Capitolul VI

Dar de îndată ce rămase singur, Raskolnikov se sculă, închise uşa cu

cîrligul, desfăcu legătura de haine adusă adineauri de Razumihin şi începu să

se îmbrace. Ciudat: o linişte desăvîrşită părea să fi înlocuit starea frenetica de

adineauri şi frica chinuitoare din ultima vreme. Era cea dintîi clipă de linişte,

stranie şi neaşteptată. Mişcările precise şi sigure vădeau o hotărîre puternica.

,.Astăzi, chiar astăzi!" şoptea el. Îşi dadea seama că este încă foarte slab, dar

nemaipomenita încordare sufleteasca ajunsese la un grad de intensitate care

se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixa, şi-i dadea putere şi încredere

în sine: spera, de altfel, că nu va cădea în strada. După ce se îmbrăcă cu

hainele noi, se uita la banii care erau pe masă, se gândi puţin, şi-i vîrî în

buzunar. Erau cu totul douăzeci şi cinci de ruble. Luă şi pitacii de arama,

restul de la cele zece ruble cheltuite de Razumihin pentru haine. Apoi scoase

încet cîrligul, ieşi din odaie, coborî scara şi aruncă o privire pe uşa larg

deschisa a bucătăriei: Nastasia era acolo, dar sta cu spatele la el şi, aplecată,

sufla în samovar. Nu auzi nimic. Şi apoi, cine şi-ar fi putut închipui ca are să

fugă? Peste o clipă, Raskolnikov se şi afla în strada.

Era ora opt seara, soarele asfinţea. Afara domnea aceeaşi zăpuşeala; dar el

înghiţi cu nesaţ aerul îmbîcsit de praf, otrăvit de duhorile pestilenţiale ale

98

marelui oraş. Capul începu să i se învîrtească uşor; un fel de energie sălbatică

se citea în ochii lui înfriguraţi şi pe faţa supta şi livida. Nu ştia şi nici nu se

gândea unde avea să-şi îndrepte paşii; ştia numai că „trebuie să isprăvească

totul dintr-o dată, chiar azi, chiar acum; că altfel nu se mai întoarce acasă

fiindcă nu vrea să trăiască în acest fel". Dar cum să isprăvească? Cu ce să

isprăvească? Nu avea nici cea mai mică idee şi nici nu voia să se gîndeăscă.

Alunga acest gînd care-l chinuia. Simţea şi ştia numai că trebuia neapărat ca

totul să se schimbe într-un fel sau altul, „oricum", repeta el, cu îndîrjire, cu

hotărîre deznădajduită.

După vechiul lui obicei, se îndreptă spre Sennaia, locul plimbărilor sale de

altădată. Dar înainte de a ajunge acolo, zări pe trotuar, în faţa unei dughene

cu mărunţişuri, un tânăr flaşnetar cu părul negru, cântînd o romanţa

sentimentala. Acompania cu flaşneta pe o fată de vreo cincisprezece ani care

sta înaintea lui, îmbrăcată că o domnişoară, cu crinolină şi măntăluţă, cu

mănuşi şi pălarioară de păi împodobită cu o pană roşie ca para focului; gătelile

ei erau vechi şi ponosite. Cu o voce dogită de cântăreaţă de strada, dar destul

de placuta şi de puternica, ea cântă romanţa în aşteptarea celor două copeici

pe care aveau, poate, să i le arunce cei din dugheană. Raskolnikov se opri

printre cei doi-trei auditori, asculta, scoase un pitac şi-l puse în mână fetei. Ea

îşi întrerupse brusc cântecul la nota cea mai înalta şi mai sentimentala de

parcă l-ar fi tăiat cineva cu cuţitul, striga scurt flaşnetarului: „ajunge" şi

amîndoi trecură mai departe, către dugheana următoare.

— Vă place muzică de străda? îl întrebă deodată Raskolnikov pe un

cetăţean între doua vîrste, un trecător care se vîntura pe acolo şi se oprise

lîngă el să asculte flaşneta. Omul îl privi, ursuz şi mirat. Mie îmi place grozav,

urma Raskolnikov, ca şi cum ar fi vorbit despre altceva decât despre nişte

cântece de strada. Îmi place să ăud un glas cântând în sunetele flaşnetei, pe o

seară rece, întunecoasă şi umeda de iarnă, neapărat umeda, când trecătorii

au feţele supte şi bolnăvicioase, palide-verzi; sau — şi mai bine — pe ninsoare,

când fulgii mari, umezi cad drept de tot şi nu e vânt — ştiţi? — şi vezi strălucind

printre fulgi felinarele cu gaz...

— Nu ştiu... Mă iertaţi... bolborosi domnul, speriat şi de întrebare, şi de

aerul ciudat al lui Raskolnikov, şi trecu pe partea cealaltă a străzii.

Raskolnikov porni drept înainte şi ajunse la colţul din Sennaia, unde îşi

avea taraba negustorul cu nevasta care vorbiseră în seara aceea cu Lizaveta;

dar ei lipseau. Recunoscând locul, Raskolnikov se opri, se uită de jur împrejur

şi îl întrebă pe un tânăr cu cămaşă roşie, care căsca la intrarea unei făinării:

— E aici un tîrgoveţ cu nevastă-sa care fac negustorie în colţ, da?

— Aici fac negoţ fel de fel de oameni, răspunse flacăul, măsurându-l

dispreţuitor de sus pînă jos.

— Cum îl cheamă?

— Cum l-au botezat.

— Nu cumva eşti şi tu din regiunea Zaraiski? Din ce gubernie? Flacăul îl

privi din nou.

— Noi nu suntem din gubernie, înălţimea voastră, ci din judeţ; de plecat, a

plecat frate-meu, eu am rămăs acasă, aşa că nu ştiu nimic... Să ne fie cu

iertăciune, înălţimea-voastră.

— Colo sus este vreun birt?

