XV.

        Intră camerista Katia cu un aer speriat:

        — Dumnezeule sfinte, ce-i acolo, Nastasia Filippovna! Au năvălit vreo zece oameni, toţi beţi, au dat buzna în antreu şi vor să-i las înăuntru; cică, e Rogojin şi dumneavoastră ştiţi despre ce este vorba.

        — Bine, Katia, introdu-i imediat pe toţi.

        — Chiar pe toţi, Nastasia Filippovna? Dar sunt într-un hal făr'de hal! Să-i vedeţi numai!

        — Lasă-i să intre, Katia, toţi până la unul, nu-ţi fie frică; de altfel, chiar dacă ai încerca să-i împiedici, tot au să intre. Auzi ce tărăboi fac, ca şi azi-dimineaţă! Domnilor, continuă ea, adresându-se musafirilor, vă indispune poate că primesc asemenea vizitatori în prezenţa dumneavoastră. Regret mult şi vă cer scuze, dar altă soluţie nu există şi tare aş vrea să consimţiţi cu toţii a fi martorii acestui deznodământ; de altfel, veţi proceda cum veţi crede de cuviinţă…

        Invitaţii nu conteneau să şuşotească între ei, schimbând priviri nedumerite; dar nu încăpea îndoială că toate acestea fuseseră puse la cale dinainte şi că pe Nastasia Filippovna, care, de bună seamă, îşi pierduse minţile, tot n-aveai cum s-o scoţi dintr-ale ei în momentul de faţă. Toţi erau grozav de curioşi să vadă ce va urma. De altfel, nici nu prea era cazul să fie îngrijoraţi. Nu se aflau printre ei decât două doamne: Daria Alekseevna şi necunoscuta aceea frumoasă şi tăcută. Cea dintâi mai văzuse multe în viaţa ei şi nu se pierdea cu firea aşa cu una cu două. Cea de-a doua n-avea cum să înţeleagă despre ce era vorba. Era o străină, o nemţoaică şi nu ştia nici o iotă ruseşte; pe deasupra, se pare că pe cât era de frumoasă, pe atât era de proastă. Devenise un obicei în anumite cercuri s-o invite, fie chiar şi numai pentru desfătarea ochiului oaspeţilor, fiindcă era decorativă în toaleta ei somptuoasă şi cu pieptănătura ca de expoziţie, întocmai cum unii împrumută de pe la vecini, pentru serate, un tablou sau un vas de preţ, o statuie sau orice alt obiect de artă. Cât despre bărbaţi, Ptiţân, de pildă, era prieten cu Rogojin; Ferdâşcenko se simţea ca peştele în apă; Ganecika nu putea să-şi vină încă în fire, deşi simţea vag cum o putere de nebiruit îl îndeamnă să rămână până la capăt ţintuit la stâlpul infamiei. Bătrânul profesor nu pricepea nimic şi, văzând agitaţia din jur şi neliniştea extraordinară a Nastasiei Filippovna, tremura de frică, mai-mai să plângă; dar moşneguţul ar fi preferat să moară decât s-o părăsească într-unasemenea moment pe Nastasia Filippovna, pe care-o adora ca pe o nepoată adevărată. Cât îl priveşte pe Afânaşi Ivanovici, toată aventura aceasta era, desigur, compromiţătoare pentru demnitatea lui, dată fiind mai ales întorsătura nebunească pe care-o luase; cum toate acestea însă îl priveau direct, nu putea să plece înainte de a fi lămurit lucrurile definitiv, cu atât mai mult cu cât două trei vorbe pe care le scăpase în treacăt Nastasia Filippovna îl puseseră pe gân-duri. De aceea hotărî să rămână până la capăt, adoptând o atitudine de simplu spectator, singura potrivită de aici înainte pentru demnitatea lui. Numai generalul Epancin, jignit peste măsură de felul ostentativ şi oarecum scandalos cu care îi fusese înapoiat cadoul, putea desigur să fie şi mai supărat de toate excentricităţile acestea, iar apariţia neaşteptată a lui Rogojin venea să pună capac la toate; un om ca el făcuse oricum o concesie prea mare acceptând să ia loc alături de Ptiţân şi Ferdâşcenko; ceea ce săvârşise însă sub imboldul pasiunii putea fi învins, la urma urmei, de sentimentul datoriei, al conştiinţei rangului său social şi de respectul faţă de sine însuşi, astfel încât prezenţa lui Rogojin şi a companiei lui în societatea Excelenţei sale îi repugna cu totul.

