Capitolul VII

O trăsură elegantă, boiereasca, cu doi cai suri şi iuţi, era oprită în mijlocul

străzii; nu era nimeni în ea, iar vizitiul, coborât de pe capră, sta alaturi; cineva

ţinea caii de frîu. O mulţime de oameni se îmbulzeau în jur, venise şi poliţia.

Un agent avea în mînă un felinăraş aprins şi, aplecat asupra caldarîmului,

lumina ceva în apropierea roţilor. Toată lumea vorbea, ţipa, ofta; vizitiul părea

nedumerit şi repeta din când în când:

— Ce nenorocire! Doamne, ce nenorocire!

Raskolnikov îşi croi drum cât măi aproape de trăsură şi văzu, în sfîrşit,

obiectul acestei îngrămădiri şi frămîntări. Pe pămînt zăcea un om plin de

sânge şi fără cunoştinţă, strivit pesemne chiar de cai; era foarte prost

îmbrăcat, dar cu haine „boiereşti". Sângele îi curgea şiroaie de pe obraz, din

cap; faţa îi era stîlcită, jupuită, desfigurată. Fusese călcat de trăsură şi,

desigur, grav rănit.

— Doamne!... se vaită vizitiul. Cum să te păzeşti?! Dacă măcar aş fi mânat

tare sau nu i-aş fi strigat, dar mergeam fără grabă, măsurat. A văzut toată

lumea, întrebaţi daca nu-i aşa. Ce poţi face cu un om beat!... L-am văzut

trecând strada, se clatina, abia îl duceau picioarele; i-am strigat o dată, i-am

mai strigat o dată şi încă o dată şi am ţinut caii; da el s-a vârât drept sub

copitele cailor! Să o fi făcut dinadins, ori era din cale-afară de beat... Caii-s

tineri, sperioşi, s-au smucit, el a ţipat, ei s-au speriat şi mai rău, şi iaca aşa s-a

întîmplat nenorocirea.

— Aşa a fost! răsuna din mulţime glasul unui martor.

— I-a strigat, aşa e, de trei ori i-a strigat, întări alt glas.

— Da, de trei ori, toata lumea a auzit! strigă al treilea.

De altfel, vizitiul nu părea nici prea speriat, nici prea mâhnit. Trăsura era

pesemne a unui om bogat şi cu vază, care o aşteptă undeva, de aceea poliţia,

fireşte făcea tot ce putea să grăbească lucrurile. Dar cel strivit trebuia

transportat la secţie şi la spital. Nimeni nu-i ştia numele.

Între timp, Raskolnikov răzbise prin mulţime şi se aplecă deasupra

omului. Felinăraşul lumina cu putere faţa nefericitului şi el îl recunoscu.

— Îl cunosc, ştiu cine este! striga el, făcându-şi loc măi aproape. Este un

funcţionar, un fost funcţionar, consilierul titular Marmeladov! Stă aici,

aproape, în casa lui Kosel... Un medic, repede! Am să plătesc, iată! Scoase

banii din buzunar şi-i arată poliţistului.

Era grozav de agitat.

112

Poliţiştii erau bucuroşi că aflaseră numele celui strivit. Raskolnikov spuse

cum îl cheamă, îşi dadu adresa şi căuta cu înverşunare, ca şi cum ar fi fost

vorba de tatăl lui, să-i convingă să-l transporte cât mai repede pe Marmeladov,

leşinat, acasă.

— E aici, trei case de aici, se agita el. Casa lui Kosel, un neamţ bogat... O fi

pornit spre casă beat, îl cunosc... Este un beţiv... Are familie, soţie, copii, mai

are şi o fata. Cere mai mult timp să-l duceţi la spital, pe când aici, în casă,

trebuie să se găsească un medic! Am să plătesc, am să plătesc!... îl vor îngriji

cei de acasă, nu e timp de pierdut, altfel în starea în care se găseşte, dacă-l

duceţi la spital, moare pe drum...

Izbuti chiar să vâre un bacşiş în mâna sergentului. De altfel, cererea lui

era legală şi îndreptăţită: în orice caz, primele ajutoare ar fi fost astfel mai

rapide. Rănitul fu ridicat şi dus; se găsiră oameni care să dea o mână de

ajutor. Casa lui Kosel era la vreo treizeci de paşi. Raskolnikov mergea în spate,

susţinînd cu grijă capul rănitului şi arătând drumul.

— Pe aici, pe aici! Pe scară trebuie să-l ducem cu capul înainte;

întoarceţi-l... aşa! Am să platesc, am să vă mulţumesc, bolborosea el.

Katerina Ivanovna, după cum îi era obiceiul, de îndată ce avea o clipă

liberă, umbla dintr-un colţ într-altul al odaiţei, de la fereastră la sobă şi

înapoi, cu braţele încrucişate pe piept, vorbind singură şi tuşind. În ultima

vreme, vorbea tot mai des şi mai mult cu fetiţa ei mai mare, Polenka, în vârstă

de zece ani, care, deşi multe nu le pricepea, îşi dadea totuşi bine seama că

mama ei avea nevoie de ea şi de aceea fetiţa o urmărea întruna cu ochii ei mari

şi inteligenţi şi se străduia să pară că înţelege. Acum Polenka îl dezbrăcă pe

frăţiorul ei mai mic, care nu se simţise tocmai bine în ziua aceea, ca să-l culce.

Aşteptând să i se schimbe cămăşuţa, care trebuia spălată în aceeaşi noapte,

băieţelul şedea drept şi nemişcat pe scaun, cu o mutră serioasă, tăcută,

ţinând picioarele întinse, cu călcîiele strîns lipite şi vîrfurile desfăcute. Asculta

bosumflat, căscând ochii mari, la ce vorbea mama cu sora lui şi sta nemişcat,

aşa cum trebuie să stea toţi copiii cuminţi când sunt dezbrăcaţi pentru

culcare. O fetiţa mai mica, îmbrăcată numai în zdrenţe, sta lîngă paravan şi-şi

aştepta rândul. Uşa ce da spre scara era deschisă, ca să mai iasă fumul de

tutun care pătrundea din odaile vecine şi o făcea pe sărmana ofticoasă să

tuşească întruna, lung şi chinuitor. Katerina Ivanovna parcă slabise şi mai

tare în ultima săptămînă, iar petele roşii din obraz erau mai aprinse ca înainte.

