici, la mine acasă şi, dacă vreau, te pot da pe uşă afară. Nu ţi-am luat încă banii, sunt tot acolo, pe masă; adă pachetul! Pachetul conţine o sută de mii de ruble, zici? Ce scârnăvie! Ce-i, Daria Alekseevna? Făceam mai bine să-l nenorocesc pe dânsul? (îl arată pe prinţ.) Însurătoare îi trebuia lui? Mai degrabă ar avea nevoie de o dădacă; lasă că o săfacă generalul pe dădaca; ia te uită ce se mai învârteşte în jurul lui! Priveşte, prinţe, logodnica ta a luat bani de la altul, pentru că e o târfă şi tu voiai să te însori cu ea? Dar de ce plângi? Ţi-e aşa de greu? Haide, râzi, fii vesel ca mine, îi dădea mereu pe acelaşi ton Nastasia Filippovna, în timp ce pe obraji i se prelingeau două lacrimi mari. Lasă-te în voia vremii – totul va trece! Mai bine să te răzgândeşti acum decât mai târziu… Dar ce v-aţi apucat acum să bociţi cu toţii? Uite şi Katia plânge! Nu trebuie, Raţia dragă! N-am să vă las fără ajutor, nici pe tine şi nici pe Paşa; am şi dat dispoziţiile trebuincioase; iar acum, rămâneţi cu bine! O fată cinstită ca tine a fost pusă să mă servească pe mine, o destrăbălată! Aşa-i mai bine, prinţe, crede-mă, aşa-i mai bine; mai târziu m-ai fi dispreţuit şi n-am fi fost fericiţi! Nu te jura, tot n-am să te cred! Şi pe urmă, oricum, ar fi fost o mare nerozie!… Mai bine să ne luăm rămas-bun ca doi prieteni, căci, de fapt, eu sunt o visătoare şi îţi închipui ce ar fi ieşit! Parcă eu n-am visat să te întâlnesc odată şi odată? Ai dreptate, de mult visez la asta; încă de pe atunci, în cei cinci ani cât am stat singură-singurică la conacul lui, la ţară; de multe ori mă luam cu gândul şi îmi închipuiam că un om întocmai ca tine, bun, cinstit, frumos şi chiar la fel de neajutorat, îmi iese deodată în cale şi-mi spune: „N-ai nici o vină, Nastasia Filippovna, iar eu te ador!” Să înnebuneşti, nu alta, de atâta frumuseţe… Şi deodată se înfiinţa ăsta; în fiecare an îşi petrecea două luni la ţară, pe urmă pleca, lăsându-mă pângărită, înjosită, batjocorită, încât de o mie de ori am vrut să-mi fac seama, să mă arunc în lac, dar am fost laşă, n-am avut destulă tărie să mă hotărăsc; acum însă… Rogojin, eşti gata?

        — Gata. Nu vă apropiaţi!

        — Gata! Gata! Se auziră mai multe glasuri.

        — Troicile cu zurgălăi ne aşteaptă! Nastasia Filippovna luă pachetul în mână.

        — Ganka, mă ispiteşte un gând: să te despăgubesc; pentru ce ai pierde chiar totul?! Rogojin, e adevărat că pentru trei ruble s-ar târî în patru labe până la Vasilievski Ostrov?

        — Aşa este!

        — Ei bine, ascultă, Ganea, vreau să-ţi mai admir o dată sufleţelul; m-ai chinuit de ajuns în aceste trei luni, acum e rândul meu. Vezi pachetul ăsta? Sunt aici o sută de mii de ruble! Uite, îl arunc îndată în focul din cămin, toţi cei de faţă vor fi martori… În clipa când va fi cuprins de flăcări, du-te şi scoate-l din vâlvătaie, dar cu mâinile goale, fără mănuşi, cu mânecile suflecate. Dacă faci asta, pachetul e al tău şi toţi banii îţi aparţin. Ai să te frigi puţintel la degeţele, dar face, e vorba de o sută de mii de ruble, gândeşte-te! Întinzi mâna şi cât ai clipi l-ai şi scos, nu-i mare lucru! Iar eu îţi voi admira sufleţelul, cum te îndeamnă să te bagi în flăcări după banii mei. Toată lumea e martoră că pachetul va fi al tău. Iar dacă nu-l scoţi, o să-l mistuie flăcările, o să ardă, căci nu voi îngădui nimănui altuia să se atingă de el. Daţi-vă cu toţii la o parte! Banii aceştia îmi aparţin! Rogojin mi-i dă ca să petrec o noapte cu el. Nu-i aşa că banii sunt ai mei, Rogojin?

