Capitolul I

A doua zi dimineaţa, după acea explicaţie fatala pe care o avusese cu

Dunecika şi Pulheria Aleksandrovna, Piotr Petrovici se dezmetici cu totul şi,

spre marea lui neplacere, trebui sa admită treptat că ruptura, care încă în

ajun îi păruse fantastică, de neconceput, era un lucru de-a binelea împlinit.

Şarpele negru al amorului propriu rănit îl muşcase de inimă toată noaptea.

Când se scula din pat, prima mişcare a lui Piotr Petrovici fu de a se privi în

oglinda; se temea să nu i se fi vărsat fierea în sînge, peste noapte. Dar

deocamdată, în această privinţa, putea fi liniştit; şi după ce-şi privi chipul alb

şi distins, niţel buged în ultima vreme, se linişti, încredinţat că-şi va găsi

mireasă într-altă parte, şi încă poate una mai de soi decât Dunecika; dar

alunga repede această speranţa utopică şi scuipă energic, fapt care trezi un

zîmbet tăcut şi sarcastic pe buzele tânărului său colocatar, Andrei

Semionovici Lebeziătnikov. Acest zîmbet nu-i scăpa lui Piotr Petrovici, care îl

puse numaidecât la socoteala tânărului sau prieten, socoteala şi aşa destul de

încărcata în ultima vreme. Necazul său crescu şi măi mult când îşi dadu

seamă că n-ar fi trebuit să-i povestească lui Andrei Semionovici rezultatul

întrevederii din ajun. Era a doua greşeala pe care o făcuşe ieri în ferbinţeala

primelor clipe, vărsîndu-şi focul şi nestăpî-nindu-şi firea iute... Apoi, că un

făcut, în dimineaţă ăceeă neplacerile se ţinură lanţ. Pînă şi la tribunal îl

aştepta un insucces privitor la procesul pe care-l apară. Dar ce-l necăjea la

culme era încăpăţînarea proprietarului locuinţei pe care o închiriase în vederea apropiatei casatorii şi pe care o renova pe cheltuiala lui; acest proprietar un meseriaş neamţ îmbogăţit — nu se învoia cu nici un preţ sa rupă

contractul abia încheiat, pretinzînd toate daunele prevăzute în contract, deşi

Piotr Petrovici îi înapoia locuinţa aproape complet renovată. La fel păţi şi la

magazinul de mobila, unde negustorul refuză să-i restituie măcar o rubla din

arvuna pentru mobila cumpărată, dar încă netransportată la domiciliu. „Doar

n-am să mă însor numai pentru mobila!" scrîşnea din dinţi Piotr Petrovici, şi o

speranţa absurda îi fulgeră din nou prin minte: „Oare totul s-a sfîrşit,

irevocabil, oare totul este pierdut? Nu se mai poate încerca nimic?" Amintirea

Dunecikăi îi împungea din nou îmbietor inima. El îndura cu stoicism această

228

clipa chinuitoare şi, fireşte, dacă simpla lui dorinţă ar fi avut puterea să-l

ucida pe Raskolnikov, Piotr Petrovici ar fi rostit-o pe loc.

„Marea mea greşeala a fost că nu le-am dat nici un ban, se gîndea el, trist,

înapoindu-se în cămaruţa lui Lebeziatnikov. De unde dracu' atâta zgîrcenie

cămătărească? N-aveam nici un interes să mă zgîrcesc. Mă gîndeam să le ţin

deocamdată în mizerie, ca să le fac să se uite la mine ca la providenţa însăşi, şi

când colo, uite, mi-au scăpat printre degete! Ptiu!... Nu, măcar să le fi dat în

acest răstimp, de pilda, o mie sau o mie cinci sute de ruble pentru trusou, să le

fi cumpărat unele daruri, cutiuţe, truse de călatorie, găteli, stofe şi toate

fleacurile acelea care se găsesc la Knop sau la magazinul englezesc, şi treaba

ar fi mers mai bine... Ar fi fost mai trainica! N-ar fi renunţat cu atâta uşurinţă

la mine! Cu firea lor, în cazul unei rupturi, s-ar fi simţit obligate să-mi restituie

şi cadourile şi banii; ceea ce este mai uşor de zis decât de făcut şi, apoi, le-ar fi

părut rău după lucruri! Dar mustrările de conştiinţa? Cum, sa dai afara un

om care pînă acum s-a arătat atât de darnic si de delicat?... Hm! Mare

greşeala!" Piotr Petrovici scrîşni din dinţi şi îşi zise că a fost prost — în gînd,

fireşte.

Ajungînd la această concluzie, se întoarse acasă de doua ori mai furios

decât plecase. Totuşi, pregătirile de praznic ce se făceau în odaia Katerinei

Ivanovna îi stîrniră într-o oarecare măsură curiozitatea. încă de aseară auzise

vorbindu-se despre aşa ceva, ba chiar fusese invitat să ia parte, dar copleşit de

grijile lui, nu luase înseama acest lucru. Se grăbi deci s-o descoasă pe doamna

Lipevehsel, care în lipsa Katerinei Ivanovna (dusă la înmormîntare) se foia în

jurul mesei întinse, şi afla că va fi un praznic în lege, că aproape toţi chiriaşii

fuseseră invitaţi, chiar şi dintre acei pe care răposatul nu-i cunoscuse, ca pînă

şi Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, cu toate că se certase

cândva cu Katerina Ivanovna şi, în sfîrşit, însuşi Piotr Petrovici era rugat să ia

parte şi aşteptat cu deosebită cinste, fiind socotit cel mai important musafir

dintre locatarii casei. Katerina Ivanovna crezuse de cuviinţa s-o poftească şi pe

Amalia Ivanovna, după toate regulile, în ciuda neînţelegerilor şi a certurilor

necontenite dintre ele, şi de aceea aceasta vedea de masa cu un fel de placere

şi chiar se gătise cu tot dichisul — deşi de doliu — era numai în mătăsuri şi

funde noi, cu care se mîndrea grozav. Informat de toate aceste amănunte, îi

veni lui Piotr Petrovici o idee şi se întoarse, gînditor, în odaia lui, adică în a lui

Andrei Semionîci Lebeziatnikov. Afla, între altele, că printre invitaţi se găsea si

Raskolnikov.

