Capitolul II

„Dar daca au şi făcut percheziţia? Daca dau peste ei acasă?" Iată şi odaia.

Nimic şi nimeni; nimeni nu intrase în odaie în lipsa lui, nici măcar Nastasia nu

se atinsese de nimic. Dar, Doamne Dumnezeule, cum de a putut adineauri să

lase toate lucrurile în gaura aceea?

Se repezi în colţul odaii, vîrî mînă sub tapet, scoase lucrurile şi începu

să-şi încarce cu ele buzunarele. Erau opt bucăţi: doua cutiuţe mici cu cercei,

sau altceva de felul asta, nu prea văzu bine; apoi patru cutiuţe de marochin,

ceva mai mari, un lanţ înfăşurat numai într-un ziar. încă ceva, tot învelit în

ziar, o decoraţie parcă...

Îşi umplu buzunarele pardesiului şi buzunarul drept al pantalonului,

rămas întreg, căutînd să le aşeze aşa ca şă se observe cât mai puţin. Luă şi

punga. Apoi ieşi din odaie, de data asta lasînd uşa deschisa de-a binelea.

Porni repede, cu pas hotărît şi, deşi se simţea frînt, era perfect lucid. Se

temea că va fi pus sub observaţie, se temea că pînă într-o jumătate de ora,

67

pînă într-un sfert de oră chiar, se va da ordin să fie urmărit şi deci trebuia

neapărat — cât mai era timp — să şteargă urmele. Trebuia să facă tot ce avea

de făcut, atât timp cât mai avea putere şi era în stare, cât de cât, să judece...

Dar unde să meargă?

Hotărîse dinainte: „Am sa arunc totul în canal şi aşa am să şterg orice

urma, gata!"

Hotărîse acest lucru noaptea trecută, în delir, în clipele

când i se limpezea memoria, încercase mereu sa se scoale şi şă plece. „Mai

repede, mai repede, să arunc totul." Dar nu era aşa de uşor să arunci totul.

Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de mai bine de o jumătate de ceas

şi se tot uita la treptele care duceau jos, la apă, peste tot unde dadea de ele.

Dar nici gînd să-şi poată duce intenţia la bun sfîrşit: la capătul scărilor erau

şapte plute, pe care spălatoresele spălau rufe, sau barei; pretutindeni foiau

oameni, şi apoi, de pretutindeni, din toate părţile cheiului putea fi văzut,

observat. Oare nu ar fi părut suspect omul care ar fi coborît treptele anume ca

să se oprească să arunce ceva în apă? Şi daca cutiile, în loc să căda la fund,

vor pluti pe apă? Ceea ce se va întîmpla fără îndoiala. Astfel, oricine ar putea

să le vada! Şi fără de asta toată lumea se uita la el, îl cercetează, de parcă n-ar

avea alta treaba de făcut. „De ce oare? Sau poate mi se pare mie?" se întrebă

el.

În sfîrşit, se gîndi că poate e măi bine să se duca la Nevă. Acolo e lume

puţină, va trece mai neobservat. în orice caz, e mai simplu pentru el şi — ceea

ce-i mai important — e mai departe de cartierul lui. Deodată, se întrebă mirat

cum de a putut să rătăcească o jumătate de ceas, covîrşit de durere şi de

nelinişte, prin locurile acestea primejdioase, şi nu s-a gîndit mai înainte să se

ducă la Nevă! Pierduse în chip absurd mai bine de jumătate de ceas numai

pentru că aşa i se năzărise în somn, în delir. Era din ce în ce mai distrat şi mai

uituc, şi-şi dadea seama de acest lucru. Hotărît, trebuie să se grăbească!

Porni spre Neva, pe bulevardul V.; pe drum însă, îi veni altă idee: „De ce să

mă duc la Neva? Pentru ce sa arunc lucrurile în apă? N-ar fi mai bine să mă

duc undeva, foarte departe, fie şi la Ostroave, şi acolo, într-un loc pustiu, în

pădure, sub vreun tufiş, să le îngrop pe toate şi să însemn copacul?" Şi cu

toate că simţea că nu este în stare sa judece limpede în clipa aceea, ideea îi

păru foarte buna.

