Capitolul I

Aşa zăcu multă vreme. Uneori se trezea şi atunci îşi dadea seama că noaptea se lasase de mult, dar nu-i trecea prin minte să se scoale. La un moment dat, observă că se luminează de ziuă. Zăcea pe divan culcat pe spate, năuc, fără să se poată descleşta din toropeala ce-l copleşise. Nişte urlete înfiorătoare, deznădajduite, venite din strada, îi ajunseră la ureche; de altfel le auzea în fiecare noapte pe la ceasurile trei. Ele îl treziră şi de data aceasta. „Beţivii ies din cîrciumi, se gîndi el, e aproape trei... Şi sări în sus, ca şi cum cineva l-ar fi smuls de pe divan. Cum! E aproape trei?" Se aşeză în capul oaselor şi, deodată, îşi aduse aminte de toate!

Mai întîi crezu că înnebuneşte. Simţi că îngheaţă; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase încă din somn, de data aceasta îl scuturau nişte fiori de-i clanţăneau dinţii şi se zgîlţîiau toate în el. Deschise uşa şi ascultă: toată casa dormea. Se uită, uimit, la el însuşi, cercetă odaia fără să înţeleagă: cum de a putut aseară să lase uşa descuiată, fără să pună cîrligul, cum de a putut să se arunce pe divan nu numai îmbrăcat, dar chiar cu pălaria pe cap; pălaria căzuse pe jos şi zăcea alaturi de pernă. „Dacă intra cineva, ce-ar fi crezut? Că sunt beat, dar..." Se repezi la fereastră. Era destula lumină şi el începu în grabă să-şi inspecteze, din cap pînă în picioare, îmbrăcămintea, ca să vada dacă nu cumva rămăsese vreo urmă. Dar nu, aşa era bine: clanţănind din dinţi se dezbrăcă şi cercetă totul. Întoarse tot, pînă la ultimul fir de aţă, pînă la ultima zdreanţă şi, neîncrezător, repetă inspecţia de trei ori. Nu era nimic, părea să nu fi rămas nici o urmă; numai jos, acolo unde manşeta pantalonului se rosese şi se destramase, firele care atîrnau purtau urme groase de sînge închegat. Raskolnikov apuca un briceag mare şi reteză franjurile. Asta părea să fie tot. Deodată, îşi aminti că punga şi obiectele pe care le scosese din lada bătrînei se mai aflau în buzunarele lui! Nici măcar nu se gîndise să le scoată şi să le ascunda! Nu-şi adusese aminte de ele nici în timpul când îşi cercetase hainele! Cum era cu putinţa? Se grăbi numaidecât sa le scoată şi le arunca pe masă. După ce-şi goli buzunarele, le întoarse pe dos, ca să se încredinţeze că nu mai rămăsese nimic, apoi căra toată grămada într-un ungher. Acolo, jos, în colţ, tapetul era rupt şi desprins de perete; el înghesui toate obiectele în gaură de sub hîrtie. „Au intrat, ău dispărut din văz cu punga cu tot!" se gîndi el uşurat, ridicându-se şi privind prosteşte colţul cu gaura care se căscase şi măi mult. Deodată însă tresari îngrozit. „Doamne! şopti el, deznădajduit. Ce fac eu? Asta înseamnă să ascunzi? Aşa se ascunde un lucru?"

Ce-i drept, nu se gîndise la obiecte; crezuse că nu va găsi decât bani şi de aceea pregătise dinainte o ascunzătoare. „Dar acum, de ce mă bucur acum? se gîndi el. Aşa se ascund lucrurile? Se vede ca-mi pierd minţile!" Istovit, se aşeza pe divan şi îndată îl zgîlţîi acelaşi frison. Automat, trase paltonul lui străvechi de student, călduros, dar aproape numai zdrenţe, care se găsea alaturi, pe un scaun, şi se acoperi. Apoi, pierzîndu-şi cu desăvîrşire cunoştinţă, se scufunda într-un somn cu delir.

Dar nu trecură nici cinci minute şi se trezi iar, disperat, şi apuca din nou hainele. „Cum de am putut să adorm când nimic nu-i făcut?! Fireşte, poftim: pînă acum nici n-am scos laţul de sub braţ! Am uitat, am uitat un lucru atât de important! O dovada atât de serioasă." Smulse laţul şi începu sa sfîşie pînza în fîşii mici, pe care le vîra sub perna, printre rufe. „Fîşii de pînză ruptă în nici un caz nu pot trezi vreo bănuiala; aşa cred, da, aşa cred!" repetă el, stînd în mijlocul camerei şi cercetînd din nou, cu o dureroasa sforţare de atenţie, totul în jurul lui, pe podea, pretutindeni, ca sa vada dacă n-a mai uitat ceva. Convingerea ca toate simţurile, pînă şi memoria, pînă şi simpla putinţa de a judeca îl trădează, îl chinuia nespus.

Oare a şi început, oare a şi început pedeapsa, de pe acum? Fireşte, fireşte, aşa e!" într-adevăr, firele destrămate, pe care le tăiase de la pantaloni, zăceau pe podea în mijlocul odaii şi putea să le văda primul venit! „Unde mi-e capul? Ce se petrece cu mine?" exclamă el din nou, pierdut.

