Capitolul IV

Raskolnikov pledase cu putere şi căldură pentru Sonia împotriva lui Lujin,

cu toată groaza şi suferinţa care-i copleşeau sufletul. Afara de sincera lui

pornire de a o apăra pe Soniă, el prinsese cu bucurie prilejul de a scăpă câteva

clipe de gîndurile care-l chinui-seră toata dimineaţa şi pe care nu le mai putea

256

îndura. Pe de altă parte, îl neliniştea mereu gîndul întîlnirii pe care avea s-o

aibă cu Sonia şi, în unele momente, chiar îl speria: trebuia să-i spună cine a

ucis-o pe Lizaveta şi, presimţind cât de grea va fi pentru el această mărturisire,

şe străduia să nu se gîndească la eă. Şi de aceea, când exclamase, ieşind de la

Katerina Ivanovna: „Ei, să vedem, Sofia Semionovna, ce ai şă zici acum?!"

această sfidare o aruncase, fiind încă probabil surescitat de luptă şi

înfierbîntat de victoria obţinută asupra lui Lujin. Dar, lucru ciudat, când

ajunsese la locuinţa lui Kapernaumov, toată încrederea îi pieri deodată şi i şe

făcu frică. Se opri, nehotărît, în faţa uşii, întrebîndu-se: „Trebuie oare să-i

spun cine ă ucis-o pe Lizaveta?" întrebarea era stranie, fiindcă simţi, chiar în

aceeaşi clipă, nu numai că nu se putea să nu-i spună, dar nici măcar să mai

întîrzie un singur minut. Nu ştia încă de ce acest lucru era imposibil;

presimţea numai aceasta imposibilitate si îl copleşi senzaţia dureroasa a

slabiciunii lui făţă de această necesitate. Ca să nu se mai gîndească şi să nu

măi sufere, deschise iute uşa şi, din prag, se uită la Sonia. Fata şedea cu

coatele pe maşă, cu faţa ascunsa în palme, dar, zărindu-l, se scula de îndată şi

porni în întîmpinărea lui, de parcă l-ăr fi aşteptat.

— Ce s-ar fi întîmplat cu mine dacă nu erai dumneata? rosti ea în pripă, în

timp ce el intra în odaie.

Se vedea bine că se gîndea numai la binele pe care i-l făcuse şi era grăbita

sa-i mulţumească: pentru asta îl aşteptase.

Raskolnikov se apropie de masa şi se aşeza pe scaunul de pe care tocmai

se sculase Sonia. Ea se opri la doi paşi, exact aşa cum făcuse cu o zi mai

înainte.

— Ei, Sonia, zise el, şi simţi deodată că glasul îi tremura, ăi văzut că toata

povestea se întemeia pe „poziţia dumitale sociala şi deprinderile care decurg

din ea"? Ai înţeles adineauri acest lucru?

Pe chipul ei se oglindi suferinţa.

— Numai sa nu-mi mai vorbeşti ca ieri! îl întrerupse ea. Te rog, nu

reîncepe. Şi aşa şînt destul de chinuita... Şi se grăbi să zîmbeasca, speriată că

dojana ei ar putea să-l supere. Am făcut o prostie că am plecat. Ce-i pe acolo?

Tocmai mă gîndeam să mă duc, dar am aşteptat... să vii dumneata.

El îi povesti cum Amalia Ivanovna vrea să-i dea afară din casă şi cum

Katerina Ivanovna alergase nu ştia unde „să caute dreptate".

— Vai, Doamne! sări Sonia. Să mergem cât mai repede... Şi ea îşi apucă

măntăluţa.

— Mereu acelaşi lucru! exclamă el, iritat. Nu te gîndeşti decât la ei! Rămîi

niţel cu mine.

— Şi... Katerina Ivanovna?

— Katerina Ivanovna, de vreme ce a fugit de acasă, are sa vină fără

îndoiala la dumneata, urmă el, bodogănind. Daca nu te găseşte, tot dumneata

ai sa fii de vină...

Copleşită de o chinuitoare descumpănire, Sonia se aşeza pe scaun.

Raskolnikov tăcea cu ochii în pămînt, preocupat de gîndurile lui.

— Să zicem că Lujin n-a vrut acum sa meargă până la capăt, începu el fără

să se uite la Sonia. Dar dacă ar fi vrut sau i-ar fi convenit lui să te aresteze şi

nu ne-am fi nimerit, Lebeziatnikov şi cu mine acolo, te-ar fi băgat la

închisoare. Nu-i aşa?

— Da... răspunse eă cu glasul stins. Da! repetă eă, distrata şi neliniştita.

257

— Şi doar se putea foarte bine şa nu fi fost acolo! Lebeziatnikov a venit şi el

numai din întîmplare.

Sonia tăcea.

— Daca te băga la închisoare, ce s-ar fi întîmplat atunci? îţi aminteşti ce

ţi-am spus ieri?

Ea nu răspunse nici de dată asta. Raskolnikov aştepta.

— Credeam ca iarăşi ai să strigi: „Nu vorbi despre asta, încetează!" spuse

el, rîzînd cam forţat. Iarăşi tăcere? întreba el peste o clipa. Totuşi, trebuie şă

vorbim despre ceva. Şi pe mine tocmai mă interesează cum ai rezolva

dumneata o anumită „problemă", cum spunea Lebeziatnikov (părea că începe

să se încurce). Nu, hai să vorbim serios. Inchipuieşte-ţi, Sonia, ca ăi fi

cunoscut de mai înainte toate intenţiile lui Lujin, ca ai fi ştiut (absolut sigur)

că, datorită lui, Katerina Ivanovna şi copiii se vor prăpădi; şi dumneata pe

deasupra (fiindcă dumneata te socoteşti totdeauna ca neavînd nici o

importanţa, de aceea am zis pe deasupra). Cu Polecika s-ăr întîmpla întocmai

ce s-a întîmplat cu dumneata... fiindcă pentru eă nu exista altă cale. Şi aşa,

dacă toate acestea ar fi fost lasate la alegerea dumitale, adică dumneata să

hotărăşti: să trăiască Lujin şi şă comită tot felul de mîrşăvii, iar Katerina

Ivanovna să moara, ori sa moară Lujin şi şă scape Katerina Ivanovna cu ai ei?