— Un tractir, este şi biliard, ba se găsesc şi contese... Şi încă ce măi

99

contese!

Raskolnikov străbătu piaţa. în colţul străzii se înghesuiau o mulţime de

oameni, numai mujici. Se vîrî unde era lume mai multă, uitîndu-se la fiecare

în faţa. Nu ştia nici el de ce simţea nevoia sa intre în vorba cu toata lumea. Dar

mujicii nu-l băgau în seamă şi îşi vedeau de-ale lor, sporovăind, împărţiţi în

grupuri mici. Raskolnikov stătu, se gîndi puţin şi porni la dreapta, pe trotuar,

în direcţia podului V. Străbătu piaţa şi ajunse în ulicioară...

I se intîmplase de multe ori sa treacă prin această ulicioară scurtă, care

cotea brusc şi care lega Sennaia cu Sadovaia. În ultima vreme, se simţea chiar

atras spre aceste locuri, mai ales când îl apucă urîtul, „că să simtă şi mai

puternic urîtul". Acum intrase în ulicioară fără vreun gând anumit. Acolo se

afla o casă mare, ocupată în întregime de cîrciumi şi alte localuri, unde se

putea bea şi mânca; prin uşile acestor stabilimente ieşeau întruna femei uşor

îmbrăcate, aşa cum făc când se duc „prin vecini", cu capul gol şi numai în

rochii. Ici-colo, ele se îmbulzeau pe trotuar, mai ales în jurul scărilor care

duceau la demisol, unde erau diverse localuri de petrecere. Într-unul dintre

ele domnea o zarvă, de răsună întreagă strada: se auzea zdrăngănind o chitară

şi cântece de veselie. Un grup măre de femei se înghesuiau la intrare; unele

şedeau pe trepte, şi altele pe trotuar, iar altele stăteau de vorbă în picioare. Un

soldat beat, cu ţigară în gură, se învîrteă de colo-colo, în mijlocul străzii,

înjurând în gura mare. Părea că voia să intre undeva, dar uitase unde anume.

Doi zdrenţăroşi se certau între ei; un altul, beat mort, zăcea de-a curmezişul

străzii. Raskolnikov se apropie de grupul mare de femei; vorbeau cu glasuri

răguşite şi purtau toate rochii de stambă, ghete din piele de capră, şi erau cu

capul gol. Unele trecuseră de patruzeci de ani, altele nu împliniseră nici

şaisprezece, aproape toate aveau ochii încercănaţi. Fără să ştie de ce, îl

atrăgeau cântecele şi toată zarva şi gălagia care domneau acolo, jos... în

mijlocul hohotelor de rîs şi al chiuiturilor, în zdrăngănit de chitară îmbinat cu

un glas de tenor ce cânta în falset un cântec dezmăţat, cineva juca frenetic,

bătînd tactul cu călcîiele. Raskolnikov ascultă atent, posomorit şi îngîndurat,

aplecat spre intrare, privind cu curiozitate de pe trotuar înăuntru.

Măi vardist, drăguţul meu, Geaba mă tot baţi mereu!... răsună glasul

subţire al cântăreţului. Raskolnikov simţea o mare dorinţă să auda fiecare

cuvînt al cântecului, ca şi cum ar fi putut găsi în aceste cuvinte o dezlegare.

„Să intru? se gîndi el. Cum rîd! De beţi ce sunt... Dacă m-aş îmbăta şi eu?"

— Nu intraţi, boierule? îl întrebă una dintre femei, cu glas destul de sonor,

rămas încă proaspăt.

Era tânără şi numai că din tot grupul nu era respingătoare.

— Ia uite, ce fată drăguţă! răspunse el, îndreptîndu-se de spate şi

privind-o.

Femeia zîmbi: complimentul îi făcuse placere.

— Şi dumneavoastră sunteţi foarte drăguţ, zise ea.

— Ce jigărit e! spuse alta cu o voce de bas. Pesemne că ă ieşit acum din

spital.

— Ian priviţi, toate-s fete de general, da toate-s cîrne! o întrerupse un

mujic afumat, apropiindu-se cu sumanul descheiat şi cu o mutră vesela şi

mucalită. De-o frumuseţe!

— Intră daca ai venit!

— Intru, frumoaso!

100

Şi omul se năpusti pe scără. Raskolnikov se depărta încet.

— Ascultă, boierule! strigă din urmă fata.

— Ce vrei? Ea se fîstîci.

— Mie, boierule, mi-ăr face oricând placere să petrec un ceas cu

dumneavoastră, dar acu, dacă sunteţi aici, parcă mi-e ruşine. Daţi-mi şase

copeici de băut, iubite cavaler.

Raskolnikov scoase la întîmplare din buzunar trei pitaci.

— Vai, ce boier bun!

— Cum te cheamă?

— Să întrebaţi de Duklida.

— Frumos îţi sade, zise deodată altă femeie din grup, dînd din cap cu

dojană spre Duklida. Nici nu ştiu cum se numeşte asta: să ceri aşa, pe gratis.

Eu una aş intra în pămînt de ruşine...

Raskolnikov o cercetă atent pe cea care vorbea. Eră o femeie de vreo

treizeci de ani, ciupită de vărsat şi plină de vânătăi, cu buza de sus umflată. Îşi

exprimase părerea dojenitoare cu linişte şi seriozitate.

„Unde am citit oare, se gîndeă Raskolnikov, mergînd mai departe, că un

condamnat la moarte, un ceas înainte de execuţie, spunea sau se gândea, că

dacă ăr fi silit să trăiască undeva la o mare înălţime, pe piscul unei stânci

oarecare, pierdută în ocean, pe un loc atât de îngust, încât abia i-ar fi încăput

picioarele, iar jur împrejur ăr fi numai prăpăstii, valuri, întuneric etern,

singurătate şi furtună, şi să rămînă pe spaţiul acela de jumătate de metru o

viaţa întreagă, o mie de ani, o veşnicie, tot ar fi mai bine decât să moară!

