Capitolul III

— Piotr Petrovici, strigă ea, luaţi-mi apărarea! Explicaţi-i acestei făpturi

fără minte ca nu are voie sa se poarte astfel cu o doamna de familie buna,

căzuta în nenorocire, că are să dea seama înaintea tribunalului... am să mă

duc la generalul guvernator... Are sa dea seama... în amintirea ospitalităţii

tatălui meu, apăraţi-i pe orfani!

— Permiteţi, doamnă... Daţi-mi voie, daţi-mi voie, doamnă, căută s-o

îndepărteze Piotr Petrovici, după cum ştiţi prea bine, n-am avut cinstea să-l

cunosc pe tatăl dumneavoastră... dar, daţi-mi voie, doamna! (Cineva rîse tare.)

Nu doresc câtuşi de puţin să iau parte la veşnicele dumneavoastră certuri cu

Amalia Ivanovna... Am venit pentru o chestiune personala... doresc să am o

explicaţie imediata cu fiica dumneavoastră vitrega, cu Sofia... Ivanovna... Aşa

mi se pare că se numeşte? Daţi-mi voie şa trec...

Şi, ocolind-o pe Katerina Ivanovna, Piotr Petrovici şe îndrepta spre celalalt

colţ al camerei, unde se afla Sonia.

Katerina Ivanovna ramase stana de piatra. Nu-i intra în cap cum de a

247

putut Piotr Petrovici să uite ospitalitatea tatălui ei. O dată ce născocise

aceasta ospitalitate, credea în ea ca într-un lucru sfînt. O izbise tonul

preocupat, rece, aproape ameninţător şi plin de dispreţ al lui Piotr Petrovici.

Şi, apoi, toata lumea se potolise treptat o data cu venirea lui. Acest om „serios

şi ocupat" contrasta prea vădit cu restul oaspeţilor; fiecare înţelegea că numai

un motiv foarte important şi cu totul excepţional putuse să-l aducă pe acest

om în mijlocul unei asemenea societăţi; aşa că aşteptau cu toţii sa vada ce are

să se întîmple. Raskolnikov, care stătea lîngă Sonia, îi făcu loc lui Piotr

Petrovici sa treacă; acesta nici nu păru să-l vada. Peste o clipa, răsări în prag

şi Lebeziatnikov, dar nu intra în camera, rămase la uşa, ascultînd cu deosebit

interes şi chiar cu uimire, fără sa izbutească sa înţeleagă ceva.

— Iertaţi-ma că va tulbur adunarea, dar este vorba despre ceva foarte

important, zise Piotr Petrovici, fără sa se adreseze cuiva în mod special,

prezenţa publicului chiar îmi convine. Amalia Ivanovna, vă rog cu tot

respectul, în calitate de gazda, sa daţi atenţie convorbirii pe care o voi avea cu

Sofia Ivanovna. Sofia Ivanovna, urma el, întorcându-se către Sonia, care era

extrem de mirată şi chiar mai dinainte speriată, de pe masa din odaia

prietenului meu Andrei Semionovici Lebeziatnikov, imediat după plecarea

dumitale, a dispărut o bancnota de o suta de ruble care-mi aparţinea. Daca

într-un fel sau altul ştii sau îmi poţi arata unde se afla această bancnota, îţi

dau cuvîntul meu de onoare, şi iau drept martori pe toţi cei de faţă, că

lucrurile se vor sfîrşi aici. în caz contrar, mă voi vedea silit să recurg la măsuri

mult mai drastice şi atunci... să nu dai vina pe alţii!

În odaie se făcu o tăcere absoluta. Pînă şi copiii, care plîngeau, amuţiră.

Sonia, palida ca o moarta, îl privea pe Lujin şi nu putea să răşpunda nici un

cuvînt. Părea că tot nu pricepe ce i se spune. Aşa se scurseră câteva clipe.

— Ei? întreba Lujin, privind-o fix.

— Nu ştiu... Nu ştiu nimic... rosti, în şfîrşit, cu glas stins, Sonia.

— Nu? Nu ştii nimic? repeta Lujin şi tăcu din nou câteva clipe. Gîndeşte-te

bine, domnişoara, începu el cu asprime, dar parca tot căutînd s-o convingă,

gîndeşte-te, şînt dispus să-ţi mai dau răgaz ca sa te gîndeşti. Vezi bine că daca

n-aş fi fost sigur de cele ce spun, eu, cu experienţa mea, fireşte n-aş fi

îndrăznit să te învinuiesc atât de deschis; căci pentru o învinuire ca asta,

deschisă şi publica, dar mincinoasă, sau chiar numai greşita, răspund şi eu

într-o anumita măşură. Eu ştiu acest lucru. Azi-dimineaţă am schimbat,

pentru nevoile mele, câteva bilete de banca de cinci la suta, în valoare totala de

aproximativ trei mii de ruble. Decontul e notat în portofelul meu. După ce am

venit acasă — martor mi-e Andrei Semionovici — am început să număr banii

şi, după ce am numărat doua mii trei sute, i-am strîns în portofel, iar

portofelul l-am pus în buzunarul lateral al surtucului. Pe masa au rămas circa

cinci sute de ruble în bancnote, printre care trei de câte o suta de ruble fiecare.

