Capitolul II

Cum s-a născut în mintea zdruncinata ă Kăterinei Ivanovna ideea acestui

praznic absurd, ar fi greu de spus. Costase aproape zece ruble din cele

douăzeci şi ceva pe care i le daduse Raskolnikov pentru înmormîntare. Poate

că eă se simţea obligată să cinstească „cum se cuvine" memoria răposatului,

ca să ştie toţi chiriaşii, şi mai ales Amalia Ivanovna, că el „n-a fost măi rău

decât alţii, ba chiar mai bun", şi că nimeni nu are dreptul să se „mîndrească"

în faţa lor. Poate că rolul cel mai important l-a jucat acea mîndrie a săracului

datorita căreia, când se pune problema unor obiceiuri obligatorii pentru toata

lumea în viaţa noastră de toate zilele, mulţi oameni sărmani îşi ies din piele

şi-şi cheltuiesc ultimul băn economisit cu truda numai ca să nu fie „mai prejos

ca alţii" şi ca aceşti alţii să „nu-i condamne". Poate că ea voia cu aceasta

ocazie, tocmai în clipa când fusese părăsită de toţi, să le arate acestor „chiriaşi

păcătoşi şi de nimic" nu numai că „ştie să trăiască şi sa primească lumea", dar

că fusese crescută pentru alta soarta, că fusese crescută ,,într-o casă nobila,

s-ar putea spune aristocratica, de colonel!" şi, desigur, nu ca să măture

singură pe jos său să spele noaptea cîrpele copiilor. La aceste paroxisme de

orgoliu şi mîndrie ajung uneori oamenii cei mai sărăci şi măi frînţi de nevoi; ele

se transformă câteodată într-o necesitate imperioasă, de nestăvilit. Iar pe lîngă

toate acestea, Katerina Ivanovna nu era o fiinţă pe care s-o frîngă nevoile,

adică s-o sperie şi să-i supună voinţă — nu. în ăfără de aceasta, Sonecika

spunea, pe drept cuvînt, că biată femeie îşi pierde minţile. Ce-i drept, ăstă nu

se putea afirmă încă sus şi tare, dar era vădit că, în ultima vreme, în tot anul

acesta trecut, biată ei minte fusese prea încercata ca să nu se rătăcească. Pe

de altă parte, medicii sunt de părere că procesul tuberculos acut contribuie la

slabirea facultăţilor mintale.

239

Băuturi multe şi de deosebite feluri nu erau, şi Madera lipsea; Piotr

Petrovici exagerase lucrurile; totuşi, băuturile nu lipseau. Era şi votcă, şi rom,

şi vin de Lisabona, toate de cea mai proasta calitate, dar în cantitate

suficienta. Din gustări, în afara de coliva, măi erau trei sau patru feluri (între

altele şi placinte), toate pregătite în bucătăria Amaliei Ivanovna, şi pe

deasupra, s-au pus doua Samovare pentru ceaiul şi punciul care trebuiau

servite după-măsă. Cumpărăturile fuseseră făcute de Katerina Ivanovna

personal, cu ajutorul unui chiriaş, un polonez prăpădit, care, Dumnezeu ştie

de ce, se pripăşise pe lîngă madam Lipevehsel, şi care s-a pus imediat la

dispoziţia Katerinei Ivanovna. O zi întreagă — în ajun şi în dimineaţa

înmormîntării — omul acesta alergase de-i sfîrîiau călcîiele, cu limba scoasă de

un cot, cu o rîvnă pe care nu pierdea nici un prilej s-o învedereze. Pentru toate

fleacurile se ducea mereu s-o întrebe pe Katerina Ivanovna, alergase chiar s-o

caute în piaţă, şi-i spunea întruna: pani borunjina. Pînă la urmă o plictisi rău

de tot, deşi la început spusese singură că s-ar fi prăpădit fără „acest om

serviabil şi mărinimos". Katerina Ivanovna avea obiceiul de a împodobi pe

primul venit în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare, de a-l lauda peste

măsură, aşa că unii se simţeau chiar prost, de-a născoci, spre lauda acestuia,

felurite împrejurări şi situaţii care nu existau decât în închipuirea ei, dar în

care credea cu toată sinceritatea, că apoi, deodată, să se simtă dezamăgită,

să-l facă de două parale şi să-l dea afara pe omul în faţa căruia, literalmente,

se prosternase cu câteva ceasuri măi înainte. De felul ei era vesela,

îngăduitoare, şi rîdea uşor, dar necontenitele nenoroace şi insuccese o

făcuseră să ceară şi să dorească cu atâta înverşunare ca toată lumea să

trăiască în pace şi bucurie şi să nu cuteze să trăiăscă altfel, încât cea mai mica