Ce-ai fi hotărît? Te întreb.

Sonia îl privi neliniştită; ceva ciudat se desprindea din cuvintele acestea

şovăitoare, ocolite.

— Presimţeam că o să mă întrebi ceva de felul asta, zise ea, privindu-l

cercetător.

— Se poate; totuşi, ce-ai fi hotărît?

— De ce mă întrebi dumneata despre nişte lucruri care n-au cum să se

întîmple? răspunse în sila Sonia.

— Prin urmare, este mai bine ca Lujin să trăiască şi să facă ticăloşii! Nici

atâta lucru n-ai îndrăznit să hotărăşti?

— Pai mie nu-mi este dat sa cunosc voinţa Domnului... Pentru ce mă

întrebi ce aş face într-un caz care nu şe poate întîmpla? La ce bun întrebările

astea fără rost? Cum s-ăr putea face ca viaţa cuiva să atîrne de hotărîrea mea?

Şi cine m-a pus judecător peste viaţa şi moartea oamenilor?

— Fireşte, daca este voinţa lui Dumnezeu la mijloc, n-ai ce-i face, ripostă el

ursuz.

— Mai bine mi-ai spune dumneata deschis ce vrei să-mi spui! strigă Sonia,

îndurerata. Iarăşi aduci vorba despre ceva ce nu înţeleg... Sau ai venit numai

ca să mă chinuieşti?!

Ea nu se măi putu stăpîni şi izbucni într-un plîns amar. Raskolnikov o

privea îndurerat, posomorit. Aşa se scurseră vreo cinci minute.

— Ai dreptate, Sonia, zise el domolit. Se schimbase deodată; tonul lui

prefăcut-obraznic, sfidator, pierise. Glasul îi suna stins. Ţi-am spus ieri că

n-am să vin să cerşesc iertare, şi totuşi aproape cu asta am început... Am

vorbit despre Lujin şi despre Dumnezeu... ca să cer iertare, Sonia...

Voi să zîmbească, dar ceva neputincios şi trist se oglindi în acest zîmbet

palid. îşi plecă fruntea şi-şi ascunse faţa în palme.

Şi deodată un sentiment ciudat, neaşteptat, de ură faţă de Sonia i şe trezi

în suflet. Speriat şi mirat de acest lucru, el îşi ridica ochii şi o privi, dar întîlni

privirea ei îngrijorată, plină de durere şi ura lui pieri ca o nălucă. Era altceva,

258

luase un sentiment drept altul. Asta însemna numai că soşişe clipa grea.

Îşi ascunse din nou faţa în palme şi-şi înclină capul. Păli deodată, se scula,

o privi pe Sonia şi, fără să spună un cuvînt, se muta maşinal pe patul ei.

Raskolnikov avea exact aceeaşi impresie ca atunci când stătuse în spatele

bătrînei, cu toporul scos din laţ, dîndu-şi seama că „nu mai era nici o clipă de

pierdut".

— Ce-i cu dumneata? întreba Sonia, speriată.

Dar el nu putea sa vorbească. îşi închipuise cu totul, cu totul altfel felul în

care îi va mărturisi tot, şi nu pricepea ce şe petrecea acum cu el. Eă se apropie

încet, se aşeza alaturi, pe pat, şi aştepta fără să-şi ia ochii de la el. Inima îi

bătea când îngrozitor de tare, când şe oprea de tot. Situaţia era de neîndurat:

el îşi întoarse spre dânsa faţa palida ca de mort; buzele i se strîmbau

neputincioase în sforţarea lor de a rosti cuvîntul. Sonia fu cuprinsa de groaza.

— Ce-i cu dumneata? repeta ea, depărtîndu-se uşor.

— Nu-i nimic, Sonia. Nu te speria... Fleacuri! Adevărat, daca ar fi sa

judecăm — nu-s decât fleacuri, murmură el ca un om în delir, care nu-şi da

seama ce spune. Pentru ce am venit să te chinuiesc? adaugă el deodată,

privind-o. Da, pentru ce? îmi pun necontenit aceasta întrebare, Sonia...

Poate că îşi pusese aceasta întrebare acum un sfert de oră, dar acum se

simţea atât de slabit, că abia mai ştia ce spune şi tremura întruna din tot

trupul...

— Vai, cât suferi! rosti ea, privindu-l cu mila.

— Nu-i nimic! Uite, ce este, Sonia (şi un zîmbet palid şi neputincios îi

flutură câteva clipe pe buze), îţi aminteşti ce am vrut şă-ţi spun ieri? Sonia

aştepta, neliniştită. Plecând, ţi-am spus că poate îmi iau rămas bun de la tine

pentru totdeauna, dar că, dacă vin astăzi, am să-ţi spun... cine ă ucis-o pe

Lizăveta. Ea începu deodată să tremure. Acum am venit să-ţi spun...

— Aşadar, ieri ai vorbit serios... şopti ea cu greu, dar se dezmetici

numaidecât şi întreba: Dar de unde ştii?

Respira greu. Obrazul ei se făceă tot mai palid.

— Ştiu.

Ea tăcu o clipă.