Numai să trăieşti, sa trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa — dar să trăieşti!...

Cât adevăr e în asta! Cât de ticălos e omul! Dar şi mai ticălos este acela care

pentru asta îl numeşte ticălos", adaugă el după o clipă.

Ajunse într-o altă strada. „Aha! Palatul de cristal! Adineauri Razumihin a

pomenit despre Palatul de cristal... Dar ce voiam să fac? Ah, da, să citesc!

Zosimov spunea ca citise în ziare..."

— Ai ziare? întrebă el, intrând într-o circiumă destul de mare şi curată,

alcătuită din câteva săli, aproape goale. Doi-trei muşterii, iar în odaia din

fund, patru oameni beau împreună şampanie. Lui Raskolnikov i se păra că

printre ei se afla Zametov. Dar nu putu să-l vada prea bine din pricina

distanţei.

„Ei, şi?!" se gîndi el.

— Doriţi votcă? întrebă chelnerul.

— Adu ceai. Şi ziare mai vechi, cele de vreo cinci zile încoace, capeţi un

bacşiş bun.

— Înţeles. Poftim ziarul de azi. Votcă nu doriţi? •

Apoi au sosit ceaiul si ziarele vechi. Raskolnikov se aşeză şi începu să

caute... „Izler"... Izler... Aztecii... Izler... Bartola... Masşimo... Aztecii... Izler...

ptiu, drace! A, iată fapte diverse: o femeie a căzut de pe scară; un târgoveţ s-a

curăţat din cauza băuturii; un incendiu la Peski; un incendiu în

Petersburgskaia; încă unul, tot în Petersburgskaia; încă unul tot acolo; Izler,

Izler, Izler, Izler... Măssimo... Iată..."

Găsi, în sfîrşit, ceea ce căuta şi începu să citească; rândurile îi jucau în

faţa ochilor, totuşi izbuti să descifreze întreaga „ştire", apoi căuta, înfrigurat,

continuarea în numerele următoare. în timp ce răsfoia ziarele, mîinile i se

crispau spasmodic de nerăbdare. Deodată, cineva se aşeza alaturi de el la

101

masa. Ridică ochii şi-l văzu pe Zametov, aşa cum îl mai văzuse şi înainte, cu

aceleaşi inele, lanţişoare, cu aceeaşi cărare în părul negru, cîrlionţat şi

pomădat, cu jiletca lui de filfizon, cu surtucul cam ponosit şi rufăria

mototolită. Era vesel, cel puţin zîmbea vesel şi blajin. Şampania îi îmbujorase

puţin obrazul oacheş.

— Cum! Aici? începu el mirat, cu tonul unuia care l-ar cunoaşte de când

lumea. Încă ieri Razumihin îmi spunea ca tot nu ţi-ai revenit. Ciudat! Te-am

vizitat de curând...

Raskolnikov ştiuse că Zametov se va apropia de el. Puse ziarele deoparte şi

se întoarse. Un zîmbet îi juca pe buze şi un fel de nerăbdare nervoasa

străbătea prin acest zîmbet.

— Ştiu că ăi fost la mine, răspunse el, am auzit. Mi-ai căutat ciorapul...

Ştiu, Razumihin e nebun după dumneata, spune că aţi fost împreună la

Laviza Ivanovna, individa pe care voiai s-o protejezi şi pentru care îi tot făceai

semne cu ochiul locotenentului Dinamită şi el tot nu pricepea ce vrei, îţi

aminteşti? Cum să nu înţeleagă, doar eră un lucru clar... nu-i aşă?

— Măre zurbagiu!

— Cine, Dinamită?

— Nu, prietenul dumităle, Razumihin...

— Ce bine o duci dumneata, domnule Zametov; poţi să intri fără sa plăteşti

în localurile cele mai placute. Cine te-a cinstit acum cu şampanie?

— Pai... am băut şi eu... De unde ai scos dumneata că m-au cinstit?

— Ce onorariu! Dumneata tragi foloase din toate! şi Raskolnikov se porni

pe râs. Nu-i nimic, eşti băiat bun, nu-i nimic! adaugă el, bătîndu-l pe Zametov

pe umăr. Doar nu vorbesc din răutate, ci „din joaca, ne hârjoneam şi noi aşa";

cum spunea lucratorul acela al dumitale, când îi căra pumni lui Mitka;

zugravul acela anchetat în cazul bătrînei.

— De unde ştii?

— Ehei, eu poate ştiu mai multe decât dumneata.

— Ciudat mai eşti... Trebuie să fii încă foarte bolnav. Rău ăi făcut că ăi ieşit

din casă...

- îţi par ciudat?

— Da. Citeai ziare?

— Da.

— Scrie mult despre incendii.

— Nu, eu n-am citit despre incendii. Raskolnikov îl privi ciudat şi acelaşi

zâmbet ironic îi strîmbă buzele. Nu, n-am citit despre incendii, repetă el,

facându-i cu ochiul. Mărturiseşte, dragă tinere, că mori de curiozitate să afli

ce citeam!

— Defel: am întrebat şi eu într-o doară. Nu e voie? De ce o tot...

— Asculta, dumneata eşti un om cult, cunoşti literatura, nu-i aşa?

— Am cinci clase de liceu, răspunse Zametov cu demnitate.

— Cinci clase? Auzi, ce boboc! Cu cărare, cu inele, un om bogat. Văi, ce

arătos este!

Şi Raskolnikov îi râse nervos drept în nas. Zămetov se dadu înapoi, dacă

nu jignit, în tot cazul foarte mirat.

— Ce ciudat eşti! repetă el foarte serios. Părerea mea este că dumneata măi

delirezi încă.

— Delirez? Glumeşti, bobocule!... Va să zică sunt ciudat? Şi eşti curios?

102

Nu-i aşa? Eşti curios?

— Foarte.

— Să-ţi spun atunci ce citeam? Ce căutam. Ia te uită ce maldar de ziare am

comandat! Asta da de gîndit, nu?