disonanţa, ceă măi infima abatere o aducea într-o stare de frenezie, şi nu era

nevoie decât de o clipă că, după cele mai strălucite speranţe şi fantezii, să

înceapă deodată să blesteme soarta, să rupă şi să spargă tot ce-i cădea în

mînă, şi să se deă cu capul de pereţi. Amalia Ivanovna, de asemenea, ajunsese

dintr-o data la mare cinste şi capătă o importanţa extraordinara în ochii

Katerinei Ivanovna, poate numai din pricină că se oferise cu draga inimă să ia

parte la toate pregătirile praznicului, luînd asupra ei aşezarea mesei, grija

şerveţelelor, a veselei etc, etc. şi prepararea gustărilor în propria sa bucătărie.

Plecând la cimitir, Katerina Ivanovna îi dadu depline puteri şi o lasă să-i ţină

locul, iar Amalia Ivanovna se arătă vrednică de aceasta cinste: măsă era pusa

destul de cuviincios; desigur, vesela, furculiţele, cuţitele, paharele, păhărelele,

ceştile erau de diferite mărimi şi forme, împrumutate de la chiriaşi, dar la ora

hotărîtă se aflau rânduite fiecare la locul lor, şi Amalia Ivanovna, simţind că-şi

făcuse datoria, îi întîmpină pe cei ce se întorceau de la cimitir cu oarecare

mîndrie, gătită cu o bonetă de doliu, cu panglici noi şi rochie neagră. Această

mîndrie, deşi meritata, nu fu pe placul Katerinei Ivanovna: „S-ar putea crede

că fără dînsa n-aş fi ştiut să pun masa!" De asemenea, nu-i placu nici boneta

cu panglicile ei noi: „Nu cumva proasta asta de nemţoaică se mîndreşte că este

proprietăreasă şi că s-a îndurat din mila să dea o mînă de ajutor sărmanilor ei

chiriaşi? Din mila! Auzi dumneata! La tatăl Katerinei Ivanovna, fost colonel şi

aproape guvernator, se dadeau uneori mese de câte patruzeci de persoane, şi o

Amalie Ivanovna oarecare, sau mai bine zis Ludvigovna, n-ar fi fost primită

nici la bucătărie..." De altfel, Katerina Ivanovna nu voia să-şi deă pe făţă

deocamdată sentimentele, deşi în sufletul ei îşi promisese că o va pune la locul

240

ei pe Amalia Ivanovna chiar astăzi, căci altfel şi-ar luă nasul la purtare; iar

pînă atunci hotărî să se poarte cu răceala. O altă neplacere îi spori de

asemenea enervarea: la înmormîntare, dintre toţi chiriaşii poftiţi, în afară de

polonezul acela nenorocit, care apucase să meargă şi la cimitir, nu venise

aproape nimeni; iar la pomană, adică la masă, sosiră cei mai sărăci şi mai

puţin importanţi, mulţi dintre ei chiar cu chef şi ătît de neglijent îmbrăcaţi,

aproape rufoşi. Cei mai în vîrstă sau mai serioşi lipseau, de parcă s-ar fi

înţeles anume. Piotr Petrovici, bunăoară, chiriaşul cel mai de seamă şi, s-ar

putea spune, cel mai serios, nu venise, deşi cu o seară mai înainte Katerina

Ivanovna spusese minuni despre el la toată lumea, adică Amăliei Ivanovna,

Polecikăi, Soniei şi polonezului, cum că este omul cel mai nobil, cel mai

mărinimos, cu legături extraordinare, prieten cu primul ei soţ, primit în casa

tatălui ei, şi care îi promisese să întrebuinţeze toate mijloacele ca să-i obţină o

pensie serioasa. E de ţinut minte că atunci când Katerina Ivanovna lauda

legăturile şi averea cuiva, o făceă cu totul dezinteresat, fără vreun calcul

personal, fără gîndul să tragă din asta vreun folos oarecare, o făcea din toătă

inima, din placerea de a lauda şi a da mai multă greutate persoanei laudate.