În dimineaţa aceea, dintr-un motiv oarecare, Andrei Semionîci rămăsese

acasă. între acest domn şi Piotr Petrovici se stabiliseră nişte relaţii ciudate, de

altminteri, destul de explicabile: Piotr Petrovici îl dispreţuia şi-l ura peste

măsură pe Lebeziatnikov, şi asta aproape din ziua când se instalase în

cămăruţa lui, şi totodată parcă se temea puţin de el. La sosirea sa în

Petersburg trăsese în gazda la Lebeziatnikov, nu numai din zgîrcenie şi

economie, deşi acesta fusese motivul principal, dar şi pentru altceva. Pe când

trăia în provincie, auzise că Andrei Semionîci, al cărui tutore fusese cândva,

era unul dintre fruntaşii de vaza ai tinerilor progresişti, şi că juca chiar un rol

destul de important în unele cercuri foarte interesante despre care se

povesteau tot felul de minunăţii. Acest lucru îl impresionase pe Piotr Petrovici.

Tocmai aceste cercuri puternice, atotştiutoare, care nu respectau pe nimeni şi

duceau război cu toata lumea, îi inspirau o teamă grozavă, deşi nelamurita.

229

Fireşte că, locuind în provincie, n-avusese prilejul să-şi formeze o părere, nici

măcar una aproximativă, în privinţa acestor lucruri. Auzise şi el ca toata

lumea ca în oraşele mari, şi mai ales la Petersburg, exista progresişti, nihilişti,

demascatori etc, etc, dar, ca la mulţi alţii, în mintea lui aceste denumiri

căpătaseră o semnificaţie şi o importanţă exagerată pînă la absurd. De cîţiva

ani se temea mai ales de demascare şi tocmai aceasta teamă era la temelia

veşnicei şi exageratei sale nelinişti, care crescu şi mai tare o data cu planul

mutării activităţii la Petersburg. în aceasta privinţă, fusese, cum s-ar zice,

speriat, aşa cum se spune uneori despre copiii mici. Cu cîţiva ani în urma, în

provincie, pe vremea când abia îşi începea cariera, văzuse doua cazuri de

crunta demascare a unor persoane sus-puse în gubernie, de pulpana cărora

tocmai se agăţase şi care îl protejau. Un caz se încheie cu scandal, iar celalalt

fu cât pe-aci să înfunde persoana respectiva. Iată de ce Piotr Petrovici hotărîse

ca, odată ajuns la Petersburg, să afle număidecât cum se prezintă situaţia şi,

la nevoie, sau, pentru orice eventualitate, să anticipeze şi să facă ochi dulci

„tinerei noastre generaţii". în această privinţa se bizuia pe Andrei Semionîci,

iar atunci când îl vizită pe Răskolnikov, el şi învăţase, de bine, de rău, sa

rotunjească unele fraze împrumutate de la alţii.

În scurt timp, şi foarte uşor, el îşi dadu seamă însă că Andrei Semionîci eră

un omuleţ de rând şi foarte naiv. Dar acest fapt nu-l făcu sa-şi schimbe

părerea şi nici nu-l îmbărbăta. Chiar dacă s-ar fi convins că toţi progresiştii

sunt la fel de prostănaci, nici atunci neliniştea lui nu s-ar fi potolit. De fapt,

nu-i pasa câtuşi de puţin de toate teoriile, ideile şi sistemele (cu care Andrei

Semionîci se năpustise imediat asupra lui). Avea un ţel popriu. Trebuia să afle

cât mai repede: cum stau lucrurile aici? Au vreo putere „aceşti oameni" sau

nu? Are de ce să se teamă de ei sau nu? îl vor demasca dacă va întreprinde

cutare sau cutare lucru sau nu-l vor demasca? Şi daca îl vor demasca, atunci

pentru ce anume şi pentru ce anume se demasca în genere, astăzi? Mai mult:

dacă au, într-ade-văr, putere, n-ar putea, într-un fel sau altul, să se dea bine

pe lîngă ei şi să-i ducă de năs? Este folositor aşa ceva sau nu este? Nu s-ar

putea, de pilda, să facă el carieră tocmai cu ajutorul lor? într-un cuvînt, avea

sute de probleme de rezolvat.

Andrei Semionîci era un omuleţ firav, scrofulos, mic de statura; îşi făcea

serviciul într-o instituţie oarecare, era atât de blond că părea alb, şi se

mîndrea grozav cu favoriţii lui. Pe deasupra, avea vederea slaba. Fără să fie un

om rău, eră încrezut, uneori chiar pînă la aroganţa, ceea ce cu statura Iui

măruntă făcea un contrast ridicol. Printre chiriaşii Amaliei Ivanovna, era

socotit unul dintre cei mai respectabili, fiindcă nu bea şi-şi platea chiria la

timp. Cu toate aceste însuşiri, Andrei Semionîci era într-adevăr cam prost. Se

înscrisese sub steagul progresului şi al „tinerei noastre generaţii" din pasiune.

Făcea parte din ăceă categorie, atât de numeroasă şi diversa, de oameni lipsiţi

de personalitate, stîrpituri şi maniaci semidocţi, care îmbrăţişează cu

înflacărare câte o idee la moda şi o discreditează, caricaturizînd-o prin prostia

lor, deşi ţin uneori din toată inima la ea.