— Nici nu-ţi poţi închipui, Polenka, spunea dânsa, plimbîndu-se prin

odaie, câtă veselie şi belşug era la tăticu acasă şi cât de rău m-a nenorocit

beţivanul ăsta, care are sa vă nenorocească şi pe voi! Tăticul, deşi civil, avea

grad de colonel, era aproape guvernator, nu mai avea decât un pas ca să

ajungă la asta, aşa că lumea venea la el şi-i spunea: „Noi, Ivan Mihailîci, va

consideram de pe acum guvernatorul nostru". Când eu... Khe! Când eu...

Khe-khe-khe... O, viaţa blestemata! strigă dânsa, scuipînd şi apucându-se cu

mâna de piept. Când eu... ah, când am fost la ultimul bal... la mareşalul

nobilimii... m-a văzut prinţesa Bezemelnaia — care m-a binecuvîntat mai

târziu, când m-am măritat cu tăticul tău, Polia — şi a întrebat numaidecât: „Nu

este domnişoara aceea drăgălaşă care a dansat cu şalul la ieşirea din

pension?"... Coase gaura; ia acul şi ţese-o pe loc, cum te-am învăţat, că

mâine... Khe... mâine... khe-khe-khe... are s-o rupă şi mai rău, striga dânsa,

tuşind să-şi spargă pieptul... Tocmai atunci sosise de la Petersburg prinţul

113

Şcegolski, kammerjunker... a dansat cu mine mazurca şi chiar a doua zi a venit

la noi să mă ceară în căsătorie; dar eu i-am mulţumit cu cele mai măgulitoare

vorbe şi i-am spus că inima mea este data de mult altuia. Acesta era tatăl tău,

Polia; tăticul s-a înfuriat grozav... E gata apa? Hai, ada cămăşuţa, dar

ciorăpeii?... Lida, spuse ea fetiţei mai mici, noaptea asta ai să dormi şi tu fără

cămăşuţă; cum ai să poţi... pune şi ciorăpeii alături... Să-i spăl şi pe ei... De ce

n-o fi venind zdrenţărosul acela, beţivanul? Cămaşa lui e murdara ca o cârpă

de şters picioarele, a făcut-o ferfeniţă... I-aş spăla-o împreună cu rufăria

voastră, ca să nu mă chinui două nopţi la rând! Doamne! Khe-khe-khe-khe!

Iarăşi! Ce-i asta? striga ea, privind mulţimea de la uşă şi oamenii care

încercau să pătrunda în odaie, ducând ceva în braţe. Ce-i asta? Ce aduc?

Doamne!

— Unde să-l punem? întreba poliţistul, rotindu-şi privirile prin odaie, în

timp ce Marmeladov, plin de sânge şi fără cunoştinţă, era adus înăuntru.

— Pe divan! Culcaţi-l pe divan, cu capul încoace! arată Raskolnikov.

— L-a călcat o trăsură! Era beat! striga cineva de pe scară.

Katerina Ivanovna încremenise; era palida şi răsufla greu. Copiii erau

îngroziţi. Micuţa Lidocika ţipa ascuţit şi se repezi la Polenka, cuprinzând-o cu

mânuţele şi tremurând ca varga.

După ce-l întinse pe Marmeladov, Raskolnikov se repezi la Katerina

Ivanovna:

— Liniştiţi-vă, pentru Dumnezeu, nu va temeţi, spunea el precipitat.

Trecea strada şi l-a călcat o trăsură, nu vă temeţi, are să-şi revină, am spus

să-l aducă aici... Am mai fost pe la dumneavoastră. Poate că vă aduceţi

aminte... Are să-şi revină, am să plătesc!

— A găsit ce-a căutat! striga cu disperare Katerina Ivanovna, repezindu-se

la bărbatul ei.

Raskolnikov îşi dadu seama curând ca nu era dintre femeile care leşina

uşor. Cât ai clipi, strecura o pernă sub capul nefericitului, lucru la care nu se

gândise nimeni; Katerina Ivanovna începu să-l dezbrace, să-l cerceteze cu

de-amănuntul — emoţia n-o făcea să-şi piarda capul — uitând de ea însăşi,

încleştîndu-şi buzele tremurânde şi înăbuşindu-şi ţipetele gata sa-i

izbucnească din piept.

Între timp, Raskolnikov convinse pe cineva să dea fuga după doctor. Aflase

că locuia un medic în casa vecina.

— Am trimis după medic, îi repeta el Katerinei Ivanovna. Nu vă neliniştiţi,

am să platesc. Aveţi apă? Daţi-mi un şervet, un prosop, orice, mai repede; nu

se ştie cât de grav e rănit... E rănit, nu e mort, puteţi fi sigură... Să vedem ce

zice medicul!

Katerina Ivanovna se repezi la fereastră; acolo, în colţ, pe un scaun rupt,

era pus un lighean mare de lut, plin cu apă, pregătit de ea ca sa spele la noapte

rufăriă copiilor şi a bărbatului ei. Katerina Ivanovna spăla singură, cel puţin

de doua ori pe săptămînă, uneori chiar şi mai des, fiindcă ajunseseră aproape

fără schimburi (fiecare membru al familiei nu mai avea decât un rând de rufe),

iar Katerina Ivanovna nu suporta murdaria. Era mai mulţumită să se

chinuiască până la istovire, spalând noaptea, în timp ce ceilalţi dormeau, ca

să se poată usca până dimineaţa rufele pe frînghia întinsa în odaie şi sa-i

poată astfel primeni pe toţi, decât să vada murdarie în casă. Apuca ligheanul,

ca să-l aducă după cum îi ceruse Raskolnikov, dar fu cât pe aici să cada sub

114

greutatea lui. Raskolnikov găsise un prosop, îl muie în apă, şi începu şă spele

făţă scăldată în sânge a lui Marmeladov. Katerina Ivanovna sta alaturi,

răsuflînd greu şi ţinîndu-şi mîinile apăşăte pe piept. Avea şi dînsa nevoie de

ajutor. Raskolnikov începu să înţeleagă că poate făcuse rău, stăruind ca

rănitul să fie transportat acolo. Sergentul de strada sta de asemenea

nedumerit.