După Lujin şi, probabil, „urmîndu-i exemplul" nu veni nici „ticălosul ăcela de

Lebeziatnikov". „Ce şi-o fi închipuit? A fost invitat numai din mila, pentru că

locuieşte în aceeaşi camera cu Piotr Petrovici şi e prietenul lui, aşa ca nu se

putea sa nu-l poftească şi pe el". Lipsea, de asemenea, şi o doamna din lumea

buna, cu „fata ei răscoapta", care, deşi nu şedea în casa Amaliei Ivanovna

decât de doua săptămîni, se şi plînsese de câteva ori că le supără gălagia şi

ţipetele care vin din odaia familiei Marmeladov, mai ales atunci când răposatul

se întorcea beat, ceea ce, fireşte, Amalia Ivanovna adusese la cunoştinţa

Katerinei Ivanovna, în timpul unei certe, când o ameninţase cu evacuarea şi

uriaşe cât o ţinea gura că Maremeladovii strică liniştea „chiriaşilor nobili,

cărora nu le ajung nici pînă la gleznă". Katerina Ivanovna îşi propusese sa le

poftească anume pe aceasta cucoană şi pe fiica ei cărora, aşa-zis, „nu le

ajungea nici pînă la glezna", cu atât mai mult cu cât, atunci când se întîlneau

întîmplator, doamna îşi întorcea cu trufie capul; îşi propusese să o poftească

tocmai ca să-i arate ca „este însufleţită de gînduri şi sentimente mult mai

nobile şi că le invită fără să ţină seama de purtarea lor răutăcioasa", şi apoi să

vada şi dumnealor ca ea, Katerina Ivanovna, n-a trăit totdeauna aşa cum

trăieşte acum. Era hotărîtă să explice toate acestea la masa, pomenind

totodată şi despre tatăl ei care a fost guvernator, ca apoi să spună, în treacăt,

că unele persoane puteau să nu se ostenească să-i întoarcă spatele când se

întîlneau cu ea, fiindcă aceasta purtare este cât se poate de nelalocul ei. N-a

venit nici grasul locotenent-colonel (de fapt căpitan de stat-major în rezervă),

şi n-a venit fiindcă, încă de dimineaţa, zăcea „motoşit". într-un cuvînt, nu erau

de faţa decât: polonezul, un nenorocit de conţopist îmbrăcat într-un frac soios,

care avea o mulţime de puncte negre pe obraz, nu ştia să deschida gura şi

mirosea urît; un bătrînel surd şi aproape orb, care făcuse cândva serviciu la

poşta şi pentru care, din timpuri imemoriale, platea cineva, nu se ştia de ce,

chiria la Amalia Ivanovna. Apoi un locotenent la pensie, beat, care, de fapt,

nici nu făcuse armata, şi fusese funcţionar la intendenţă; acesta a intrat rîzînd

tare, aşa cum nu se face în lumea buna, şi „închipuiţi-vă" — era fără jiletcă!

Unul se aşeză de-a dreptul la masa, fără măcar s-o salute pe Katerina

Ivanovna şi, în sfîrşit, un oarecare, neavînd haine, sosi în halat, dar asta era

241

atât de necuviincios, încât prin străduinţele Amaliei Ivanovna şi ale

polonezului individul fu scos afara. Polonezul aduse cu el şi alţi doi polonezi,

care nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna şi pe care nimeni nu-i mai

văzuse în casa ei. Toate acestea o impresionară rău şi o enervară pe Katerina

Ivanovna. „Pentru cine se făcuseră toate pregătirile?" Pînă şi copiii, ca să fie

destul loc, nu fuseseră aşezaţi la masa care şi aşa ocupa toata camera, ci

într-un colţ, pe o lada; cei doi mai mici — pe o banca, iar Polecika, fiind mai

mare, trebuia să vada de ei, să le dea de mîncare şi să le şteargă năsucurile „ca

unor copii de familie buna". într-un cuvînt, văzînd acestea toate, Katerina

Ivanovna nu se putu împiedica de a-şi întîmpina musafirii cu şi mai mult ifos

ca de obicei, şi chiar cu trufie. Le arunca o privire foarte severă unora şi îi pofti

de sus să ia loc la masa. Socotind-o, cine ştie de ce, pe Amalia Ivanovna

responsabila de lipsă invitaţilor principali, începu să se poarte cu eă ătît de

băţos, încât Amalia Ivanovna observă numaidecât şi se simţi extrem de jignita.

Acest început nu prevestea nimic bun. în cele din urma, toată lumea luă loc în

jurul mesei.

Raskolnikov sosise aproape în clipa când familia se întorsese de la cimitir.

Katerina Ivanovna se bucurase văzîndu-l, în primul rând fiindcă el era

singurul „oaspe cult" şi „peste doi ani, avea să ocupe catedra de profesor

universitar la Universitatea oraşului" şi, în al doilea rând, pentru că el îşi

ceruse imediat scuze, cu mult respect, că n-a putut să vină la cimitir, cu toata

marea lui dorinţa. Se năpustise deci asupra lui, îl aşezase alaturi, în stînga ei

(în dreapta luase loc Amalia Ivanovna) şi, cu toată agitaţia şi grija ca mîncarea

să fie servită cum trebuie şi toată lumea să aibă de ajuns, cu toată tuşea

chinuitoare, care o zguduia şi o făcea să se sufoce întruna şi care parcă se

înrăise şi măi mult în ultimele două zile, îi vorbea mereu în şoaptă,

grăbindu-se să reverse asupra lui tot ceea ce i se adunase în suflet şi toata

indignarea îndreptăţită pentru praznicul nereuşit; din când în când, totuşi,

trecea de la indignare la rîsul cel mai vesel, nestăvilit chiar, atunci când îşi

bătea joc de musafiri şi mai ales de proprietăreasă.