        — Ai tăi, bucuria mea! Ai tăi, crăiaso!

        — Ei bine, daţi-vă la o parte, fac ce vreau, să nu mă împiedicaţi! Ferdâşcenko, aţâţă focul!

        — Nastasia Filippovna, nu mă ajută puterile, răspunse acesta năuc.

        — U-uf! Făcu tânăra femeie cu dispreţ şi, apucând cleştele-vătrai răscoli doi tăciuni încinşi ce pâlpâiau încă, apoi zvârli pachetul în focul abia izbucnit.

        Un strigăt general umplu salonul; câţiva îşi făcură chiar semnul crucii.

        — A înnebunit! A înnebunit! Se auzea din toate părţile.

        — Oare… N-ar trebui… S-o legăm? Îi spuse încet generalul lui Ptiţân. Sau să trimitem după… Căci e nebună! Nu-i aşa că-i nebună? Asta-i nebunie curată!

        — N-nu, poate că nu-i tocmai nebunie, răspunse Ptiţân care, tremurând şi alb ca varul, nu era în stare să-şi desprindă ochii de la pachetul ce începea să se aprindă.

        — E nebună! Nu-i aşa că nu-i în toate minţile? O ţinea una şi bună generalul, agăţându-se acum de Toţki.

        — Ţi-am spus doar că e o femeie excentrică, murmură Afânaşi Ivanovici, făcând şi el feţe-feţe.

        — Şi când te gândeşti că e vorba de o sută de mii de ruble, nu glumă…!

        — Doamne, Doamne! Se auzea din toate părţile. Toţi se îmbulzeau în jurul căminului, curioşi să vadă cu ochii lor şi nu-şi puteau stăpâni strigătele de uimire… Câţiva se urcară pe scaune, ca să privească pe deasupra capetelor. Daria Alekseevna, înspăimântată, se refugie în odaia de alături şi vorbea acum în şoapte întretăiate cu Paşa şi Katia. Nemţoaica cea frumoasă o şi luase din loc.

        — Măiculiţă! Suflet milostiv! Stăpână atotputernică! Strigă Lebedev, căzând în genunchi înaintea Nastasiei Filippovna, cu braţele întinse spre cămin. O sută de mii de ruble! O sută de mii! Le-am văzut, pachetul a fost făcut sub ochii mei! Măiculiţă! Zână bună! Îndură-te! Porunceşte-mi să mă vâr în cămin, intru cu totul, bag în foc capul meu înălbit de griji… O soţie bolnavă, neputincioasa, treisprezece copii orfani în casă, tatăl îngropat săptămâna trecută, un om care moare de foame. Nastasia Filippovna!

        Şi, ţiptnd ca din gură de şarpe se şi târî spre cămin.

        — Înapoi! Strigă Nastasia Filippovna, îmbrâncindu-l la o parte. Daţi-vă la o parte cu toţii! Ganea, ce mai stai? Lasă ruşinea la o parte! Hai, du-te de-ţi ia pachetul! E norocul tău!

        Dar bietul Ganea suportase prea multe în ziua aceea pentru a fi în stare să mai reziste şi la aceste ultime şi neaşteptate încercări. Toţi se dădură la o parte, lăsându-l faţă-n faţă cu Nastasia Filippovna. Se aflau la trei paşi unul de altul. În picioare, Nastasia Filippovna aştepta şi privirea ei scânteietoare nu-l slăbea deloc pe Ganea. Acesta, în frac, înmănuşat, cu pălăria în mână, stătea înaintea ei fără să spună un cuvânt şi, cu braţele încrucişate, privea focul. Un zâmbet de om smintit rătăcea pe chipul său livid. E drept, nu putea, nu era în stare să-şi întoarcă ochii de la foc, de la pachetul atins de flăcări, dar ceva nou părea că începe să-i pâlpâie în suflet; s-ar fi zis că jurase să suporte până la sfârşit acest supliciu; stătea pironit locului, întocmai ca o stană de piatră şi, după câteva clipe, toată lumea înţelese că nu se va duce să scoată pachetul din foc, că nu vrea să-l scoată şi că va lăsa să ardă suta de mii de ruble.

        — Bagă de seamă, dacă-l laşi să ardă, nu mai scapi de batjocură şi de gura lor, îi strigă Nastasia Filippovna şi sunt sigură că după asta ai să te spânzuri. Nu glumesc deloc!