Apoi îi veni în minte ideea ciudată ca s-ar putea ca şi hainele lui să fie pătate de sînge, ca s-ar putea să fie pete multe şi el să nu le vada, fiindcă facultăţile lui mintale sunt slabite, fărîmiţăte... fiindcă i se întunecă mintea... şi deodată îşi aminti că văzuse sînge pe punga. „Vai de mine! Asta înseamnă că şi buzunarul trebuie să fie murdar de sînge pentru că am vîrît înăuntru punga încă uda!" întoarse îndată buzunarul pe dos: aşa şi era! Căptuşeala era pătata de sînge! „Aşadar mintea nu m-a părăsit cu totul, aşadar mai funcţionează şi raţiunea şi memoria, daca eu singur mi-am dat seama de toate astea!" se gîndi el, victorios, fericit, răsuflînd adînc, din străfundul plamînilor. „Nu-i decât o slabiciune de-o clipă, pricinuita de friguri, de delir" îşi zise el şi smulse toata căptuşeala buzunarului stâng... în aceeaşi clipă, o rază de soare îi lumină cizma stîngă: ciorapul care ieşea din căputa găurită părea pătat. Se descălţă: „Aşa şi este, urme de sînge! Tot vîrful ciorapului e năclait de sânge; oi fi călcat din greşeala în băltoacă... Dar acum ce să fac cu ciorapul? Unde să pun acest ciorap, franjurile tăiate de la pantaloni, buzunarul?"

Le strînse în pumn şi rămase în mijlocul camerei. „în soba? Dar ei în primul rând acolo vor căuta. Să le ard? Dar cum? Nici n-am chibrituri! Nu, mai bine să mă duc să le arunc undeva. Da! Mai bine să le arunc! repeta el, aşezîndu-se pe divan. Să le arunc imediat, chiar în clipa asta, fără zăbavă!"...

Dar, în loc să făcă aşa, capul îi căzu pe pernă; frisonul chinurilor îi îngheţă din nou trupul; trase iarăşi mantaua şi se înveli. Mult timp, câtevă ore în şir, îl chinui în răstimpuri acelaşi gînd: „Acum, chiar acum, fără zgomot, trebuie să mă duc şi să le arunc undeva pe toate, să nu le mai vad în faţa ochilor, cât mai repede, cât mai repede!" încerca sa se ridice de pe divan, să se scoale în picioare, dar nu avea putere. O bătaie puternica în uşă îl trezi de-ă binelea.

— Deschide odată, ce, ai murit? Doarme şi doarme! ţipa Nastasia, bătînd cu pumnul în uşa. Zile întregi doarme ca un cîine! Adevărat cîine! Deschide odată. E trecut de zece.

— Poate ca nici nu este acasă, rosti un glas de bărbat. „Vai de mine! E vocea portarului... Ce-o fi vrând?" Raskolnikov sari în sus şi se aşeza în capul oaselor. Inima îi bătea atât de tare, ca-l durea.

— Atunci cine a pus cîrligul? răspunse Nastasia. Ia te uita la el, se încuie! S-o fi temînd să nu-l fure cineva? Deschide, omule, trezeşte-te!

„Ce-or fi vrând? Pentru ce a venit portarul? Au aflat tot! Sa opun rezistenţă sau să deschid? Ei, fie ce-o fi"...

Se ridică, se apleca înainte şi săltă cîrligul.

Odaia era atât de mica, încât putea să salte cîrligul fără să se mişte din pat. Nu greşise: în prag era portarul cu Nastasia.

Aceasta îi arunca o privire ciudata. Iar el se uită sfidator şi deznădajduit la portarul care îi întindea în tăcere o foaie de hîrtie cenuşie, îndoita şi sigilata cu ceară.

— O citaţie de la secţie, spuse el, dîndu-i hîrtia.

— Care secţie?

— Eşti chemat la poliţie, la secţie, cum s-ar zice. Se ştie ce fel de secţie.

— La poliţie?... Pentru ce?...

— De un' să ştiu? Eşti chemat — du-te.

Şi portarul îl privi cercetător, apoi îşi roti privirile prin odaie şi dadu să plece.

— Nu cumva te-ai îmbolnăvit de-a binelea? întreba Nastasia, care nu-şi mai lua ochii de la el. Portarul întoarse şi el capul o clipa. De ieri are fierbinţeli, adaugă dînsa.

Raskolnikov nu răspunse: ţinea hîrtia în mînă, fără s-o deschida.

— Nu te mai scula din pat, urma Nastasia, înduioşată, văzînd că-şi lasă picioarele jos din pat. Daca eşti bolnav, poţi să nu te duci, că n-o fi foc. Ce tot ţii acolo în mînă?

Raskolnikov se uită şi el: în mână dreapta ţinea franjurile tăiate de la pantalon, ciorapul şi căptuşeala ruptă a buzunarului. Dormise cu ele. Mai tîrziu, gîndindu-se la toate acestea, îşi aduse aminte că, în cursul accesului de friguri, când se trezea din delir, le strîngea tare în mînă şi adormea din nou.

— Ia te uita la el: a strîns nişte zdrenţe şi doarme cu ele, de parca ar fi cine ştie ce comoara...

Şi Nastasia rîse aşa cum îi era obiceiul, isteric, bolnăvicios. Raskolnikov vîrî în graba zdrenţele sub manta şi-şi aţinti privirile iscoditoare asupra ei. Deşi în clipa aceea nu-i era mintea limpede, simţea că nu aşa se poarta lumea cu unul care trebuie să fie arestat. „Totuşi... poliţia?"

— Ar trebui să bei un ceai. Vrei? îţi aduc, că mi-ă rămas...

— Nu... mă duc, mă duc chiar acum, mormăi el sculîndu-se în picioare.

— Dar poţi să cobori scara?

— Mă duc...

— Cum vrei.

Femeia ieşi după portar. Raskolnikov se repezi numaidecât la lumina să cerceteze ciorapul şi firele tăiate de la pantalon. „Pete exista, dar nu se observa; totul e murdar, şters, decolorat. Cine nu ştie dinainte, nu poate să vada mare lucru. Prin urmare, nici Nastasia n-a putut să observe de la distanţa, slavă Domnului!"