în clipa aceea ai venit dumneata (chemată de mine) şi tot timpul cât ai stat la

mine ai părut foarte tulburata, aşa ca, în timp ce vorbeam, de vreo trei ori te-ai

sculat de pe scaun şi ai încercat sa pleci, deşi nu isprăvisem de vorbit. Andrei

Semionovici poate să confirme acest lucru. Probabil nici dumneata,

domnişoara, nu vei refuza să confirmi că te-ăm chemat prin intermediul lui

Andrei Semionovici numai şi numai ca să discut situaţia nenorocită în care a

rămas ruda dumitale Katerina Ivanovna (la care n-am putut să vin ca să asist

la praznic) şi cât de bine ar fi şă organizăm în folosul ei o listă de subscripţie,

248

sau o tombola, sau altceva de felul acesta. Mi-ai mulţumit şi chiar te-au trecut

lacrimile (povestesc aşa cum a fost, în primul rând ca să-ţi amintesc tot şi, în

al doilea rând, ca să-ţi arat că nici un amănunt nu s-ă şters din memoria mea).

Apoi am luat de pe masa o hîrtie de zece ruble şi ţi-am dat-o ca un prim ajutor

pentru ruda dumitale. Toate acestea le-a văzut şi Andrei Semionovici. Apoi

te-am condus la uşă — dumneata păreai foarte încurcată — după plecarea

dumitale am mai stat de vorbă vreo zece minute cu Andrei Semionovici, apoi

dînşul a plecat, iar eu m-am întors la masă şi la banii care se aflau pe ea, cu

scopul să-i număr şi să-i pun deoparte, aşa cum intenţionasem să fac în

momentul venirii dumitale. Spre mirarea mea, am constatat că o hîrtie de o

sută de ruble lipsea. Binevoieşte acum să judeci: nu-l pot bănui, fireşte, pe

Andrei Semionovici — mi-ăr fi ruşine să mă gîndesc numai la una ca asta. Nu

pot greşi, fiindcă, cu o clipa înainte de venirea dumitale, am isprăvit toate

socotelile şi am găsit totalul exact. Trebuie să admiţi că, amintindu-mi de

tulburarea dumitale şi de graba dumitale de a pleca, precum şi de faptul că ăi

ţinut câteva clipe mîinile pe masa, ţinînd seama pe de alta parte de poziţia

dumitale sociala şi de năravurile care decurg din ea, m-am văzut cu groază

silit să-mi opresc bănuiala asupra dumitale — o bănuiala evident cruda, dar

justă! Adaug şi repet că deşi şînt absolut convins, învinuirea pe care ţi-o aduc

comportă şi un anumit risc pentru mine. Iar, după cum vezi, dacă n-am lasat

lucrurile balta, e ca sunt revoltat şi trebuie şă-ţi spun de ce: numai şi numai

din pricina negrei dumitale nerecunoştinţe, domnişoara! Cum? Eu te poftesc

în interesul bietei dumitale rude, eu îţi ofer un ajutor — pe cât îmi e cu putinţă

— îţi dau zece ruble, şi dumneata, pe loc, mă răsplateşti printr-o astfel de

faptă! Nu, prea e urît! Trebuie să-ţi dau o lecţie! Judecă şi dumneata situaţia;

ca adevărat prieten (un prieten mai bun ca mine nici nu ai putea găşi în clipă

de faţă), te rog, da-ţi seama ce ai făcut! Altfel voi fi necruţător! Aşadar?!

— N-am luat nimic de la dumneavoastră, şopti, îngrozită, Sonia, mi-aţi dat

zece ruble, poftim luaţi-le. Sonia trase batista din buzunar, desfăcu nodul,

scoase hîrtia de zece ruble şi i-o întinse lui Lujin.

— Şi nu vrei să mărturiseşti nimic despre suta de ruble? rosti el cu

insistenţa şi dojana, fără şă ia banii.

Sonia îşi roti privirile prin odaie. Toata lumea se uita la ea cu priviri

îngrozitoare, toţi aveau feţele ameninţătoare, severe, ironice şi răutăcioase. Se

uită la Raskolnikov... cu braţele încrucişate pe piept, el părea că o străpunge

cu privirea lui arzătoare.

— O, Doamne! şe smulse din pieptul fetei.

— Amalia Ivanovna, trebuie şă anunţam poliţia şi de aceea vă rog frumos

să trimiteţi deocamdată după portar, rosti domol şi aproape blajin Lujin.

— Gott der Barmherzige! Eu ştiu totdeauna că ea ă furat! îşi împreuna

mîinile Amaliă Ivanovna.

— Ştiai, va să zică! sări imediat Lujin. Prin urmare, aţi avut prilejul să

constataţi acest lucru şi alta dată. Vă rog, stimata Amalia Ivanovna, să nu

uitaţi ce aţi spus acum; de altfel, avem martori.

Imediat se stîrniră discuţii cu glas tare. Toata lumea începu să se foiăscă.

— Cu-um? striga deodată Katerina Ivanovna, dezmeticindu-se, şi se repezi

la Lujin. Cum? Dumneata o învinuieşti de furt? Pe Sonia? Ah, ticăloşilor! Şi,

aruncându-se la Sonia, o strînse ca într-o menghina în braţele ei uscate.