        Flăcările ce se ridicaseră la început între cei doi tăciuni încinşi păreau mai întâi că se vor stinge sub greutatea pachetului. Nu se mai văzu decât o pară mică, albăstruie, care mai pâlpâia la capătul tăciunelui de dedesubt. Dar iată că o limbă roşiatică, subţire şi prelungă linse pachetul, focul se agăţă alergând în sus pe margini şi, deodată, pachetul fu cuprins în întregime de flăcări şi o vâlvătaie se înalţă deasupra lui. Un strigăt izbucni din toate piepturile.

        — Nastasia Filippovna, îndură-te, măiculiţă! Se tânguia Lebedev, repezindu-se din nou spre foc, dar Rogojin îl dădu la o parte, îmbrâncindu-l cu piciorul.

        Rogojin nu-şi mai putea lua privirea de la Nastasia Filippovna. Fascinat, o sorbea din ochi. Era în al nouălea cer.

        — Crăiasă, adevărată crăiasă! Repeta el întruna, adresându-se la fereală celor din dreapta şi din stânga sa. E de-a noastră, aşa suntem noi, cei din tagma noastră! Strigă el în neştire. Aţi văzut, şnapanilor? Straşnic! Care dintre voi ar fi în stare să facă aşa ceva, ai? Prinţul observa toată scena în tăcere şi cu un aer îndurerat.

        — Îl scot cu dinţii pentru o mie de ruble numai, se oferi deznădăjduit Ferdâşcenko.

        — Parcă ce, eu n-aş putea să-l scot cu dinţii? Se scandaliza scrâşnind aprig din dinţi, domnul cu pumnii zdraveni, postat în spatele celorlalţi; apoi, apucat, se vede, de un adevărat acces de exasperare, zbieră: La naiba! Arde! Osă ardă totul, n-auziţi?

        — Arde! Arde! Strigau acum toţi într-un glas, înghesuindu-se buluc mai aproape de cămin.

        — Ganea, nu te mai codi; te îndemn pentru ultima oară!

        — Dar sari odată! Urlă Ferdâşcenko, scos din minţi; apoi, nemaiştiind ce face, se repezi şi-l trase pe Ganea de mânecă: Bagă-te, fandositule! Arde, nu-nţelegi! A-ah, afurisitul!

        Ganea îl îmbrânci pe Ferdâşcenko, se întoarse şi se îndreptă spre uşă; dar n-apucă să facă nici doi paşi, se clătină şi se prăbuşi ca străfulgerat pe podea.

        — A leşinat! Strigară ceilalţi.

        — Ai milă, măiculiţă, că scrum se alege din ei! Gemu Lebcdev.

        — Or să ardă aşa, degeaba! Urlau ceilalţi.

        — Katia, Paşa, unde sunteţi? Repede – apă, spirt! Strigă Nastasia Filippovna, aruncându-şi ochii spre Ganea, care zăcea cu faţa-n jos; apucă apoi cleştele şi trase pachetul din cămin.

        Aproape în întregime învelişul de hârtie fusese pârjolit, dar se văzu numaidecât că tot conţinutul rămăsese intact. Teancul de bancnote fusese înfăşurat într-un ziar din trei file şi banii erau neatinşi. Toată lumea răsuflă uşurată.

        — Doar o singură miişoară dacă a fost puţin atinsă, restul a scăpat, constată cu înduioşare Lebedev.

        — Întreaga sumă îi aparţine! Tot pachetul e al lui! Aţi auzit, domnilor? Anunţă cu glas tare Nastasia Filippovna, depunând pachetul alături de Ganea. Nu s-a băgat să-l scoată, s-a ţinut dârz. Înseamnă că simţul de demnitate e mai tare la el decât lăcomia de bani. Nu-i nimic, o să-şi vină în fire! Altfel, m-ar fi înjunghiat poate… Uite că începe să-şi revină. Generale, Ivan Petrovici, Daria Alekseevna, Katia, Paşa, Rogojin, aţi auzit? Pachetul e al lui, al lui Ganea. L-l dau drept despăgubire… Pentru ce anume, n-are importanţă. Să-i spuneţi. Să-l găsească lângă el când s-o trezi… Să mergem, Rogojin! Adio, prinţe, pentru prima oară am întâlnit un om adevărat! Adio, Afânaşi Ivanovici, merci!

        Toată ceata lui Rogojin porni acum lărmuind în alai spre ieşire, în urma şefului lor şi a Nastasiei Filippovna. În antreu, slujnicele îi ţinură blana; bucătăreasa Marfa veni în fugă de la bucătărie. Nastasia Filippovna le sărută pe toate.