— Numai pupăza e de vină! înţelegeţi despre cine vorbesc, da, da, despre

eă! şi Katerina Ivanovna arăta cu capul spre gazda ei. Priviţi-o: cască ochii,

simte că vorbim despre eă, dar nu pricepe o iotă şi se zgîieşte de-i ies ochii din

cap. Uf, ce mai bufniţă! Ha-ha-ha!... Khe-khe-khe! Aş vrea să ştiu şi eu ce vrea

să dovedească cu boneta ei? Khe-khe-khe! Aţi observat: ar vrea cu tot

dinadinsul să facă aşa, încât lumea să-şi închipuie că raa protejează şi-mi face

măre cinste stînd la măsă cu mine. O rugasem, ca pe o persoană de treabă, să

poftească la praznic oameni mai cumsecade şi, mai ales, pe cei care l-au

cunoscut pe răposat, şi priviţi pe cine mi-a adus: nişte bufoni, nişte bădarani!

Uitaţi-vă numai la individul acela cu mutră plină de bube: adevărată broasca

rîioasă! Şi polonezii aceia... hă-hă-hă! Khe-khe-khe! Nimeni nu i-a văzut

niciodată aici, cel puţin eu nu i-am văzut în viaţă mea; pentru ce au venit,

spuneţi-mi şi mie, vă rog? Sţău unul lîngă altul, că înşiraţi pe o ăţă, liniştiţi.

Hei, panie, strigă ea unuia dintre polonezi, ai luat blinele? Mai ia. Beă şi bere,

bere! Nu vrei votcă? Priviţi: a sărit în sus, se înclină, uitaţi-vă, uităţi-vă,

trebuie să fie lihniţi de foame, săracii! Să mănînce, nu-i nimic. Cel puţin ei nu

fac gălagie, doar că... zău, mă cam ţem pentru argintăria gazdei!... Amăliă

Ivănovnă, i se adresă ea aproape cu glas tare, dacă dispare vreo linguriţă, să

ştii că eu nu răspund, te previn de pe acum! Ha-ha-ha! se porni pe rîs,

242

întorcându-se din nou spre Raskolnikov şi, mulţumită de ieşirea ei, arătă cu

capul spre gazda. N-a înţeles, iarăşi n-a înţeles! Sade gură-căscă, priviţi; o

bufniţă, o adevărată bufniţă împopoţonaţă cu panglici noi, ha-ha-ha!

Rîsul se transformă din nou într-o tuse chinuitoare, care ţinu cel puţin

cinci minute. Câteva picături de sînge îi colorară batistă, broboane de sudoare

îi apărură pe frunte. Arătă în tăcere sîngele lui Raskolnikov şi de îndată ce

reîncepu să respire mai uşor, îi şopti din nou, însufleţită şi cu pete roşii în

obraji:

— Gîndiţi-vă, i-am dat sarcina cea mai delicată, se poate spune: de a o

invita pe doamna aceea şi pe fiica doamnei, înţelegeţi despre cine vorbesc?

Trebuia să procedeze cu mult tact şi fineţe, dar ea a făcut în aşă fel, încât

proasta aceea, venita nu ştiu de unde, această

creatură arogantă, această provinciala înfumurată numai pentru că e

văduva unui maior oarecare şi a venit sa umble după pensie, sa-şi rupă

pingelele prin ministere, fiinţa asta, care la cincizeci şi cinci de ani îşi căneşte

sprîncenele şi se sulemeneşte (astă o ştie toată lumea)... da, şi această

fandosită nu numai că n-ă binevoit să vină, dar nici n-ă trimis măcăr scuze,

ăşa cum cere, în astfel de ocazii, cea mai elementara bună creştere! Nu pricep

de ce n-a venit Piotr Petrovici? Dar unde este Sonia? Unde a plecat? A, iăt-o în

sfîrşit! Unde ai fost, Sonia? Ciudat, pînă şi la înmormîntărea tatălui tău nu

poţi să fii punctuala. Rodion Romanici, fă-i loc lîngă dumneata. Uite locul tau,

Sonecika... ia ce vrei. Ia piftie, e mai buna. Acuşi au să aducă blinelele. Copiii

ău căpătat mîncăre? Polecika, aveţi tot ce vă trebuie? Khe-khe-khe! Bine, bine!

Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu măi da din picioruşe; stai cum i se cuvine

unui băieţel de familie bună. Ce zici, Sonecika?