Apoi, cu mîinile tremurânde, desfăcu citaţia şi începu să citească: o citi de câteva ori şi, în sfîrşit, pricepu. Era o citaţie obişnuita, emisă de circumscripţia de poliţie, prin care era invitat să se prezinte în ziua aceea, la orele noua şi jumătate, în biroul comisarului.

„Când s-a mai întîmplat una ca asta? N-am nici un fel de treburi cu poliţia! Şi de ce tocmai azi? se gîndea el, chinuit de nedumerire. Doamne, de s-ar isprăvi măi repede! Căzu în genunchi ca sa se roage, şi-i veni să rîda — nu de rugăciune, ci de el însuşi. Dacă-mi este scris să merg la pierzanie, fie, îmi e totuna! Să-mi pun ciorapul! se gîndi el deodată. Are să se murdarească de praf şi ău să dispară urmele. Îşi puse ciorapul, dar pe loc îl smulse din picior, dezgustat şi îngrozit. Apoi îşi zise că tot nu are altul, îl puse din nou şi rîse. Toate astea sunt relative, neconcludente, n-ar fi decât simple aparenţe, nimic mai mult, îşi spuse el, cercând să se agate de un gînd, dar tremurând din tot trupul. Uite ca l-am încălţat! Am sfîrşit prin a mă încălţa cu el!" De altfel, deznădejdea îi curmă rîsul numaidecât. „Nu, nu mă simt în stare"... se gîndi el.

Picioarele îi tremurau. ,,De frică, şopti el. Capul i se învîrtea şi-l durea din pricina febrei. Asta este un vicleşug! Vor să mă atragă printr-un vicleşug şi apoi sa mă prinda în plasă, urmă el, ieşind pe scară. Cel mai rău este că aproape aiurez... sunt în stare să îndrug acolo cine ştie ce prostii..." Pe scară îşi aminti că lasase obiectele în gaura tapetului. „Şi tocmai acum, în lipsa mea, ar putea să facă o percheziţie" îşi zise, şi se opri. Dar atât de mare îi era deznădejdea, atât de cinic, dacă se poate spune astfel, ajunsese să admită că se duce la prăbuşire sigură, încât renunţă să se mai gîndească şi porni la drum.

„De s-ar isprăvi mai repede!"

Afară domnea o arşiţă de nesuferit: nici un strop de ploaie nu căzuse în ultimele zile. Iarăşi praf, cărămizi şi var, din nou putoarea cîrciumilor şi a băcăniilor, aceiaşi beţivi, aceiaşi zarzavagii ambulanţi şi birjari moţăind în birjele lor. Lumina soarelui îl izbi dureros în ochi, capul începu să i se învîrteasca, aşa cum se întîmpla bolnavilor de friguri, când ies în strada pe o zi însorită.

Ajuns la colţul străzii din ajun, se uită cu o nelinişte chinuitoare spre casa aceea... şi pe loc întoarse ochii.

„Dacă mă întreabă, poate că am să mărturisesc", se gîndi el, apropiindu-se de poliţie.

Secţia era la un sfert de verstă. Abia se mutase acolo, într-o căsă nouă, la etajul trei. în localul vechi fusese o singură dată, măi demult. Intrând în gang, văzu în dreapta o scară pe care cobora un mujic cu un registru în mînă. „Un portar: aşadar, secţia e aici..." Şi începu să urce la întîmplare. N-avea chef să întrebe de drum.

„Am să intru, am să cad în genunchi şi am să spun tot..." se gîndi, ăjungînd la etajul trei.

Scara era îngustă, foarte abruptă şi murdară. Bucătăriile celor trei etaje dădeau pe aceasta scară şi stăteau cu uşile deschise aproape toată ziua. De aceea pe scara domnea o căldură înăbuşitoare. Urcau şi coborau portarii cu registrele sub braţ, curieri şi diverse persoane de ambele sexe, pe care-i aducea nevoia. Uşa secţiei era de asemenea larg deschisă. Raskolnikov pătrunse în sala, unde aşteptau în picioare cîţiva bărbaţi, şi se opri. Şi aici era o căldură înăbuşitoare, la care se adaugă mirosul greţos de vopsea proaspătă, încă neuscătă, duhnind a ulei rînced, din odaile abia zugrăvite. Raskolnikov aşteptă puţin, apoi se hotărî să înainteze şi trecu în odaia vecină. Erau un şir de odaiţe mici, cu tavanul jos. O nerăbdare febrila îl împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a doua odaiţă şedeau contopiştii căre-şi vedeau de scripte; nu erau îmbrăcaţi nici ei mult mai bine decât el şi aveau un aspect destul de ciudat. Raskolnikov se apropie de unul.

— Ce vrei?

Arătă citaţia trimisă de poliţie.

— Sunteţi student? întrebă conţopistul, uitîndu-se la citaţie.

— Da, fost student.

Conţopistul îl cercetă din ochi, de altfel, fără pic de curiozitate. Era un omuleţ cu părul ciufulit, care părea preocupat numai de-ale lui.

„De la asta nu poţi afla mare lucru, fiindcă lui totul îi este indiferent", se gîndi Raskolnikov.

— Duceţi-vă dincolo, la secretar, zise conţopistul, arătînd cu degetul spre cea din urmă odaie.

Raskolnikov intra în această cameră (a patra la rând) strimtă şi plină de lume, o lume ceva mai bine îmbrăcată decât în celelalte odai. Printre solicitatori se aflau două femei. Una, în doliu, îmbrăcată sărăcăcios, şedea la masă în faţa secretarului şi scria ceea ce îi dicta acesta. Cealaltă, foarte grasă, cu pete stocojii pe obraz, arătoasă şi cam luxos îmbrăcată, cu o broşa cât o farfurioară de ceai prinsă în piept, stă deoparte, în aştepare. Raskolnikov întinse secretarului citaţia. Acesta o privi în treacăt şi zise: „Aşteptaţi". Apoi se ocupă măi departe de femeia în doliu.