Sonia! Cum ai îndrăznit să iei de la el zece ruble?! Prostuţo! Ada-i încoace! Ada

249

aici aceste zece ruble — poftim!

Şi, smulgînd din mână Soniei hîrtia, Katerina Ivanovna o mototoli şi o

azvîrli cu toata puterea drept în faţa lui Lujin. Ghemotocul îl lovi în ochi şi

ricoşa pe jos. Amalia Ivanovna se repezi să ridice banii. Piotr Petrovici se

înfurie.

— Ţineţi-o pe nebuna asta! strigă el.

între timp, alaturi de Lebeziatnikov, mai apărură şi alte figuri printre care

şi cele doua doamne din provincie.

— Cum? Nebuna? Eu sunt nebună? Nerodule! ţipa strident Katerina

Ivanovna. Eşti un prost, un clanţău de judecătorie, un om josnic! Auzi

dumneata, Sonia, Sonia i-a luat banii! Sonia este o hoaţă! Mai degrabă ţi-ar da

ea ţie, neghiobule! Şi Katerina Ivanovna izbucni într-un rîs isteric. Aţi văzut ce

prost e? se repezea ea de la unul la altul, ăratîndu-l pe Lujin. Cum? Şi tu?

tresări ea, zarind-o deodată pe gazda. Şi tu, cîrnăţăreaso, susţii ca ea „furat",

tu picior prusac, ticălos, cu crinolina! Şi dumneata! Ah, dumneata!

Dumneata! Pai Sonia n-a părăsit odaia asta; de când a venit de la tine,

ticalosule, s-a aşezat alaturi de Rodion Romanovici! Căutaţi-o! Daca n-a ieşit

din odaie, atunci banii trebuie să fie la dînsa! Caută-i, Căuta-i! Dar daca nu-i

găseşti, iartă-mă, drăguţule, ai sa răspunzi! Am sa alerg pînă la împărat, pînă

la ţarul milostiv, am să mă arunc la picioarele lui, chiar acum, astăzi! Sunt

văduva! Or să mă lase la el! Crezi că n-or să mă lase? Minţi, am să ajung pînă

la el! Am sa ajung! Ţi-ai făcut socoteala ca e blînda şi buna, da? Pe asta ţi-ai

întemeiat speranţele? în schimb eu, frăţioare, eu nu mă las! Pe mine nu mă

sperii! Ai să-ţi frîngi gîtul cu mine! Hăi, caută! Caută, n-auzi? Caută!

Şi, turbata, Katerina Ivanovna îl zgîlţîia şi-l trăgea pe Lujin spre Sonia.

— Sunt gata... dar te rog să te potoleşti, cucoană! Vad prea bine că nu te

sperii!... Dar ce-i asta?... Ce înseamnă asta?... murmura Lujin. Asta trebuie

s-o facă poliţia... Cu toate că şi aşa avem destui martori... Sunt gata... Dar, în

orice caz, e cam greu pentru un bărbat... Din pricină sexului... Dar poate cu

ajutorul Amaliei Ivanovna... Totuşi, aşa nu se face... Cum vine asta?

— Pune pe cine vrei! S-o percheziţioneze cine vrea! ţipă Katerina Ivanovna.

Sonia, întoarce-ţi buzunarele! Poftim! Iată! Priveşte, bestie, e gol, a avut o

batista înăuntru şi buzunarul e gol, vezi! Iată şi celalalt, iată! Vezi?! Vezi?!

Şi Katerina Ivanovna nu întoarse, ci de-a dreptul smulse afară amîndouă

buzunarele unul după altul. Deodată, din buzunarul al doilea, cel din dreapta,

sari o hîrtie şi, descriind o curbă în ăer, căzu la picioarele lui Lujin. Toata

lumea văzu aceasta, mulţi nu-şi putură stăpîni un strigat de uimire. Piotr

Petrovici se aplecă, ăpucă hîrtia cu doua degete, o ridica aşa ca s-o vada toata

lumea şi o desfăcu. Era o hîrtie de o suta de ruble strînsă în opt. Piotr

Petrovici, cu braţul întins, arata hîrtia celor de faţa.

— Hoaţ! Afar din cas! Polis! Polis! zbiera Amalia Ivanovna. Trebuie Sibir

trimis! Afară!

Se auziră exclamaţii. Raskolnikov tăcea şi nu-şi luă ochii de la Sonia, doar

din când în când, pentru o clipa, îşi muta fulgerător privirea asupra lui Lujin.

Sonia, neclintita de la locul ei, părea inconştienta; era mai mult buimăcită

decât mirata. Deodată, tot sîngele îi năvăli în obraji; scoase un geamăt şi-şi

ascunse faţa în mîini.

— Nu-i adevărat! N-am luat nimic! Nu ştiu nimic! strigă eă sfîşietor şi se

arunca în braţele Katerinei Ivanovna.

250

Aceasta o strînse tare, parca voind s-o apere cu pieptul ei.

— Sonia! Sonia! Eu nu cred! Tu vezi că eu nu cred, strigă dînsa (deşi lucrul

părea evident), legănînd-o în braţe ca pe un copil, sărutînd-o fără încetare,

căutînd să-i prinda mîinile şi lipindu-şi buzele de ele cu febrilitate. Tu, hoăţă!