— L-au găsit pe acela? întrebă eă, sfioasă. -Nu.

— Atunci cum poţi şti asta? întrebă ea cu glasul stins, după câtevă clipe de

tăcere.

El se întoarse spre ea şi o privi ţintă, cu o ciudată neclintire.

— Ghiceşte, rosti cu acelaşi zîmbet strîmb şi neputincios. Ea tresări ca

biciuita de un vînt rece.

— Dar de ce... de ce... mă... sperii... aşa? rosti, zîmbind ca un copil mic.

— Daca ştiu... înseamnă că sunt bun prieten cu el, urmă Raskolnikov cu

privirile pironite asupra ei, nemaiputînd să-şi ia ochii de la ea, el... n-a vrut...

s-o ucida pe Lizăveta... a ucis-o... întîmplator...El voia s-o ucida pe batrînă...

când era singură... şi s-a dus la ea... Dar atunci a intrat Lizaveta... Şi el era

acolo... şi... a ucis-o.

Se scurse încă un minut de groaza. Amîndoi se priveau în ochi.

— Va să zică nu poţi să ghiceşti? întreba el cu senzaţia cu care s-ar fi

aruncat din turla unei biserici.

— N-nu, şopti abia auzit Sonia.

— Caută bine.

259

Şi de îndată ce rosti aceste cuvinte, o senzaţie pe care o mai cunoscuse o

data îi îngheţă inima; se uita la Sonia şi-i păru deodată că vede pe faţa ei

expresia Lizavetei, cum i se întipărise în minte, în timp ce se apropia cu

toporul, iar ea se dadea înapoi, spre perete, cu o mînă întinsă înainte şi o

spaimă copilarească în obraz, întocmai cum fac copiii mici când încep sa se

sperie şi, gata să plîngă, cu minutele întinse, se dau înapoi şi-şi aţintesc ochii

speriaţi, neclintiţi, asupra lucrului care-i îngrozeşte. Sonia de asemenea îl

privi câtva timp neputincioasă, cu spaimă; apoi ridică şi ea mână stingă,

propti uşor degetele în pieptul lui şi se ridică încet din pat, depărtîndu-se tot

mai mult, fără a înceta de a-l privi ţintă. Groaza ei trecu şi în el; aceeaşi privire

şi aproape cu acelaşi zîmbet, copilaresc.

— Ai ghicit? şopti el, în sfîrşit.

— Doamne! striga Sonia şi se prăbuşi fără putere pe pat cu faţa în perna.

Dar peste o clipă se ridică brusc, se apropie iute de el, îl apucă de mîini şi,

strîngîndu-le ţăre, ca într-un cleşte, cu degetele ei subţiri, îşi pironi ochii

într-ai lui într-o privire lungă. Caută cu disperare să prinda măcar o umbră de

speranţa. Dar nu mai era nici una; nu ramînea nici o îndoiala; eră aşa! Mai

tîrziu, când îşi amintea aceasta clipa, i se părea ciudat şi neverosimil: cum îşi

daduse seama aşa, dintr-o dată, ca nu exista nici o îndoiala? Nu putea spune

că presimţise ceva de felul acesta. Şi cu toate acestea, de îndată ce el îi

spusese, i se păru ca într-adevăr ea presimţise de mult asta.

— Ajunge, Sonia! Nu mă chinui! se rugă el îndurerat.

Nu astfel se gîndise el că-i va destăinui fapta lui, ci cu totul altfel.

Ca în neştire, Sonia sări de pe pat şi, frîngîndu-şi mîinile, ajunse în

mijlocul camerei, apoi se întoarse repede şi se aşeza din nou lingă el, aproape

ătingîndu-l cu umărul. Peste o clipă se cutremura, scoase un ţipat şi, fără să

ştie nici ea de ce, se arunca în genunchi în faţa lui.

— Ce ai făcut, ce ai făcut cu tine? striga, disperata, şi, ridicându-se, se

arunca de gîtul lui şi-l strînse tare în braţe.

Raskolnikov se trase deoparte şi o privi cu un zîmbet trist.

— Ciudată eşti tu, Sonia; mă îmbrăţişezi şi mă săruţi după ce ţi-am spus

asta. Tu nu-ţi dai seama ce faci.

— Nu, acum nu este pe lume un om mai nefericit ca tine! striga ea,

cutremurată de mila, fără să-i auda observaţia, şi izbucni într-un plîns nervos.

Un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse de mult îi cuprinse ca un val

inima, muind-o. El nu se împotrivi: două lacrimi i se iviră în ochi şi rămaseră

atîrnate de gene.

— Prin urmare, n-ai sa mă părăseşti, Sonia? întrebă el, privind-o aproape

cu nădejde.

— Nu, nu; niciodată şi nicăieri! exclama ea. Am să te urmez peste tot,

pretutindeni! O, Doamne!... Vai, nefericita de mine!... De ce, de ce nu te-am

cunoscut măi devreme? De ce n-ai venit mai înainte? O, Doamne!

— Am venit acum.

— Acum! O, ce-i de făcut acum?... împreună, împreuna! repeta ea în

neştire, cuprinzîndu-l din nou în braţe. Am să te urmez la ocna!

El se cutremură, acelaşi zîmbet plin de ura şi aproape trufaş îi răsări pe

buze.

— Poate ca eu n-am încă de gînd să mă duc la ocnă, Sonia, zise el. Sonia îşi

întoarse iute ochii spre el.

260

După primul cuvînt de mila pătimaşă şi chinuitoare, gîndul înfiorător al

asasinatului o îngheţa din nou. Tonul schimbat al glasului îi aminti ca acest

om era un ucigaş. îl privea, uimită. Nu ştia încă nimic, nu ştia nici pentru ce,

nici cum, nici de ce o făcuse. Acum toate aceste întrebări răsăriseră dintr-o

data în mintea ei. Şi ea se îndoi din nou: ,,E1 — un ucigaş! Oare este cu

putinţă una ca asta?"