— Ei, spune...

— Eşti numai ochi şi urechi?

— Numai ochi şi urechi ? Cum adică?

— Am să-ţi spun mai pe urmă, iar acum, dragul meu, îţi declar... nu, mai

degrabă: „mărturisesc"... Nu, nici asta: „eu declar şi dumneata înregistrezi" —

aşa e bine! Şi aşa, declar că citeam, eram curios să citesc... căutăm...

Raskolnikov închise ochii pe jumătate şi aşteptă o clipă. Aşadar, căutăm — în

acest scop am venit aici — tot ce scrie despre asasinatul bătrînei văduve de

arhivar, rosti el, în sfîrşit, în şoaptă, apropiindu-şi cât mai mult obrazul de cel

al lui Zametov.

Zametov îl privea ţintă, fără să facă vreo mişcare, fără să-şi depărteze

obrazul. Ceea ce-i păru ciudat mai târziu lui Zametov e că un minut întreg

s-au privit astfel unul pe altul, fără o vorbă, în tăcere.

— Ei, şi ce dacă citeai despre asasinat? strigă el deodată, nedumerit şi

enervat de purtările ciudate. Ce-mi pasă mie? Ce importanţă are?

— E vorba de bătrîna aceea, urmă Raskolnikov tot în şoaptă, fără să

tresară la exclamaţia lui Zametov. De bătrîna aceea despre care s-a vorbit

atunci la birou, îţi aminteşti, când am leşinat? Ei, acum pricepi?

— Ce-i cu asta? Ce... „să pricep"? întrebă Zametov, aproape speriat.

Obrazul grav şi nemişcat al lui Raskolnikov îşi schimbă deodată expresia

şi acelaşi rîs nervos de adineauri îl scutură năprasnic, de parcă n-ăr fi fost în

stare să-l stăpîneăscă. În aceeaşi clipa îşi aduse aminte, cu o limpezime

extraordinară, de acel moment, dintr-un trecut apropiat, când stătuse după

uşa bătrînei, cu toporul în mînă... Zăvorul săltă, Koh şi celalalt se certau şi

încercau să intre cu tot dinadinsul, iar lui îi venise pofta să le strige ceva, să-i

înjure, să-şi bătă joc de ei, să-i zădarască şi să râda, să râda cu hohote!

— Eşti sau nebun sau... începu Zametov şi se opri deodată sub imperiul

unui gând ce-i fulgerase pe neaşteptate prin minte.

— Sau? Sau ce? Haide, spune! Spune!

— Nimic! se oţărî Zămetov. Toate astea-s fleacuri!

Tăcură amândoi. După accesul neaşteptat de râs bolnăvicios, Raskolnikov

se întunecă deodată şi căzu pe gînduri. Îşi sprijini coatele pe masa şi-şi lasă

capul în palme. Părea că uitase cu desăvîrşire de Zămetov. Tăcerea ţinu destul

de mult.

— De ce nu-ţi bei ceaiul? Are să se răcească, zise Zametov.

— Cum? Ceaiul?... Da, poate...

Raskolnikov sorbi din pahar, puse în gură o bucăţică de pâine şi deodată,

uitîndu-se la Zametov, îşi aduse aminte de toate, şi parcă se trezi, iar obrazul

lui îşi relua expresia ironică de mai înainte. Astfel continua să-şi bea ceaiul.

— Multe escrocherii se fac astăzi, zise Zametov. Nu demult am citit în

Moskovskie vedomosti că la Moscova a fost prinsă o banda de falsificatori de

bani. O asociaţie întreaga falsifica bancnote.

— O, asta s-a întîmplat demult! Am citit încă acum mai bine de o lună,

răspunse liniştit Raskolnikov. Şi după părerea dumitale, aceştia sunt escroci?

întreba el, zîmbind.

103

— Cum, nu sunt escroci?

— Aceştia? Nişte copii cu caş la gură, nicidecum escroci. Auzi dumneata,

sa se adune cincizeci de oameni pentru atâta lucru! Se poate? Şi trei sunt prea

mulţi, şi încă trei care să fie mai siguri unul de altul decât de ei înşişi! Altfel,

ajunge ca unul să scape o vorba la beţie şi se duce totul de râpă! Boboci cu caş

la gura! Au trimis nişte oameni nepricepuţi să schimbe bancnotele la bancă; o

treaba ca asta s-o încredinţezi primului venit! Dar să zicem că ar fi reuşit sa

facă treaba şi cu aceşti boboci, să zicem că ar fi schimbat bancnotele false şi

s-ar fi ales fiecare cu câte un milion; şi după aceea? O viaţa întreaga fiecare să

depinda de ceilalţi, o viaţa întreaga! Mai bine te spînzuri! Ei însă nici măcăr să

schimbe hîrtiile la bancă nu s-au priceput: s-a dus unul, a luat cinci mii şi îi

tremurau mîinile. A numărat patru mii, iar a cincea a luat-o aşa, pe încredere,

ca s-o pună mai repede în buzunar şi s-o şteargă. Şi fireşte că a trezit

bănuiala! Totul s-a dus pe copcă din pricina unui singur prost! Se poate?

— Să-i tremure mâinile? spuse Zametov. E de înţeles şi chiar firesc.

Găsesc că asta i se poate întîmpla oricui. Se întîmpla să-ţi pierzi cumpătul.

— Pentru atâta lucru?

— Dumneata nu ţi l-ai fi pierdut? Nu? Ba eu n-aş fi putut! Pentru o sută de

ruble recompensa să treci printr-o aşa spaima! Să te duci cu bancnota falsă şi

unde?... La banca, la funcţionarii care-s specialişti la de-alde astea! Nu, eu

unul m-aş fi fâstâcit. Dar dumneata nu te-ai fi fâstâcit?

Raskolnikov simţi deodată dorinţa să-i „dea cu tifla". Din când în când, îl

treceau fiori.