        — Ah, generale, îl întrerupse Nastasia Filippovna chiar de la primele cuvinte, mi-au ieşit din cap toate astea! Dar fii sigur că prevăzusem o asemenea eventualitate. Dacă e într-adevăr aşa de jignitor pentru dumneata, nu mai insist să rămâi, cu toate că aş fi dorit mult ca tocmai dumneata să fii de faţă în momentul acesta. În tot cazul, îţi sunt recunoscătoare pentru vizita dumitale şi pentru frumoasa dumitale atenţie, dar dacă totuşi ţi-e frică…

        — Nici un cuvânt mai mult, Nastasia Filippovna! Strigă generalul într-un avânt de generozitate cavalerească. Cui spui toate astea? Numai din devotament şi tot aş rămâne lângă dumneata, iar dacă vreun pericol… De altfel, mărturisesc, curiozitatea mea e aţâţată în cel mai înalt grad. Mă temeam numai ca nu cumva ăştia să strice covoarele sau să spargă ceva… După părerea mea, n-ar trebui să-i primeşti deloc, Nastasia Filippovna!

        — Rogojin în persoană! Anunţă Ferdâşcenko.

        — Ce crezi, Afânaşi Ivanovici? Apucă să-i şoptească în grabă generalul lui Toţki. Nu cumva a înnebunit? Vorbesc la propriu, în sensul adevărat al cuvântului, în accepţia lui medicală. Ce zici?

        — Ţi-am mai spus că dintotdeauna avea ciudăţenii, se eschivă cu dibăcie de la un răspuns direct Afânaşi Ivanovici.

        — Şi dacă ţii seama şi de starea asta a ei febrilă… Ceata lui Rogojin era aproape în aceeaşi formaţie ca şi în dimineaţa acelei zile, la Ganea; i se adăugase numai un bătrânel deşucheat, fost cândva redactor al unei dubioase gazete de scandal şi despre care circula o anecdotă, cum că şi-ar fi amanetat dantura falsă, montată în aur, pentru băutură, precum şi un fost sublocotenent, a cărui înfăţişare lăsa să se ghicească în el un concurent serios şi un rival al individului cu pumnii zdraveni; nimeni din ceata lui Rogojin nu-l cunoştea; fusese cules de pe partea însorită a bulevardului Nevski Prospekt, unde oprea trecătorii, solicitând, în stilul lui Marlinski, să-l ajute cu bani, sub pretextul curios că în timpurile lui de glorie dădea şi el câte cincisprezece ruble dintr-o dată celor care-i cereau de pomană. De cum se cunoscuseră, cei doi concurenţi resimţiră o puternică aversiune reciprocă. Domnul cu pumnii zdraveni se considera jignit de admiterea „pomanagiului” în ceata lor şi, cum era în general tăcut din fire, se mărginea să scoată din când în când câte un mormăit de urs, uitându-se cu dispreţ suveran la „pomanagiu” când acesta, fiind un om manierat şi cu simţ diplomatic, încerca „să se dea bine” pe lângă el. După înfăţişare, sublocotenentul părea să fie dintre aceia care „la treabă” izbutesc mai multe prin dibăcie şi pricepere decât prin forţă fizică; unde mai pui că era şi mai mic de statură în comparaţie cu domnul cel bătăuş. Foarte delicat, pe ocolite, evitând orice discuţie în contradictoriu, dar fudulindu-se teribil, făcu de mai multe ori aluzie la avantajele şi superioritatea boxului englezesc; într-un cuvânt, se arăta un fervent admirator al Apusului. La auzul cuvântului „box”, domnul cel atletic schiţă un zâmbet dispreţuitor de om ofensat şi, fără a-i face onoarea unei încăierări directe, la rândul său ca din întâmplare, îi vânturase de câteva ori pe sub nas un atribut eminamente naţional – un pumn enorm, noduros, acoperit cu un fel de puf roşcat – şi pentru toată lumea fu limpede că dacă acest atribut eminamente naţional s-ar abate asupra cuiva, l-ar face una cu pământul.