Sonia se grăbi să-i transmită numaidecât scuzele lui Piotr Petrovici,

căutînd să vorbească cât mai tare, ca toata lumea să auda şi întrebuinţînd

expresiile cele mai alese şi mai respectuoase, anume inventate şi rotunjite de

ea, ca venind din partea lui Piotr Petrovici. Adaugă că acesta o rugase stăruitor

să spună că va veni, de îndată ce vă avea posibilitatea, ca să discute afaceri

între patru ochi cu dînsa, şi să se înţeleagă ce s-ar putea face şi întreprinde

mai tîrziu etc, etc.

Sonia ştia că asta o va potoli şi o va linişti pe Katerina Ivanovna, că ea se va

simţi măgulită şi, mai ales, că mîndria ei va fi satisfăcută. Se ăşeză alaturi de

Raskolnikov, pe care-l salută, grăbită, şi îi aruncă în treacăt o privire iute şi

plina de interes. Dar în tot timpul mesei parcă se feri să se uite la el, său să-i

vorbească. Părea oarecum distrată, cu toate că eră numai ochi şi urechi, ca să

facă totul pe placul Katerinei Ivănovnă. Nici eă, nici Katerina Ivanovna nu erau

în doliu, fiindcă nu aveau rochii negre; Sonia purta o rochiţă cafenie, iăr

Katerina Ivanovna, singura rochie pe care o avea, o rochie de stamba de

culoare închisa, cu dungi. Scuzele lui Piotr Petrovici prinseră de minune.

Katerina Ivanovna le asculta, plina de importanţa, şi se informă cu gravitate

cum o duce cu sănătatea Piotr Petrovici. Apoi, îi şopti cu glas tare lui

Raskolnikov că ăr fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de serios şi

respectabil ca Piotr Petrovici să vina „într-o societate atât de stranie", cu tot

devotamentul lui faţa de familie şi vechea prietenie cu tatăl ei.

— Tocmai de aceea îţi sunt deosebit de recunoscătoare, Rodion Romanici,

ca n-ai dispreţuit casa şi masa noastră chiar în aceste împrejurări, adaugă ea

aproape tare. De altfel, sunt convinsă că numai deosebită dragoste pe care ai

243

purtat-o sărmanului meu răposat te-ă îndemnat să te ţii de cuvînt.

îşi roti din nou cu mîndrie şi demnitate privirile asupra musafirilor şi îl

întrebă tare, peste masă, pe bătrînul surd daca mai doreşte friptură şi dacă i

s-a dat vin de Lisabona. Batrînelul nu răspunse şi multă vreme nu putu să

priceapă ce i se cere, deşi vecinii, ca să rîda, îl trăgeau de mînecă. El îşi rotea

privirile cu gura căscata, fapt care spori şi măi mult ilaritatea comesenilor.

— Ce tembel! Ia priviţi, ia priviţi! Pentru ce l-au adus aici? Cât despre Piotr

Petrovici, am fost totdeauna sigura de sentimentele lui, urmă Kăterină

Ivanovna către Raskolnikov. El, desigur, nu seamănă defel... (zise ea răspicat,

cu glas tare, întorcându-se cu un aer atât de sever spre Amalia Ivanovna, că

aproape o băgă în sperieţi) cu fandositele dumitale, pe care tatăl meu nu le-ar

fi luat nici ca bucătărese, iar răposatul meu soţ, fireşte, daca le-ar fi făcut

cinstea de a le primi, ar fi făcut-o numai din nesecata lui bunătate.

— Da, îi placea să bea, îi placea, placea! strigă deodată ofiţerul de

intendenţă la pensie, golind al doisprezecelea pahar de votcă.

— Răposatul avea într-adevăr aceasta slabiciune, ăsta o ştie toată lumea,

se repezi la el Katerina Ivanovna, dar era un om bun, cu suflet nobil, şi-şi

respecta familia; numai ca în bunătatea lui se încredea prea mult în diverşi

indivizi vicioşi şi numai Dumnezeu ştie cu cine n-a băut, chiar cu oameni care

nu meritau să-i sărute tălpile! închipuieşte-ţi, Rodion Romanici, am găsit în

buzunarul lui un cocoşel de turtă dulce: venea spre casă beat mort şi totuşi

nu-şi uitase copiii.

— Cocoşel? Ai binevoit să spui: cocoşel? strigă ofiţerul de intendenţa.

Katerina Ivanovna nu catadicsi să răspunda. Căzu pe gînduri şi ofta.

— Dumneata crezi, desigur, ca toţi ceilalţi, că mă purtam prea aspru cu el,

urma dînsa, vorbindu-i lui Raskolnikov. Nu este aşa! Ma respecta, mă

respectă foarte mult! Ce suflet bun! Şi cât de rău îmi părea uneori de el!