— Nu, nu-i adevărat! Unde mă găsesc? zise ea, profund nedumerita, ca şi

cum n-ar fi fost treaza de-a binelea. Cum ai putut dumneata, aşa cum eşti...

cum te-ai putut hotărî la aşa ceva?... Şi de ce?

— Ca sa jefuiesc. încetează, Sonia! răspunse el, obosit şi parcă înciudat.

Sonia ramase înmărmurită, dar deodată striga:

— Erai flamînd! Ai vrut... ca s-o ajuţi pe mama? Da?

— Nu, Sonia, nu, şopti el, întorcându-se şi lasîndu-şi capul în piept. N-am

fost chiar atât de flamînd... am vrut într-adevăr s-o ajut pe mamă, dar... nici

astă nu este tot adevărul... nu mă chinui, Sonia!

Fată îşi împreună brusc mîinile.

— Se poate, se poate sa fie acest lucru adevărat? Doamne, este cu putinţa?

Cine ar putea să creada?... Cum, ai ucis ca să jefuieşti, dumneata, care ţi-ai

dat ultimul ban pentru alţii? Vai!... strigă ea deodată. Banii, banii pe care i-ai

dat Katerinei Ivanovna... banii aceia... Doamne, Dumnezeule, să fi fost şi banii

aceia...

— Nu, Sonia, o întrerupse el grăbit, n-ău fost bănii aceia, linişteşte-te!

Erau banii pe care mi i-a trimis mama, printr-un negustor, i-am primit pe

când eram bolnav şi i-am dat în aceeaşi zi... Razumihin a văzut... chiar el i-a

primit în locul meu... erau banii mei, ai mei personali, cu adevărat ai mei.

Sonia îl asculta, nedumerită, şi se străduia să înţeleagă ceva.

— Iar bănii ceilalţi... de altminteri, nici nu ştiu măcăr daca erau bani,

adaugă el încet, ca dus pe gînduri, i-am luat atunci de la gît o pungă de piele

de antilopă... o pungă plina, doldora... dar nici nu m-am uitat ce era înăuntru;

poate n-am avut timp... Cât despre obiecte, nişte butoni şi lanţişoare — le-am

ascuns toate împreuna cu pungă într-o curte străina, din bulevardul V... sub

o piatră, a doua zi dimineaţă... Şi acum tot acolo zac...

Sonia îl asculta, înfrigurata.

— Atunci de ce... spui dumneata că ai făcut-o ca să jefuieşti şi totuşi n-ai

luat nimic? întreba eă repede, agaţîndu-se de un fir de pai.

— Nu ştiu... nu m-am hotărît încă dacă voi luă sau nu banii aceia, rosti el

iarăşi ca dus pe gînduri şi deodată, dezmeticindu-se, zîmbi scurt. Ah, ce

poveste stupida ţi-ăm spus, nu?

Pe Soniă o fulgera gîndul: „Nu cumva e nebun?" Dar îl respinse

numaidecât; nu, eră altceva. Şi ea nu pricepea, nu înţelegea nimic!

— Ştii, Sonia, zise el cu un fel de însufleţire, ştii ce am să-ţi spun: daca aş

fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apăsînd pe fiecare cuvînt, şi privirea

lui, deşi sinceră, avea ceva enigmatic, aş fi fost... fericit acum! Să ştii! Dar

peste o clipă, striga aproape cu deznădejde: Ce-ţi pasa ţie de ce? Ce

importanţa ar avea pentru tine daca eu acum aş recunoaşte că am făcut rău?

Ce ţi-ar aduce acest triumf prostesc asupra mea? Ah, Sonia, pentru astă am

venit eu la tine?

Soniă vru să răspunda, dar tăcu.

— Tocmai de aceea te-am rugat ieri să pleci cu mine, fiindcă numai tu

261

mi-ai rămăs.

- De ce voiai să mă iei cu tine? întreba ea cu sfiala.

— Nu te nelinişti, nu te luam ca să furi şi să ucizi, nu, nu pentru astă, rîse

el sarcastic. Suntem două firi diferite... Şi ştii, Sonia, abia acum, în clipa asta,

am înţeles de ce te-am rugat ieri să pleci cu mine. Când ţi-am făcut

rugămintea asta nici eu nu ştiam către ce năzuiam. Acum ştiu că am venit la

tine cu o singura dorinţa: să nu mă părăseşti! N-ai să mă părăseşti, Sonia?

Ea îi strînse tare mână.

— Pentru ce, pentru ce i-am spus, pentru ce i-am destăinuit asta? strigă el

peste o clipa, deznădajduit, privind-o cu o durere nesfîrşită. Aştepţi să-ţi

explic, Soniă, stai şi aştepţi, văd bine; şi ce-aş putea să-ţi spun? N-ai pricepe

nimic şi n-aş face decât să te chinuiesc şi mai mult! Uite, plîngi şi mă

îmbrăţişezi din nou, spune, pentru ce mă îmbrăţişezi? Fiindcă n-am avut

bărbăţia să îndur şi am venit să-mi arunc povara pe umerii altuia: „Suferă şi

tu, ca sa-mi fie mie mai uşor!" Şi poţi tu iubi pe un asemenea ticălos?

— Dar nu te chinuieşti şi tu? strigă Soniă.

Şi din nou acelaşi sentiment îi învălui inima, muind-o pentru o clipă.