De altfel, măcar că n-avea suflet rău, Lebeziatnikov începuse şi el de la o

vreme să-şi urască colocatarul şi fostul său tutore. Aceasta ură reciprocă se

trezi pe nesimţite. Oricât de naiv era Andrei Semionîci, el îşi dadu treptat

seama că Piotr Petrovici îl duce de năs, în fundul sufletului îl dispreţuieşte şi

că nu este „omul care vrea el să pără". La un moment dat, încercase să-i

230

expună sistemul lui Fourier şi teoria lui Darwin, dar în ultima vreme Piotr

Petrovici îl ascultă ironic, iăr în zilele din urma nu se măi sfiă chiar să-şi bată

joc. Piotr Petrovici ajunsese să-şi deă seama că Lebeziatnikov nu numai că era

un prostănac, dar poate chiar un palavragiu mincinos, fără nici o trecere la cei

din cercul Iui, care repeta doar ce auzise din a treia gură; măi mult: poate că

nici treabă lui de propagandist nu ştia s-o facă cum trebuie, căci adesea se

încurca în explicaţii, aşa că, desigur, nu era primejdie să demaşte el pe cineva!

Trebuie să spunem în treacăt că, în cursul acestor zece zile (mai ales la

început), Piotr Petrovici acceptase cu placere din partea lui Andrei Semionîci

unele laude destul de ciudate, adică nu protestase, de pilda, când ăcestă îi

atribuia dorinţa de a participa la organizarea cât mai rapida a unei noi

comune, undeva în strada Meşcianskaia; sau, de pilda, că e prea deştept ca să

se supere daca Dunecika, la o luna după nuntă, şi-ar lua un amant; sau că

n-o să-şi boteze copiii şi altele de acelaşi gen. După obiceiul lui, Piotr Petrovici

nu obiectă nimic împotriva acestora şi admise să fie lăudat chiar şi în acel fel,

atât de mare placere îi făcea orice soi de lauda.

Pentru nu ştiu ce motive, Piotr Petrovici schimbase în dimineaţa aceea

câteva bilete de bancă de cinci la suta, şi acum şedea la masa şi număra

teancurile de bancnote. Andrei Semionîci, care aproape niciodată nu avea un

ban, umbla prin odaie şi căuta sa se încredinţeze pe el însuşi ca se uită cu

nepăsare şi chiar cu dispreţ la aceste teancuri. Piotr Petrovici, bineînţeles, nu

credea deloc ca Andrei Semionîci ar putea cu adevărat să privească cu

nepăsare atâta bănet; la rândul lui, Andrei Semionîci se gîndea cu amărăciune

că Piotr Petrovici este în stare sa creada una ca asta despre el şi poate ca se

bucura chiar ca-şi poate zădarî şi ispiti tînarul prieten cu teancurile expuse,

amintindu-i astfel sărăcia lui şi distanţa pe care o punea, chipurile, averea

între ei.

Îl găsea deosebit de rău dispus şi neatent, deşi tocmai începuse sa dezvolte

în faţa lui tema sa favorita despre organizarea unei noi comune de un gen

deosebit. Observaţiile şi obiecţiile scurte, pe care Piotr Petrovici le lasa să cada

în intervalul dintre ţăcănitul bilelor de abac, vădeau cea mai premeditata şi

nepoliticoasa bătaie de joc. Dar „umanul" Andrei Semionîci atribuia această

stare de spirit impresiei pe care o lasase asupra lui Piotr Petrovici ruptura cu

Dunecika, şi ardea de dorinţa să intre în vorba cât mai degrabă despre acest

subiect, avînd de adus în această privinţa unele argumente progresiste, care

ar putea să-l mîngîie pe prietenul lui şi să aducă formarii sale intelectuale un

„incontestabil" folos.

— Ce-i cu pomana pe care o face... văduva aceea? îl întrerupse Piotr

Petrovici, tocmai când Lebeziatnikov ajunsese la punctul cel mai interesant.

— Parca dumneata nu ştii; ţi-am spus ieri şi am dezvoltat ideea

privitoare la ritualuri... De altfel, ai fost invitat şi dumneata, am auzit.

I-ai vorbit ieri.

— Nu m-aş fi aşteptat niciodată ca această idioată muritoare de foame să

bage în pomana toţi banii pe care i-a dat celalalt idiot... Raskolnikov. Am

rămas uimit adineauri, pe când veneam încoace: ce pregătiri, ce băuturi!... A

chemat nu ştiu câtă lume, dracu' ştie ce mai e şi asta! urma Piotr Petrovici,

cautînd să-l descoasa şi aducând vorba despre acest lucru cu un anumit scop.

Cum? Zici că m-au poftit şi pe mine? întreba el, ridicând capul. Când? Nu-mi

amintesc, în orice caz, n-am să mă duc. Ce să fac acolo? I-am vorbit ieri doar

231

aşa, în treacăt, i-am spus că, fiind văduva unui funcţionar sărac, ar putea sa

obţină un ajutor material valorând cât salariul său anual. S-ar putea sa fie

asta motivul invitaţiei? He-he!

— Nici eu n-am de gînd sa mă duc, zise Lebeziatnikov. -Fireşte. Daca ai

bătut-o. Se înţelege ca te simţi stînjenit, he-he-he!

— Cine a bătut-o? Pe cine? se alarmă şi chiar roşi Lebeziatnikov.

— Păi dumneata n-ai bătut-o pe Katerina Ivanovna acum o lună? Am auzit

ieri... Iată câte parale fac toate convingerile! Ai cam sfeclit-o cu problema

feminina! He-he-he!

Şi, ca şi când aceasta idee i-ar fi adus o mîngîiere, se apucă din nou sa

ţăcănească la abac.

— Prostii şi minciuni! se aprinse Lebeziatnikov, care se speria totdeauna

când i se amintea aceasta poveste. N-a fost nimic! Lucrurile s-au petrecut

altfel... Dumneata ai auzit greşit; este o calomnie! N-am făcut decât să mă

apăr. Ea s-a năpustit cu unghiile asupra mea. Mi-a smuls un favorit... Orice

om are dreptul să se apere. Şi pe urma nu pot admite să fiu supus la violenţe...

Din principiu. Pentru ca asta înseamnă aproape tiranie. Ce vrei: să fi stat

drepţi în faţa ei? N-am făcut altceva decât sa-i dau un brînci.

— He-he-he! chicoti din nou, cu răutate, Lujin.