Câteodata şedea într-un ungher, ma privea şi deodată simţeam ca mi se face

aşa de tare mila de el, că aş fi vrut să-l mîngîi, dar mă gîndeăm: „Am să-l

mîngîi şi el are sa se îmbete"; numai cu asprimea îl puteam ţine în frîu.

— Da, da, de multe ori l-aţi tras de par, de nenumărate ori, o întrerupse

acelaşi ofiţer, turnînd pe gît încă un păhărel.

— Pentru unii proşti n-ar strica să pun mână pe măturoi, nu numai să-l

trag de păr. Nu vorbesc despre răposat! i-o reteza Katerina Ivanovna.

Petele roşii de pe obrajii ei se aprindeau din ce în ce mai tare, pieptul i se

zbuciuma. încă o clipă şi scandalul ar fi izbucnit. Comesenii chicoteau, unii se

distrau de minune pe socoteala ei, alţii îl înghionteau pe ofiţer, cineva îi şoptea

nu ştiu ce la ureche. Lumea era dispusă să-i ăţîţe pe unul împotriva celuilalt.

— Permiteţi-mi să va întreb, despre ce anume vorbiţi? începu ofiţerul.

Adică la... care persoane distinse... aţi binevoit să vă referiţi acum?... Adică,

nu, nu trebuie! Fleacuri! Văduvă! Vădu-vioără! Te iert... Passe! şi mai înghiţi

un pahar.

Raskolnikov şedea şi asculta tăcut, dezgustat. Mînca numai din politeţe,

abia atingînd bucatele, cu care Katerina Ivanovna îi umplea întruna farfuria,

şi tot numai ca să nu o jignească. O cerceta atent pe Sonia. Dar fata părea tot

mai neliniştită şi mai îngrijorata; presimţea că masa nu avea să se sfîrşească

în linişte şi urmărea cu groază enervarea crescânda a Katerinei Ivanovna. Ştia,

între altele, că motivul pentru care cele două cucoane din provincie

răspunseseră cu ătîta dispreţ la invitaţia Katerinei Ivanovna fusese ea, Sonia.

244

Auzise din gura Amaliei Ivanovna însăşi că mama se simţise jignita de această

invitaţie şi întrebase: „Cum aş putea s-o aşez pe fie-mea alaturi de domnişoara

aceea?" Ghicise că şi Katerina Ivănovna aflase aceste vorbe, iar jignirea adusă

Soniei eră pentru ea mai mult decât o jignire personala sau o insultă adusă

copiilor sau memoriei tatălui ei, într-un cuvînt, era o jignire de moarte, şi

Sonia ştia că mamă ei vitregă nu se va simţi liniştită „pînă nu le va arăta

acestor fandosite că ele amîndoua"... etc, etc... Parca anume, cineva îi trimise

de la celalalt capăt al mesei o farfurie cu două inimi străpunse cu o săgeată,

făcute din miez de pîine neagră. Katerina Ivănovna se aprinse numaidecât şi

spuse cu glas tare, aşa ca să auda toţi, că acela care le trimisese era „un măgar

beat". Amalia Ivănovna, care presimţea de asemenea că masa nu se va sfîrşi în

linişte şi totodată eră jignita pînă în ădîncul inimii de atitudinea trufaşă a

Kăterinei Ivănovna, că să risipească impresia neplacută şi sa se ridice în

opinia comesenilor, începu, nitam-nisam, să povestească cum un cunoscut

de-al ei, „Karl de la farma-ci", a mers noaptea cu un birjar şi ca „birjarul vrut

să omoare la el şi Karl forte, forte mult rugat să nu omorît la el şi plîns şi

împreunat mîinile şi speriat grozav şi de spaima inima străpuns la el".

Katerina Ivănovna zîmbi, dar pe loc făcu observaţia că Amălia Ivanovnă n-ar

trebui să spună anecdote pe ruseşte. Amalia Ivănovna se simţi şi mai jignită şi

obiectă că ,jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important era şi umblat

numai cu mîinile prin buzunare". Katerina Ivănovna, care rîdea foarte uşor, se

porni pe rîs, aşa că Amalia Ivănovna începu să-şi piarda răbdarea şi abia se

mai stăpîni.