        Beat „criţă” nu era niciunul datorită străduinţelor lui Rogojin care, preocupat de vizita pe care urma să i-o facă Nastasiei Filippovna, luase încă de dimineaţă toate măsurile pentru a tempera zelul „sugativ” al partenerilor săi. El însuşi izbuti să se dezmeticească din ameţeala băuturii, în schimb umbla buimac de pe urma tuturor impresiilor acelei zile zbuciumate cum n-a mai fost alta în viaţa lui. Un singur gând îl urmărea ca o obsesie de fiece clipă. Pentru înfăptuirea lui se zbătuse de la ora cinci după-amiază şi până la unsprezece seara, pradă neliniştii şi îndoielii, tratând cu tot felul de cămătari, ca de-alde Biskup şi Kinder, care înnebuniseră aproape, alergând să-i împlinească vrerea. Până la urmă, cele o sută de mii de ruble, bani gheaţă, la care Nastasia Filippovna făcuse în treacăt o aluzie vagă şi ironică, fură procurate, deşi cu o dobândă atât de exorbitantă, că până şi Biskup, ruşinat, nu îndrăznea să vorbească cu Kinder despre asta decât în şoaptă.

        Ca şi în dimineaţa acelei zile, Rogojin păşea în frunte, urmat de ceilalţi care, deşi pătrunşi de conştiinţa unei anume superiorităţi, nu puteau să-şi înfrângă un sentiment de teamă. Mai cu seamă şi numai Dumnezeu ştie de ce, îi intimida Nastasia Filippovna. Unii dintre ei erau chiar convinşi că vor fi neapărat „zvârliţi pe scară-n jos”…Printre aceştia se afla şi elegantul, irezistibilul Zaliojev. Dar ceilalţi, cu deosebire domnul cu pumnii zdraveni, fără a o arăta pe faţă, nutreau pentru Nastasia Filippovna cel mai mare dispreţ, amestecat cu ură şi de aceea au venit la ea ca la asediul unei cetăţi duşmane. Totuşi, luxul primelor două odăi le impuse, fără voie, un respect şi un fel deteamă; erau acolo atâtea lucruri noi pentru ei, mobile rare, tablouri, o statuie mare a zeiţei Venus şi câte şi mai câte! Toate astea, bineînţeles, nu-i împiedicară să se înghesuie cu o curiozitate de bădărani până în salon, după şeful lor; de cum îl zăriră însă pe generalul Epancin printre oaspeţii Nastasiei Filippovna, domnul cu pumnii zdraveni, „pomanagiul” şi încă vreo doi-trei s-au simţit la început atât de intimidaţi, încât începură să se dea puţin câte puţin îndărăt până se retraseră în odaia de alături. Singur Lebedev, printre alţi câţiva mai îndrăzneţi, părea cel mai hotărât şi mergea aproape cot la cot cu Rogojin, conştient fiind de ceea ce va să zică un milion patru sute de mii de ruble capital lichid şi o sută de mii bani peşin pe care-i aducea plocon acum, imediat. Trebuie menţionat că toţi, chiar şi Lebedev, nu aveau o idee desluşită despre limitele puterii lor şi nu ştiau în ce măsură le era sau nu îngăduit totul. Lebedev, de pildă, era gata să jure uneori că absolut totul le este îngăduit; în unele momente, în schimb, simţea un vag îndemn de a-şi aduce aminte, pentru orice eventualitate şi de unele articole din codul penal, mai ales de cele încurajatoare şi liniştitoare.