Dar era sortit să nu ajungă nici la Ostroave, căci ceva îi schimba planul.

Părăsind bulevardul ca să ajungă în piaţa, zări deodată, pe stînga, intrarea

unei curţi înconjurată de ziduri înalte, oarbe. La dreapta intrării în curte şi

pînă în fundul ei, se întindea calcanul casei vecine cu trei etaje. La stînga,

paralel cu acest perete, şi începînd de asemenea de la intrare, se înălţa un

gard de uluci, care după douăzeci de paşi cotea brusc la stînga. Era un loc

părăsit, îngrădit din toate părţile, unde zăceau grămada fel de fel de materiale,

în fundul curţii, de după gardul de uluci, se zărea colţul unei magazii de

piatră, afumată şi scunda, pesemne aripa unui atelier oarecare, unul de

trăsuri său de lacătuşerie, său altceva de felul asta; pretutindeni, începînd de

la intrare, pămîntul era înnegrit de praful de cărbune. „Aici ăr fi bine să arunc

lucrurile şi să plec!" se gîndi el deodată. Nevăzînd pe nimeni în curte, străbătu

gangul şi zări chiar la intrare, lîngă gard, un jgheab (aşa cum se fac adesea în

casele unde stau mulţi muncitori din fabrici, meseriaşi, birjari etc); deasupra

jgheabului, pe acelaşi gard de uluci, se putea citi obişnuita comică inscripţie,

făcuta cu cretă: Murdaria oprita! Aşadar, faptul că intrase în curte şi se

68

apropiase de acel loc nu putea trezi nici o bănuiala. „Să arunc aici totul

grămada şi să plec!" Rotindu-şi privirea în jur, vîrî mână în buzunar, când,

deodată, lîngă peretele exterior, între poarta şi jgheab, unde distanţa nu trecea

de un arşin, observa o piatra mare, necioplită, cam de un pud şi jumătate,

lipita de peretele de afara. Dincolo era strada, trotuarul, se auzeau paşii

trecătorilor care mişunau totdeauna pe acolo în număr măre; ascuns de

poartă, nimeni nu l-ăr fi putut vedea, decât dacă ar fi intrat în curte din

strada, ceea ce se putea întîmpla uşor şi deci trebuia să se grăbească.

Se apleca peste piatră, o apucă de vîrf cu ămîndouă mîinile, îşi adună toate

puterile şi o răsturnă. Dedesubt se vedea o adîncitura mică, în care aruncă pe

dată tot ce avea prin buzunare. Puse şi punga deasupra şi totuşi adîncitura nu

se umplu. Apoi apucă din nou piatră şi dintr-o smucitură o aşeză la loc; piatra

reveni exact la locul ei, doar că, poate, părea ceva mai înaltă. Raskolnikov

adună pămînt în jurul ei şi-l bătători cu piciorul. Nu se mai vedea nimic.

Ieşi, se îndrepta spre piaţa şi, ca şi adineauri, la poliţie, aceeaşi bucurie

puternică, nestăvilită puse stăpinire o clipa pe sufletul lui. „Am şters toate

urmele! Cui, cui să-i treacă prin minte să vină aici sa caute sub acest pietroi?

Poate ca zace acolo de când s-a ridicat casa şi are să măi zacă încă pe atâta. Şi

chiar daca le-ar găsi: cine să mă bănuiască pe mine? S-a isprăvit! Nici o

urma!" Se porni pe rîs. Da, mai tîrziu îşi aminti că rîsese nervos, chicotind

lung, aproape neauzit, tot timpul cât străbătuse piaţa. Dar ajuns în

bulevardul K., unde acum doua zile o întîlnise pe fată aceea, rîsul i se curmă

deodată. Alte gînduri i se îmbulzeau în minte. Îi era nesuferită ideea să treacă

prin faţa acelei bănci pe care şezuse şi se gîndise atunci, după plecarea fetei, şi

îl înfiora gîndul că ăr putea să dea ochii cu mustăciosul căruia îi daduse

atunci douăzeci de copeici. „Luă-l-ăr năibă!"

Mergea, aruncând priviri furioase şi distrate. Toate gîndurile i se învîrteau

în jurul unui punct principal, a cărui importanţă şi-o mărturisea el însuşi:

simţea ca abia acum, pentru prima oară, în aceste doua luni din urmă,

rămînea faţa în faţă cu aceasta chestiune.