Ce oameni proşti! Doamne! Sunteţi nişte proşti, nişte proşti, ţipa ea,

adresîndu-se tuturora, nu ştiţi ce inima de aur are, ce fata este Sonia! Ea — o

hoaţa! Ea! Mai curând şi-ar vinde ultima rochie, ăr umbla desculţa şi v-ar da

vouă, dacă aţi fi la ananghie, iată ce suflet are! A căpătat condicuţa pentru

că-mi mureau copiii de foame, s-a vîndut pentru noi!... Vai! Răposate,

răposate! Vezi? Vezi tu oare? Iată praznicul tău! Doamne! Ci ăpăraţi-o careva,

de ce staţi toţi şi nu faceţi nici o mişcare? Rodion Romanovici! Nici măcar

dumneata nu-i iei apărarea? Şi dumneata crezi? Dacă-i vorba pe aşa, atunci

voi toţi, toţi, toţi, toţi nu faceţi cât degetul ei cel mic! Doamne! Apăra-ne tu!

Gemetele bietei femei ofticoase şi părăsite de toata lumea făcură o

profunda impresie asupra celor de faţă. Era atâta jale, atâta suferinţă în

obrazul acela răvăşit de durere, uscat de boala, în buzele crăpate, cu sîngele

închegat pe ele, în glasul care ţipă răguşit, în plînsul cu hohote că al unui

copil, în ruga aceea copilarească, încrezătoare şi totuşi deznădajduită de a fi

apărată, că li se făcu mila tuturora de biata femeie. Cel puţin Piotr Petrovici se

grăbi să se înduioşeze.

— Doamnă! Doamnă! exclamă el emfatic. Asta nu vă atinge deloc! Nimeni

n-a îndrăznit să vă învinuiăscă de premeditare său de complicitate, cu atât

mai mult cu cât dumneavoastră aţi fost aceea care aţi descoperit furtul,

întorcându-i buzunarele, prin urmare n-aţi bănuit nimic. Sunt foarte, foarte

dispus dacă mizeria, cum s-ar zice, a împins-o pe Sonia Semionovna să... dar

de ce n-ai vrut să mărturiseşti, domnişoară? Ţi-ă fost ruşine? E primul păs?

Poate că te-ai pierdut cu firea? E de înţeles, da, de înţeles... Totuşi, de ce să

faci un lucru atât de urît? Domnilor, se adresă el celor de faţă, domnilor! îmi

pare foarte rău, mă simt înduioşat cum s-ar zice, şi de aceea sunt gata s-o iert

chiar şi acum, cu toate că am fost insultat personal. Domnişoară, ruşinea de

acum să-ţi servească drept lecţie pentru viitor, spuse el către Sonia, cât despre

urmărire, treacă de la mine! Ajunge!

Piotr Petrovici se uita pe furiş la Raskolnikov. Privirile lor se încrucişară.

Privirea arzătoare a lui Raskolnikov părea ca ar vrea să-l facă scrum. Katerina

Ivanovna încă parca nu auzise nimic; ea o strîngea în braţe şi o săruta

nebuneşte pe Sonia. Copiii o împresurară de asemenea, agăţîndu-se cu

minutele de rochia ei, iar Polecika — fetiţa nu pricepuse exact despre ce era

vorba — părea că se îneacă de-a dreptul în şiroaiele de lacrimi şi, şpărgîndu-şi

pieptul de plîns, îşi ascundea obrăjorul drăgălaş, umflat de lacrimi, în umărul

Soniei.

— Câtă josnicie! răsună deodată în uşă un glas puternic. Piotr Petrovici se

întoarse iute.

— Câtă josnicie! repetă Lebeziatnikov, privindu-l ţintă în ochi. Piotr

Petrovici parcă tresări. Asta o observară toţi. (Şi-şi amintiră mai tîrziu.)

Lebeziatnikov intră în odaie.

— Şi dumneata ai îndrăznit să mă pui martor? întreba el, apropi-indu-se

de Piotr Petrovici.

— Ce înseamnă asta, Andrei Semionovici? Despre ce vorbeşti? bîigui Lujin.

— Asta înseamnă că dumneata eşti... un calomniator, asta înseamnă

251

cuvintele mele! rosti cu aprindere Lebeziatnikov, uitîn-du-se sever la el, cu

ochişorii lui miopi. Era grozav de supărat. Raskolnikov îl sorbea din ochi,

prinzînd din zbor şi cântărind fiecare cuvînt. Din nou se făcu tăcere. Piotr

Petrovici păru încurcat, mai ales în prima clipă.

— Daca mi-o spui mie... începu el, bîlbîindu-se. Dar ce ai păţit? Nu cumva

ţi-ai ieşit din minţi?

— Eu nu mi-am ieşit din minţi, pe când dumneata... dumneata eşti un

escroc! Vai, câtă josnicie! Am ascultat tot, am aşteptat anume ca să înţeleg tot

jocul pentru că, îţi spun drept, nici acum nu înţeleg prea bine... Pentru ce-ai

făcut toate acestea — nu pricep!

— Ce am făcut? încetează o dată cu enigmele dumităle absurde! Nu cumva

eşti beat?