— Eu aş fi făcut altfel, începu el pe departe. Eu uite cum aş fi făcut: aş fi

numărat prima mie de vreo patru ori, de la cap la coada şi de la coada la cap,

aş fi cercetat fiecare bancnota şi m-aş fi apucat de a doua mie; aş fi numărat-o

cam până la mijloc, aş fi scos vreo hîrtie de cincizeci de ruble, m-aş fi uitat la

ea în zare, aş fi sucit-o, iar m-aş fi uitat în zare, să vad daca nu cumva e falsă...

„Mă tem, aş fi zis, o ruda de-a mea, acum câteva zile, a pierdut aşa douăzeci şi

cinci de ruble." Ba aş mai fi născocit şi o poveste. Iar când m-aş fi apucat de a

treia mie — nu — aş fi zis: „Stai, mi se pare că am greşit pe când număram mia

ailaltă, n-am numărat bine a şaptea suta, mă cam îndoiesc" şi aş fi lasat a

treia mie şi iarăşi m-aş fi apucat de a doua şi tot aşa cu toate cinci mii. După

ce aş fi isprăvit, aş fi scos din ultima şi din a doua mie câte o hârtie şi iar m-aş

fi uitat în zare şi iar m-aş fi îndoit. ,,Schimbaţi-mi-le pe astea, vă rog." L-aş fi

băgat în sudori pe funcţionarul acela, l-aş fi făcut să nu mai ştie cum sa scape

de mine! Aş fi isprăvit, în sfîrşit, m-aş fi întors să plec şi când aş fi ajuns la uşă:

„Scuzaţi" şi iar m-aş fi apropiat de ghişeu, ca să întreb nu mai ştiu ce, să cer

vreo lamurire... Aşă aş fi făcut!

— Uf, ce lucruri îngrozitoare spui! zise Zametov, râzând. Numai că toate

astea-s vorbe goale, la o adică te-ai poticni şi dumneata, cu siguranţa. În

cazuri de astea nu numai dumneata şi cu mine, dar nici un om încercat în alde

astea, trecut prin ciur şi prin dîrmon, nu poate garanta pentru el. Dar stai, ce

să umblam aşa departe, uite un exemplu: în cartierul nostru a fost asasinata o

bătrînă. Ucigaşul trebuie sa fie un om îndrăzneţ, a cutezat s-o facă în plina zi,

cu toate riscurile, e o minune că a scăpat neprins! Şi totuşi, şi lui i-au

tremurat mâinile: n-a ştiut să jefuiască, şi-a pierdut capul; se vede limpede

din fapte...

Raskolnikov păru jignit.

104

— Se vede! încercaţi să puneţi mînă pe el acum! striga el, aţâţându-l cu

răutate pe Zametov.

— Au să pună mînă pe el, nu te teme.

— Cine? Dumneata? Degeaba te osteneşti! La dumneavoastră totul se

rezumă la asta: sa aflaţi omul care cheltuieşte deodată prea mulţi bani. Unul

care n-a avut nici un sfanţ şi deodată începe să cheltuiască, şi deci el este

ucigaşul! Astfel că orice copil vă poate duce de nas daca vrea!

— Vezi ca ei toţi procedează aşa, răspunse Zametov. Omoară cu multă

chibzuinţă, îşi riscă viaţa, apoi se duc la cârciuma şi acolo se dau de gol. De

cele mai multe ori, cheltuielile îi trădează, şi sunt prinşi. Nu toţi sunt atât de

şmecheri ca dumneata. Dumneata nu te-ai fi dus la circiuma, bineînţeles!

Raskolnikov se încrunta şi-l privi ţintă.

— Mi se pare ca ai prins gust şi ai vrea să afli cum aş fi procedat eu în acest

caz? întrebă el fără chef.

— Aş vrea, răspunse hotărît Zămetov. Îl privea şi vorbea parca prea serios.

— Ţii mult să ştii?

— Foarte mult.

— Bine. Eu uite cum aş fi făcut... începu Raskolnikov, apropiindu-şi din

nou obrazul de obrazul lui Zametov şi privindu-l ţinta în ochi, făcându-l de

asta data să se înfioare. Şi, coborându-şi glasul până la şoaptă, urmă: Uite

cum aş fi procedat — aş fi luat banii, lucrurile şi, ieşind de acolo, fără să

zăbovesc o clipa, m-aş fi dus undeva departe, într-un loc părăsit, împrejmuit

de garduri, unde nu umbla aproape nimeni, într-o grădină de zarzavat, sau

altceva de felul ăsta. Aş fi ochit dinainte, în curtea aceea, vreun pietroi de vreo

cincisprezece-douăzeci de kilograme, într-un colţ oarecare, lângă gard, vreun

bolovan care zace acolo poate de când s-a ridicat casa; aş fi săltat pietroiul

acela — dedesubt trebuie şă fie o adîncitură — şi aş fi pus toate lucrurile şi

banii în adîncitura aceea. După aceea aş fi aşezat pietroiul deasupra la locul

lui, exact cum stătuse mai înainte, ba aş mai fi bătătorit şi pămîntul cu

piciorul de jur împrejur, şi m-aş fi cărat. Un an-doi, poate chiar trei, nu m-aş fi

atins de nimic... şi — poftim acum de caută ucigaşul! A fost, dar s-a mistuit.

— Eşti nebun, zise Zametov, vorbind, nu se ştie de ce, de asemenea în

şoaptă şi depărtîndu-se de Raskolnikov.

Ochii acestuia scânteiara; pălise grozav; buza de sus îi tresari şi începu

să-i tremure. Se aplecă mai tare, cât putu, spre Zametov şi începu să-şi mişte

buzele fără şă rostească vreun cuvânt; asta timp de vreo jumătate de minut.

Ştia ce face, dar nu se putea stăpîni. Cuvântul îngrozitor, ca şi atunci cu

zăvorul uşii, îi tremura pe buze: acuşi are să-i scape; acuşi îi da drumul; acuşi

îl rosteşte!