        Cu totul alta a fost impresia pe care a produs-o salonul Nastasiei Filippovna asupra lui Rogojin. De cum se ridică draperia şi o zări pe Nastasia Filippovna, el nu mai ştiu de nimeni şi de nimic, la fel ca şi în dimineaţa aceea, ba şi mai mult poate. Păli brusc şi rămase o clipă neclintit; se putea ghici cât de năvalnic îi bate inima. Sfios, pierdut, privi câteva clipe fără a-şi putea lua ochii de la Nastasia Filippovna, apoi, deodată, ca scos din minţi, se îndreptă împleticindu-se spre masă; în drum se împiedică de scaunul lui Ptiţân, călcând apoi cu cizmele lui murdare dantela superbei rochii pe care o purta frumoasa nemţoaică; dar nici nu băgă de seamă, nici nu-şi ceru scuze. Ajuns lângă masă, depuse un obiect straniu, pe care îl ţinea cu amândouă mâinilc de când intrase în salon. Era un pachet mare, învelit cu grijă într-un număr din Birjevâie vedomosti şi strâns legat din toate părţile cu o sfoară din acelea cu care se leagă căpăţânile de zahăr. Rămase după aceea pironit locului, cu braţele atârnându-i de-a lungul trupului, ca şi cum şi-ar fi aşteptat sentinţa. Purta acelaşi costum, numai că acum mai avea la gât un fular nou de mătase, de un roşu aprins combinat cu verde, pe care stătea înfiptă o agrafă cu un briliant enorm, reprezentând un cărăbuş, iar pe degetul murdar al mâinii drepte un inel masiv cu briliante. Lebedev se oprise la vreo trei paşi de masă. Katia şi Paşa, cameristele Nastasiei Filippovna, veniră şi ele în mare grabă şi acum stăteau pitite după draperiile pe jumătate trase, privind cu ochii holbaţi de spaimă şi nedumerire.

        — Ce-i asta? Întrebă Nastasia Filippovna, examinându-l cu atenţie şi curiozitate pe Rogojin şi arătând cu ochii „obiectul”.

        — Suta de mii de ruble, răspunse el cu glasul sugrumat.

        — Aşa. Te-ai ţinut, vasăzică, de cuvânt! Ce om! Şezi, te rog, aici, ne scaunul acesta; poate că mai târziu o să am ceva să-ţi spun. Cine sunt oameniiaceştia care te însoţesc? Tot cei de adineauri? Ei bine, spune-le să intre şi să ia loc. Uite, pe canapeaua de colo sau pe aceasta de aici. Poftim şi aceste două fotolii… Dar ce-i cu ei, parcă n-ar voi să intre?

        Într-adevăr, câţiva dintre însoţitorii lui Rogojin, intimidaţi, bătuseră în retragere şi aşteptau în odaia vecină; o parte din ei au rămas în salon şi acum, la invitaţia Nastasiei Filippovna, începură să se aşeze, care unde putea, căutând să fie cât mai departe de masă, mai mult prin colţuri, unde să poată sta neobservaţi, în timp ce alţii îşi reveneau din buimăceală, recăpătându-şi destul de repede curajul. Rogojin se aşeză şi el pe scaunul ce-i fusese indicat, dar, câteva clipe după aceea, se ridică şi rămase în picioare în tot timpul scenei ce a urmat. Încetul cu încetul i-a cercetat pe rând cu privirea pe toţi musafirii. Când dădu cu ochii de Ganea, un zâmbet înveninat i se aşternu pe faţă şi murmură ca pentru sine: „Uite-l şi pe ăsta!” Prezenţa generalului şi a lui Afânaşi Ivanovici îl lăsă aproape rece. Zărindu-l însă pe Mâşkin alături de Nastasia Filippovna, uimirea-i fu aşa de mare, încât, fără voie, ochii îi rămaseră mult timp aţintiţi asupra acestuia; părea că nu este deloc în stare să-şi explice prezenţa prinţului acolo. De altfel, făcea uneori impresia unui om cu conştiinţa rătăcită, cuprins de delir. Pe lângă zguduirile din această zi, noaptea precedentă o petrecuse în tren, ceea ce înseamnă că nu dormise aproape patruzeci şi opt de ore.