— Polia! striga Katerina Ivanovna. Da o fugă pînă la Sonia, repede. Dacă

n-o găseşti acasă, lasă-i vorba ca tata a fost călcat de o trăsură şi să vina aici...

de cum şe întoarce acasă. Fugi repede, Polia! Ia, înfăşoără-te cu şalul!

— Fuzi iute!... strigă deodată băieţelul de pe scaun şi rămase din nou

tăcut, căscând ochii mari, ţintuit pe locul lui, cu călcîiele picioruşelor unite şi

vîrfurile desfăcute. Odaia se umpluse de atâta lume, că n-ai fi avut unde să

arunci un ac. Poliţiştii plecaseră, în afara de unul, care tot încerca să împingă

înapoi pe scară lumea care năvălise pe palier. În schimb, intraseră mai toţi

chiriaşii doamnei Lipevehsel din camerele vecine; mai întîi se îmbulziseră în

prag, apoi umpluseră odaia. Katerina Ivanovna fu cuprinsa de furie.

— Lasaţi-l măcar să moară în pace! striga ea. Ce-i, spectacol gratuit aici?

Cu ţigara în gura? Khe-khe-khe! Mai lipseşte să intraţi cu pălaria pe cap... Văd

chiar pe unul cu pălarie... Afara! Aveţi măcăr respectul morţii!

Tusea o sufoca, dar mustrarea ei avu efect. Era vădit că lumea se cam

temea de Katerina Ivanovna; unul după altul, chiriaşii şe retraseră în odaile

lor, cu acea senzaţie ciudată de placere, pe care, în pofida celui mai sincer

sentiment de compătimire şi mila, o simt oamenii cei mai de treaba când o

nenorocire neaşteptată îl loveşte pe aproapele lor.

De altfel, la uşă răsunară glasuri, spunând că rănitul ar trebui dus la

spital, că nu avea nici un rost să tulbure toătă casa.

— N-are voie nici să moară omul! striga Katerina Ivanovna, şi se năpusti să

dea uşa de perete, ca să arunce asupra celor de afara trăsnetele şi fulgerele

mâniei sale, dar se ciocni în prag de doamna Lipevehsel în persoana, care abia

aflase despre nenorocire şi venise fuga să facă ordine. Era o nemţoaica

nemaipomenit de cîrcotaşă şi de zurbagioaică.

— Vai, Dumnezeul meu! strigă dânsa, dând din mâini. Bărbat la dumneata

beat, calul strivit. La spitali! Eu proprietăreasa!

— Amalia Ludvigovna! Vă rog să va daţi seama ce vorbiţi, începu trufaş

Katerina Ivanovna (cu gazda vorbea întotdeauna de sus, „ca să-şi cunoască

lungul nasului", şi nici măcar acum nu-şi putea refuza aceasta placere).

Amalia Ludvigovna...

— Eu spus la dumneata odata-totdeauna, să nu îndrăzneşti spus la mine

Amal Ludvigovna; eu Amal-Ivan!

— Nu sunteţi Amal-Ivan, ci Amalia Ludvigovna şi cum eu nu fac parte

dintre acei ticăloşi care vă linguşesc ca alde domnul Lebeziatnikov, care râde

acum după uşă (într-adevăr, după uşă cineva se pornise pe râs, strigînd: „s-au

încăierat!"), am să vă spun totdeauna Amalia Ludvigovna, cu toate că nu pot

să înţeleg în ruptul capului de ce nu va place acest nume. Vedeţi şi

dumneavoastră ce i s-a întîmplat lui Semion Zaharovici: e pe moarte. Vă rog,

deci, să închideţi uşa şi să nu îngăduiţi nimănui să intre. Lasăţi-l măcar să

moară liniştit! Altfel, vă încredinţez că chiar mâine purtarea dumneavoastră

va fi cunoscută de însuşi generalul-guvernator. Prinţul m-a cunoscut încă pe

vremea când eram domnişoară, îl ţine minte foarte bine pe Semion Zaharovici,

115

căruia de multe ori i-a făcut bine. Toata lumea ştie că Semion Zaharovici avea

mulţi prieteni şi protectori, pe care i-a părăsit singur din nobila mândrie,

dându-şi seama de nenorocita lui slabiciune, dar acum (ea arăta spre

Raskolnikov) ne ajută un tânăr mărinimos, care dispune de mijloace, are

legături, şi pe care Semion Zaharovici l-a cunoscut încă din copilarie, aşă că

puteţi fi sigură, Amalia Ludvigovna...

Spuse toate acestea pe nerăsuflate, cu o repeziciune tot mai mare, dar

tuşea îi curma elocvenţă. În aceeaşi clipă, muribundul se trezi, începu să

geamă, iar dânsa se repezi la el. Bolnavul deschise ochii şi, făra s-o

recunoască încă şi fără să înţeleagă, îl privi atent pe Raskolnikov, care sta

aplecat asupra lui. Respira greu, adânc şi rar; în colţurile gurii se ivi sânge;

broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Nerecunoscându-l pe Raskolnikov,

îşi roti neliniştit ochii de jur împrejur. Katerina Ivanovna îl privea cu tristeţe,

dar sever, şi lacrimile îi curgeau din ochi.

— Doamne! Tot pieptul îi e sfărâmat! Ce de sânge, ce de sânge! zise ea cu

deznădejde. Trebuie să-i scoatem hainele! Întoarce-te puţin, Semion

Zaharovici, daca poţi! striga dânsa.

Marmeladov o recunoscu.

— Un preot! horeai el răguşit.

Katerina Ivanovna se duse la fereastra, îşi lipi fruntea de pervaz şi exclamă

cu deznădejde:

— O, viaţa blestemata!

— Un preot! repeta muribundul după o clipă de tăcere.

— Am trimis! se răsti la el Katerina Ivanovna.