— Dar dacă eu sunt acela care a ucis-o pe bătrînă şi pe Lizăvetă? întrebă el

deodată şi se dezmetici.

Zametov îl privi buimac. Obrazul i se făcuse alb ca faţa de masa. Gura i se

strîmbă într-un zîmbet.

— E posibil oare? rosti el abia auzit. Raskolnikov îl privi furios.

— Mărturiseşte: erai gata s-o crezi? Nu-i aşa? Nu-i aşa?

— Deloc! Acum mai puţin ca oricând aş crede una ca asta! se grăbi să

răspunda Zămetov.

— Te-am prins! în sfîrşit, am prins bobocul. Prin urmare, ai crezut înainte,

daca acum „mai puţin ca oricând ai crede una ca asta"?

105

— Nu, nu, deloc! exclama Zametov, vădit tulburat. Dumneata ai încercat

să mă sperii, ca să mă aduci la asta!

— Prin urmare, nu crezi? Atunci despre ce aţi vorbit când am plecat atunci

de la secţie? De ce m-a interogat locotenentul Dinamita când m-am trezit din

leşin? Hei, tu, strigă el chelnerului, sculându-se şi luîndu-şi şapca, cât am de

plata?

— Treizeci de copeici cu totul, răspunse acesta, venind în graba.

— Poftim încă douăzeci bacşiş. Ia uite ce de bani! zise el, întinzîndu-i lui

Zametov mâna tremurânda, plină cu bani. Uite: roşii, albastre, douăzeci şi

cinci de ruble. De unde? De unde haine noi? Doar ştii şi dumneata că n-am

avut o leţcaie! Doar ai interogat-o, de buna seama, pe gazda mea... Haide,

ajunge! Assez causer, la o revedere... mai placuta!...

Ieşi tremurând tot, sub imperiul unei senzaţii de nervozitate isterică,

amestecata cu voluptate frenetică, însă posomorât, istovit. Obrazul îi era

crispat ca după o criza. Se simţea tot mai obosit. Forţele îi creşteau numai sub

imboldul unei excitaţii vii şi slabeau tot atât de iute, pe măsură ce slabea

excitaţia.

Rămas singur, Zametov şezu multă vreme nemişcat, adâncit în gânduri.

Raskolnikov îi răsturnase pe neaşteptate toate ideile ce şi le făcuse asupra

unui anumit punct, şi acum părerea lui era formata.

„Ilia Petrovici este un idiot", îşi spuse el hotărît.

Iar Raskolnikov, în clipa când deschise uşa care da în strada, se ciocni de

Razumihin. Abia la un pas unul de altul se văzuseră, şi erau cât pe ce să se

lovească cap în cap. Câteva clipe se măsurară din ochi. Razumihin era uluit.

Apoi furia, o adevărata furie, scăpără ameninţător în ochii lui.

— Aha, aici erai! strigă el cât îl ţinea gură. Ai fugit din pat! Şi eu l-am

căutat pînă şi sub divan! Ne-am urcat cu toţii în pod! Cât pe aici s-o iau la

bătaie pe Năstasia din pricină ta... Şi dumnealui, poftim unde-şi face veacul!

Rodka! Ce înseamnă asta? Să-mi spui tot adevărul! Mărturiseşte. Auzi?

— Asta înseamnă că-s sătul de voi până peste cap şi că vreau să rămân

singur, răspunse calm Raskolnikov.

— Singur? Când abia te ţii pe picioare, când eşti alb la faţă ca varul şi gîfîi!

Idiotule... Ce ai făcut la „Palatul de Cristal"? Mărturiseşte, mărturiseşte chiar

acum!

— Lasă-mă în pace, zise Raskolnikov si vru să treacă înainte. Astă îl scoase

din sărite pe Razumihin, căre-l apucă de umăr cu putere.

— Să te las în pace? îndrăzneşti să spui sa te las în pace? Ştii ce-am să făc

cu tine? Am să te iau pe sus, am să te leg burduf şi am să te duc la subsuoară

acasă, unde am să te încui!

— Ascultă, Razumihin, începu Raskolnikov încet şi, în aparenţă foarte

calm, tu nu vezi că n-am nevoie de binefacerile tale? Ce placere ai să faci pe

binefăcătorul faţă de oamenii care... cărora puţin le pasă de binefacerile tale?

Faţă de oameni, în sfîrşit, cărora le vine greu să suporte binefacerile altuia?

Pentru ce, spune, pentru ce m-ai descoperit la începutul bolii? Poate că eram

fericit să mor... Nu ţi-am arătat destul de limpede astăzi că mă chinuieşti, că...

m-am săturat de tine? Ce placere să chinuieşti oamenii! Te asigur că toate

acestea împiedică serios întrebarea mea, pentru că mă enervează întruna.

Zosimov a plecat adineauri ca să nu mă enerveze. Lasă-mă şi tu, pentru

numele lui Dumnezeu! Şi apoi, ce drept ai să mă reţii cu forţa? Nu vezi că sunt

106

pe deplin conştient şi că nu mai delirez? Învaţă-mă cum, cum să te conving să

nu te mai ţii după mine şi să mă scuteşti de binefacerile tale? Sunt un nerecunoscător? Fie! Sunt un ticălos? Nu-mi pasă, dar lasaţi-mă în pace cu toţii,

pentru Dumnezeu! Lasaţi-mă în pace!

Începuse liniştit, savurând dinainte placerea ce i-o va da otrava pe care se

pregătea s-o picure în vorbe, şi isprăvise plin de mânie, gîfîind ca atunci când

îl daduse afară pe Lujin.

Razumihin rămase nemişcat, se gândi puţin, şi-i dadu drumul.

— Du-te dracului, dacă-i aşa! zise el încet, aproape meditativ. Stai! zbiera

el pe neaşteptate, când Raskolnikov se urni din loc. Asculta ce am să-ţi spun!