        — Cum se poate, coniţă, să ne părăseşti pentru totdeauna? Şi pe noi cui ne laşi? Unde vrei să te duci? Tocmai acum, într-o zi ca asta? Întrebauservitoarele, plângând şi sărutându-i mâinile.

        — Mă duc să fac trotuarul, Katia, ai auzit, acolo-i locul meu, iar de nu, mă fac spălătoreasă! Mi-ajunge cât am stat cu Afânaşi Ivanovici! Salută-l din partea mea şi să mă iertaţi dacă vreodată, la supărare, v-am necăjit cu ceva…

        Prinţul alergă şi el spre ieşire, în timp ce Rogojin şi însoţitorii lui se instalau în cele patru sănii cu zurgălăi trase la scară. Generalul izbuti să-l ajungă din urmă, pe trepte.

        — Ce ai de gând să faci, prinţe, vino-ţi în fire, omule! Încercă el să-l oprească, luându-l de braţ. Las-o, frate! Nu vezi cum e? Îţi vorbesc ca un părinte…

        Prinţul îl privi fără să-i spună un cuvânt, se desprinse şi coborî treptele în fugă.

        Generalul Epancin ajunse la poartă tocmai în momentul când alaiul de troici se puse în mişcare şi avu astfel prilejul să vadă cum prinţul sări în cea dintâi trăsură ce-i ieşi în cale, strigându-i birjarului să mâne spre Ekaterinhof, pe urmele alaiului. În acelaşi moment, o trăsurică elegantă, înhămată cu un cal sur de rasă, trase în faţa scării şi generalul porni, ducând cu el acasă şiragul de perle pe care avusese grijă să şi-l ia, în timp ce în minte-i începeau să-i încolţească noi speranţe şi tot felul de proiecte. În noianul acestor proiecte răsări de vreo două ori şi imaginea seducătoare a Nastasiei Filippovna, făcându-l să suspine din rărunchi:

        — Păcat de ea! Într-adevăr, mare păcat! O femeie pierdută! O smintită… Cât despre prinţ, dată fiind schimbarea situaţiei, îi trebuie altfel de soţie; acum, Nastasia Filippovna chiar că nu i se potriveşte deloc…

        Cam în acelaşi sens răsunară şi cuvintele pline de înţelepciune şi de judecată matură pe care le schimbară alţi doi dintre invitaţii Nastasiei Filippovna şi care găsiseră cu cale să facă o mică plimbare pe jos.

        — Ştii, Afânaşi lvanovici, cam aşa se pare că se întâmplă la japonezi, observă Ivan Petrovici Ptiţân. La ei, cică, cel ofensat se duce la ofensatorul său şi-i spune: „M-ai ofensat, de aceea am să-mi spintec pântecele de faţă cu tine”, resimţind, pesemne, o satisfacţie extraordinară de pe urma unei asemenea răzbunări. Ciudate firi şi caractere mai există pe lumea asta, Afânaşi lvanovici!

        — Vasăzică găseşti aici o anumită asemănare de situaţii? Răspunse Toţki zâmbind. Hm, da! Nimic de zis, o comparaţie cât se poate de originală şi… cu tâlc. Dar ai văzut şi dumneata, scumpe Ivan Petrovici, că în ce mă priveşte, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă; cred că vei fi de acord că nu mi se poate pretinde imposibilul? Ai să recunoşti de asemenea că în femeia asta stă ascunsă o comoară de calităţi rare… Strălucite. Adineauri, am vrut chiar să-i spun, dacă mi-aş fi putut permite în mijlocul vacarmului aceluia nebunesc, să-i arăt, drept răspuns la reproşurile ei, că ea însăşi, aşa cum o vedeam cu toţii, e cea mai bună justificare a purtării mele. Într-adevăr, cine nu şi-ar fi pierdut capul… Uneori punând la bătaie chiar totul, pentru o asemenea femeie? Ai văzut, necioplitul acela de Rogojin cum i-a pus pe masă o sută de mii de ruble?! Să zicem că tot ce s-a petrecut în seara asta a fost aberant, romanţios, lipsit de decenţă; în schimb, câtă extravaganţă şi originalitate. Spune şi dumneata, n-am dreptate? Dumnezeule, ce nu s-ar fi putut face cu un astfel de caracter şi o asemenea frumuseţe! Zadarnice au fost, se vede, toate strădaniile şi ostenelile, toată învăţătura şi toată educaţia ce i s-au dat! Nimic nu s-a ales din ele. Totul s-a irosit în vânt. Un diamant neşlefuit!…

        — Am mai spus-o de atâtea ori.

        Şi Afânaşi Ivanovici scoase un oftat adânc.