Raskolnikov răsufla uşurat. „Trebuie sa fie altceva la mijloc!" Puţin câte puţin, începu să prinda curaj: încerca pe cât cu putinţa să se îmbărbăteze şi să se dezmeticească.

„Orice prostie, o imprudenţa cât de mica şi pot sa mă dau de gol! Hm... Păcat ca aici nu-i aer, adaugă el în gînd. Ce zăpuşeala!... Mi se învîrteşte şi mai rău capul... şi mintea de asemenea."

Îşi simţea întreaga fiinţă răscolită şi se temea să nu-şi piarda stăpînirea de sine. Caută să-şi fixeze gândurile asupra unui obiect oarecare, sa se gîndească la orice altceva, dar nu izbutea. De altfel, îl interesa nespus de mult secretarul: ar fi vrut să ghicească, după fizionomia lui, ce gânduri ascunde. Era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci şi doi de ani, cu o faţă oacheşa şi mobila, cam trecuta pentru vîrsta lui. Îmbrăcat după ultima moda, ferchezuit şi pomădat, părul pieptănat cu cărare dusă pînă la ceafă, purta o mulţime de inele pe degetele albe, foarte îngrijite, şi lanţişoare de aur la jiletcă. Schimbase chiar vreo doua vorbe pe franţuzeşte cu un străin ce se afla în odaie şi le pronunţase destul de corect.

- Dumneata de ce nu iei loc, Luiza Ivanovna? zise el în treacăt cucoanei stocojii, gătită foc, care tot mai stătea în picioare, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să se aşeze fără să fie poftită, deşi scaunul era alaturi.

— Ich danke, răspunse dînsa şi, în foşnet de mătăsuri, se lasă încet pe scaun.

Rochia ei azurie, garnisita cu dantela albă, învălui scaunul ca un val de spume, ocupînd mai bine de jumătate din camera. în aer se răspîndi un miros puternic de parfum. Dar cucoana zîmbea cu teamă şi îndrăzneala totodată, şi era vădit îngrijorata, părea că se sfieşte de faptul că ocupa atâta loc şi că miroase atât de tare a parfum.

Doamna în doliu isprăvi de scris şi se ridică. Deodată, intra în odaie un ofiţer: părea că sfidează pe toata lumea cu mersul şi felul lui de a-şi răsuci umerii la fiecare pas. Îşi arunca pe masă chipiul cu cocarda şi se aşeza în fotoliu. Vazîndu-l, doamna gătită sări în sus şi îi făcu o reverenţă cu un deosebit respect; ofiţerul, însă, nu-i dadu nici o atenţie, iar dînsa nu mai îndrăzni sa se aşeze în prezenţa lui. Era ajutorul comisarului; avea mustăţi lungi, roşcate, care stăteau ţepene, orizontal, sub nas, şi nişte trasaturi foarte mărunte, banale, care nu exprimau nimic, decât poate o oarecare impertinenţă, fiindcă, cu toata modestia atitudinii, expresia feţei nu cadra cu îmbrăcămintea lui ponosita: fără să-şi dea seama, Raskolnikov îl privise prea lung şi prea fix, aşa încât ofiţerul se simţi jignit.

— Ce vrei? striga el, pesemne mirat că un coate-goale ca Raskolnikov îndrăzneşte să nu intre în pămînt în faţa privirii sale scăpărătoare.

— Am fost chemat... cu o citaţie... îngînă Raskolnikov.

— Este în legătură cu reclamaţia pentru neplata banilor de către domnul student, se grăbi să spună secretarul, smulgîndu-se dintre hîrtiile sale. Poftim (şi-i arunca un caiet, arătîndu-i un anumit pasaj), citeşte!

„Banii? Ce fel de bani? se gîndea Raskolnikov. Dar... atunci nu este vorba de... nu, cu siguranţa!" Tresari de bucurie. îşi simţi inima uşoara, nespus de uşoara. Parca i se luase toată greutatea de pe piept.

— La ce oră erai citat să te prezinţi, stimate domn? striga locotenentul, simţindu-se fără nici un motiv, din ce în ce mai jignit. Ai fost citat pentru ora noua şi jumătate şi acum e trecut de unsprezece !

— Citaţia mi-a fost predata abia acum un sfert de oră, răspunse Raskolnikov cu glas tare, peste umăr, înfuriindu-se şi el deodată, spre mirarea lui, şi chiar lasîndu-se cu placere în voia acestei furii. Nu-i destul că am venit bolnav, în toiul unui acces de friguri!!

— Te rog să nu ţipi!

— Nici nu mă gîndesc să ţip, vorbesc foarte liniştit, dumneata eşti acela care-ţi permiţi să ţipi la mine. Sunt student şi nu permit nimănui să se răstească la mine.

Auzind acestea, ajutorul de comisar se aprinse atât de tare, că în prima clipa nu putu scoate un cuvînt, doar stropi de saliva îi ţîşneau din gura. Sări ars.

— Te poftesc sa taci! Te afli într-o instituţie publică. Să nu te obrăzniceşti, domnule!

— Şi dumneata te afli într-o instituţie publica! exclama Raskolnikov. Şi în afară de faptul că ţipi, mai şi fumezi, şi prin urmare arăţi că ne desconsideri pe toţi.

Spunînd această, Raskolnikov simţi o nespusa satisfacţie. Secretarul îl privea, zîmbind. Ofiţerul cel iute din fire rămase cu gura căscată.

— Asta nu te priveşte pe dumneata! răspunse el, în sfîrşit, nefiresc de tare.