        — Sunt o sută de mii de ruble, domnilor, aici în pachetul acesta murdar, spuse Nastasia Filippovna, adresându-se celor de faţă cu un fel de sfidare plină de neastâmpăr. Mai devreme zbierase ca un smintit că-mi aduce seara o sută de mii de ruble şi-l tot aşteptam să apară. Venise să mă cumpere dumnealui şi se târguia ca la mezat; a început cu optsprezece mii de ruble, a săltat apoi dintr-o dată la patruzeci de mii şi la urmă iată şi suta de mii întreagă. Orice s-ar zice, s-a ţinut de cuvânt! Dar priviţi-l ce palid e!… Toate acestea s-au petrecut în dimineaţa asta, la Ganecika acasă; mă dusesem să-i fac o vizită mamei lui, să cunosc viitoarea mea familie; dar acolo, soră-sa mi-a strigat în faţă: „Oare nu se găseşte nimeni aici care s-o dea afară pe dezmăţata asta?” şi l-a scuipat pe frate-său, pe Ganecika drept în obraz. E o fată cu caracter!

        — Nastasia Filippovna! Făcu generalul cu dojana. Începuse să înţeleagă întrucâtva, în felul său, situaţia.

        — Ce-i, generale? Nu-i frumos, nu-i aşa? La să isprăvim cu farsa asta! Că am avut lojă la Teatrul Francez şi am stat acolo în chip de virtute inaccesibilă şi timp de cinci ani fugeam ca o sălbatică de toţi cei care umblau după mine, făcând pe inocenta, ei bine – toate astea n-au fost decât o prostie, un moft! Lată că, după cinci ani de viaţă virtuoasă, a venit el şi chiar aici, în faţa tuturor, îmi trânteşte pe masă un plocon de o sută de mii de ruble şi, fără îndoială, m-aşteaptă şi o troică la poartă. Atât preţuiesc eu în ochii lui – o sută de mii de ruble! Ganecika, văd că tot mai eşti supărat pe mine! Dar cum de te-ai putut gândi o clipă măcar să mă introduci în familia ta? Pe una ca mine, care seînhăitează cu Rogojin! Îţi aminteşti ce a spus prinţul adineauri?

        — Nu asta am vrut să spun. Dumneata nu eşti o astfel de femeie! Departe de a te coborî până la Rogojin! Îngăimă prinţul cu glas tremurător.

        — Ajunge, Nastasia Filippovna, măicuţă, ajunge, porumbiţo, zău! N-o mai rabdă inima pe Daria Alekseevna. Dacă ţi s-a făcut lehamite de ei, de ce să le cauţi în coarne! Nici nu-mi vine a crede că te-ai putea duce după unul ca ăsta, chiar şi pentru o sută de mii de ruble! Ce-i drept, suta de mii e o sumă! Nu-i de lepădat! Dar n-ai decât să pui mâna pe bani, iar pe dumnealui trimite-l la plimbare, altceva nici nu merită unu' ca el; ehei, să fi fost în locul tău, cum îi mai făceam vânt!… N-aş ezita o clipă…!

        Se înfuriase rău de tot Daria Alekseevna rostind aceste cuvinte. Era o femeie tare bună la suflet şi simţitoare, nevoie mare.