Auzindu-i glasul răstit, bolnavul tăcu. Privirea lui sfioasa, îndurerata, o

căuta prin odaie; ea se aşeză iarăşi la căpătâiul lui. El se linişti, dar nu pentru

multa vreme. Curând, privirea i se opri asupra micuţei Lidocika (favorita lui),

care tremura într-un colţ ca zgâlţîită de friguri şi-l privea ţintă cu ochii ei mări

şi miraţi, de copil.

— A... a... o arăta dânsul, neliniştit. Voia sa spună ceva.

— Ce mai vrei? striga Katerina Ivanovna.

— Desculţa! Desculţă! bolborosi Mărmeladov, arătând cu privirea-i

pierduta picioruşele goale ale fetiţei.

— Ta-ă-ăci! se răsti, supărată, Katerina Ivanovna. Ştii tu de ce-i desculţa!

— A venit doctorul, slavă ţie, Doamne! strigă Raskolnikov, bucuros.

Doctorul, un bătrînel neamţ, îngrijit, intră în odaie, şi-şi roti privirile cu

neîncredere; se apropie de bolnav, îi luă pulsul, pipăi cu atenţie capul şi, cu

ajutorul Katerinei Ivanovna, desfăcu cămaşa uda de sânge, dezvelindu-i

toracele. Tot pieptul era sfărâmat, strivit, schilodit; în partea dreapta câteva

coaste erau rupte. În stânga, în dreptul inimii, se zărea o pata mare, sinistră,

neagră-gălbuie, o lovitură grea de copită. Doctorul se încrunta. Poliţistul îi

spuse că bolnăvul fusese prins de o roată şi tîrît vreo treizeci de paşi pe

caldarîm.

— Mă mir că şi-a revenit, îi şopti încet doctorul lui Raskolnikov.

— Ce părere aveţi? întreba acesta.

— E pierdut.

— Nu mai e nici o speranţa?

— Nici cea mai mică! E ultima suflare... Are o rană gravă la cap... Hm!

Poate să-i luăm puţin sânge... Dar... este de prisos... Moare neapărat în cinci

116

sau zece minute.

— Luaţi-i totuşi puţin sânge!

— Se poate... Dar va previn, este absolut inutil.

În clipa aceea se auziră paşi, mulţimea de pe palier făcu loc şi se ivi în prag

preotul, un bătrînel cărunt, cu sfintele daruri în mînă. Sergentul se dusese

să-l cheme încă de când muribundul se afla în strada. Doctorul îi ceda locul,

schimbând cu dânsul o privire plină de înţeles. Raskolnikov îl ruga să mai stea

puţin. Doctorul ridica din umeri, dar rămase.

Lumea se dadu la o parte. Spovedania nu ţinu mult. Muribundul aproape

nu-şi mai dadea seama de nimic, nu mai putea vorbi, scotea numai nişte

sunete întretăiate şi nedesluşite. Katerina Ivanovna o luă pe Lidocika în braţe,

îl dadu jos de pe scaun pe băieţel şi, ducându-i la sobă, îngenunche şi-i sili şi

pe copii să îngenuncheze în faţa ei. Fetiţa tremura toata, iar băieţelul, cu

genunchii goi pe podea, îşi ridica măsurat mânuţa, îşi făcea cruce şi bătea

matănii, izbindu-se cu fruntea de duşumea, ceea ce se vede ca-i făcea o

deosebita placere. Katerina Ivanovna îşi muşcă buzele şi-şi ştăpîni lacrimile;

se ruga şi, din când în când, îndrepta cămăşuţa pe copil, ba izbutise să arunce

pe umeraşii goi ai fetiţei o basma, pe care o luă de pe scrin fără să se ridice şi

fără să înceteze de a se ruga. Uşa, care ducea spre camerele interioare, se

deschise iarăşi, împinsă de curiozitatea locatarilor, iar spectatorii de pe palier,

unde se adunaseră mai toţi chiriaşii de pe scară, se înghesuiau tot mai mult,

dar nu treceau pragul. Un muc de lumânare lumina întreaga scena.

În clipa aceea, Polenka îşi croi drum prin mulţime. Alergase să-şi cheme

sora. Intra, abia răsuflînd de fuga, îşi scoase şalul, o caută din ochi pe

maică-să, se apropie de dânsa şi-i spuse: „Vine! Am întâlnit-o în strada".

Mama o sili să îngenuncheze lângă ea. Prin mulţime îşi făcea loc, în tăcere şi

cu sfială, o fată. Apariţia ei, aşa deodată, părea stranie în aceasta odaie unde

sălaşluiau mizeria, moartea şi deznădejdea. Deşi sărăcăcios îmbrăcată,

hainele ei ieftine erau bătătoare la ochi şi împodobite vulgar, după gustul şi

moda fiinţelor de teapa ei, în scopuri vădite, neruşinate. Sonia se opri în prag,

fără să intre în odaie, şi se uita pierdută, părea ca nu-şi da seama de nimic;

uitase de rochia ei de mătase, viu colorată, cu trena lungă, ridicolă, şi

crinolină enormă, care astupa uşa, rochie cumpărată din a patra mână,

ţipătoare şi nepotrivită cu locul; uitase şi de ghetele ei de culoare deschisă, şi

de umbreluţa de soare, de prisos noaptea, pe care o luase cu dânsa, şi de

pălarioara rotunda de pai, Caraghioasă şi împodobită cu o pană roşie ca o

limba de foc. De sub pălarioara aceasta pusă pe o parte, ştrengăreşte, răsărea

un obrăjor slabuţ, palid şi speriat, cu gura întredeschisa şi privirea

încremenită de groază. Sonia era de vreo optsprezece ani, blonda, mică şi

slabă, dar destul de frumuşica, cu nişte ochi albaştri minunaţi. Privea ţintă

patul şi preotul şi gîfîia din pricina grabei cu care venise. în sfîrşit, şoaptele şi

unele vorbe rostite în mulţime îi ajunseră, pesemne, la ureche; ea-şi lasă ochii

în pămînt, trecu pragul şi intră în odaie, dar se opri tot lângă uşă.