— Mă zădarăşti, fiindcă eşti rău dispus şi furios... Toate acestea-s fleacuri

şi n-au nici o legătură cu problema feminina! Dumneata nu înţelegi; eu

credeam ca de vreme ce se admite că femeia este egala bărbatului în toate,

chiar şi în forţa fizica (lucru care se afirmă de pe acum), atunci şi în acest caz

trebuie să păstrăm egalitate în drepturi. Fireşte, mai tîrziu, am înţeles că, de

fapt, aceasta problema n-ar trebui să existe, pentru ca nici bătaia nu trebuie

să existe, că în societatea viitoare bătaia este de neconceput... şi că, desigur,

ar fi ciudat sa cauţi egalitate în bătaie. Nu sunt atât de prost... deşi bătaia

exista... adică nu va exista mai tîrziu, dar deocamdată exista... ptiu, drace! Cu

dumneata te încurci cât ai zice peşte! Nu mă duc la pomană, nu pentru că a

avut loc aceasta neînţelegere. Nu mă duc la pomană din principiu, ca să nu

iau parte la prejudecata neroada ă pomenilor, asta este! De altfel, poate că am

să mă duc ca sa-mi bat joc... Păcat că n-au să vină popii. Altfel, m-aş duce

neapărat.

— Adică te-ăi aşeza la masa altuia şi ai scuipa în farfurie şi în faţă pe cel

care te-a poftit. Nu-i aşă?

— N-aş scuipa deloc, aş protesta în vederea unui scop util. Aş contribui

indirect la propaganda civilizatorie a omului, pe care oricine este dator s-o facă

pentru a-i forma pe ceilalţi şi, cu cât o face mai de-a dreptul şi răspicat, cu ătît

e măi bine. Pot să arunc o idee, o sămînţă... Din aceasta sămînţă va creşte un

fapt. Este oare jignitor? La început poate se vor simţi jigniţi, dar mai tîrziu vor

vedea că le-am făcut un bine. La noi, de pilda, a fost învinuită ună, Terebiova

(una care acum trăieşte în comună), că atunci când şi-a părăsit familia şi... a

plecat cu unul, le-a scris părinţilor că nu vrea să trăiăscă în mijlocul

prejudecăţilor şi că admite numai amorul liber; unii au zis atunci ca ar fi

procedat prea brutal cu părinţii, ca putea şă-i menajeze, să scrie mai delicat.

După părerea mea, toate acestea sunt fleacuri şi nu trebuie sa te porţi delicat;

dimpotrivă, tocmai aşa trebuie să protestezi. Uite, Varenţ trăise şapte ani cu

bărbatul ei şi l-a părăsit, pe el şi pe cei doi copii, fără multă vorba. I-a scris

aşa: „îmi dau seama că nu pot fi fericită cu dumneata. N-am să-ţi iert

232

niciodată că m-ai înşelat, tăinuindu-mi existenţa unei alte orânduiri sociale,

alcătuită în comună. Am ăflat-o abia de curând de la un om mărinimos, căruia

m-am dat, şi cu care voi înfiinţa o comună. Vorbesc deschis, pentru că socot

ca ar fi necinstit să te înşel. Rămîi cum vrei. Nu spera să mă aduci înapoi, este

prea tîrziu. îţi doresc să fii fericit". Iată cum trebuie scrise astfel de epistole!

— E aceeaşi Terebiova despre care mi-ai spus că e la al treilea amor liber?

— De fapt, numai la al doilea, daca ar fi să judecam drept! Dar de-ar fi şi la

al patrulea sau la al cincisprezecelea, ce are a face? Dacă am regretat vreodată

că mi-au murit părinţii, apoi e desigur acum. De câte ori n-am visat la

protestul pe care l-aş fi făcut dacă ăr mai fi fost în viaţa! Aş fi ticluit anume

lucrurile... Parcă-i mare lucru să fii renegat de familie! Ptiu! Le-aş fi arătat eu!

I-aş fi uimit! Zău, îmi păre rău că nu am pe nimeni!

— Ca să uimeşti! He-he! Ei, asta-i treaba dumitale, poţi să faci ce vrei, îl

întrerupse Piotr Petrovici, spune-mi mai bine: o cunoşti pe fata răposatului,

una slabuţa, nu-i aşa? Este adevărat ce se spune despre dînsa, nu?

— Ei, şi? După părerea mea, adică după convingerea mea personala, este

starea cea mai normala pentru o femeie. Şi de ce n-ar fi? Adică distinguons. în

societatea contemporana, fireşte, situaţia ei nu este cu totul normala, fiindcă

alegerea n-a fost libera, însă în cea viitoare va fi întru totul normala, pentru că

va fi liberă. Dar şi acum avea tot dreptul s-o facă; ea suferea şi poseda un fond,

un capital, cum s-ar zice, de care avea tot dreptul să dispună. Bineînţeles, în

societatea viitoare nu va fi nevoie de fonduri, iar rolul femeii va avea un alt

rost, va fi condiţionat armonios şi raţional. în ceea ce o priveşte pe Sofia

Semionovna, eu şi în clipa de faţa îi consider acţiunea drept un protest energic

împotriva orânduirii sociale şi o stimez profund pentru asta; mă simt chiar

fericit, când mă uit la ea!

— Păi mi s-a povestit ca tocmai dumneata ai făcut să fie dată afara din

casă!

De dată asta, Lebeziatnikov se înfurie.

— Alta bîrfă! urla el. A fost cu totul, cu totul altceva! Nici gînd. Katerina

Ivanovna a născocit atunci întreaga poveste pentru că n-a înţeles nimic. Mie

nici prin gînd nu mi-a trecut să mă leg de Sofia Semionovna! Am căutat pur si

simplu să-i formez felul de a gîndi, absolut dezinteresat, n-am căutat decât sa

trezesc protestul în sufletul ei... Eu n-aveam nevoie de altceva decât de

protest, dar nici Sofia Semionovna, ea însăşi, nu mai putea şă rămînă în casa

asta!

— Ai poftit-o să facă şi eă parte din comuna?