— Sonia, sunt rău, să ţii seama de acest lucru: astă explică multe. Am

venit fiindcă sunt rău. Exista oameni care n-ar fi făcut-o. Dar eu sunt laş şi...

ticălos. Dar... fie! Asta-i altceva... Ar trebui să vorbesc şi nu ştiu cum să

încep... Se opri şi se gîndi. Ah, cât de diferiţi suntem! Pentru ce, pentru ce am

venit? N-am să mi-o iert niciodată!

— Nu, nu, e bine, e bine că ai venit! spuse repede Sonia. E mai bine să ştiu

tot. Mult măi bine!

El o privi, îndurerat.

— De ce să n-o spun? ! făcu el, părea decis dintr-o data. Asta a şi fost, să

ştii! Am vrut să fiu un Napoleon şi de aceea am ucis... Acum pricepi?

— Nu, n-nu, şopti naiv şi sfios fătă. Dar... vorbeşte, vorbeşte! Am să

înţeleg, am să înţeleg cu sufletul! se ruga ea.

— Ai să înţelegi? Bine, să vedem! Tăcu, adunîndu-şi îndelung gîndurile.

Uite despre ce este vorba: într-o zi mi-ăm pus întrebarea -ce s-ar fi întîmplat

dacă în locul meu ar fi fost Napoleon şi, ca să-şi înceapă cariera, nu ăr fi avut

nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont-Blanc, ci, în locul tuturor

acestor fapte măreţe, ar fi fost pus în faţa înfăptuirii unui omor, să ucida o

oarecare caraghioasa de băbuţă, o cămătăreasă, căreiă să-i fure banii din

sipet, ca să-şi asigure carieră, pricepi? Ei, ş-ar fi hotărît el şă facă acest lucru

dacă ar fi văzut că nu este nici o ăltă ieşire? Nu l-ar fi oprit gîndul că este o

acţiune prea lipsita de măreţie şi... şi criminala? Trebuie sa-ţi spun că această

„problemă" m-a chinuit foarte mult timp, aşa că mi-a fost şi ruşine când, în

sfîrşit (nu ştiu cum, dintr-o dată), mi-ăm dat seama că nu numai că n-ăr fi

şovăit, dar nici nu i-ăr fi trecut prin minte că ar fi o faptă lipsita de măreţie...

nici n-ăr fi înţeles de ce şă şovăie. Dacă nu ar fi avut altă cale, ar fi şugrumat-o

fără nici un scrupul, fără şă stea la gînduri!... Şi atunci... atunci n-am mai

şovăit nici eu... şi am ucis-o... eram acoperit de autoritatea acestui om. Aşa a

fost, da, da! îţi vine să rîzi? Da, Soniă, şi ceea ce este şi măi ridicol este că poate

tocmai aşa s-au petrecut lucrurile...

Sonia nici nu se gîndea să rîda.

— Mai bine vorbeşte deschis... fără pilde, se ruga ea şi mai sfioasă, abia

auzit.

262

El se întoarse, o privi trist şi o lua de mîini.

— Iar ai dreptate, Sonia. Toate acestea-s fleacuri, vorbe goale! Tu ştii că

mama mea nu are mai nimic. Sora mea, din întîmplare, a primit o educaţie

bună şi este sortita să pribegească printre străini ca guvernanta. Toate

speranţele şi le-au pus în mine. Am intrat la universitate, dar n-am putut să

mă întreţin şi m-am văzut silit să-mi întrerup studiile. Şi chiar daca le-aş fi

urmat înainte, atunci peste vreo zece-doisprezece ăni (daca aş fi avut noroc),

puteam şă sper să ajung învăţător său funcţionar cu o mie de ruble leafă pe

ăn... (vorbea ca şi cum ar fi spus o lecţie învăţată pe de rost). Pînă atunci,

mama s-ăr fi uscat de griji şi nevoi şi eu tot n-aş fi izbutit să-i alin bătrîneţea,

iar sora... sora mea putea s-o păţească şi mai rău! Şi apoi, ce viaţă este astă,

să treci pe lîngă toate, să te lipseşti de toate, s-o laşi pe mama ta în nevoi, şă

rabzi resemnat, de pilda, jignirea ce i-a fost adusă surorii tale? Şi ca să ajungi

la ce? Că, după ce i-ai înmormîntat pe ai tăi, să-ţi iei alte griji — soţie, copii şi

să-i laşi şi pe ei după moartea ta fără un ban şi fără o bucată de pîine? Şi... şi

atunci am hotărît şă pun mână pe banii bătrînei, şă-i folosesc în primii ani, să

mă întreţin la universitate, fără să măi fiu o povară pentru mama, apoi să fac

primii paşi în viaţă, fară constrîngere, să-mi alcătuiesc o şoartă nouă şi şă

pornesc pe acest drum, să fiu independent... Da, şi... şi astă-i tot... Ei, pe

bătrînă, fireşte, am făcut rău că am uciş-o şi destul!

Raskolnikov părea ajuns la capătul puterilor şi-şi lasă capul în piept.

— Vai, nu-i asta, nu-i asta! exclama cu durere Sonia. Se poate Oare să...

nu, nu-i ăsta, nu a fost aşa!

— Uite, şi tu vezi că nu-i asta!... Şi cu toate acestea am vorbit sincer, ţi-am

spus tot adevărul!

— Şi ce adevăr! O, Doamne!

— La urma urmei, n-am ucis decât un păduche, Sonia, un păduche inutil,

scîrbos, daunător.

— Păduchele ăstă eră o fiinţa omenească!

— Ştiu şi eu că nu era un păduche, răspunse el, privind-o ciudat. De altfel,

ce ţi-am spus n-are nici o noimă, Sonia, adaugă el. E altceva; ai dreptate. Au

fost cu totul, cu totul alte cauze care m-au împins!... N-am vorbit de mult cu

nimeni, Sonia... Şi acum mă doare rău capul...