Poftim de răspunde la întrebarea ce ţi se pune. Arată-i despre ce este vorba, Alexandr Grigorievici. Se plînge lumea de dumneata! Nu vrei să plateşti! Ia te uită ce grozav e dumnealui!

Dar Raskolnikov nici nu-l măi ascultă şi, apucând iute hîrtia, căuta să afle cât măi repede despre ce este vorbă. Citi o data, de doua ori, şi nu înţelese nimic.

— Ce-i asta? îl întrebă el pe secretar.

— Sunteţi pus sub urmărire pentru neplata unei datorii pentru care aţi dat o poliţa. Trebuie ori să achitaţi datoria, toate cheltuielile, penalizările etc, ori să răspundeţi în scris, specificând când veţi putea achita datoria şi totodată să vă luăţi obligaţia de a nu părăsi capitala pînă la achitarea ei, de a nu înstrăina şi de a nu tăinui averea ce o posedaţi. Creditorul este liber să vă scoată averea la mezat şi sa procedeze conform legilor în vigoare.

— Dar eu... eu nu sunt dator nimănui!

— Asta nu ne priveşte. Noi am primit pentru urmărire o poliţă a cărei scadenţă a trecut de mult şi care a fost protestată conform legilor: poliţa este în valoare de o suta cincisprezece ruble şi a fost dată văduvei asesorului de colegiu Zărniţînă acum nouă luni; de la văduva Zarniţîna acest înscris a trecut spre încasare la consilierul de curte Cebărov şi noi vă invităm să răspundeţi la această sesizare.

— Dar Zarniţîna este gazda mea.

— Şi ce-i daca va este gazda?

Secretarul privea de sus, cu un zîmbet plin de compătimire şi, totodată, oarecum victorios, pe acest novice prins pentru prima oară în cleştele procedurii juridice. Părea ca zice: „Ei, cum te mai simţi acum?" Dar ce-i păsa, ce-i pasă acum lui Raskolnikov de poliţa şi de urmărire pentru neplata! Făcea oare să te nelinişteşti pentru ătîtă lucru, făcea oare să-i dai cea mai mica atenţie?! Sta, citea, asculta, răspundea, întreba chiar, dar toate acestea le făcea în chip mecanic. Triumful instictului de conservare, senzaţia de a fi scăpat de un pericol iminent — iată ce-i umplea în clipa de faţa întreaga fiinţa: şi aceasta, fără presimţiri, fără analiză, fără încercări de a ghici ce se va întîmpla mai departe, fără îndoieli şi fără întrebări. Era clipa unei fericiri absolute, spontane, pur animalice. Dar tocmai atunci se petrecu în odaie ceva asemănător cu o furtuna cu fulgere şi tunete. Ofiţerul, încă zguduit de lipsa de respect ce i se arătase, fierbînd probabil de indignare şi voind pesemne sa-şi satisfacă amorul propriu atins, se năpusti cu tunete şi fulgere la nefericita „doamna îmbrăcata luxos", care-l privea din clipa intrării cu zîmbetul cel măi nătîng pe buze.

— Ia asculta, dezmăţato! zbiera el deodată cât îl ţinea gura (doamna îndoliata părăsise biroul). Ce s-a întîmplat la tine noaptea trecută? Hăi?

Dezmăţ, scandal, de a răsunat toata strada. Iar bătaie şi beţie? Vrei să ajungi la răcoare? Ţi-am spus, te-am prevenit de zeci de ori că daca se mai întîmpla o data, nu te mai iert! Şi tot nu te astîmperi, destrăbălato!

Hîrtia scăpă din mîinile lui Raskolnikov; o privea cu ochii căscaţi pe doamnă ceă luxoasa, luata în primire atât de brutal: curând însă se dumiri despre ce eră vorbă şi toată povestea începu să-l distreze. Asculta cu placere, ba chiar îi venea să rîda, sa rîda cu hohote... Toţi nervii îi vibrau.

— Ilia Petrovici! începu grijuliu secretarul, dar se opri sa aştepte clipa prielnică, fiindcă ştia din experienţă că ofiţerul, odată înfuriat, nu măi putea fi potolit decât doar cu forţa.

Cât priveşte pe doamna cea luxoasa, la început aceste fulgere şi trăsnete o făcură să tremure; dar ciudat: cu cât injuriile se înteţeau, cu atât ea se făcea mai mieroasa, şi zîmbetul cu care îi zîmbea neîncetat fiorosului ofiţer era mai fermecător. Se învîrteă pe loc, făcea nesfîrşite reverenţe, aşteptînd cu nerăbdare să i se îngăduie, în sfîrşit, sa spună şi ea un cuvînt; pînă la urma prinse momentul:

— La mine n-a fost nici un fel de gălagie şi bătăi, domnule capiten, începu să turuie deodată, cu iuţeala boabelor de mazăre ce se răstoarnă din sac; vorbea curgător ruseşte, dar cu un puternic accent german. Nici un scandal, nici unul, dumnealui a venit beat şi eu spus tot cum a fost, domnule capiten, eu nu sunt vinovat... eu am casă onorabila, domnule capiten, cu purtări onorabil, eu nu vrei niciodată, niciodată la mine şcăndal. Dumnealui a venit beat de tot şi a cerut trei butilca, apoi a ridicat picior şi a început cânta pian cu picior si asta nu-i frumos într-o casa onorabil şi el a spart ganz piano şi asta înseamnă lipsă de manieren şi eu am zis la el acest lucru. Iar dumnealui a luat butilca şi a bătut pe toţi la spate cu butilcă. Atunci eu am chemat repede portar şi când Karl a venit dumnealui a învineţit ochi la Karl, şi la Henriet a învineţit ochi, şi a dat de cinci ori la mine peste obraz. Asta e nedelicat într-o casă onorabil, domnule capiten, şi eu am ţipat: „ajutor!" Dumnealui atunci a deschis fereastra care dai la canal şi a început guiţat ca un purcel: ruşine. Cum se poate guiţat la fereastră în strada ca un purcel? Pfui, pfui, pfui! Karl a luat la el de la spate de frac şi a tras la el, ăsta adevărat, domnule capiten, Kărl a rupt la dînsul seinen Rocki Aivmci dumnealui a ţipat că man muss ihm cincisprezece carboave amenda platim. Eu, domnule capiten, singur am dat la el cinci carboave pentru seinen Rock. A fost un muşteriu neonorabil, domnule Capiten, şi dumnealui tot felul de scandal a făcut! Dumnealui a zis că ăre să publice eine grosse Satire despre mine pentru că dumnealui putut scrie în toate gazetele.