— Dumneata rîzi şi, daca îmi dai voie sa-ţi spun, destul de prosteşte. Nu

înţelegi nimic! în comuna nu exista astfel de roluri. Comuna şe organizează

tocmai ca astfel de roluri să nu mai existe, în comuna rolul acesta îşi va

schimba sensul pe care-l are astăzi şi ceea ce pare prostesc aici va fi inteligent

acolo; ceea ce aici, în condiţiile actuale, este nefiresc, acolo va fi absolut

natural. Totul depinde de ambiţia şi mediul în care trăieşte omul. Totul vine de

la mediu, căci omul, prin el însuşi, nu înseamnă nimic. Sunt şi azi în raporturi

foarte bune cu Sofia Semionovnă, fapt care poate să-ţi servească drept dovada

că ea nu s-a considerat niciodată jignită de mine şi n-a văzut în mine un

duşman! Da! Caut acum s-o atrag în comună, dar cu totul şi cu totul pe alt

temei! De ce rîzi? Vrem sa organizăm o comună nouă, deosebita, pe o baza

mult mai larga decât cele de pînă acum. Am mers mult mai departe în

233

convingerile noastre. Negăm măi multe lucruri! Dacă s-ar scula din mormînt

Dobroliubov, ce aş mai discuta cu el! Cât despre Bielinski, l-aş face praf! Da!

Iar pînă una-alta, o formez pe Sofia Semionovnă. O fire minunată, minunată!

— Şi te foloseşti de aceasta fire minunată, hai? He-he!

— Nu, nu! Defel! Dimpotrivă!

— Ei, cum: dimpotrivă? He-he! Auzi-l cum vorbeşte!

— Crede-mă! Şi apoi, ce motiv aş ăveă să mă ascund de dumneata, spune!

Dimpotrivă: îmi pare chiar ciudat cât de sfioasa, cât de pură şi de ruşinoasă

este cu mine!

— Şi dumneata, fireşte, o formezi... he-he! Adică îi demonstrezi că ruşinea

este o nerozie?

— Ba nu! Ba nu! O, cât de brutal, cât de prosteşte — iarta-mă — înţelegi

dumneata cuvîntul a formal Nu pricepi nimic! Doamne, cât de puţin pregătit

eşti! Noi vrem ca femeia să fie libera şi dumneata nu te gîndeşti decât la

prostii!... Punînd deoparte problema castităţii şi a pudorii feminine, socotind

aceste prejudecăţi absolut inutile şi chiar absurde, admit pe deplin, da, pe

deplin, felul ei curat de a se purta cu mine, fiindcă aşa vrea ea şi este dreptul

ei. Fireşte, daca ea mi-ar spune singură: „Vreau să te am", m-aş socoti fericit,

fiindcă fata îmi place foarte mult, dar acum, cel puţin, nimeni nu se poarta cu

dînsa mai politicos şi cu mai multa stimă decât mine, nimeni nu-i respectă

mai mult demnitatea... aştept, sper — şi atâta tot!

— Mai bine i-ai darui ceva. Pun rămăşag ca la una ca asta nu te-ai gîndit!

— Ţi-am mai spus: nu pricepi nimic! Fireşte, situaţia ei este acum aşa cum

este, dar problema se pune altfel! Cu totul altfel!

Dumneata o dispreţuieşti. Văzînd faptul în sine, pe care, absolut greşit, îl

consideri vrednic de dispreţ, refuzi să priveşti uman o fiinţa omeneasca. Nici

nu ştii ce fel de fire are Sofia Semionovnă! îmi pare rău că în ultima vreme a

cam încetat să citească şi nu măi iă cărti de la mine. Altădată lua. Păcat, de

asemenea, că în pofida energiei şi a hotărîrii ei de a protesta — ceea ce a

dovedit cu prisosinţa — este prea puţin de sine stătătoare, prea puţin

independentă, cum s-ar zice, nu are curajul negaţiei, ca sa rupă definitiv cu

unele prejudecăţi şi... prostii. Cu toate acestea, unele probleme le înţelege

perfect. A înţeles, de pilda, cât se poate de bine problema sărutatului de mînă,

adică a înţeles că un bărbat, sărutînd mână unei femei, o insulta, arătîndu-i

prin aceasta că nu o consideră egala. Această problemă s-a dezbătut la noi şi

i-am lamurit-o imediat. A ascultat, de asemenea, cu multa atenţie despre

asociaţiile muncitoreşti din Franţa. Acum încerc să-i explic problema intrării

libere în odaie în societatea viitoare.

— Asta ce-o mai fi?

— În ultimul timp, s-a dezbătut problema daca un membru al comunei are

dreptul să intre în odaie la alt membru al comunei, bărbat sau femeie, la orice

oră... şi am stabilit că are dreptul...

— Dar daca acela sau aceea în momentul respectiv îşi satisface necesităţile

fireşti? He-he-he!

Andrei Semionîci se înfurie.

— Dumneata nu te gîndeşti decât la aceste afurisite „necesităţi fireşti"!

strigă el cu ură. Ptiu, ce furios sunt şi cât de rău îmi pare că, expunînd

sistemul, am pomenit prea devreme despre aceste necesitaţi blestemate! La

dracu'! Este un obstacol de netrecut pentru toţi cei de teapa dumitale şi ceea

234

ce este mai prost, e că te iau în bătaie de joc înainte de a pricepe despre ce este

vorba! Şi parca tot ei ar avea dreptate! Parcă s-ăr mîndri cu nu ştiu ce! Ptiu! De

câtevă ori am susţinut că această problemă trebuie expusă noilor adepţi abia

la sfîrşit, după ce s-au convins de sistem, după ce omul s-ă format şi e bine

dirijat pe făgaşul noilor concepţii. Spune-mi şi mie, te rog, ce găseşti atât de

ruşinos şi vrednic de dispreţ în lazile de gunoi, bunăoară? Eu primul sunt gata

să curăţ o lada de gunoi! Şi nici măcar nu e vorbă de jertfă! Este o munca

nobila, o activitate folositoare societăţii, care face cât oricare alta şi, desigur,

este infinit mai de preţ decât activitatea unui Răfăel sau Puşkin, tocmai fiindcă

este mai folositoare!