„La dracu' cu toate! gîndi el, cuprins deodată de un acces de mînie oarbă.

Începutul e făcut. N-am încotro! La dracu' şi cu viaţa asta noua! Cât de

absurde sunt toate, Doamne!... Cât am minţit, cât de ticălos m-am purtat

astăzi! Cât de dezgustător, cât de slugarnic i-arn vorbit adineauri scîrbosului

acela de Ilia Petrovici, cât m-am gudurat pe lîngă el! De altfel, toate acestea

sunt fleacuri! Nu-mi pasă de nimeni, nu-mi pasă că m-am gudurat, că i-am

vorbit slugarnic! Nu despre asta este vorba! Nu despre asta este vorba..."

Se opri deodată; o întrebare nouă, cu totul neaşteptată şi extraordinar de

simpla, îl zăpăci, îl urmări, îl amărî:

„Dacă într-adevăr am făcut totul conştient şi nu prosteşte, dacă am avut

într-adevăr un ţel determinat, precis, cum şe face că pînă în clipa asta nici nu

m-am uitat în pungă, ca să ştiu ce am dobîndit, pentru ce m-am chinuit,

pentru ce am făcut o treabă ătît de ticăloasă, ătît de mîrşăvă, atât de josnică?

Adineauri am vrut să arunc în apă punga cu toate celelalte obiecte, pe care

nici nu le-am văzut măcar... Cum vine asta?

Da, aşa era. De altfel, ştiuse toate acestea de mai înainte şi întrebarea nu

era nicidecum nouă; chiar în noaptea trecută, când hotărîse să arunce totul în

apă, hotărîreă fusese luată fără şovăire şi fără obiecţii, ca şi cum aşa trebuia

să fie, ca şi cum altfel nici nu se putea... Da, ştia şi-şi amintea de toate

69

acestea; aproape că luase această hotărîre încă de ieri, pe când sta aplecat

deasupra lăzii şi scotea afară cutiuţele... Şi totuşi aşa era!...

„Asta e pentru că sunt foarte bolnav, conchise el în cele din urma,

mohorât, m-am chinuit şi m-am frămîntat fără răgaz şi acum nu ştiu nici eu

ce făc... Şi aseară, şi acum două zile, şi în tot răstimpul acesta din urma m-am

chinuit... Am să mă fac bine şi... n-am şă mă măi chinuiesc... Dar dacă n-am

să mă fac bine? Doamne, cât m-am saturat de toate astea!"... Mergea înainte

fără să se oprească. Ar fi vrut să găsească o distracţie, dar nu ştia ce să facă,

încotro s-o apuce. O senzaţie nouă, de neînvins, îl stăpînea tot mai tare: era un

fel de dezgust fără margini, aproape fizic, faţă de tot ce vedea, faţă de tot ce-l

înconjură, o senzaţie stăruitoare, violentă, plina de ură. Îl dezgustau toţi acei

pe care îi întîlnea în cale, îl dezgustau chipurile lor, mişcările lor. Dacă cineva

ar fi încercat să-i spună o vorba, l-ar fi scuipat sau poate chiar l-ar fi muşcat...

Ajuns pe cheiul Malaia Neva, din Vasilievski Ostrov, se opri în apropiere de

pod. „Stă aici, în casa asta, se gîndi el. Doamne, nu cumva am ajuns la

Razumihin? Aceeaşi poveste ca şi data trecută... Si totuşi, e curios: am venit

pentru că am vrut să vin sau am mers şi am tot mers şi am ajuns aici din

întîmplare? Ce-mi pasă? Doar am spus... acum două zile... că după aceea, a

doua zi, am să mă duc la el, iacătă, mă duc! Ce, n-am voie să mă duc la el?"...

Urca la etajul patru, unde locuia Razumihin.

Razumihin era acasă, în cămăruţa lui, şi în clipa aceea învaţă sau scria

ceva; îi deschise chiar el. Nu se văzuseră de vreo patru luni. Razumihin,

într-un halat ponosit, aproape numai zdrenţe, cu picioarele goale în papuci,

era ciufulit, nebărbierit şi nespălat. Pe chipul lui se citea mirarea.