— Un scriitor, prin urmare?

— Da, domnule capiten, şi ce muşteriu neonorabil, domnule capiten, dacă într-o casă onorabil...

— Haide, haide! Ajunge! Ţi-am spus, ţi-a spus...

— Ilia Petrovici!! rosti din nou semnificativ secretarul. Ofiţerul îi aruncă o privire iute; secretarul îşi înclina uşor capul.

— ...Asculta, stimată Laviza Ivanovna, ţi-o spun pentru cea din urma oară, auzi dumneata? urmă ofiţerul. Dacă în casa ta onorabila va mai avea loc un singur scandal, am să te bag la ţuhaus, cum se spune în limbaj nobil. Ai auzit? Auzi dumneata: un literat, un scriitor ia cinci ruble pentru pulpană ruptă într-o... „Căsă onorabila"! Auzi ce sunt în stare aceşti scriitori? şi ofiţerul îi aruncă lui Răskolnikov o privire dispreţuitoare. Acum două zile, la tractir, s-a întîmplat aceeaşi poveste: un individ a mîncat, a băut şi n-a vrut să platească. Cică „am sa fac o satiră". Săptămână trecută un altul pe vapor ă insultat cu vorbe murdare familia unui onorabil consilier de stat, pe soţia şi pe fiica lui. Deunăzi unul a fost dat afară pe brînci dintr-o cofetărie. Iătă ce fel de oameni sunt aceşti studenţi, scriitori, propovăduitori de tot soiul... ptiu! Hai, cară-te! într-o zi am să trec chiar eu pe la tine... atunci să te fereşti! Auzi? Cu o amabilitate febrila, făcând reverenţe în toate părţile, Luiza Ivanovna se retrase de-a-ndaratelea spre uşa: dar în prag dadu cu spatele peste un ofiţer prezentabil, cu faţa proaspăta, deschisa, şi cu nişte superbi favoriţi blonzi. Era Nikodim Fomici, comisarul de circumscripţie în persoană. Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverenţă pînă la pămînt şi, cu paşi mărunţi şi săltăreţi, o zbughi afară.

— Iar gălagie, iar tunete şi trăsnete, vijelie, urăgan! vorbi amabil şi prietenos Nikodim Fomici către Ilia Petrovici. Iar te-ai enervat, iar te-ai aprins!

Am auzit încă de pe scara.

— Ce să măi vorbim! răspunse Ilia Petrovici cu un aer de superioară plictiseala (nici măcar nu rosti „ce să mai vorbim", ci părea un fel de ,,e-e-es-măi-orbim") şi se muta cu hîrtiile în mînă la o altă măsă. Străbătînd odaiă, îşi tot mişcă teatral umerii: un paş, o mişcare, încă un păş, încă o mişcare. Iătă acest domn literat, pardon, student, adică fost student, nu-şi plateşte chiria, da poliţe peste poliţe, nu vrea să se mute, primim întruna plîngeri împotriva dumnealui şi acest domn se scandalizează fiindcă mi-am aprins ţigara în prezenţă dumnealui! Când pretinzi să fii respectat nu faci incorectitudini şi iă priviţi-l, vă rog, cum arată, cât este de vrednic de respect!

— Sărăcia nu-i un viciu, dar ce să mai vorbim! Ne cunoaştem, eşti ca dinamita, te aprinzi dintr-o nimica. Iar dumneata, pesemne că te-ai simţit jignit de ceva şi nu te-ăi mai putut ştăpîni, urmă Nikodim Fomici vorbind amabil lui Răskolnikov. Să ştii înşă că n-ăi avut dreptate; e un om cum rar se găsesc, dar dinamită, curat dinamită! Se aprinde, sare în sus, arde — şi gata! A trecut. Rămîne o inima de aur şi atâta tot! La regiment l-au poreclit: „locotenentul dinamită"...

- Şi ce regiment, ce regiment! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulţumit că fusese ătît de placut măgulit, dar tot măi făcând pe supăratul.

Raskolnikov simţi deodată dorinţa de a le spune ceva cât se poate de plăcut.

— Vai de mine, domnule căpitan, începu el deodată să-i vorbească lui Nikodim Fomici, cu exagerată familiaritate, gîndiţi-vă puţin la situaţia mea... Sunt gata să-i cer scuze domnului locotenent dacă cumva nu i-am arătat destul respect... Sunt un biet student, sărman şi bolnav, deprimat (chiar aşa a spus „deprimat") de sărăcie. Fost student, fiindcă nu mă măi pot întreţine, dar am să primesc bani... Am mamă şi soră în gubernia X... Au să-mi trimită şi... am să achit tot. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă mi-am pierdut meditaţiile şi de trei luni nu-i platesc, s-a supărat pe mine, aşa că nici prînzul nu mi-l mai trimite... Nu înţeleg ce-i cu poliţa asta! Mi se cere să achit această poliţă? Pot eu să platesc? Judecaţi şi dumneavoastră!...