— Dumneata poate te îmbeţi, om josnic ce eşti, nu eu! O picătură de votca

nu pun niciodată în gură, pentru că ăsta contravine părerilor mele!

închipuiţi-vă, el, el însuşi, cu mână lui, a dat această suta de ruble Sofiei

Semionovna, am văzut eu, sunt martor, pot să jur! El, el singur! repeta

Lebeziatnikov, adresîndu-se tuturora şi fiecăruia în parte.

— Ai înnebunit, mucosule? ţipă strident Lujin. Poftim, uite-o în faţa

dumităle: ea singură a confirmat*.că, în afară de cele zece ruble, n-a primit de

la mine nici un ban. Atunci cum i-am putut da suta?

— Eu am văzut, am văzut! strigă Lebeziatnikov, menţinîndu-şi afirmaţia.

Şi, deşi asta contravine opiniilor mele, sunt gata chiar acum să depun orice fel

de jurămînt în faţă tribunalului, pentru că am văzut cu ochii mei când i-ai

băgat pe ascuns banii în buzunar! Prostul de mine, am crezut că ai făcut-o din

mărinimie! I-ai băgat în buzunar, în prag, când ea s-a întors şi dumneata i-ai

strîns degetele cu mână dreaptă, iar cu cealaltă, cu stingă, i-ai strecurat

binişor hîrtia în buzunar. Am văzut! Am văzut!

Lujin păli.

— Ce tot minţi! striga el cu neobrăzare. Cum ai putut să vezi hîrtia când

stăteai la fereastra? Ţi s-a năzărit... de chior ce eşti. Aiurezi!

— Nu, nu mi s-a năzărit! Şi, deşi stăteam deoparte, am văzut tot, tot; de la

fereastră ăr fi fost într-adevăr greu să disting hîrtia, asta aşa este — dar eu

ştiam, ştiam precis că era o suta, fiindcă atunci când i-ai dat Sofiei

Semionovna zece ruble — am văzut — ai luat de pe masa şi o suta (asta am

văzut, fiindcă în clipă aceea eram aproape şi fiindcă tocmai îmi venise o idee,

n-am uitat ca o ai în mână). Ai împăturit-o şi ai ţinuţ-o strîns în pumn tot

timpul. Apoi am uitat de ea, dar, când te-ai ridicat de la măsă, ai mutat hîrtia

din mână dreaptă în cea stingă şi ai fost cât pe aci s-o scapi jos; atunci din nou

mi-am adus aminte de ea, fiindcă iar mi-a venit aceeaşi idee, şi anume că vrei

să faci o binefacere, ăscunzîndu-te de mine. Puteţi să vă închipuiţi cu ce

atenţie am urmărit tot ce a fost mai departe şi am văzut, am văzut cum ai

reuşit să-i vîri banii în buzunar! Am văzut cu ochii mei, sunt gata să depun

jurămînt.

Lebeziatnikov se sufoca. Din toate părţile se ăuzeău fel de fel de exclamaţii,

care arătau mai ales mirarea; dar unele sunau ameninţătoare. Toată lumea se

înghesuia în jurul lui Piotr Petrovici. Kăterina Ivanovna se repezi la

Lebeziatnikov.

— Andrei Semionovici! Am avut o părere greşită despre dumneata! Apăr-o!

Dumneata singur eşti de partea ei! Dumnezeu te-a trimis să aperi o orfana,

252

Andrei Semionovici, dragul meu, tătuţă!

Şi Kăterina Ivanovna, aproape în neştire, se aruncă în genunchi în faţa lui.

— Prostii! zbieră, turbînd de furie, Lujin. Spui prostii, domnul meu. „Am

uitat, mi-ăm adus aminte, am uitat", ce-i asta'.'! Prin urmare, i-am strecurat-o

dinadins? Pentru ce? Cu ce scop? Ce aş putea avea comun cu această...

— Pentru ce? Uite asta n-o înţeleg nici eu, dar ceea ce am povestit e un fapt

real! Riguros exact! Sunt atât de sigur, om ticălos şi criminal ce eşti, încât îmi

amintesc că, în legătură cu gestul dumi-tale, mă întrebam, în timp ce îţi

strîngeam mână şi te felicităm: pentru ce anume i-ai pus banii în buzunar în

ascuns? Adică de ce tocmai în ascuns? Numai pentru că ai vrut să tăinuieşti

de mine gestul acesta, ştiind că eu am altă părere şi reneg binefacerile

particulare, care nu vindeca nimic radical? Şi am hotărît că ţi-a fost ruşine de

mine sa dai sume atât de mari şi, în afară de aceasta, m-am gîndit că poate ai

vrut să-i faci o surpriza, s-o uimeşti când va găsi în buzunar o suta de ruble.