— Ce-i cu tine? strigă el, cercetîndu-şi prietenul din cap pînă în picioare;

apoi tăcu şi fluieră uşor. Aşă de rău îţi merge? Măi frăţioare, ne-ai întrecut pe

toţi, adauga el, privindu-i zdrenţele. Şezi, oi fi obosit! Şi când Raskolnikov se

lasă pe divanul turcesc îmbrăcat cu muşama, care era şi mai prost decât cel pe

care dormea el, Razumihin îşi dadu deodată seama că musafirul lui era

bolnav. Eşti grav bolnav, ştii asta?

Îi pipăi pulsul; Raskolnikov îşi şmulşe mână.

— Lasă... zise el. Am venit... uite despre ce e vorba: n-am nici o meditaţie...

am vrut... dar nu... n-am nevoie de meditaţii...

— Asculta, măi, tu aiurezi! observă Razumihin, care-l cerceta atent.

— Nu, nu aiurez... Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin

nu se gîndise că va trebui sa se întîlnească cu el faţă în faţa. Acum însă, într-o

singura clipă, ghici din experienţa că nu era câtuşi de puţin dispus să se

întîlneăscă faţa în faţă cu nimeni, în toata lumea asta. De mânie, văzu negru

înaintea ochilor. De îndată ce trecuse pragul, furia împotriva lui însuşi

aproape că îl sufocă...

— Rămîi cu bine! zise el pe neaşteptate şi porni spre uşă.

— Stai, stai, om sucit ce eşti!

— Lasă! repetă Raskolnikov, smulgîndu-şi din nou mână.

— Dar atunci la ce dracu' ai mai venit aici? Ai căpiat? E... aproape jignitor

pentru mine. N-am să te las sa pleci.

— Ascultă atunci: am venit la tine pentru că în afara de tine nu cunosc pe

nimeni care m-ar putea ajuta... să încep... pentru că tu eşti mai bun decât toţi,

adică mai deştept şi poţi sa judeci... Acum însă vad că n-am nevoie de nimic,

auzi, n-am nevoie de nimic, de nimic... de nici un fel de servicii şi ajutorări...

70

Eu... singur pot... Hai, ajunge! Lasaţi-mă în pace!

— Stai o clipa, omule, ce tot îndrugi? Curat nebun! După mine -fă cum ştii.

Vezi tu: nici eu n-am meditaţii, dar nici nu-mi pasă! Şi apoi, la Tolkucii este un

librar, unul Heruvimov, care îmi ţine loc de orice lecţie particulara. Nu l-aş da

nici pe cinci meditaţii în casele negustorilor. Heruvimov scoate nişte ediţii,

nişte broşurele ştiinţifice ieftine, care se vînd ca pîinea calda! Şi ce titluri le

mai găseşte! Tu spuneai întotdeauna că eu sunt un prost, dar zău ca pe lume

sunt şi oameni mai proşti decât mine! Acum s-a vîrît în probleme sociale,

curente; nu pricepe o iotă, ei, şi eu, bineînţeles, îl încurajez. Uite aici: două coli

şi mai bine de text german — după părerea mea este cel mai grosolan

şarlatanism: într-un cuvînt, autorul analizează întrebarea daca femeia este

sau nu o fiinţă omeneasca... Şi, bineînţeles, dovedeşte solemn că femeia este o

fiinţă omenească. Heruvimov pregăteşte această broşură în vederea dezbaterii

problemei feminine; eu o traduc; el are să lungească aceste doua coli şi

jumătate pînă la şase coli, o să născocim un titlu pompos, care să ocupe măi

bine de jumătate de pagina, şi-i dam drumul cu cincizeci de copeici bucata;

are să se vînda pînă la una, te asigur. Pentru traducere sunt platit cu şase

carboave de coala, prin urmare, pentru întreaga lucrare am sa iau vreo

cincisprezece ruble; şi am luat şase ruble avans. După ce isprăvim cu asta, o

să traducem ceva despre balene, apoi din partea a doua din Confesiuni unde

am notat nişte intrigi plicticoase; o să le traducem şi pe ele; nu ştiu cine i-a

spus lui Heruvimov ca Rousseau este un fel de Radişcev. Eu, bineînţeles, nu-l

contrazic, la naiba! Vrei să traduci a doua coala din Femeia este o fiinţă

omenească, sau nu? Dacă vrei, ia textul, peniţe, hârtie — astea-s pe spezele lui

- ia trei ruble, de vreme ce eu pentru toata traducerea am luat şase ruble

avans, adică pentru coala întîi şi a doua, deci partea ta revine exact trei ruble.