— Asta nu ne priveşte... încercă din nou să intervină secretarul.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, sunt absolut de acord cu dumneavoastră, dar permiteţi-mi să va explic (reîncepu Raskolnikov nu către secretar, ci tot către Nikodim Fomici, străduindu-se din răsputeri să intre în vorbă şi cu Ilia Petrovici, cu toate ca acesta scotocea cu încăpăţînare printre hîrtii şi, dispreţuitor, nu-i dadea nici o atenţie), permiteţi-mi la rândul meu să vă explic că locuiesc la dînsa de aproape trei ani, de la venirea mea din provincie şi că altădată... altădată... dar, în sfîrşit, de ce n-aş recunoaşte deschis la rândul meu că, la început, îi promisesem să ma însor cu fiică dumneaei; o promisiune verbala, absolut liberă... Era o fată... de altfel, îmi placea chiar... deşi nu eram îndrăgostit de dânsa... într-un cuvînt: tinereţe, adică vreau să spun că gazda mea, pe vremea aceea, îmi acorda un credit nelimitat şi că, într-o oarecare măsură, am dus o viaţă... am fost cam uşuratic...

— Nimeni nu va cere să ne relataţi astfel de intimităţi, stimate domn, şi nici nu avem vreme de pierdut, îl întrerupse grosolan şi triumfător Ilia Petrovici, dar Raskolnikov îl opri, înflacărat, cu toate că simţi deodată că-i vine foarte greu să măi vorbească.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie să vă explic la rândul meu cât de cât... cum s-au petrecut lucrurile... cu toate că sunt de acord cu dumneavoastră că este de prisos să spun toate acestea: dar, acum un an, aceasta domnişoară a murit de tifos exantematic, iar eu am rămas chiriaş, aşa cum am fost. Şi când gazda mea s-a mutat în apartamentul pe care-l ocupa acum, dînsa mi-a spus... şi mi-a spus prieteneşte... că ăre încredere absoluta în mine şi toate celelalte... dar ca daca n-am nimic împotriva să-i dau această poliţă, în valoare de o suta cincisprezece ruble, cât aprecia dînsa datoria mea. Permiteţi: dînsa mi-a spus tocmai că daca îi dau aceasta hîrtie are să mă crediteze din nou cât poftesc şi niciodată, niciodată — sunt propriile ei cuvinte — nu se va folosi de acest act pînă ce nu voi plati de bunăvoie... şi acum, când mi-am pierdut meditaţiile şi nu mai am ce mînca, cere să fiu pus sub urmărire pentru neplata?... Ce pot spune?

— Toate aceste amănunte sentimentale, domnule, nu ne privesc, i-o reteză brutal Ilia Petrovici. Dumneata trebuie să ne dai o declaraţie şi să semnezi obligaţia, cât despre făptui că ai fost îndrăgostit şi toate celelalte peripeţii tragice, ele nu ne interesează câtuşi de puţin.

— Haide, haide, eşti prea... crud, murmura Nikodim Fomici, luînd loc la masă şi începînd şi el să semneze hîrtii.

Părea ruşinat.

— Scrieţi, îi spuse secretarul lui Raskolnikov.

— Ce să scriu? întrebă tăios.

— Am să vă dictez.

Raskolnikov avu impresia că, după spovedania lui, secretarul parca începuse să-i vorbească măi de sus şi mai dispreţuitor, dar, ciudat, simţi deodată că nu-i mai pasa de părerea nimănui şi că aceasta schimbare se petrecuse într-o clipa. Daca ar fi vrut să se gîndească câtuşi de puţin, atunci, fireşte, s-ar fi mirat singur de faptul ca putuse chiar să le impună să-i înţeleagă sentimentele. De unde se iviseră aceste sentimente? Acum, chiar daca odaia ar fi fost plina nu de ofiţeri de poliţie, ci de cei măi intimi prieteni ai lui, nu ar fi putut rosti un singur cuvânt omenos, atât de secată îi eră inimă. Senzaţia apăsătoare a unei izolari şi a unei înstrăinări chinuitoare, nesfîrşite, puse stăpînire pe sufletul lui, şi era pe deplin conştient de acest lucru. Nici josnicia confidenţelor lui sentimentale în faţa lui Ilia Petrovici, nici josnicia triumfului locotenentului nu stîrniseră în el această schimbare. O, ce-i păsa de propria lui ticăloşie, de toate aceste ambiţii, de toţi aceşti locotenenţi, nemţoaice, urmăriri pentru neplata, poliţe etc, etc? În acea clipă, dacă l-ar fi condamnat să fie ars de viu, nici atunci nu ar fi crîcnit măcar, ba chiar poate că nici nu ăr fi ascultat cu atenţie sentinţă pînă la capăt. Se petrecea în el ceva cu totul nou, straniu, neaşteptat, ceva ce nu mai cunoscuse până atunci. Înţelegea sau, mai bine zis, avea senzaţia limpede, simţea cu toată fiinţa lui că, de acum înainte, orice mărturisire sentimentala ca cea de adineauri, ba chiar orice convorbire de la om la om nu-i mai erau îngăduite, şi nu numai cu aceşti funcţionari de poliţie, dar nici chiar cu cei apropiaţi lui, soră şi mamă, nu va mai putea vorbi deschis. Niciodată pînă atunci nu încercase o senzaţie atât de stranie şi de cumplita. Şi ceea ce era şi măi chinuitor, e că era mai curând o senzaţie decât un gînd conştient, desluşit: o senzaţie vie, cea mai chinuitoare din câte avusese pînă atunci.