— Ce pupăză! îi şopti Kăterină Ivănovna lui Raskolnikov, aproape bine

dispusa. A vrut să spună că taică-său umbla cu mîinile în buzunare şi a ieşit

că-şi vîra mîinile prin buzunarele altora, khi-khi! Ai observat, Rodion

Romanovici, că toţi aceşti străini care locuiesc la Petersburg, adică mai ales

nemţii, care vin la noi nu ştiu de unde, sunt măi proşti ca noi? Spune şi

dumneata, daca e cu putinţa să povestească cineva astfel: „Kărl de la farmaci

de spaima inimă străpuns la el" şi că fricosul, în loc să-l lege burduf pe birjar,

„mîinile împreunat şi plîns şi rugat forte"? Of, ce proastă! Şi eă este convinsa

că e foarte mişcător, nici nu bănuieşte măcar cât e de proasta! După părerea

mea, ofiţerul acela de intendenţă, deşi e beat mort, e mult mai deştept ca ea;

cel puţin vezi de la început că e un beţivan şi un chefliu, ca şi-a băut minţile,

pe când ăştilalţi sunt cu toţii oameni aşezaţi, serioşi... Uitaţi-va Ia ea ce se mai

zgîieşţe la noi. S-a înfuriat! S-a înfuriat! Ha-ha-ha! Khe-khe-khe!

Foarte bine dispusa, Katerina Ivănovna începu sa vorbească înflacărat, sa

dea fel de fel de amănunte şi sa facă planuri cum, cu pensia pe care o va

căpăta, va pleca în oraşul ei natal şi va deschide acolo un pension pentru fete

de familii aristocratice. Acest lucru nu-i fusese comunicat lui Raskolnikov de

Katerina Ivănovna şi ea se cufunda în cele mai atrăgătoare amănunte. Nu se

ştie cum, în mîinile ei ăpăru deodată „diploma de merit" despre care îi vorbise

lui Raskolnikov răposatul Marmeladov, explicându-i în berărie ca soţia lui,

Katerina Ivănovna, la ieşirea din pension, a dansat cu şalul „în faţa

guvernatorului şi a altor persoane de vază". Aceasta diplomă trebuia pesemne

să certifice acum dreptul pe care-l avea Katerina Ivănovna să deschida ea

însăşi un pension; dar fusese pregătită mai ales cu scopul de a le face praf pe

cele două „fandosite", în cazul când ele ar fi venit la masa, şi să dovedească

clar cum „Katerina Ivănovna se trăgea dintr-o familie aleasă, s-ar putea spune

245

chiar aristocratică, şi că e fiică de colonel şi, desigur, mult mai presus de unele

aventuriere care s-au înmulţit la noi în ultima vreme". Diploma de merit

începu să circule printre musafirii beţi, lucru pe care Katerina Ivănovna nu-l

împiedica, fiindcă în ea era într-adevăr trecut en toutes lettres ca este fiica

unui consilier de curte şi cavaler al nu ştiu cărui ordin şi deci, într-ădevăr,

aproape fiică de colonel. Aprinzîndu-se, Katerina Ivănovna începu să

vorbească amănunţit despre traiul minunat şi liniştit pe care-l vor duce în

oraşul T..., despre profesorii de liceu pe care îi va pofti să dea lecţii în

pensionul ei, despre un batrînel respectabil, francezul Mangau, cu care

învăţase la institut limba franceză, şi care îşi trăia ultimele zile în T... El,

desigur, se va învoi să vina la dînsa pentru un salariu cât se poate de

convenabil. Apoi ajunse la Sonia „care va pleca împreuna cu mine la T... şi mă

va ajuta în toate". Dar aici cineva din capătul mesei pufni în rîs. Kăterină

Ivănovna, deşi căuta să se prefacă dispreţuitoare, că nu bagă în seamă rîsul ce

se stîrnise în jurul mesei, îşi ridică anume glasul şi începu să vorbească cu

însufleţire despre incontestabilele calităţi ale Soniei Semionovna de a-i fi un

bun ajutor, „despre blîndeţea, răbdarea, spiritul de abnegaţie, nobleţea şi

cultura ei"; apoi o mîngîie pe obraz şi, ridicân-du-se de pe scaun, o sărută cu

înduioşare de doua ori. Sonia roşi, iar pe Katerina Ivanovna o podidiră

lacrimile, apoi spuse despre ea însăşi că este „o proastă cu nervii slabi, şi tare

obosită, ca de altminteri masa s-a sfîrşit şi ar fi timpul sa se servească ceaiul".

în clipa asta, Amalia Ivanovna, profund jignita de faptul ca nu luase deloc

parte la conversaţie şi că n-o asculta nimeni, găsi momentul să facă o ultimă

încercare, comunicându-i cu durere ascunsă Katerinei Ivanovna o observaţie

cât se poate de rezonabila şi profund gîndita, şi anume că în viitorul pension

trebuie sa se dea o atenţie deosebită rufăriei curate a domnişoarelor (die

Wăsche), că „trebui fost una doamnă bun die Dame care văzut bine rufărie" şi

„ca toţi tinere domnişoare noaptea nici un roman ascuns nu citit". Katerina

Ivanovna, care într-adevăr era foarte obosită şi necăjită şi care se săturase

pînă peste cap de acest praznic, „o puse la punct" imediat spunînd că

„vorbeşte alandala" şi nu înţelege nimic, ca grija pentru die Wăsche este treaba

îngrijitoarei şi nu a directoarei unui pension aristocratic; în ce priveşte

observaţia despre lectura romanelor ea este de-a dreptul necuviincioasă, aşa

că o roagă pe Amalia Ivanovna să tacă din gură. Aceasta se aprinse şi,

înfuriindu-se, zise că ea „vrut numai bine", că dînsa „vrut chiar forte, forte

mult bine" şi că totuşi „de mult das Geld, adică banii pentru chirii nu primit".