(Fiindcă ştiu bine că unor filantropi le place grozav să-şi înflorească astfel

binefacerile.) Apoi m-am gîndit, de asemenea, că vrei s-o pui la încercare,

adică să vezi dacă, găsind bănii, ăre să vină să-ţi mulţumească sau nu! Apoi,

că vrei să eviţi recunoştinţa după preceptul că... mână dreaptă... să nu ştie...

ei, cum se spune... Pe scurt, mi-au venit atâtea idei, că am hotărît să le

cântăresc pe toate măi tîrziu, şi totuşi, am socotit că ar fi nedelicat să spun

că-ţi cunosc secretul. Totuşi, pe loc m-am gîndit că Sofia Semionovna, pînă să

observe că are banii în buzunar, ar putea, te pomeneşti, să-i piarda; tocmai de

aceea m-am decis să vin aici, s-o chem ăfară şi s-o informez că i-ai pus în

buzunar suta de ruble. în drum, am intrat mai întîi în odaie la doamnele

Kobîleatnikov ca să le duc „Concluziile generale ăle metodei pozitive" şi să le

recomand în mod special articolul lui Piderit (ca şi pe al lui Wagner, de altfel);

apoi am intrat aici şi am auzit întreaga poveste! Spune şi dumneata, aş fi

putut oare să mă gîndesc la toate acestea şi să reflectez asupra tuturor acestor

probleme, daca n-aş fi văzut cu ochii mei că i-ai vîrît suta de ruble in buzunar?

Când Andrei Semionovici îşi încheie discursul printr-o concluzie atât de

logica, era grozav de obosit şi sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte. Căci, vai,

el nici în ruseşte nu ştia să se exprime ca lumea (măcar că nu cunoştea nici o

altă limbă), aşa că era cu totul epuizat şi chiar slabit de efortul său oratoric.

Cu toate acestea, discursul făcu o impresie extraordinară asupra celor de faţa.

Vorbise cu atâta însufleţire, cu ătîta convingere, încât toată lumea îl crezu.

Piotr Petrovici simţi că sta prost.

— Ce-mi pasă mie dacă ţi-ău venit său nu ţi-ău venit în minte întrebări

tîmpite? strigă el. Ele nu dovedesc nimic! Toate acestea puteau să ţi se năzără

în somn, şi ătîta tot! Eu îţi spun că dumneata minţi! Minţi şi mă calomniezi,

fiindcă ţi-e necaz pe mine, şi ţi-e necaz fiindcă n-am fost de acord cu

propunerile dumităle sociale liber-cugetătoăre şi ăntireligioăse, astă este!

Dar acest subterfugiu nu-i aduse nici un folos. Dimpotrivă, din toate

părţile răsunară exclamaţii indignate.

— Ah, asta ai găsit sa răspunzi! strigă Lebeziătnikov. Slab argument!

Cheamă poliţia, am să depun jurămînţul! Un singur lucru nu pricep: ce te-ă

îndemnat să săvîrseşti o faptă atât de josnică? O, om ticălos şi de nimic!

— Eu pot să explic ce l-a îndemnat să săvîrşească această faptă mîrşavă,

şi, daca va fi nevoie, am să jur şi eu! rosti, în sfîrşit, cu glas hotărît

Raskolnikov, făcând un pas înainte.

253

Părea foarte liniştit şi dîrz. Numai privindu-l toată lumea îşi dadu seama

că el ştie într-adevăr despre ce este vorba şi că s-ă ajuns, în sfîrşit, la

dezlegarea enigmei.

— Acum înţeleg tot, urmă Raskolnikov, vorbind de-ă dreptul lui

Lebeziătnikov. De la bun început, am bănuit că la mijloc este o înscenare

mîrşavă; am bănuit acest lucru, fiindcă numai mie îmi sunt cunoscute

anumite împrejurări pe care am să vi le dezvaluiesc şi dumneavoastră

numaidecât şi care pun lucrurile în adevărata lor lumină. Iăr dumneata,

Andrei Semionovici, cu preţioasa dumităle mărturie, mi-ai lamurit definitiv

cazul. Rog pe toată lumea să asculte cu atenţie! Acest om (arăta spre Lujin) a

petit de curând o domnişoară, şi anume pe sora mea, Avdotia Romanovna

Raskol-nikovă. Dar, la sosirea lui în Petersburg, acum trei zile, cu ocazia

primei noastre întîlniri, s-a certat cu mine şi l-am dat afară din căsă de faţă cu

doi martori. Acest om este furios... Acum trei zile eu nu ştiam că el sade aici la

dumneata, Andrei Semionovici, şi că deci în ziuă certei noastre, adică acum

trei zile, a fost martor când, din prietenie pentru răposatul domn Marmeladov,

i-am dat soţiei acestuia o sumă de băni pentru înmormîntăre. El a scris

imediat un bilet mamei mele şi a informat-o ca am dat toţi banii, nu Kăterinei

Ivănovna, ci Sofiei Semionovna şi, totodată, a pomenit în termenii cei mai

mîrşăvi despre... Sofia Semionovna, adică lasînd a se înţelege că relaţiile mele

cu ea ar fi foarte intime. Toate acestea el le-a făcut, după cum va daţi seama,

cu scopul de a mă face sa mă cert cu mama şi cu sora mea, strecurând în

mintea lor ideeă că eu arunc, ducând o viaţă desfrînată, ultimii băni cu care

ele încearcă să-mi vină în ajutor. Aseară, de faţă cu mama şi sora mea, şi în

prezenţa lui, am restabilit adevărul, dovedind că am dat banii Kăterinei

Ivănovna pentru înmormîntăre, şi nu Sofiei Semionovna şi ca, acum trei zile,

nici n-o cunoşteam şi nici măcar n-o văzusem la faţă pe Sofia Semionovna.