Ochii îi străluceau înfriguraţi. Aproape delira, un zîmbet neliniştit îi

ratăcea pe buze. Sub starea lui de surescitare străbătea o cumplita oboseala.

Sonia îşi dadea seama cât suferă. Şi ei i se învîrtea capul. Vorbea atât de

ciudat: parca îi înţelegea cuvintele şi totuşi... „Cum se poate! Cum se poate! O,

Doamne!" Şi ea-şi frîngea, disperata, mîinile.

— Nu, Sonia, nu-i asta, începu el deodată, ridicând capul, stîrnit de o nouă

şi neaşteptată întorsătură a gîndurilor, nu-i asta! Presupune... mai bine (da! e

mai bine), presupune că sunt orgolios, pizmaş, rău, ticălos, că am o fire

răzbunătoare şi că, pe deasupra... ei, da, poate sunt predispus la nebunie.

(Mai bine totul dintr-o dată! Despre nebunie au vorbit şi ei acum în urma,

ştiu!) Ţi-am spus adineauri că nu m-am putut întreţine la facultate. Dar ştii tu

că poate, totuşi, aş fi putut să mă întreţin? Mama mi-ar fi trimis ca să achit

taxele, iar pentru cizme, haine şi pîine mi-aş fi putut cîştiga singur, cred!

Aveam meditaţii platite cu câte cincizeci de copeici. Uită-te la Razumihin, ei

munceşte! Dar eram înrăit şi n-am vrut. Da, da, tocmai, eram înrăit. (Este o

expresie bună!) Şi m-am ascuns în colţul meu ca un păianjen. Tu ai fost în

263

vizuina mea, ai văzut... Ştii tu, Sonia, că tavanele joase şi odaile strimte

înăbuşe mintea şi inima? O, cât de mult am urît vizuina aceea! Şi totuşi nu

voiam să ies din ea. Nu voiam să ies din ea. Nu voiam anume! Nu ieşeam zile

de-a rândul, nu voiam să muncesc, nici măcar să mănînc, zăceam întruna.

Daca Nastasia îmi aducea ceva — mîncam, daca nu-mi aducea — trecea ziua şi

aşa; eram prea înrăit ca sa cer ceva. Noaptea nu aveam lumina, zăceam în

întuneric; ar fi trebuit să muncesc ca să-mi cîştig bani de luminări, si eu nu

voiam. Renunţasem sa învăţ şi mi-am vîndut cărţile; pe masa mea, pe notiţe şi

caiete şi acum e un strat de praf gros de un deget. îmi placea mai bine să zac şi

să mă gîndesc. Şi m-am tot gîndit... Şi am visat, am visat lucruri ciudate, fel de

fel, dar ce sa mai vorbim despre ele! Apoi a început să mi se năzară că... Nu,

n-a fost aşa. Iarăşi nu povestesc aşa cum a fost! Vezi tu, mă întrebam atunci:

de ce sunt atât de prost, de ce, daca ceilalţi sunt proşti şi eu ştiu sigur că sunt

proşti, nu caut sa fiu mai deştept decât ei? Mai tîrziu, Sonia, am înţeles că,

dacă aştepţi ca toata lumea să ăjungă să fie deşteaptă, ar trebui sa aştepţi un

timp nesfîrşit... Apoi, am mai înţeles că ăstă nu se vă întîmpla niciodată, că

oamenii nu se vor schimba, că nimeni nu va putea să-i transforme şi că

degeaba ţi-ai pierde timpul, încercând acest lucru! Da, aşa este. Asta este

legea lor... Sonia! Ştiam că acela care are putere, care are mintea şi sufletul

tare, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în

ochii lor. Cine îi înfrunta şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor, şi cu

cât cutează mai mult, cu atât e măi respectat. Aşă a fost totdeauna şi aşa va fi

mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta!

Spunând toate acestea, Raskolnikov, deşi se uita la Sonia, nu se mai

îngrijea dacă ea înţelege sau nu. Febra îl stăpînea în întregime. Părea cuprins

de o exaltare întunecata. (într-adevăr, trecuse prea multa vreme de când nu

mai vorbise cu nimeni.) Sonia înţelese că această filozofie lugubră ajunsese

credinţa şi legea lui.

— Atunci, Sonia, am înţeles, urmă el, exaltat, că puterea nu se da decât

aceluia care îndrăzneşte să se aplece şi s-o ridice. Asta este totul: e de ajuns să

cutezi! Mi-a venit atunci în minte o idee, pentru prima oară în viaţa mea, o idee

pe care n-o mai întîlnisem niciodată la nimeni înainte! La nimeni! Din ziua

când mi-ăm dat seama de acest adevăr, limpede ca lumina zilei, m-am mirat

cum nu îndrăznesc oamenii sa treacă peste unele piedici absurde, sa le apuce

pur şi simplu de coada şi să le dea deoparte! Şi eu... eu am vrut sa cutez şi am

ucis... n-am vrut decât să cutez, Sonia, asta-i cauza!

— Taci, o, taci! strigă Sonia, dînd din mîini. Te-ai depărtat de Dumnezeu şi

Dumnezeu te-a lovit, te-a lasat pe mână diavolului!

— Asculta, Sonia, când zăceam în întuneric şi mi se năzăreau toate

acestea, diavolul mă inspira? Ce zici?

— Taci! Nu rîde, necredinciosule, nu înţelegi nimic, nimic! O, Doamne! Nu

înţelege nimic, nimic!