Spovedania şi împărtăşania luară sfârşit. Katerina Ivanovna se apropie din

nou de patul bărbatului ei. Preotul se depărtă şi, plecând, voi să-i spună un

cuvânt, două, de mângâiere şi povaţă.

— Şi cu ăştia ce am să mă fac? îl întrerupse dânsa tăios, arătându-i

înciudată pe cei mici.

— Dumnezeu e milostiv; încrede-te în ajutorul Celui-de-Sus... începu

117

preotul.

— Eh! O fi el milostiv, dar nu cu noi!

— Păcat, doamnă, mare păcat să vorbiţi aşa! spuse preotul, dând din cap.

— Şi asta nu-i păcat? strigă Katerina Ivanovna, arătând spre muribund.

— Poate că acei care v-au pricinuit fără să vrea aceasta nenorocire se vor

învoi să vă dea un ajutor, să va despăgubească măcăr de pierderea materiala...

— Nu înţelegeţi ce spun, i-o reteza Katerina Ivanovna cu un gest plictisit.

Ce fel de ajutor să-mi dea? El singur, fiind beat, s-a vîrît sub copitele cailor! Ce

pierdere materială? Ce câştig? Suferinţa, altceva n-am văzut de la dânsul. Era

beţiv, bea tot. Ne fura şi cară la circiumă; ne-a băut viaţa, şi pe a mea şi pe a

lor! Slavă Domnului că moare! Atâta paguba!

— Ar trebui sa-l iertaţi în ceasul morţii, asemenea sentimente sunt un

mare păcat, doamnă, un mare păcat!

Katerina Ivanovna vorbea cu preotul, fără a înceta de-a vedea de

muribund; îi dadea de băut, îi ştergea sudoarea şi sângele de pe frunte, îi

îndrepta pernele. Din când în când, apuca sa întoarcă şi faţa spre preot, în

timp ce-i vorbea. La ultimele lui cuvinte însă, se repezi la el, scoasă din fire:

— Ei, părinte! Vorbe, vorbe goale! Să-l iert! Azi, dacă nu l-ar fi călcat

trăsură, ar fi venit acasă beat, şi cum nu are decât cămaşa asta rufoasă şi

murdară pe care o poartă, el s-ar fi culcat, iar eu, cât dormea, aş fi stat să spăl

zdrenţele lui şi ale copiilor, le-aş fi uscat la fereastră şi când s-ar fi luminat de

ziuă, m-aş fi aşezat să le cârpesc, asta mi-ar fi fost noaptea! Ce-mi vorbeşti de

iertare? De altfel, eu şi aşa l-am iertat!

O tuse adâncă, înfiorătoare, îi curmă vorba. Scuipă în batistă şi o ărătă

preotului, ţinîndu-şi cu cealaltă pieptul îndurerat. Batista era plină de sânge...

Preotul plecă ochii şi nu răspunse.

Marmeladov intrase în agonie; nu-şi lua ochii de la Katerina Ivanovna, care

se aplecase iarăşi deasupra lui. Tot voia să-i spună ceva, încerca din răsputeri

să mişte limba, dar nu izbutea decât să bîiguie vorbe nedesluşite; Katerina

Ivanovna ghici că vrea şă-i ceară iertare şi strigă la el poruncitor:

— Taci! Nu trebuie... Ştiu ce vrei să spui!...

Bolnavul amuţi, dar, în aceeaşi clipă, privireă-i rătăcită căzu pe uşa şi el o

văzu pe Sonia... Până atunci n-o zărise în colţul întunecat unde stătea, în

umbră.

— Cine? Cine este? întrebă el, horcăind, arătând, îngrozit, spre uşă, unde

se afla fie-să, şi silindu-se să se ridice.

— Stai culcat! Nu te mişca! îi strigă Kăterină Ivanovna. Dar muribundul,

cu o sforţare supraomenească, se sprijini în cot. Câtevă clipe privi, uluit, pe

fiică-să, de parcă n-ar fi recunoscut-o. De altfel, era întîia oara că o vedea

astfel îmbrăcată. Umilă, zdrobită, îmbrăcată ţipător şi ruşinată, fată îşi

aştepta cu smerenie rândul ca să-şi ia rămas bun de la tatăl ei pe moarte.

Deodată îşi dadu seama cine este, o recunoscu şi o suferinţă nemărginită i

se oglindi pe făţă.

— Sonia! Fetiţa mea! Iartă-mă! strigă bolnavul şi vru să întinda braţul, dar

îşi pierdu echilibrul şi şe prăbuşi de pe divan cu faţa la pământ; lumea se

repezi la el, fu ridicat şi culcat din nou pe divan, dar el se sfârşea.

Sonia scoase un ţipat slab, se apropie în fugă, îl îmbrăţişa şi încremeni în

aceasta încleştare. Marmeladov îşi dadu duhul în braţele ei.

— Şi-a atins ţelul! striga Katerina Ivanovna, văzând trupul neănsufleţit. Ce

118

mă fac eu acum'?! Cu ce să-l îngrop'? Şi lor ce să le dau de mâncare?

Raskolnikov se apropie de dânsa.

— Katerina Ivanovna, începu el, săptărnîna trecuta răposatul mi-a

povestit întreaga lui viaţă şi toate împrejurările... Ţin sa vă asigur că a vorbit

despre dumneavoastră cu cea mai mare admiraţie şi respect. Din seara aceea,

când am aflat ce devotat v-a fost tuturora, şi, mai ales, cât v-a iubit şi v-a

stimat pe dumneavoastră, Katerină Ivanovnă, cu toată slabiciunea lui

nenorocită pentru băutură, din seară aceeaam fost prieteni... Permiteţi-mi

acum... să contribui la ultima datorie faţă de răposatul meu prieten... Aici...

aici sunt douăzeci de ruble, aşa mi se pare, şi dacă ele vă pot fi de folos,

atunci.., eu... într-un cuvânt, am să vin pe la dumneavoastră, am să vin

negreşit... poate chiar mâine... Rămîneţi cu bine!

Şi ieşi grăbit din odaie, îşi croi cât mai iute drum prin mulţime şi ajunse pe

scară; dar aici se ciocni deodată faţă în faţă cu Nikodim Fomici, care, aflând

despre accident, venea şă dea dispoziţii personal. De la scena petrecuta la

secţie ei nu se văzuseră, Nikodim Fomici îl recunoscu număidecât.