— Şi mai nobila, mai nobila, he-he!

— Ce-i aceea mai nobila? Nu înţeleg astfel de expresii în definirea activităţii

umane. „Măi nobila", „mai mărinimoasă" — prejudecăţi pe care le reneg! Tot ce

este folositor omenirii, este şi nobil. Nu pricep decât cuvîntul: folositor!

Chicoteşte cât vrei, dar aşa este!

Piotr Petrovici rîdea tare. Isprăvise de numărat şi-şi strînsese banii. De

altfel, o parte o lasase, nu ştiu pentru ce, pe masă. „Problemă lazilor de gunoi",

deşi ătît de neînsemnată, fusese, în câtevă rânduri, motivul rupturii şi

neînţelegerii dintre Piotr Petrovici şi tânărul lui prieten. Mai stupid era că

Andrei Semionîci şe înfuria de-a binelea. Iar Lujin se distra pe socoteala lui şi,

în clipă de faţă, mai ales, avea chef să-l scoată din sărite.

— Eşti furios din pricina insuccesului pe care l-ai avut ieri, şi te legi de

mine, izbucni, în sfîrşit, Lebeziatnikov care, în general, cu toata

„independenţa" lui şi cu toate „protestele", parca nu îndrăznea să-l atace pe

Piotr Petrovici şi se purta respectuos cu el, cum fusese obişnuit mai înainte.

— Mai bine spune-mi, îl întrerupse de sus şi cu năduf Piotr Petrovici, poţi

dumneata... sau mai bine ziş: eşti cu adevărat atât de bine cu sus-pomenita

tânără persoană ca s-o pofteşti chiar acum, în clipa asta, să vină aici, în

odaie'? Mi se pare că s-au înapoiat de la cimitir... îi aud umblînd de colo-colo...

Aş vrea s-o văd pe persoana aceea.

— Pentru ce? întrebă, mirat, Lebeziatnikov.

— Trebuie să-i vorbesc. Mâine-poimâine am să mă mut de aici şi de aceea

aş vrea să-i comunic... De altfel, poţi să rămîi aici în timp ce am să-i vorbesc. E

chiar mai bine aşa. Altfel, ai fi în stare sa crezi Dumnezeu ştie ce.

— N-am să cred nimic... Am întrebat numai dacă ai treaba cu ea şi, dacă

ai, nu-i nimic mai uşor decât s-o aduc aici. Mă duc chiar acum. Fii pe pace,

n-am să te încurc.

într-adevăr, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se înapoie cu Sonecikă.

Fata părea grozav de mirata şi, după obiceiul ei, intră sfioasă. Se sfia

totdeauna şi se temea grozav de oameni noi, de cunoştinţe noi, se temuse de ei

şi altădată, în copilarie, iar acum cu atât mai mult... Piotr Petrovici o întîmpină

„amabil şi politicos", dar cu o uşoara nuanţă de familiaritate vesela care, de

altfel, după părerea lui, era cât se poate de potrivită pentru un om atât de

serios şi de respectabil ca dînsul în raport cu o persoana atât de tînară şi

interesanta dintr-un anumit punct de vedere. Se grăbi deci s-o „încurajeze" şi

o aşeza la masa în faţa lui. Sonia se aşeza, privi de jur împrejur: la

Lebeziatnikov, la banii care zăceau pe masă, la Piotr Petrovici şi nu-şi mai luă

ochii de la el, ca şi cum nu şi-ar fi putut dezlipi privirea de faţa lui.

Lebeziatnikov porni spre uşă. Piotr Petrovici se scula, îi făcu semn Soniei să

235

rămînă pe loc şi-l opri pe Lebeziatnikov în prag.

— Raskolnikov este acolo? A venit? întreba el în şoaptă.

— Raskolnikov? Da. Dar ce este? A venit... A intrat chiar acum, l-am

văzut... Ce este?

— Atunci te rog foarte mult să rămîi aici cu noi şi să nu mă laşi între patru

ochi cu această... domnişoară. E o nimica toata, dar s-ar putea născoci

Dumnezeu ştie ce. Nu vreau ca Raskolnikov şă transmită acolo... Pricepi ce-ţi

spun?

— Înţeleg, înţeleg, se înviora deodată Lebeziatnikov. Da, ai tot dreptul...

Fireşte, după părerea mea personala, teama dumitale este exagerata, dar... ai

tot dreptul... Mă rog, rămîn aici. Am să stau la fereastra şi n-am să vă

stingheresc... După părerea mea, ai tot dreptul.

Piotr Petrovici se întoarse pe divan, se aşeza în faţa Soniei, o privi atent şi

deodată luă un ăer extrem de serios, chiar oarecum sever, de parca ar fi vrut

sa spună: „Să nu cumva să-ţi închipui nu ştiu ce, domnişoară". Sonia se

ruşina de-a binelea.

— În primul rând, Sofia Semionovna, te rog să mă scuzi faţă de mult

stimata dumitale mama... E mamă dumitale? Katerina Ivanovna ţine locul

mamei dumitale, daca nu mă înşel? începu Piotr Petrovici cât se poate de

serios, dar destul de blînd.

Se vedea că avea intenţiile cele mai bune.

— Da, în adevăr, îmi ţine loc de mama, se pripi, speriata, Sonia.

— Atunci, te rog să mă scuzi în faţa ei, fiindcă, din motive care nu depind

de mine, mă vad silit să lipsesc; n-am să vin la placinte... adică la praznic, cu

toate că mama dumitale a avut amabilitatea să mă poftească.

— Bine, am să-i spun chiar acum, şi Sonecika se ridica iute de pe scaun.

— Asta încă nu e tot, o opri Piotr Petrovici surîzînd în faţa naivităţii şi a

lipsei ei de cunoaştere a bunelor maniere, mă cunoşti prea puţin, draga Sofia

Semionovna, dacă-ţi închipui ca pentru un motiv atât de neînsemnat şi care

nu mă priveşte decât pe mine, mi-aş fi îngăduit să deranjez şi şă chem la mine

o persoana ca dumneata. Am un alt scop.