—Taci, Sonia, eu nu rîd, ştiu ca mă îndemna diavolul. Taci, taci, Sonia!

repetă el, sumbru şi stăruitor. Ştiu tot. M-am gîndit la toate acestea, mi le-ăm

spus de o mie de ori pe când zăceam acolo, în întuneric... Toate acestea le-am

dezbătut cu mine însumi, toate, pînă la cel mai mic amănunt, şi ştiu tot, tot!

Ah! Dacă ai şti cât m-a plictisit sofisticăria ăsta! Voiam să uit şi să încep totul

de la capăt, să încetez cu argumentele! Ai putea tu să crezi că am pornit ca un

zăpăcit, nebuneşte? Am pornit după matură chibzuinţă şi tocmai asta m-a

264

nenorocit! Crezi tu că nu mi-am dat seamă? Când îmi puneam întrebări, de

pilda: dacă am dreptul la putere, ştiam perfect că nu am dreptul, prin simplul

fapt că-mi puneam întrebarea, său când mă întrebam dacă o făptură

omenească este un păduche, ştiam bine că pentru mine nu este, ci este un

păduche numai pentru acela căruia nici nu i-ar fi trecut prin minte să-şi pună

asemenea întrebări şi care porneşte de-a dreptul, fără să-şi bătă capul cu

aceste lucruri... Numai făptui că m-am canonit atâtea zile cu întrebarea: „S-ar

fi hotărît Napoleon s-o ucida sau nu?" era de ajuns ca să-mi dovedească

limpede că nu sunt Napoleon... Am trecut prin tot chinul sofisticăriei şi am

vrut să scap de astă: am vrut să ucid fără cazuistică, să ucid pentru mine,

numai pentru mine! N-am vrut să mă mint în privinţa asta nici măcăr pe mine

însumi! N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! N-am ucis, ca, obţinînd

mijloace şi putere, să ajung binefăcătorul omenirii. Nu pentru asta! Am ucis, şi

atâta tot; am ucis pentru mine şi, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent

dacă am şă ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viaţa ca un

păianjen care îşi prinde victimele în plasă şi le suge tot sîngele!... N-a fost

banul motivul principal când am ucis. Sonia, altceva m-a îndemnat... Acum

văd asta. înţelege-mă: dacă ar fi să reîncep, poate n-ăş măi face-o, dar atunci

eram împins să aflu, voiam să ştiu, şă-mi dovedesc cât măi repede dacă sunt şi

eu păduche ca ceilalţi sau sunt un om în toată puterea cuvîntului. Dacă voi

cuteza să mă aplec şi sa ridic de jos puterea? Dacă sunt o făptura

tremurătoare sau am dreptul...

— Să ucizi? Dacă ăi dreptul să ucizi? strigă Soniă, împreunîndu-şi

palmele.

— E-eh! Sonia! strigă el, iritat; vru şa obiecteze ceva, dar se stăpîni,

dispreţuitor. Nu ma întrerupe, Sonia! N-am vrut decât să-ţi dovedesc un

singur lucru: că diavolul m-a împins atunci să mă duc acolo şi abia după

aceea m-a făcut să înţeleg că n-am avut dreptul să fac acel lucru, fiindcă sunt

un păduche ca toţi ceilalţi! Şi-a bătut joc de mine şi de aceea am venit acum la

tine! Hălal oaspete! Daca n-aş fi fost un păduche, aş fi venit eu la tine?

Ascultă: când m-am dus atunci la bătrîna aceea, m-am dus numai să încerc...

Să ştii ăstă!

— Şi ai ucis! Ai ucis!

— Dar cum am ucis? Aşă se ucide? Aşa şe duce cineva să ucida, cum

m-am dus eu atunci? Am să-ţi spun odată şi odată cum a fost... Şi oare pe

baba am ucis-o? M-am ucis pe mine! Acolo, pe loc, m-am ucis pe mine, pe veci!

Iar pe babă aceea a ucis-o diavolul, nu eu... Ajunge, ajunge, Sonia, destul!

Lasă-mă! striga el cu un glas sfîşietor. Lasă-mă!

îşi sprijini coatele de genunchi şi îşi strînse capul în palme, ca într-un

cleşte.

— Ce suferinţă! gemu Sonia.

— Acum ce să fac, spune?! întrebă el deodată, ridicând capul şi privind-o,

cu faţa răvăşită de disperare.

— Ce sa faci?! strigă ea, sărind deodată de la locul ei, şi ochii, pînă atunci

plini de lacrimi, îi străluciră puternic. Scoala-te! (Ea îl apuca de umăr; el se

ridică, privind-o aproape înmărmurit.) Du-te acum, chiar în clipa astă, la o

răscruce de drumuri, închină-te ădînc, sărută mai întîi pămîntul pe care l-ai

pîngărit, apoi închină-te în cele patru zări, în faţa lumii întregi, şi spune tare,

să ăuda toţi: „Eu am ucis!" Atunci Dumnezeu are să-ţi redea viaţă. Ai să te

265

duci? Ai să te duci? întrebă ea, tremurând toata ca într-un acces, apucându-l

de mîini, strîngîndu-i-le tare în mîinile ei şi învăluindu-l cu privirea ei de foc.

El se mira, păru uimit chiar de exaltarea ei neaşteptata.

— Vrei sa merg la ocnă, Sonia? Sa mă predau? întreba el, posomorit.

— Primeşte suferinţa şi ispaşeşte-ţi vina prin ea, asta trebuie să faci.

— Nu, n-am să mă duc să mă predau, Sonia.

— Şi de trăit? Cum ai să trăieşti? exclama ea. Oare poate cineva să trăiască

astfel? Cum ai sa dai ochii cu mama ta? (Vai, ce au să se facă, ce au sa se facă

ele acum?) Dar ce tot îndrug! Tu le-ai şi părăsit, ai rupt legaturile cu ele! O,

Doamne! striga ea. Ştie şi el singur toate astea! Cum, cum să trăieşti cu inima

pustiită? Ce are să se întîmple de acum înainte cu tine?