— Dumneata? îl întreba el.

— A murit, răspunse Raskolnikov. A fost medicul, preotul, totul e în

ordine. N-o tulburaţi prea mult pe biata femeie, şi aşă e bolnavă de piept.

Îmbărbătăţi-o, dacă puteţi... Sunteţi un om bun, ştiu... adaugă el cu un

zîmbet, privindu-l drept în ochi.

— Dar te-ai pătat cu sânge, zise Nikodim Fomici, observând căteva pete

proaspete pe jiletca lui Raskolnikov.

— Da, m-am pătat... sunt plin de sânge! repeta acesta cu un aer ciudat,

apoi zîmbi din nou, dadu din cap şi începu sa coboare scara.

Cobora încet, fără graba, scuturat de friguri şi, fără sa-şi dea seama,

stăpînit de o singura senzaţie, nouă, copleşitoare, senzaţia de revenire bruscă

la viaţa, o viaţă ce pulsează în el intens şi puternic. Ceva asemănător cu ce ar

simţi un condamnat la moarte căruia i se anunţa deodată graţierea. Pe la

jumătatea scării fu ajuns din urmă de preotul care se înapoia acasă.

Raskolnikov îi făcu loc să treacă şi schimbă cu bătrînul un salut tăcut. La

ultimele trepte auzi în urma lui nişte paşi grăbiţi. Cineva alerga după el. Era

Polenka: venea în fuga şi striga: „Staţi! Staţi!"

Se întoarse. Fetiţa coborî ultima scara şi se opri în faţa lui cu o treapta mai

sus. O lumină slaba venea de afara. Raskolnikov desluşi un obrăjor slabuţ,

dar drăgălaş, care-i zâmbea vesel, copilareşte, privindu-l drept în faţa.

Alergase după el fiindcă i se daduse o însărcinare, care, pesemne, îi făcea mare

placere.

— Spuneţi-mi, cum vă cheamă?... Şi unde staţi? întreba copila grăbita,

gîfîind de fugă.

Raskolnikov îi puse amîndouă mîinile pe umeri şi o privi fericit. De ce îi

făcea atâta placere s-o privească — n-ar fi ştiut să spună nici el.

— Cine te-a trimis?

— Surioara Sonia m-a trimis, răspunse copila, zîmbind şi măi vesel.

— Aşa gîndeam şi eu, că te-a trimis surioara Sonia.

— Şi mămica m-a trimis; când a auzit că mă trimite Sonia, mămica s-a

apropiat şi mi-a spus: „Fugi repede, Polenka!"

— O iubeşti mult pe surioara Sonia?

— Mai mult ca pe toţi! rosti cu deosebită hotărâre Polenka, şi zâmbetul ei

119

avea o expresie gravă.

— Dar pe mine ai sa mă iubeşti?

În loc de răspuns, văzu obrăjorul copilei apropiindu-se de obrazul lui şi

buzele plinuţe ţuguindu-se naiv să-l sărute. Doua braţe subţiri ca nişte

chibrituri îl strînseră deodată tare, tare de gât, căpşorul i se plecă pe umăr şi

copila plânse încet, ghemuindu-se tot mai strâns la pieptul lui.

— Mi-e mila de taticu! zise ea peste o clipa, ridicându-şi obrăjorul scăldat

în lacrimi şi ştergându-şi ochişorii cu mâinile. Numai nenorociri şi nenorociri,

adaugă ea pe neaşteptate, cu aerul acela deosebit de serios pe care se silesc sa

şi-l ia copiii când vor sa vorbească precum „Oamenii mari".

— Dar tăticul te iubea mult?

— O iubea mai ales pe Lidocika, urmă dânsa cu aceeaşi gravitate, fără să

zâmbească. O iubea fiindcă e micuţă şi bolnavă; îi aducea bomboane, iar pe

noi ne învaţa să citim; pe mine mă învăţa gramatica şi religia, adaugă ea cu

demnitate. Mămica nu spunea nimic, dar ştiam că-i face placere, şi tăticu' ştia

că-i face placere. Mămica vrea sa mă înveţe franţuzeşte, fiindcă sunt fata mare

şi e timpul să învăţ serios.

— Ştii să te rogi?

— Cum să nu; ştim cu toţii! Am învăţat de mult; eu sunt mare şi mă rog

singura, iar Kolea şi Lidocika — împreuna cu mămica, cu glas tare; mai întîi

spun „Născătoarea", apoi o rugăciune: „Doamne, miluieşte şi iart-o pe

surioara noastră Sonia"; şi încă una: „Doamne, miluieşte şi iartă-l pe celalalt

tătic al nostru", fiindcă tăticul nostru mai mare a murit, iar acesta e al doilea

tătic al nostru, dar noi ne rugăm şi pentru cel dintîi.

— Polecika, eu mă numesc Rodion; roagă-te uneori şi pentru mine...

spune: „iartă şi pe robul tău Rodion", mai mult nimic.

— Toata viaţa mea am să mă rog pentru dumneata, zise cu înflacărare

fetiţă şi deodată începu să râda, se repezi la el şi încă o dată îl strânse tare în

braţe.

Raskolnikov îşi spuse numele, îi dadu adresa şi făgădui că va veni

neapărat a doua zi. Fetiţa se desparţi de el, încântată. Trecuse de zece când

tânărul ajunse în strada. Peste cinci minute se afla din nou pe pod, în acelaşi

loc unde, cu puţin înainte, încercase să se înece femeia aceea.