        — Nu te necăji, Daria Alekseevna, răspunse zâmbind Nastasia Filippovna, i-am spus-o doar aşa, fără supărare. N-am de ce să-i port pică. Într-adevăr, nu ştiu nici ce nebuneală m-apucase, c-am vrut să intru într-o familie onorabilă! Am cunoscut-o pe mama lui şi i-am sărutat mâna. Şi dacă adineauri, la voi, mi-am cam bătut joc de tine, Ganecika, am făcut-o într-adins, ca să mă conving pentru cea din urmă oară de ce eşti tu în stare. Şi tare m-ai minunat, zău asa! La multe m-aş fi aşteptat, dar la asta nu! Şi cum de ai putut să te gândeşti măcar să mă iei de nevastă, ştiind că în ajunul căsătoriei tale generalul îmi dăruieşte un asemenea colier scump de perle, iar eu îl primesc! Dar Rogojin? Păi, ăsta, în propria ta casă, de faţă cu mama şi cu sora ta, a vrut să mă cumpere, stând la tocmeală şi totuşi asta nu te-a împiedicat să vii după aceea să-mi ceri mâna! Ba, erai gata s-o aduci şi pe soră-ta! Să fi avut dreptate Rogojin, spunând despre tine că, pentru trei ruble, ai fi în stare să te târăşti în patru labe tocmai până la Vasilievski Ostrov?

        — Se duce târâş, îl cunosc eu! Întări Rogojin încet, dar cu un aer de profundă convingere.

        — Hai să zicem, dacă erai muritor de foame, treacă-meargă; dar, după câte ştiu, ai o leafă destul de frumuşică. Şi cu toate astea nu numai că te-ai pretat la afacerea asta ruşinoasă, dar, când te gândeşti, pe deasupra, că erai cât pe ce să te însori cu o fiinţă nesuferită (căci ştiu bine că mă urăşti!). Acum m-am convins şi eu că pentru bani un asemenea om ar fi în stare să bage şi cuţitul în tine! I-a cuprins pe toţi o lăcomie, încât se dau în vânt după bani ca nişte apucaţi. Vezi câte un ţânc, nici nu i s-a uscat laptele pe buze şi dă din coate să ajungă cămătar. Ar fi în stare să înfăşoare briciul în mătase şi să-i taie beregata şi celui mai bun prieten al său ca unui berbec, furişându-se pe la spate, aşa cum am citit undeva, nu de mult. Ce mai… Eşti un mare neruşinat! Şi eu sunt o neruşinată, dar tu m-ai întrecut. Cât despre curtezanul cu buchetele, nici n-am cuvinte…

        — Cum poţi, cum poţi să vorbeşti aşa, Nastasia Filippovna! Strigă, plesnindu-şi palmele, generalul, sincer dezolat. Dumneata, totdeauna aşa de delicată, care judecai atât de frumos! Şi deodată, ce limbaj! Ce expresii!

        — Generale, acum sunt ameţită şi vreau să petrec, râse deodată Nastasia Filippovna. Azi e ziua mea, sărbătoarea mea, triumful meu, îl aşteptam de mult. Daria Alekseevna, îl vezi pe amatorul acesta de flori, Monsieur aux camelias, uite-l cum stă acolo şi-şi râde de noi…

        — Nu râd, Nastasia Filippovna, ci doar ascult cu cea mai mare atenţie, replică Toţki cu demnitate.