Îţi declar că sunteţi cu toţii nişte palavragii şi nişte fanfaroni! Cum aveţi o

suferinţa, cât de mică, o clociţi ca găină oul! Până şi în suferinţă nu faceţi

altceva decât să-i plagiaţi pe alţii. Nici urmă de viaţă, de independenţă! Sunteţi

făcuţi din alifie de spermanţet şi în vinele voastre curge braga, nu sânge! Nu vă

cred pe nici unul! Tot ce urmăriţi, în orice împrejurare v-aţi afla, este să

n-aveţi nimic omenesc! Sta-a-ai! striga el, şi mai mânios, văzând că

Raskolnikov da iarăşi să plece. Ascultă până la capăt! Tu ştii că astăzi se

adună lumea la mine ca să sărbătorim mutarea. S-ar putea să fi şi sosit o

parte, dar l-am lăsat pe unchiul meu să primească musafirii, am trecut

adineauri pe acasă. Şi dacă n-ai fi un idiot, un idiot banal, un idiot fără

pereche, dacă n-ăi fi o copie după original... Vezi, Rodea, recunosc că eşti băiat

deştept, dar eşti şi idiot totodată! Şi aşa, dacă n-ai fi idiot, ai veni la mine

astă-seară, să stai cu noi, în loc să-ţi rupi pingelele pe drumuri. Dacă ai ieşit

din casa, ai ieşit, şi nu mai avem ce face! Ţi-aş da un fotoliu moale, are gazda

mea... Ceai, societate placută... Dacă nu, te-aş culca pe sofa, şi tot ai stă în

mijlocul nostru... Are să vină Zosimov. Vrei?

— Nu.

— Te înşeli! exclamă nerăbdator Razumihin. De unde ştii? Poţi să răspunzi

de tine? Şi apoi, tu nici nu înţelegi chestiile astea... Şi mie mi s-a întâmplat de

o mie de ori să o rup cu oamenii, şi, după ce am fugit de ei, am venit iarăşi

înapoi... Ţi-e ruşine şi vii înapoi! Aşa că ţine minte: casa lui Pocinkov, etajul

doi...

— Păi dacă o ţii tot aşa, domnule Razumihin, numai pentru placerea de a

face pe binefăcătorul, ăi să ajungi să te laşi să te şi bată oamenii.

— Pe cine să bata? Pe mine? Numai să îndrăznească cineva, că-i şi sucesc

gâtul! Casa lui Pocinkov, numărul patruzeci şi şapte, locuinţa funcţionarului

Babuşkin...

— N-am să vin, Razumihin! Raskolnikov se întoarse şi pleca.

— Pun rămăşag că ai să vii! îi strigă din urmă Razumihin. Altfel... altfel nici

nu vreau să te mai cunosc! Stai, hei! Zametov e aici?

— Este.

— L-ai văzut?

— L-am văzut.

— I-ai vorbit?

— I-am vorbit.

— Despre ce? Bine, lua-te-ar dracu să te ia, nu spune dacă nu vrei. Casa

lui Pocinkov, patruzeci şi şapte, locuinţa lui Babuşkin, să nu uiţi!

Raskolnikov ajunse în Sadovaia şi coti după colţ. Razumihin se uită după

el, dus pe gânduri. Apoi, ridicând din umeri, intră în local, dar se opri pe la

107

mijlocul scării.

„La dracu”! îşi spuse el aproape cu glas tare. Vorbeşte ca şi când ar fi în

toate minţile şi totuşi... Dar ce idiot sunt! Parcă nebunii nu vorbesc logic? Şi

Zosimov, pare-mi-se, tocmai de aşa ceva se teme! se lovi cu degetul peste

frunte. Dar dacă... pot eu să-l las singur tocmai acum? Dacă se aruncă în

apă... Uf, ce greşeala am făcut! Nu, aşa nu se poate!" Alergă înapoi să-l ajungă

pe Raskolnikov, dar acesta parcă intrase în pământ. Razumihin scuipă de

necaz şi se înăpoie iute la „Palatul de Cristal", să-l descoasă cât mai repede pe

Zametov.

Raskolnikov se duse de-a dreptul la podul N-ski, se opri pe la mijlocul lui,

sprijinindu-se cu amândouă coatele de parapet, şi privi în lungul apei. După

ce se despărţise de Razumihin, se simţise atât de slab, că abia putuse să

ajungă acolo, pe pod. Îi venea să se aşeze, sau să se culce undeva în strada.

Aplecat peste parapet, urmărea mecanic ultima licărire trandafirie a

asfinţitului, şirul de case tot mai întunecate în amurgul ce se lasă pe

nesimţite, un geam depărtat, undeva la mansarda, pe partea stângă a

cheiului, incendiat o clipă de ultima rază de soare, apă neagră a canalului, da,

tocmai apa o privea cu o atenţie deosebită. Apoi, cercuri roşii prinseră a i se

roti în făţă ochilor, casele se clatinără, trecătorii, cheiurile, echipajele, totul în

jur începu să joace. Tresări, salvat poate din leşin de o apariţie stupida şi

hidoasă. Simţi că cineva se opreşte alaturi, în dreapta lui; privi şi văzu o femeie

înaltă, cu basma pe cap, cu obrazul galben, prelung, scofâlcit şi ochii roşii,

căzuţi în orbite. Îl privea drept în faţă, probabil fără să-l vada, fără să

desluşească ce se petrece în jurul ei. Apoi se sprijini cu mâna dreaptă de

parapet, ridica piciorul drept şi-l trecu peste grilaj; făcu acelaşi lucru cu

piciorul stâng şi se aruncă în canal. Apa murdara se desfăcu, înghiţindu-şi

victimă, dar, în clipa următoare, înecata se ridica la suprafaţa şi pluti încet la

vale, dusa de curent cu capul şi picioarele în apă, cu spatele în sus, cu fustă

ridicată şi umflată deasupra apei ca o perna.