„Ajunge! îşi zise el, hotărât şi solemn. Jos cu nălucirile, cu temerile

închipuite, cu strigoii... Viaţa există! Oare n-am trăit intens acum? Nu, viaţa

mea nu s-a stins o data cu baba aceea! Dumnezeu s-o odihnească, dar ajunge,

maică, e timpul să-mi dai pace! Acum urmează împărăţia raţiunii, a luminii

şi... şi a voinţei şi a puterii... şi mai vedem noi! O să ne măsurăm puterile!

adaugă el ameninţător, ca şi cum ar fi vorbit unei forţe oculte, sfidând-o. Şi eu

care mă resemnasem să trăiesc de acum înainte pe un spaţiu de un metru!... Sunt tare slab în clipa asta, dar... cred ca boala a trecut. De altfel, când am

ieşit din casă ştiam că are să-mi treacă. Dar stai: casa lui Pocinkov e la doi

paşi de aici. Trebuie să mă duc neapărat la Razumihin, chiar dacă n-ar fi la doi

paşi... las să câştige rămă-şagul!... Să se bucure, nu-i nimic! Trebuie să fiu

tare, tare — fără putere nu poţi face nimic; şi numai puterea naşte putere, iată

ce nu ştiu ei", adaugă el mândru, plin de încredere în el însuşi, şi porni

într-ăcolo abia tîrându-şi picioarele. Mîndria şi încrederea în sine creşteau cu

fiece clipa; se petrecea o mare schimbare în el, era alt om. Dar ce se

întîmplase, ce-l preschimbase într-atât? Nu ştia nici el; ca omul care se agăţă

120

de un pai, i se păru deodată că „poate să trăiască, că viaţa mai există încă şi că

viaţa lui nu s-a stins o data cu femeia aceea bătrână". Poate că se pripise cu

aceasta concluzie, dar nu se gândea la asta.

„Şi, totuşi, i-am cerut să pomenească pe robul Rodion... îi fulgera prin

minte. Nu-i nimic, asta nu strică!" adaugă el şi râse singur de asemenea gând.

Era cât se poate de bine dispus.

Găsi foarte uşor locuinţa lui Razumihin; în casa lui Pocinkov toata lumea îl

cunoştea pe noul locatar şi portarul îi arătă drumul numaidecât. De pe la

mijlocul scării se auzeau zgomotul şi larma însufleţită a unei adunări mari.

Uşa care dadea pe palier era larg deschisă; răzbeau strigăte şi discuţii. Odaia

lui Razumihin era destul de mare şi se adunaseră vreo cincisprezece oameni.

Raskolnikov se opri în antreu. Acolo, după o perdea, cele doua slujnice ale

gazdei trebăluiau în jurul a doua samovare mari; aveau de lucru cu sticlele,

farfuriile, tăvile cu plăcintă şi gustările aduse de la bucătăria gazdei.

Raskolnikov trimise după Razumihin. Acesta veni în goana, încântat. De la

prima privire îţi dadeai seama că băuse foarte mult şi, deşi Razumihin nu

izbutea niciodată să se îmbete, de data aceasta se vedea că întrecuse măsură.

— Ascultă, îi zise grăbit Raskolnikov, am venit numai să-ţi spun că ai

câştigat şi că, într-adevăr, nimeni nu poate să ştie ce i se va întîmpla. De intrat

n-am să intru; mă simt atât de slab că abia mă ţin pe picioare, aşa că îţi spun

buna ziua şi la revedere! Dar să vii mâine pe la mine...

— Ştii ceva: am să te însoţesc pâna acasă! Dacă chiar tu spui că eşti slab,

atunci...

— Şi musafirii? Cine-i cîrlionţatul acela care şi-a vîrît acum nasul aici?

— Asta? Dracu-l ştie! Un prieten de-al unchiului meu, pesemne, sau poate

unul care a venit nepoftit... Am să-l las pe unchiul meu cu musafirii; este un

om de nepreţuit; păcat că nu poţi să faci cunoştinţa cu el acum. Dar la dracu

cu toţi! Acum nu le pasa de nimeni, iar eu simt nevoia să ma aerisesc puţin,

aşa că tu, frăţioăre, ăi picat la ţănc, încă doua minute şi mă luam la bătaie cu

ei. Vorbesc ăştia nişte prăpăstii de-ţi sta mintea în loc... Nici nu-ţi închipui

cum pot să bată cîmpii oamenii ăştia! De altfel, cum să nu-ţi poţi închipui?

Părcă noi nu batem câmpii? Dar nu-i nimic, n-au decât să spună moşi pe

groşi... n-au sa vorbească aşa totdeauna... Aşteaptă o clipă aici, să-l aduc pe

Zosimov.

Zosimov se năpusti asupra lui Raskolnikov cu un fel de aviditate; o

curiozitate i se citea pe chip; peste puţin faţa i se lumina.

— Şi acum la culcare! hotărî el, cercetîndmâine, vedem noi, dar azi

nu-i merge rău deloc: găsesc o schimbare mare de când nu l-am văzut.

Omul, cât trăieşte, tot învăţa...

— Ştii ce mi-ă şoptit Zosimov când am ieşit? îi trânti de la obraz

Razumihin, de îndată ce ajunseră amândoi în strada. Eu, frăţioăre, am să-ţi

spun deschis: sunt nişte proşti cu toţii. Zosimov mi-a spus sa flecăresc cu tine

pe drum, să te trag de limba şi după aceea să-i spun tot, pentru că el îşi

închipuie că... tu... ai fi nebun, sau că eşti pe cale să-ţi pierzi minţile.

Închipuieşte-ţi! în primul rând, eşti de trei ori mai deştept ca dânsul, în al

doilea rând, de vreme ce nu eşti nebun, nu trebuie să-ţi pese de aiurelile lui, în

al treilea rând, halca asta de carne este de specialitatea lui chirurg şi acum s-a

scrîntit cu bolile nervoase, iar în privinţa ta l-a întors pe dos discuţia pe care ai

avut-o cu Zametov.

121

— Zametov ţi-a povestit tot?

— Tot, şi foarte bine a făcut. Acum am înţeles tot adevărul şi Zametov a

înţeles... într-un cuvânt, Rodea... vorba este că... sunt cam afumat... Dar nu-i

nimic... Vorba este că ideea asta... pricepi tu? Ideea asta le venise într-adevăr,

înţelegi? Adică nici unul dintre ei nu îndrăznea s-o spună cu glas tare, pentru

că e cea mai mare aiureala din câte s-au auzit vreodată, şi mai ales de când

l-au arestat pe zugravul acela, toate s-ău spart ca o băşică de săpun, pentru

totdeauna. Dar ce să le faci dacă sunt proşti? L-am cam scuturat atunci pe

Zametov — fie vorba între noi, frate; dar te rog să nu faci nici o aluzie că ai şti

ceva; mi-am dat seama ca este foarte susceptibil din fire: s-a întîmplat la

Laviza, dar astăzi, astăzi s-au lamurit toate. Principalul vinovat este acest Ilia

Petrovici! El s-a folosit atunci de leşinul tău şi apoi i-a fost şi lui ruşine de

bănuiala asta; ştiu eu...