Totodată, am adaugat că el, adică Piotr Petrovici Lujin, cu toate ifosele lui, nu

face nici cât degetul cel mic al Sofiei Semionovna, despre care vorbeşte atât de

urît. Iar la întrebarea lui, dacă aş aşeza-o pe Sofia Semionovna alaturi de sora

mea, i-am răspuns ca am şi făcut acest lucru în ziuă aceea. Furios că mamă şi

sora nu vor să deă crezare clevetirilor lui şi s-o rupă cu mine, el şi-a pierdut

cumpătul şi le-a spus fel de fel de obrăznicii. S-a produs ruptura definitivă şi el

a fost dat afară din căsă. Toate acestea s-au petrecut ieri seară. Acum vă rog

să fiţi cât se poate de atenţi: închipuiţi-vă ca ar fi reuşit să dovedească că Sofia

Semionovna este o hoaţă; în căzui acesta, el, în primul rând, ar fi dovedit

surorii şi mamei mele că bănuielile lui au fost întemeiate; că s-ă supărat pe

bună dreptate când am aşezat-o pe Sofia Semionovna alaturi de sora mea; că,

atacându-mă pe mine, apără onoarea surorii mele, adică ă logodnicei lui. Pe

scurt, era un mijloc de a face să mă cert cu familia mea şi de ă-şi recăpăta

bunăvoinţă. Şi, totodată, se răzbună şi pe mine, fiind îndreptăţit să creada că

onoarea şi liniştea Sofiei Semionovna nu-mi sunt indiferente. Iată socoteala ce

şi-o făcuse! Iată cum înţeleg eu situaţia! Acesta este motivul şi altul nu poate

fi! Raskolnikov isprăvi cuvintarea aşa, sau aproape aşa, întrerupt mereu de

exclamaţiile celor care-l ascultau, de altfel, cu multa atenţie. Dar cu toate

întreruperile, rostise toate acestea răspicat, liniştit, limpede şi hotărît. Glasul

lui vibrant, tonul convins şi faţa severa mişcară profund auditoriul.

— Aşa, aşa, aşa este! confirma, entuziasmat, Lebeziatnikov. Trebuie sa fie

cum spui dumneata, fiindcă de îndată ce Sofia Semionovna a intrat în odaie la

254

noi, el m-a întrebat dacă sunteţi aici? Dacă nu v-am văzut printre musafirii

Katerinei Ivanovna? Pentru aceasta m-a luat deoparte, m-a dus la fereastră şi

m-a întrebat în şoapta. Prin urmare, avea absoluta nevoie să fiţi aici! Aşa, aşa

este!

Lujin tăcea, zîmbind dispreţuitor. Era însă foarte palid. Părea că se

gîndeşte cum să scape din încurcătură. Poate că ar fi lasat cu multa placere

totul balta şi ar fi plecat, dar în clipa aceea îi era cu neputinţa; ar fi însemnat

sa mărturisească deschis că învinuirile ce i se aduceau erau drepte şi că el o

calomniase pe Sofia Semionovna. în afară de aceasta, şi cei de faţă, cam

afumaţi, se agitau prea tare. Ofiţerul de intendenţa, de pilda, deşi nu

pricepuse mare lucru, ţipa mai tare decât toţi şi propunea unele masuri destul

de neplacute pentru Piotr Petrovici. De altminteri, se aflau între cei prezenţi şi

oameni absolut treji, care se adunaseră de prin alte camere. Cei trei polonezi,

grozav de înfierbîntaţi, îi strigau întruna panie 1aidak şi, totodată, proferau

ameninţări în limba poloneza. Sonia asculta cu încordare, dar părea că nu

pricepe, ca şi cum abia s-ar fi trezit dintr-un leşin. Ea nu-şi lua ochii de la

Raskolnikov, simţind că era singurul ei apărător. Katerina Ivanovna respira

greu, horcăit, şi părea groaznic de istovită. Figura cea mai stupida o făcea

Amalia Ivanovna, care stătea cu gura căscată şi nu pricepea nimic; vedea

numai că Piotr Petrovici fusese prins cu mîţa în sac. Raskolnikov ceru din nou

cuvîntul, dar era larmă prea mare şi nimeni nu-l auzi, toţi se înghesuiau în

jurul lui Lujin, ţipînd, înjurând şi ameninţînd. Piotr Petrovici însă nu se

sperie. Văzînd că încercarea de a o învinui pe Sonia căzuse cu desăvîrşire, el

recurse la obrăznicie.

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie; nu va înghesuiţi, lasaţi-ma sa trec!

spunea el, încercând să se strecoare afara din mulţime. Şi vă rog să nu mă

ameninţaţi; va rog să credeţi că eu nu mă sperii pentru atâta lucru, nu-s laş

din fire, chiar dimpotrivă, iar dumneavoastră, domnilor, o să răspundeţi,

fiindcă, prin violenţa, aţi acoperit un caz penal. Hoaţa a fost descoperită mai

mult decât de ajuns şi eu am s-o reclam. Judecătorii sunt oameni luminaţi...

şi nu sunt beţi; ei n-au să dea crezare unor atei notorii, unor instigatori şi

liber-cugetători care, din răzbunare personala, aruncă vina pe mine, fapt pe

care în prostia lor l-au recunoscut chiar ei... Daţi-mi voie!