Când isprăveşti, mai capeţi trei ruble. Şi, încă ceva, să nu-ţi închipui cumva

că-ţi făc un serviciu. Dimpotrivă, cum ai intrat, mi-am şi făcut socoteala ca ai

să-mi fii de folos. În primul rând, stau prost cu ortografia şi, în al doilea rând,

la germana sunt cam chinez, aşa încât uneori mai mult născocesc decât

traduc şi mă mîngîi şi eu cu gîndul că poate chiar astfel înfrumuseţez

lucrarea. Deşi, cine ştie, poate că mă înşel şi iese mai prost... Ei zi, primeşti?

Raskolnikov luă în tăcere articolul german, luă cele trei ruble şi ieşi fără să

spună un cuvînt. Razumihin se uita mirat în urma lui. Dar ajuns în prima

strada din Vasilievski Ostrov, Raskolnikov se întoarse brusc, urcă din nou la

Razumihin şi, după ce puse textul german şi cele trei ruble pe masa, ieşi iarăşi

fără sa spună o vorba.

— Ce dracu', ai înnebunit?! urla Razumihin, furios. Ce-mi faci figuri din

astea? Mă scoţi din fire! Pentru ce dracu' ai mai venit aici?

— N-am nevoie... de traduceri... mormăi Raskolnikov, coborând scara.

— Atunci de ce naiba ai nevoie? striga de sus Razumihin. Raskolnikov

cobora înainte în tăcere.

— Hei, tu? Spune cel puţin unde stai? Nu primi nici un răspuns.

— Ei, du-te la dracu'!

Dar Raskolnikov ajunsese în strada. Pe podul Nikolaevski se dezmetici

deodată brusc din pricina unei întîmplari cât se poate de neplacute pentru

dînsul. Vizitiul unei căleşti îl plesni tare cu biciul peste spate, pentru că era

cât pe ce să-l calce, cu toate ca vizitiul îi strigase de trei sau de patru ori să se

ferească. Lovitura îl înfurie atât de rău, că sari înspre parapet (cine ştie de ce

71

mergea pe mijlocul podului, unde trec trasurile şi nu oamenii) şi scrîşni

mînios, de-i clanţăniră dinţii în gură. Bineînţeles, în jurul lui răsunară rîsete.

— Aşa-i trebuie!

— Vreun neisprăvit.

— Aşa e: se prefac că-s beţi şi se vîră dinadins sub roţi, iar omul trebuie sa

răspunda pentru ei.

— Din asta trăiesc, stimabile, din asta...

Dar pe când sta rezemat de parapet, uitîndu-se furios şi pierdut pe urmele

caleştii care se depărta şi frecându-şi spinarea, simţi deodată ca cineva îi vîră

bani în mînă. Se uita: era o negustoreasa, o femeie în vîrstă cu boneta cum

poarta negustoresele şi cu ghete de piele de capra, iar alaturi de ea o fată cu

pălarioara în cap şi umbreluţa verde, probabil fie-sa. „Ia, maică, în numele lui

Christos." Raskolnikov luă, şi femeile trecură mai departe. Erau douăzeci de

copeici. După aspect şi după haine îl putuse foarte bine lua drept un cerşetor,

drept un adevărat cerşetor de strada, iăr făptui ca i se daduseră douăzeci de

copeici se datora pesemne loviturii de bici, care le înduioşase pe cele două

femei.