Raskolnikov îl asculta cu aviditate. Fiind beat, pe Razumihin îl luă gură pe

dinainte.

— Am leşinat atunci fiindcă nu era aer şi mirosea a vopsea de ulei, zise

Raskolnikov.

— Mai încape vorba. Şi nu era numai vopseaua de vină; congestia pe care

ai făcut-o era în pregătire de mai bine de o luna; Zosimov e martor! Dar nici

nu-ţi poţi închipui cât de ruşinat este acum puştiul asta de Zametov! „Nu fac

nici cât degetul lui cel mic!" zice. Cât degetul tău cel mic, adică. Uneori, frate,

ăre sentimente frumoase. Dar lecţia, lecţia, lecţia pe care i-ai dat-o astăzi la

„Palatul de Cristal", este de-o măiestrie fără pereche! Mai întâi l-ai speriat, l-ai

făcut să-l apuce fiorii! L-ai adus aproape până acolo, încât să dea din nou

crezare acelei absurdităţi monstruoase şi după aceea i-ai scos limba de un cot:

„Ce-ai căutat, ăi găsit!" Minunat! A fost strivit, distrus! Eşti un maestru, zau,

şi aşa le trebuie! Eh, păcat că n-am fost de faţă! Ce te-a mai aşteptat acum! Şi

Porfiri ar vrea să te cunoască...

— A... şi el... Dar de ce m-aţi trecut în rândul nebunilor?

— Adică nu tocmai la nebuni. Eu, frate, mă tem ca ţi-am un mort: a

murit un funcţionar... şi am dat toţi banii... şi apoi, m-a sărutat o fiinţă

care, chiar dacă aş fi ucis pe cineva, tot m-ar... într-un cuvînt, am văzut

acolo o altă fiinţă... cu o pană roşie ca pară focului, dar aiurez... sunt

foarte slab, sprijină-mă... uite scara...

— Ce-i cu tine? Ce-i cu tine? întrebă Razumihin, alarmat.

— Mi se cam învârteşte capul, dar nu despre asta e vorba, sunt trist, atât

de trist, ca o femeie... în adevăr! Priveşte! Ce-i asta? Vezi, vezi!

— Ce este?

— Nu vezi? Lumină în odaia mea! Vezi? Prin crăpătura...

Erau la ultima scară, în faţa uşii gazdei şi, într-adevăr, de jos se vedea că

în chilioara lui Raskolnikov arde lumina.

— Ciudat! O fi Nastasia, zise Razumihin.

— Nu vine niciodată la oră asta şi, apoi, cred că doarme de mult, dar...

nu-mi pasa... Rămîi cu bine!

— Ce te-a apucat? Te însoţesc, intram împreuna!

— Ştiu că o să intrăm împreuna, dar aş vrea să-ţi strâng mâna aici şi să-mi

iau rămas bun de la tine. Stai, da-mi mâna; rămîi cu bine!

— Ce ai, Rodea?

— Nimic; să mergem; ai să fii martor...

122

Urcând scara, lui Razumihin îi trecu prin minte că s-ar putea că Zosimov

să aibă dreptate. „Eh! L-am necăjit cu flecăreala mea!" se gîndi el. Dar,

apropiindu-se de uşă, auziră glasuri venind din odaie.

— Ce se petrece aici? strigă Razumihin.

Raskolnikov puse mâna pe clanţa, deschise larg uşa şi ramase împietrit în

prag.

Pe divan stăteau mama şi sora lui; de un ceas şi jumătate erau acolo. Cum

se face că nu se aşteptase deloc la aşa ceva? Cum de nu se gândise deloc la ele

când, în ziua aceea, pentru a doua oara, îi fusese anunţata venirea lor, când le

ştia pe drum, gata să sosească? În aceasta oră şi jumătate ele o descususeră

amănunţit pe Nastăsia, care sta în picioare în faţă lor şi le înşira tot ce ştia.

Nu-şi mai reveneau din spaimă, ăflînd că fugise bolnav, şi, după cum reieşea

din spusele femeii, delirând! „Doamne, ce-o fi cu el?" Plîngeau amândouă, şi

prin ce suferinţe neînchipuite trecuseră în această oră şi jumătate.

Un strigat plin de bucurie îl întîmpină în prag. Cele doua femei se repeziră

la el. Dar el rămase stană de piatră: ca la lumina unui fulger îşi dadu seama de

realitate. Nu mai putea nici să le întinda braţele, ca să le strîngă la pieptul lui.

Mama şi sora lui îl îmbrăţişau, îl sărutau, râdeau, plângeau... El făcu un pas,

se clatină şi se prăbuşi în nesimţire pe podea.

Panică, ţipete de groaza, suspine... Razumihin, care rămăsese în prag,

dadu buzna înăuntru, îl apuca pe bolnav în braţele lui vînjoase, şi îl culca

într-o clipită pe divan.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! striga el mamei şi surorii. Nu-i decât un leşin

fără nici o gravitate! Chiar acum mi-a spus doctorul că-i este mult măi bine, că

este chiar sănătos! Apă! Iacă, vedeţi, a început să-şi vină în fire, uităţi-vă, îşi

revine!...

Şi, apucând-o de mână pe Dunecika, o scutura aproape să-i scoată braţul

din încheietură şi o sili să se aplece că să vada că „îşi revine". Mama şi sora îl

priveau pe Razumihin cu înduioşare şi recunoştinţă, socotindu-l o adevărată

providenţă; aflaseră de „acest tânăr îndatoritor", cum îl numea în aceeaşi

seară, într-o discuţie intimă cu Dunia, însăşi Pulheria Aleksandrovna

Raskolnikova.