        — Ei bine, pentru ce, în loc să-i redau libertatea, l-am chinuit cinci ani de-a rândul? Merita el asta? E aşa cum îl arată firea şi altfel nu poate fi… Ba, e încredinţat poate că-i datorez şi recunoştinţă: m-a învăţat omul, m-a întreţinut ca pe o contesă, a cheltuit o avere cu mine; încă în provincie căuta să mă mărite cu un om destoinic, iar aici mi l-a găsit pe Ganecika; şi ce crezi, de cinci ani am încetat să mai trăiesc cu el şi în tot acest timp am continuat să primesc bani de la el, pentru că socoteam că-i dreptul meu! Dar o luasem pe calea cea greşită! Tu spui: ia suta de mii de ruble şi trimite-l la plimbare, dacă ţi s-a făcut lehamite. E adevărat că mi-e lehamite… Puteam să mă mărit de multă vreme şi nu cu unul ca Ganecika, dar gândul acesta mă scârbea. Şi la ce bun mi-am irosit cinci ani din viaţă, hrănindu-mi sufletul cu fiere? Şi totuşi, ai să mă crezi ori nu, acum patru ani mă întrebam câteodată dacă n-ar fi mai bine să mă mărit cu Afânaşi Ivanovici al meu. Din răutate mă gândeam pe atunci la asta; în vremea aceea, câte nu-mi treceau prin cap! Şi puteam să-l oblig! Chiar el îmi trăgea clopotele şi-mi dădea a înţelege. Nu mă crezi? Ştiu bine că nu era sincer, mă minţea, dar e aşa de pofticios, că se lasă uşor când e vorba să-şi facă mendrele. Pe urmă, mulţumesc lui Dumnezeu, m-am gândit că nici măcar atâta ură nu merită! Şi deodată aşa m-am scârbit de el, încât chiar dacă mă cerea în căsătorie, îl refuzam. Cinci ani am jucat farsa asta! Decât aşa, mai bine s-ajung o femeie de stradă, căci acolo mi-e locul! Ori să-mi fac de cap plecând cu Rogojin, ori, de mâine chiar, mă fac spălătoreasă! Căci nimic din ceea ce-i pe mine nu-i al meu; când o fi să plec – am să-i arunc în obraz totul, îi las până şi ultima zdreanţă, iar când n-am să mai am nimic, cine o să mă mai vrea? Ia întreabă-l pe Ganea, mă ia el atunci de nevastă? Nici chiar Ferdâşcenko nu m-ar lua…!

        — Ferdâşcenko poate că nu te-ar lua, Nastasia Filippovna, sunt un om sincer, interveni Ferdâşcenko, în schimb, prinţul te-ar lua sigur! Dumneata stai şi te tot văicăreşti, dar mai bine te-ai uita o clipă la prinţ! Îl observ de mult…

        — E adevărat? Îl întrebă ea pe Mâşkin.

        — Adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă.

        — Şi m-ai lua aşa cum sunt, săracă de tot?

        — Te-aş lua oricum, Nastasia Filippovna…

        — Altă comedie! Murmură generalul. Era de prevăzut!

        Prinţul fixă o privire tristă, gravă şi pătrunzătoare pe chipul Nastasiei Filippovna, în timp ce ea continua să-l examineze.

        — Poftim, s-a găsit cine! Spuse deodată, adresându-i-se din nou Dariei Alckseevna. Nu mă îndoiesc că i-a venit aşa, din bunătatea inimii, îl cunosc. Uite, mi-am şi găsit un binefăcător! Dar cine ştie, o fi poate adevărat ce se spune despre el că e… într-o doagă. Şi din ce ai să trăieşti, mă rog, dacă eşti atât de îndrăgostit, că ai fi în stare, tu, un prinţ de sânge, să mă iei de nevastă din mâinile lui Rogojin?

        — Te iau curată şi cinstită, Nastasia Filippovna şi nu din mâinile lui Rogojin, răspunse prinţul.

        — Cum adică, eu şi cinstită?

        — Da, dumneata.

        — Ei, asta e ceva… ca în romane; nişte aiureli din vremuri apuse, dragă prinţe; acum lumea s-a deşteptat şi bazaconiile astea nu mai prind! Şi-apoi, cum poţi să te gândeşti la însurătoare, când dumneata însuţi ai avea nevoie de o dădacă!