Raskolnikov strânse moneda în pumn, făcu zece paşi şi se întoarse cu faţa

spre Neva, în direcţia palatului. Cerul era senin, nu se zărea nici urma de nor,

iar apa părea albastră, lucru care se întîmpla atât de rar Nevei. Cupola

catedralei, care de nicăieri nu se vede mai bine decât din locul acela, de pe

pod, la douăzeci de păşi de paraclis, strălucea puternic, şi prin văzduhul

străveziu puteai să desluşeşti limpede fiecare ornament. Durerea pricinuita de

bici trecuse, şi Raskolnikov o uitase de mult; un singur gînd nelamurit şi

neliniştitor îl preocupa acum. Se opri şi multa vreme privi cu luare-aminte în

depărtare. Locul îi era deosebit de cunoscut. Pe vremea când mergea la

facultate — mai ales la înapoierea acasă — i se întîmplase adesea, poate de o

sută de ori, sa se oprească tocmai în acest punct şi să privească intens imensa

panorama cu adevărat superbă; şi aproape de fiecare dată încercase cu mirare

aceeaşi impresie nelamurita: din priveliştea aceasta splendida nu se

răsfrîngea pentru el decât o inexplicabila răceala; somptuosul tablou îi părea

neînsufleţit şi pustiu... Aceasta impresie sumbra şi enigmatica îl mirase de

fiecare dată, dar, din lipsa de încredere în sine, amânăse mereu să-i caute

dezlegarea. Acum îşi aminti deodată de problemele şi de nedumeririle lui de

altădată şi i se păru că nu întîmplator îşi adusese aminte de ele. Pînă şi faptul

ca se oprise exact în acelaşi loc, ca şi altădată, îi părea ciudat şi absurd, ca şi

cum şi-ar fi putut închipui că ar fi capabil şa mai gândească şi sa judece ca pe

vremuri, să se intereseze de aceleaşi teme şi tablouri care îl interesaseră... nu

demult. Aproape că-i venea sa râda şi, în acelaşi timp, simţea că inima i se

strînge dureros. I se părea că vede ca-n ceaţa acest trecut, gîndurile şi

problemele, temele şi impresiile de altădată, întreaga panorama ce se

desfăşura în faţa ochilor lui, pe el însuşi şi tot, tot... undeva departe, la

picioarele lui, într-un abis fară fund. Ai fi zis că-şi luase zborul în tarii şi ca

toate se ştergeau din văzul lui... Făcu o mişcare involuntară cu mînă şi simţi

deodată moneda pe care o strîngea în pumn. Desfăcu pumnul, privi atent

bănuţul, ridica braţul şi-l azvîrli în apă; apoi se întoarse şi porni spre casa. I se

păru că în clipa aceea tăiase trecutul cu foarfecă, desparţind propria lui

existenţa de toţi şi de toate. Ajunse acasă pe înserate; umblase deci vreo şase

ceasuri, dar pe unde fusese şi pe ce drum se înapoiase — nu ştia. Se dezbracă

72

şi, tremurând ca un cal istovit de fugă, se culcă pe divan, trase mantaua şi

adormi pe loc... Se întunecase de-a binelea când îl treziră nişte ţipete înfiorătoare. Doamne, ce ţipete! Strigate atât de grozave, asemenea urlete, răcnete,

scrîşniri, plînsete, lovituri şi înjuraturi nu auzise şi nu văzuse niciodată în

viaţa lui. Nici nu şi-ar fi putut închipui atâta brutalitate şi sălbăticie. Cuprins

de groaza, se ridică în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată, chinuit. Loviturile,

strigatele şi înjuraturile se înteţeau mereu. Apoi, spre nespusa lui mirare,

recunoscu glasul gazdei. Femeia urla, plîngea, se tînguia, vorbea foarte iute,

cuvinte învălmăşite îi ţîşneau din gură, aşa încât nu le puteai desluşi, implora

— pesemne să nu măi fie bătută, căci tocmai dînsa era crunt bătuta de cineva

pe scara. Cel ce o bătea răcnea şi el fioros, cu atâta mînie şi răutate, că nu se

înţelegea ce spunea, gîtuit de furie. Deodată, Raskolnikov începu să tremure

ca varga — recunoscu glasul: era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici venise acolo

si o bătea pe gazda lui! O izbea cu picioarele, o pocnea cu capul de trepte!