Sonia se aşeza în graba. Bancnotele cenuşii, filigranate, care zăceau pe

masa, îi jucară din nou în faţa ochilor, dar ea-şi luă iute privirea de la bani şi

o ridica spre Piotr Petrovici; i se păru deodată că tocmai pentru ea era grozav

de urît să se uite la banii altuia. îşi opri privirea pe lornionul de aur, pe care

Piotr Petrovici îl ţinea în mina stînga, şi totodată pe inelul mare, masiv şi foarte

frumos, de aur, cu piatra galbena, pe care-l purta pe degetul mijlociu, apoi îşi

luă ochii şi de la acest inel şi, nemaiştiind ce să facă, sfîrşi prin a-şi aţinti

privirea drept în ochii lui Piotr Petrovici. Acesta tăcu, apoi urma şi mai grav

decât înainte:

— Ieri, am avut ocazia sa schimb în treacăt doua vorbe cu nefericita

Katerina Ivanovna. A fost de ajuns ca să-mi dau seama că e într-o stare

nefireasca, daca pot să mă exprim astfel...

— Da., nefirească... se grăbi să-i ţină isonul Sonia.

— Sau mai simplu şi mai pe înţeles: că este bolnava.

— Da, mai simplu şi mai pe în... da, e bolnava.

— Aşa. Şi atunci, dintr-un sentiment de umanitate şi... şi, cum ş-ar zice,

din compătimire, aş dori să-i fiu de folos pe cât posibil, fiindcă prevăd de pe

acum soarta tragica şi inevitabila ce o aşteaptă. Mi se pare că întreaga această

236

familie sărmana depinde acum numai şi numai de dumneata?

— Îmi daţi voie să vă întreb, se ridică deodată Sonia, ce-aţi binevoit să-i

spuneţi ieri despre posibilitatea de a obţine pensia? Pentru că dînsa mi-a spus

ca dumneavoastră v-ăţi oferit să-i obţineţi pensia. Este adevărat?

— Câtuşi de puţin, este chiar absurd, dintr-un anumit punct de vedere.

Am făcut numai aluzia că, fiind văduva unui funcţionar mort în serviciu — şi

dacă ar avea protecţie — ar putea sa capete un ajutor temporar. Dar mi se

pare că răposatul dumitale părinte nu numai că nu are stagiul necesar, dar

nici nu era în serviciu în ultima vreme. într-un cuvînt, chiar daca ar fi existat

o speranţa, e cât se poate de efemera, pentru că propriu-zis, în cazul de faţa,

nu exista nici un drept pentru obţinerea ajutorului temporar... Şi dînsa s-a şi

gîndit la pensie, he-he! Tare-i iute, cuconiţa!

— Da, s-a gîndit la pensie... Crede uşor şi e buna, din bunătate crede tot ce

i se spune şi... şi... şi mintea ei... Da... mă scuzaţi, zise Sonia, dînd să plece.

— Mai stai, te rog, n-ai auzit încă ce vreau să-ţi spun.

— Da, n-am auzit... murmura Sonia.

— Atunci ia loc.

Sonia se ruşina şi mai tare şi se aşeza pentru a treia oara.

— Văzînd situaţia asta nenorocita, cu copilaşi minori, aş dori — după cum

am mai spus — să-i fiu de folos pe cât îmi este cu putinţa, adică pe cât sunt în

măsură s-o fac, cum s-ar zice. De pilda, s-ar putea organiza o listă de

subscripţie în folosul ei, sau vreo tombola... său altceva în acest gen, aşa

procedează în astfel de cazuri oamenii apropiaţi sau chiar străinii, care doresc

sa ajute pe cineva. Tocmai despre asta aveam intenţia să-ţi vorbesc. Asta s-ar

putea face.

— Da, e bine... Dumnezeu să vă.. îngînă Sonia, privindu-l ţinta.

— S-ar putea... dar asta mai tîrziu... adică am putea să începem chiar

astăzi. O să ne vedem deseară, o să ne înţelegem şi o să punem bazele, cum

s-ar zice. Treci pe la mine pe la orele şapte. Sper ca şi Andrei Semionîci va

asista la convorbirea noastră... Dar... mai exista o împrejurare despre care ar

trebui să discutam în prealabil cu multa luare-aminte. Tocmai de aceea te-am

chemat aici, Sofia Semionovna. Şi anume, părerea mea este că nu putem da

banii în mina Katerinei Ivanovna, ca ar fi chiar primejdios s-o facem; dovada

este praznicul pe care-l da astăzi. Neavînd, cum s-ar zice, un codru de pîine

pentru ziua de mâine şi... neavînd, sa zicem, încălţăminte şi toate celelalte, ea

cumpără rom de Jamaica, ba chiar vin de Madera şi... şi... cafea. Am văzut cu

ochii mei. Mâine iarăşi totul are sa cada pe capul dumitale, totul pînă la ultima

bucăţica de pîine; asta-i ceva absurd. Şi de aceea, după părerea mea, lista de

subscripţie trebuie făcută în ăşă fel, că nefericită văduvă, cum s-ăr zice, nici sa

nu ştie despre aceşti bani, ci sa ştii, de pilda, numai dumneata... E drept ce

spun?

— Nu ştiu. Numai astăzi este aşa... o singură dată în viaţa... tare dorea să-l

pomenească, să-i cinstească memoria... e foarte inteligenta... Dar, cum doriţi

dumneavoastră, eu am să vă fiu foarte, foarte... ei toţi au să vă fie... şi

Dumnezeu are să vă... şi orfanii...

Sonia nu isprăvi, o podidiră lacrimile.

— Aşa. Te rog deci şă ţii seamă de ceea ce ţi-ăm spus; iar acum, binevoieşte

sa primeşti în interesul rudei dumitale, pentru primele nevoi, personal de la

mine, o sumă de care pot dispune. Şi aş dori foarte, foarte mult ca numele meu

237

sa nu fie pomenit. Aşa... am şi eu unele griji, cum s-ar zice, şi mai mult, nu

sunt în stare...