        Prinţul se ridică şi cu un glas sfios şi tremurător, având însă aerul unui om pe deplin convins de ceea ce spune, rosti apăsat:

        — Poate că ai dreptate, Nastasia Filippovna, eu nu mă pricep la nimic, nu cunosc nimic, dar… Socot că dumneata îmi vei face onoarea şi nu eu dumitale. Eu… Nu sunt nimic, pe când dumneata ai cunoscut suferinţa şi ai ieşit neîntinată din astfel de infern. Asta înseamnă mult. N-ai de ce să te simţi dezonorată şi să pleci cu Rogojin. Eşti prea întărâtată acum… L-ai înapoiat şaptezeci de mii de ruble domnului Toţki şi spui că pleci şi-i laşi totul, totul. Care de aici ar fi în stare să facă la fel? Eu… Nastasia Filippovna… Te iubesc. Aş muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna. N-aş permite nimănui să spună un singur cuvânt rău despre dumneata, Nastasia Filippovna… Dacă o să fim săraci, am să muncesc, Nastasia Filippovna… La auzul acestor cuvinte ale prinţului, Ferdâşcenko şi Lebedev chicotiră iar generalul îşi drese glasul, tuşind pe-nfundate. Ptiţân şi Toţki nu se putură opri să nu zâmbească, străduindu-se s-o facă cât mai discret. Ceilalţi rămaseră pur şi simplu cu gurile căscate.

        — Şi, cine ştie, poate că nici n-o să fim aşa de săraci, ci dimpotrivă, foarte bogaţi, Nastasia Filippovna, continuă prinţul cu aceeaşi voce sfioasă. De altfel, nu ştiu încă nimic sigur, şi-mi pare rău că de când am sosit, în cursul zilei de azi, n-am putut afla ceva mai precis, dar am primit în Elveţia o scrisoare de la Moscova, din partea unui domn, pe nume Salazkin, care îmi face cunoscut că e posibil să intru în posesia unei moşteniri foarte importante. Lată scrisoarea.

        Şi la aceste cuvinte, prinţul scoase o scrisoare din buzunar.

        — Nu cumva aiurează? Mormăi generalul. E o adevărată casă de nebuni!

        Urmă o clipă de tăcere.

        — Ai spus, mi se pare, prinţe, că scrisoarea e de la Salazkin? Întrebă Ptiţân. E un om foarte cunoscut în anumite cercuri, are reputaţia unui om de afaceri cât se poate de serios şi priceput şi, dacă această comunicare vine chiar de la el, poţi într-adevăr să-i dai deplină crezare. Din fericire, cunosc scrisul lui Salazkin întrucât am avut, nu de mult, nişte afaceri cu el… Dacă mi-ai da voie să-mi arunc ochii pe această scrisoare, aş putea să-ţi spun cu precizie dacă e scrisă de el.

        Fără nici un cuvânt, prinţul, cu o mână tremurândă, îi întinse scrisoarea lui Ptiţân.

        — La staţi, cum vine asta? Sări deodată generalul, uitându-se la ceilalţi ca un om scos din minţi. Cu adevărat, e vorba de o moştenire?

        Toate privirile se îndreptară spre Ptiţân, care citea scrisoarea. O nouă întâmplare senzaţională venea să aţâţe curiozitatea tuturor. Ferdâşcenko nu-şi mai găsea astâmpăr; Rogojin, nedumerit, îşi plimba privirea din ce în ce mai neliniştită, uitându-se înspăimântat când la prinţ, când la Ptiţân. Daria Alekseevna, în aşteptare, stătea ca pe ghimpi. Până şi Lebedev îşi pierdu răbdarea şi, părăsindu-şi colţul, se postă în spatele lui Ptiţân, încercând să parcurgă din ochi scrisoarea, peste umărul acestuia, cu mutra unui om care se teme să nu se trezească deodată cu un ghiont în spate.