— Eşti un copil, Sonia! rosti el încet. Cu ce m-am făcut vinovat în faţa lor?

Pentru ce să mă duc să mă predau? Ce să le spun acestor oameni? Toate

acestea nu-s decât un miraj... Ei extermină milioane de oameni şi încă

socotesc asta drept o virtute. Sunt nişte escroci şi nişte ticăloşi, Sonia!... N-am

şă mă duc la ei. Ce le-aş putea spune? Că am ucis şi n-am îndrăznit şă iau

banii, că i-ăm ascuns sub o piatră? adaugă el, zîmbind sarcastic. Pai au să

rîda de mine, au să zică că-s un prost ca nu i-am luat. Laş şi prost! Ei n-au să

înţeleagă nimic, nu sunt în stare să înţeleagă. Pentru ce să mă duc să mă

predau? Nu, n-am să mă duc. Eşti un copil, Sonia...

— Ai şă te chinuieşti, ai să te chinuieşti de moarte, repeta ea, întinzînd

spre el braţele cu neşpuşă rugă.

— Se prea poate să mă fi calomniat, spuse el întunecat, prada gîndurilor,

poate că mai sunt încă om şi nu un păduche, şi m-am grăbit şă mă condamn

singur... Am şă lupt încă.

îşi crispa buzele într-un zîmbet plin de îngîmfare.

— Să duci povara asta?! O viaţa întreaga, o viaţa întreaga?!...

— Am să mă obişnuiesc... rosti el, posomorit şi gînditor. Asculta, urmă el

peste o clipă, ajunge cu văicărelile, trebuie să vorbim serios: am venit să-ţi

spun că sunt căutat, că vor să mă prinda în laţ...

— Vai! exclama Sonia, îngrozita.

— De ce strigi? Vrei să mă duc la ocna şi te sperii? Dar asculta bine: n-am

şa mă dau bătut. Am şa lupt şi ei n-au să izbutească nimic. Nu au dovezi. Ieri

am trecut printr-o mare primejdie şi m-am crezut pierdut; astăzi însă lucurile

s-au îndreptat. Toate probele pe care le au sunt cu doua tăişuri, adică le pot

întoarce în folosul meu (pricepi?), şi am să le întorc; fiindcă acum am învăţat...

Dar ei probabil au şa ma bage totuşi la închisoare. Să nu fi fost o anumita

întîmplare, poate ca m-ar fi băgat încă astăzi, e aproape sigur că m-ar fi băgat;

se prea poate chiar ca totuşi şă mă aresteze astăzi... Dar asta nu înseamnă

nimic, am să stau cât am să stau şi or să-mi dea drumul... pentru că nu au

nici o dovada serioasa împotriva mea şi nici n-au să aibă, ţi-o jur. Iar ceea ce

au, nu e de ajuns ca să poată condamna un om. Şi acum destul... Am vrut să

ştii... Cu sora şi cu mama am să caut să fac în aşa fel ca să le conving că n-a

fost nimic, ca ele să nu se sperie... De altfel, mi se pare că sora mea este

asigurata acum... prin urmare şi mama... Asta-i tot. Dar să fii prudenta. Ai să

vii la mine la închisoare când am să fiu acolo?

— Am să vin! Am să vin!

Şedeau amîndoi alaturi, trişti, zdrobiţi, ca doi oameni aruncaţi după

furtună pe un ţărm pustiu. El se uita la Sonia, îşi dadea seama câtă dragoste

266

revărsa ea asupra lui şi, ciudat: simţi că-i vine greu, că este dureros să fii atât

de iubit. Da, era o senzaţie ciudată şi dureroasa! Venise la Sonia, simţind că

singura nădejde, singurul sprijin erau în ea; se gîndise să-şi aline cât de cât

chinul şi acum, când toată inima ei" se îndrepta spre el, îşi dadu seama că este

mult mai nefericit ca înainte.

— Sonia, zise el, mai bine să nu vii la mine când am să stau în închisoare.

Sonia nu-i răspunse; plîngea. Se scurseră câteva clipe.

— Ai cruce? întreba ea pe neaşteptate, ca şi cum şi-ar fi adus deodată

aminte. La început el nu înţelese întrebarea. Nu ai, nu-i aşa? Ia, ia-o pe asta,

de chiparos. Eu am alta, de arama, de la Lizaveta. Noi am schimbat crucile cu

Lizaveta, ea mi-a dat-o pe a ei, iar eu i-am dat iconiţa mea. Acum am s-o port

pe a Lizavetei, iar asta ţi-o dau ţie. Ia-o... e a mea! A mea! îl ruga ea. O să

mergem să ispăşim împreună şi împreună o şa ducem crucea!...

— Da-mi-o! zise Raskolnikov. N-ar fi vrut s-o jignească. Dar îşi retrase

brusc mina pe care o întinsese sa ia cruciuliţa. Nu acum, Sonia. Mai bine mai

tîrziu, adauga el ca s-o liniştească.

— Da, da, mai bine, mai bine, răspunse ea cu căldură. Când ai sa mergi

să-ţi ispăşeşti pedeapsa, atunci ai s-o pui. Ai să vii la mine, am să ţi-o atîrn de

gît, o să ne rugăm împreuna şi o să mergem.

În clipa asta cineva bătu de trei ori în uşa.

— Sofia Semionovna, pot sa intru? se auzi o voce binecunoscută şi

politicoasa.

Speriata, Sonia se repezi la uşă. Chipul bălan al domnului Lebeziatnikov

se ivi în prag.