Auzea clar, îşi dadea seama după lovituri, după ţipetele femeii! Dar ce-i asta,

nu cumva s-a întors lumea pe dos? La toate etajele, pe întreaga scară se

strînsese lume multa, se auzeau glasuri, exclamaţii, unii urcau, alţii coborau,

alergau, trînteau uşile. „Dar pentru ce, pentru ce şi cum se poate?! repeta el,

temîndu-se cu adevărat că-şi pierde minţile. Dar nu, prea se aude desluşit!...

Şi dacă-i aşa, atunci vor ajunge îndată şi la el, vor ajunge pentru că... e pentru

aceeaşi pricină... pentru cele ce s-au întîmplat ieri... Doamne!" Ar fi vrut să

pună cîrligul la uşă, dar n-avea putere să mişte braţul... şi apoi, era inutil!

Groaza îi strîngea inima într-o încleştare de gheaţa, îl înţepenea, îl chinuia...

Dar iată că gălagia, care ţinuse cel puţin zece minute, începu să se potolească.

Gazda gemea şi suspina. Ilia Petrovici tot mai ameninţa şi înjura... în sfîrşit,

iată că s-ă potolit şi el; nu i se mai aude glasul. „Să fi plecat? O, Doamne!" Iătă

că se duce şi gazda, pleacă, suspinînd şi plîngînd... uşa de la apartamentul ei

se trînteşte cu zgomot... Lumea de pe scara se împrăştie, oamenii discută,

oftează, se strigă; glasurile lor când se ridică pînă la ţipăt, când coboară pînă

la şoaptă. Trebuie să fi fost mulţi: se adunaseră aproape toţi chiriaşii. „Da,

Doamne, să fie cu putinţă? Şi apoi, pentru ce, pentru ce a venit aici?"

Istovit, Raskolnikov căzu pe divan, dar nu măi putu închide ochii; zăcu,

astfel, ca o jumătate de ceas, prada unei suferinţe şi unei spaime fără margini

şi atât de cumplite cum nu simţise încă niciodată. Deodată, o lumină

puternică îi umplu odaiă: Nastasia intră ăducând o luminare aprinsă şi o

farfurie cu supă. îl privi cu atenţie şi, văzînd că nu doarme, puse sfeşnicul pe

masă şi începu să aşeze alaturi cele aduse: pîine, sare, o farfurie, o lingură.

— N-ai fi mîncat de ieri. Ai hoinărit toată ziuă şi doar te scutură frigurile.

— Nastasia... pentru ce au bătut-o pe gazda? Femeia îl privi lung.

— Cine a bătut-o?

— Adineauri... acum o jumătate de oră. Ilia Petrovici, ajutorul de comisar,

pe scară... Pentru ce a bătut-o atât de rău? Şi... pentru ce a. venit aici?

Nastasia îl privi, tăcuta şi încruntată, multa vreme. Privirea ei îl tulbura,

bă chiar îl sperie.

— De ce taci, Nastasia? întrebă el, în sfîrşit, cu glas stins.

— Asta-i din pricină sângelui, rosti încet femeia, că şi cum şi-ar fi vorbit

sieşi.

— Sângele?... Ce sânge?... mormăi el, pălind şi lipindu-se de perete.

Nastasia îl privea mai departe în tăcere.

73

— Nimeni n-a bătut-o pe stăpână, spuse ea în cele din urmă cu glas sever

şi hotărît.

El o privea abia răsuflînd.

— Dar am auzit eu... nu dormeam... eram aşezat pe pat, zise el cu şi mai

multă sfiala. Am ascultat mult timp... A fost aici ajutorul de comisar... Toata

lumea s-a adunat pe scară, toţi chiriaşii, din toate apartamentele...

— Nimeni n-a fost pe aici. Astă-i sângele care striga în tine. Sângele când

nu-şi găseşte ieşire şi începe să se închege, atunci ţi se năzare fel de fel... Vrei

sa mănînci sau ba?

Raskolnikov nu răspunse. Nastasia stătea, uitîndu-se fix la el şi nu pleca.

— Da-mi să beau... Nastasiuşka.

Femeia coborî în bucătărie şi peşte vreo două minute se înapoie, aducând

apă într-o cană albă de faianţă; de aici încolo el nu mai ştiu nimic... îşi

amintea numai că sorbise o singura înghiţitură de ăpă rece şi că restul i se

vărsase pe piept, apoi îşi pierduse cunoştinţa.