Katerina Ivanovna i-o reteză scurt, zicându-i că minte cu neruşinare spunînd

ca „vrut mult bine" când încă ieri, în timp ce răposatul zăcea pe măsă, o

chinuise pentru neplata chiriei. Amalia Ivanovna observa cu multa judecata

că „poftise die Damen, dar că die Danien nu venit fiindcă sunt die Damen aus

casă nobila şi nu pot veni într-o casa nenobila". Katerina Ivanovna obiectă

numaidecât că Amalia Ivanovna, fiind o ţoapa, nu poate judeca ce înseamnă

să fii sau să nu fii de familie buna. Amalia Ivanovna nu se mai putu stăpîni şi

strigă sus şi tare că ,jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important şi umblat

cu amîndouă mîinile prin buzunar şi tot făcut: puf, puf; şi ca sa arate cum a

fost Vater-al ei, Amalia Ivanovna sări de pe scaun, îşi vîrî mîinile în buzunare,

îşi umfla obrajii şi începu sa sufle ca nişte foaie când vrei să aţîţi focul, însoţită

de rîsetele zgomotoase ale tuturor chiriaşilor, care, presimţind ca se pregăteşte

o păruiala, o aprobau anume. Atunci Katerina Ivanovna, pierzîndu-şi orice

246

stăpînire de sine, zise „răspicat", ca sa auda toata lumea, ca nu crede ca

Amalia Ivanovna să fi avut vreun Vater, că Amalia Ivanovna nu este decât o

ţoapă beată şi că, desigur, fusese pe vremuri bucătăreasă, său poate chiar

ceva mai rău. Amalia Ivanovna roşi ca un rac şi ţipă cu voce ascuţită că poate

Katerina Ivanovna „nu avut defel Vater", dar că ea „avut Vater aus Berlin, care

uite aşa surtuc lung purtat şi întruna făcut: puf, puf, puf!" Katerina Ivanovna

răspunse cu dispreţ ca originea ei este cunoscută de toată lumea şi ca în

diploma ei de merit scrie cu litere de tipar că tatăl ei a fost colonel; cât despre

tatăl Amaliei Ivanovna (dacă într-adevăr a avut vreodată un tata) trebuie să fi

fost vreun mahalagiu oarecare, un finlandez care vindea lapte; dar că e de

crezut măi curând că nici nu ă avut tată, fiindcă nici azi nu se ştie care este

numele ei: Ivanovna sau Ludvigovna? Scoasa din fire şi izbind cu pumnul în

masa, Amalia Ivanovna zbieră ca pe ea o cheamă Amal Ivan şi nu Ludvigovna,

că Vater-ul ei se numea „Johann şi el a fost Biirgermeister" pe când Vater-ul

Katerinei Ivanovna „nu a fost niciodată primar". Katerina Ivanovna se scula de

pe scaun şi spuse aspru, cu mare linişte (deşi foarte palida şi cu pieptul

zbuciumat), că dacă Amalia Ivanovna îşi va permite o singura dată „să-l pună

pe Vater-aşul ei nenorocit pe aceeaşi treapta cu tatăl ei, atunci ea, Katerina

Ivanovna, are să-i smulgă boneta din cap şi are sa i-o calce în picioare". Auzind

acestea, Amalia Ivanovna începu să alerge prin odaie, zbierând cât o ţinea

gura că ea este stăpînă în casă şi Katerina Ivanovna musai „în acest clipă din

căs plecat", apoi se repezi să strînga de pe masa linguriţele de argint. Se stîrni

zarvă mare; copiii începură să plîngă. Sonia încercă s-o reţină pe Katerina

Ivanovna; dar când Amalia Ivanovna striga ceva despre condicuţă, Katerina

Ivanovna o împinse pe Sonia la o parte şi se năpusti la Amalia Ivanovna, ca

să-şi aducă îndată la îndeplinire ameninţarea cu privire la boneta. în clipa

aceea, uşa se deschise şi Piotr Petrovici Lujin apăru în prag. îşi roti privirea

severa asupra întregii adunări. Katerina Ivanovna se repezi la el.