— Nu mai pot sta în aceeaşi odaie cu dumneata; te rog să te muţi de la

mine numaidecât, între noi totul s-a sfîrşit! Şi când mă gîndesc că mi-am dat

osteneala ca să-i expun... doua săptămîni în şir...

— Păi chiar eu ţi-am spus adineauri, Andrei Semionovici, că mă mut, şi

dumneata ai încercat să mă reţii; acum nu pot să adaug decât că eşti un prost.

îţi doresc să-ţi vindeci capul şi ochii chiori. Daţi-mi voie să trec, domnilor!

Încercă să-şi croiască drum; dar ofiţerul de la intendenţa nu avea nici un

chef să-l lase să scape numai cu ocările primite: el apucă de pe masă un

pahar, îşi făcu vînt şi-l arunca în capul lui Piotr Petrovici; dar paharul nimeri

drept în Amalia Ivanovna. Femeia urla cât o ţinea gura, iar ofiţerul, pe care

efortul îl făcuse să-şi piarda echilibrul, se prăbuşi greoi sub masa. Piotr

Petrovici se retrase la el în odaie şi peste o jumătate de ceas părăsi casa. Sonia,

sfioasă din fire, ştia de mult că putea fi nimicită mai uşor decât oricare alta şi

că, desigur, de jignit putea s-o jignească oricine, fără să fie pedepsit. Totuşi,

pînă în clipa aceea, îşi închipuise că va putea într-un fel sau altul să se

ferească de răutatea oamenilor prin prudenţă, blîndeţe şi supunere faţă de toţi

255

şi de fiecare în parte. Dezamăgirea era prea cruda. Ea, de bună seamă, putea

să îndure şi ăsta, cu răbdare şi fără să cîrtească, dar prima clipa fu din

cale-afară de grea. Deşi nevinovăţia ei biruise calomnia şi fusese deplin

reabilitata, după ce trecu prima spaimă şi, ieşind din încremenire, fu în stare

să înţeleagă cum stau lucrurile, sentimentul lipsei sale de apărare şi al vieţii ei

obidite îi strînse chinuitor inima. Izbucni într-un plîns nervos. Apoi,

nemaiputînd îndura, se repezi afară din odaie şi alergă acaşă. Asta se petrecu

aproape imediat după plecarea lui Lujin. Amalia Ivanovna, în urma loviturii cu

paharul pe care o primise faţă de toata lumea care rîdea în hohote, îşi pierdu şi

ea cu desăvîrşire orice răbdare şi, zbierând ascuţit, se năpusti ca o turbată

asupra Katerinei Ivanovna, socotind că numai dînsa purta toată vina.

— Afar din cas! Acum! Marş!

Şi, cu aceste cuvinte, ea începu sa apuce tot ce-i cădea sub mînă din

lucrurile Katerinei Ivanovna şi să le arunce pe jos. Şi aşa zdrobită, aproape

leşinată, palida şi gîfîind, Katerina Ivanovna sări din păt (unde căzuse,

istovită) şi se repezi la Amalia Ivanovna. Dar lupta era prea inegala. Amalia

Ivanovna o respinse ca pe un fulg.

— Cum! Nu este de ajuns că am fost calomniată atât de necruţător;

această creatură tot pe mine mă da afară?! Cum?!Qp. ziuă înmormîntării

soţului meu sunt alungată din casă şi, după ce ş-a ospătat la mine, mă alungă

în strada cu orfanii! Unde să mă duc? strigă, plîngînd şi înăbuşindu-se, biata

femeie. Doamne! răcni ea deodată, cu ochii scânteietori. Oare nu există

dreptate pe lumea astă!? Pe cine aperi tu, dacă nu pe noi, orfanii? Dar o să

vedem noi! Există pe lume judecată şi dreptate, există, am s-o găsesc! Stai,

aşteaptă puţin, creatură fără inimă! Polecikă, rămîi cu copiii, mă întorc

numaidecât! Aşteptaţi-mă, fie şi în strada. O să vedem noi dacă este o dreptate

în lumea astă!

Şi, aruncându-şi pe cap şalul acela verde de stofă subţire despre care

pomenise în istorisirea lui răposatul Marmeladov, Katerina Ivanovna îşi croi

drum prin mulţimea îngrămădită a chiriaşilor beţi, care tot se mai înghesuiau

în odaie, şi alergă în strada, plîngînd cu hohote, sperând că vă găsi undeva pe

loc şi cu orice preţ dreptatea. Polecikă, îngrozită, se piti cu copiii într-un colţ,

pe lada, unde rămase s-o aştepte pe mamă-sa, îmbrăţisîndu-i, tremurătoare,

pe cei doi frăţiori măi mici. Amalia Ivanovna umbla de colo pînă colo, urlînd de

furie, azvîrlind pe jos tot ce-i cădea în mînă. Chiriaşii făceau scandal, strigau

fiecare ce-i trecea prin cap, unii comentau cele întîmplate, alţii se certau şi se

înjurau, alţii cântau...

„E timpul să plec şi eu! se gîndi Raskolnikov. Ei, sa vedem, Sofia

Semionovna, ce ai să zici acum?!" Şi el porni la Sonia.