Şi Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bucata de zece ruble, pe care o desfăcu

cu toată luarea-aminte. Sonia luă banii, se aprinse la faţă, sări în picioare,

murmură ceva şi căută să se retragă cât mai iute. Piotr Petrovici o conduse

solemn pînă la uşa. Ea se repezi, în sfîrşit, afara, emoţionata; istovita şi grozav

de tulburata, şe înapoie la Katerină Ivanovna.

Tot timpul cât a durat aceasta scena, Andrei Semionîci a stat la fereastra

sau a umblat prin odaie, nevoind să întrerupă discuţia; dar după ce Soniă

pleca, el se apropie deodată de Piotr Petrovici şi-i întinse solemn mână.

— Am auzit şi am văzut tot, zise el, apăsînd mai ales pe cuvîntul văzut.

Este nobil, adică am vrut să spun: este uman! Ai vrut să eviţi recunoştinţa, am

văzut! Şi cu toate că, mărturisesc, nu sunt de acord din principiu cu

binefacerile individuale, căci ele nu numai că nu nimicesc radical răul, ci,

dimpotrivă, îl nutresc chiar, cu toate acestea, nu pot să nu recunosc că am

privit gestul dumitale cu multa placere, da, da, îmi place.

— E o nimica toata! murmura Piotr Petrovici, cam tulburat şi căutînd

parca să citească ceva în gîndurile lui Lebeziatnikov.

— Nu, nu e o nimica toata! Un om jignit şi furios ca dumneata, după

povestea de aseară şi, în acelaşi timp, capabil sa se gîndească la nefericirea

altora, un atare om... chiar daca prin acţiunea lui săvîrşeşte o greşeala sociala,

cu toate acestea... merita tot respectul! Nu m-am aşteptat de la dumneata,

Piotr Petrovici, cu atât mai mult, cu cât, după convingerile dumitale... O, cât

de mult te mai încurca în viaţa aceste convingeri! Cât te tulbura, bunăoară,

insuccesul de ieri! perora bunul Andrei Semionîci, simţindu-se din nou grozav

de atras spre Piotr Petrovici. Ce nevoie ai, spune şi dumneata, nobilul şi

scumpul meu Piotr Petrovici, tocmai de aceasta căsătorie, de această căsătorie

legitima? La ce foloseşte în căsnicie tocmai aceasta stare legitima? Daca vrei,

bate-mă, dar eu mă bucur, mă bucur grozav că aceasta căsătorie a dat greş, că

eşti liber, ca încă nu eşti cu desăvîrşire pierdut pentru omenire, mă bucur

nespus... Vezi: am spus tot!

— Fiindcă, cu amorul dumitale liber, nu doresc să port coarne şi să

dadacesc copiii altuia, iată pentru ce am nevoie de căsătorie legitimă, zise

Lujin, numai ca să răspunda ceva.

Părea preocupat şi chiar dus pe gînduri.

— Copii? Ai atins problema copiilor? Andrei Semionîci tresari ca un cal de

lupta care aude trompeta militară. Copiii sunt o problema sociala şi o

problema de cea mai mare importanţă, sunt de acord; dar problema copiilor se

va soluţiona altfel. Unii neaga cu desăvîrşire problemă copiilor, ca şi orice alta

aluzie la familie. O şă vorbim despre copii mai tîrziu, acum să ne ocupăm de

coarne! Mărturisesc că este punctul meu slab. Aceasta expresie urîtă de

husar, aceasta expresie puşkiniană este de neconceput în lexiconul viitorului.

Şi apoi, ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Care coarne? Pentru ce coarne?

Ce nerozie! Dimpotrivă, tocmai în dragostea libera ele nu vor exista! Coarnele

nu sunt altceva decât urmarea firească a oricărei căsătorii legitime, o

îndreptare, cum s-ar zice, un protest, aşa încât în acest sens nu sunt câtuşi de

puţin înjositoare... Şi dacă vreodată — presupunînd că aş putea să comit

această absurditate — aş încheia o căsătorie legitimă, afurisitele dumitale

coarne au să mă bucure nespus. O să-i spun atunci soţiei mele: „Draga mea,

238

pînă azi te-am iubit numai, de acum înainte te stimez pentru că ai ştiut să

protestezi". Rîzi? Rîzi pentru că nu eşti în stare să te rupi de prejudecăţi! Pe

dracu', înţeleg foarte bine de ce este atât de neplacut să fii înşelat într-o

căsătorie legitimă; dar asta nu este decât urmarea ticăloasă ă unui fapt

ticălos, care înjoseşte atât o parte cât şi cealaltă. Iar atunci când coarnele se

pun deschis, ca în amorul liber, atunci ele nu mai există, ele sunt de

neconceput, şi-şi pierd pînă şi denumirea de coarne. Dimpotrivă, soţia

dumitale îţi va dovedi astfel cât de mult te stimează, considerându-te incapabil

să te împotriveşti fericirii sale, şi atât de format, încât să nu te răzbuni pe ea

din pricina noului ei bărbat. Pe dracu', uneori visez că dacă o să mă mărit

vreodată, ptiu! adică dacă o să mă însor (liber sau legal, nu contează) mi se

pare că eu singur o să-i aduc neveste-mii un ăniănt, dacă o să văd că trece

prea mult timp şi că nu-şi ia unul: „Draga mea, o să-i spun, eu te iubesc, dar

pe deasupra vreau ca tu să mă stimezi — poftim!" E just ce spun?...

Piotr Petrovici chicotea, dar fără prea măre chef. Aproape că nu-l asculta.

Se gîndeă la altceva, şi pînă şi Lebeziatnikov sfîrşi prin a observa acest lucru.

Piotr Petrovici părea tulburat, îşi freca mîinile, cădea pe gînduri. Toate acestea

Andrei Semionîci şi le aminti şi le înţelese mai tîrziu...