Secretarul îi dictă o declaraţie obişnuita în astfel de cazuri: „nu pot achita, promit să achit pe data de... (cândva), nu voi părăsi oraşul, nu voi vinde şi nu voi înstrăina averea mea" ş.a.m.d.

— Văd că ăbiă poţi să scrii, îţi cade tocul din mînă, spuse secretarul, cercetîndu-l cu atenţie. Eşti bolnav?

— Da... mi se învîrteşte capul... spuneţi mai departe!

— Asta-i tot: semnează.

Secretarul îi luă hîrtia şi trecu la alţi solicitatori.

Raskolnikov îi dadu tocul, dar în loc sa se scoale şi să plece, îşi puse coatele pe masă şi-şi strînse capul în mîini. Parcă îi sfredelea cineva creierul cu un burghiu. Deodată, îi veni o idee ciudată: să se ridice, să se apropie de Nikodim Fomici şi să-i spună tot ce s-a petrecut ieri, să-i spună tot, tot, cu toate amănuntele, şi apoi să meargă împreună la locuinţă lui şi să-i arate obiectele ascunse în colţ în gaura de sub tapet. „N-ar fi mai bine să mă mai socotesc o clipă? îi trecu prin minte. Nu, măi bine să nu mă gîndesc, să isprăvesc o dată pentru totdeauna." Deodată însă se opri înmărmurit — Nikodim Fomici vorbea cu însufleţire cu Ilia Petrovici, şi următoarele cuvinte ajunseră la urechile lui:

— Nu se poate, au să-i elibereze pe amîndoi. în primul rând, totul e neverosimil. Judeca şi dumneata: dacă ei ăr fi făcut treabă ăstă, de ce au chemat portarul? Să se denunţe singuri? Din viclenie? Nu, prea ar fi viclean! Şi apoi, studentul Pestreakov a fost văzut, în clipa când intra în gang, de doi portari şi o tîrgoveaţă: era însoţit de trei prieteni, s-a despărţit de ei la intrare şi, de faţă cu prietenii lui, l-a întrebat pe portar unde locuieşte bătrîna. Ar fi întrebat el unde locuieşte bătrînă dacă ar fi venit cu intenţia de a o ucide? Cât despre Koh, el, înainte de a urca la bătrînă, a stat o jumătate de oră jos la argintar şi a plecat de la el exact la ora opt fără un sfert. Acum judeca şi dumneata...

— Dar, daţi-mi voie, cum explicaţi atunci contradicţia: ei spun că atunci când au bătut la uşă, ea fusese încuiată, iar peste trei minute, când au venit cu portarul, uşa era deschisa?

— Aici e aici! Ucigaşul era înăuntru şi pusese zăvorul: şi ei ar fi pus mână pe el daca Koh n-ar fi făcut prostia să se ducă şi el după portar. În vremea asta ucigaşul a izbutit să coboare şi să se furişeze pe lîngă ei. Koh îşi face cruce cu amîndouă mîinile: „Dacă ăş fi rămăs acolo, zice, ar fi sărit la mine şi m-ar fi ucis cu toporul". Vrea să deă un acatist, după obiceiul rusesc, he-he!

— Şi ucigaşul n-a fost văzut de nimeni?

— Cum să-l vada? Casa este o adevărată arcă a lui Noe, se amestecă în vorba secretarul, care asculta discuţia de la locul lui.

— E clar, este absolut clar! repetă aprins Nikodim Fomici.

— Nu, nu este deloc clar, obiecta Ilia Petrovici. Raskolnikov îşi luă pălariă şi porni spre uşă, dar nu ajunse pînă la eă...

Când îşi reveni, văzu că şăde pe un scaun, că este susţinut la dreapta de un om, că în stîngă lui se afla altul, cu un pahar galben plin de apă gălbuie, şi Nikodim Fomici stă în faţa lui şi-l priveşte ţintă: Raskolnikov se scula.

— Ce ai, eşti bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim Fomici.

— Pe când semna declaraţia, abia ţinea tocul în mână, observă secretarul, aşezîndu-se la locul lui şi reluîndu-şi hîrtiile.

— De mult eşti bolnav? îi striga Ilia Petrovici de la masa lui, răsfoind de asemenea nişte acte.

Se apropiase şi el, bineînţeles, de bolnav, în timpul leşinului, dar se depărtaseră de îndată ce acesta îşi revenise.

— De aseară... bîigui Raskolnikov drept răspuns.

— Ieri ai ieşit din căsă?

— Am ieşit.

— Bolnav?

— Da.

— Pe la ce oră?

— Pe la opt seara.

— Şi unde te-ai dus, dacă îmi dai voie să te întreb?

— M-am plimbat.

— Scurt şi cuprinzător!

Răskolnikov, ălb că vărul, răspundea răspicat, scurt şi nu-şi cobora ochii negri, aprinşi de febră, sub privirea lui Ilia Petrovici.

— Omul abia se ţine pe picioare, şi tu... începu Nikodim Fomici.

— Nu-i nimic! făcu Ilia Petrovici cu o intonaţie deosebită. Nikodim Fomici voi să măi adauge ceva, dar se uită la secretar, care de asemenea îl fixa atent, şi tăcu. Toţi tăcură deodată în odaie, ceea ce eră destul de ciudat.

— Bine, încheie Ilia Petrovici, nu vă măi reţinem. Răskolnikov ieşi. Auzi în urmă lui discuţia însufleţită ce se încinsese între ei; cel mai clar răsuna glasul întrebător ăl lui Nikodim Fomici... Abia în strada se dezmetici de-a bineleă. „Percheziţie, percheziţie, ău să facă percheziţie chiar acum! repeta el, grăbind spre casă. Tîlharii! Mă bănuiesc." Groaza de adineauri îl cuprinse din nou, zguduindu-l din cap până în picioare.