— S-a înecat! S-a înecat! ţipau zeci de glasuri; lumea venea de

pretutindeni, cele doua cheiuri se umpleau de spectatori; pe pod, în jurul lui

Raskolnikov, se înghesuiau oamenii, împingîndu-l şi lipindu-l de parapet.

— Doamne, e Afrosiniuşkă noăstră! se văita alaturi un glas de femeie.

Oameni buni, salvaţi-o, dragii mei!

— Barca! Aduceţi o barca! striga mulţimea.

Dar nu mai era nevoie de barcă: sergentul de strada coborâse în fugă

treptele care duceau spre canal, îşi lepădase mantaua, cizmele şi se aruncase

în apa. N-avea mare lucru de făcut, curentul o ducea pe înecată la doi paşi de

trepte, o apuca de haine cu mâna dreaptă, cu stînga se agăţă de părul ce i-l

întindea un camarad şi înecata fu scoasa la mal. O culcară pe treptele de

granit. Ea se dezmetici repede, se aşeza şi începu să strănute şi să pufăie,

ştergîndu-şi fără nici un rost rochia uda cu mîinile. Nu vorbea.

— A năucit-o băutura, maică, a năucit-o de tot, se vaită acelaşi glas de

femeie, de data asta alaturi de Afrosiniuşkă. Deunăzi a vrut să se spânzure —

am scos-o din laţ. Acum m-am dus la băcănie şi am lasat fetişcană să vada de

ea şi ian te uita ce păcat! Îi orăşeancă de-a noastră, maică, şade lângă noi, a

doua casă din colţ, iac-aici...

Lumea se împrăştia, sergenţii de strada îşi mai făceau de lucru cu înecata,

cineva pomenise despre secţie... Raskolnikov urmărea scena cu o senzaţie

108

ciudată de nepăsare şi răceală. Simţi ca i se face greaţă. „Nu, e dezgustător...

apa... nu face...", mormăi el printre dinţi. „N-are să iasă nimic, adaugă el,

n-am ce aştepta... Secţie?... De ce Zametov nu este la secţie? Secţia e deschisă

la ora zece..." Se întoarse cu spatele la balustrada şi-şi roti privirile împrejur.

„Ei şi! Poate n-ar fi rău!" hotărî el, urnindu-se din loc şi pornind înspre secţie.

Inima îi era pustie şi surda la toate. Nu voia să se gândească. Nu mai simţea

nici anxietate, nu mai avea nici urmă din energia de adineauri, când plecase

de acasă hotărît „sa sfîrşească cu toate!". O apatie totala le luase locul.

„Şi asta ar fi o ieşire, se gîndea el, mergând încet, apatic, pe cheiul

canalului. Oricum, toate ar luă sfîrşit, pentru că aşa vreau eu... Dar este oare

într-adevăr o ieşire? A, ce-mi pasă?! Un metru de spaţiu tot voi avea, he-he!

Dar ce sfârşit! Să fie, într-adevăr, sfârşitul? Am să mărturisesc şau n-am să

mărturisesc? Eh... drace! Sunt obosit de nu mai pot, aş vrea să mă culc, sau

să mă aşez undeva cât mai repede! Ce este mai ruşinos este tâmpenia lucrului!

Dar nu-mi pasă! Doamne, câte prostii îmi trec prin minte!"...

Ca să ajungă la secţie, trebuia să meargă drept înainte şi să cotească după

a doua strada la stînga; era la doi paşi. Dar, ajuns la primul colţ, el se opri, se

gândi puţin şi intră în ulicioară ca să făcă un ocol de două străzi — poate că o

făcuse fără nici un scop sau poate ca să lungească cu un minut drumul şi să

câştige timp. Mergea cu privirile în pământ. Deodată, i se păru că cineva îi

şopteşte ceva la ureche. Ridică ochii şi văzu că se afla în dreptul casei aceleia,

în faţa gangului.

Din seara aceea nu mai fusese pe acolo şi nici nu trecuse prin faţa ei.

O dorinţă inexplicabila şi de neînvins îl împinse înainte. Intră, străbătu

gangul, o luă pe primă scară şi începu să urce treptele cunoscute până la

etajul trei. Scara strâmtă şi aproape verticală era cufundata în întuneric. Se

oprea la fiecare palier şi se uita cu curiozitate împrejur. Pe palierul de la

parter, fereastra nu avea ramă. „Atunci nu era aşa", gîndi el. Iată şi locuinţă de

la etajul întîi, unde lucraseră Mikolaşka şi Mitka: „E încuiată; şi uşa a fost

proaspăt vopsita; prin urmare, e de închiriat. Iată etajul doi... şi trei... Aici!"

Rămase nedumerit: uşa apartamentului era data de perete, înăuntru erau

oameni, le auzea glasurile; la una ca asta nu se aşteptase defel. Şovăi o clipa,

apoi urcă ultimele trepte şi pătrunse în locuinţă.

Apartamentul era în reparaţie; se aflau înăuntru lucrători, ceea ce păru

să-l mire grozav pe Raskolnikov. îşi închipuise, cine ştie de ce, că va găsi totul

aşa cum lasase atunci, că va găsi poate până şi cadavrele la locul lor, întinse

pe podea. Şi când colo, pereţii erau goi, nici urmă de mobila... Straniu!

Străbătu odaiă pînă la fereastra şi se aşeză pe prichiciul ei.

Înăuntru nu erau decât doi flacăi tineri, unul ceva mai în vârstă, celalalt —

un băieţăndru. Tapetau din nou pereţii cu hârtie albă, cu floricele liliachii în

locul celor galbene, jerpelite şi murdare de altădată. Acest lucru, cine ştie de

ce, îl supără grozav; privea cu duşmănie tapetele cele noi că şi cum l-ăr fi

nemulţumit toate aceste schimbări.

Lucrătorii întîrziăseră pesemne şi acum îşi strângeau în grabă tapetul şi se

pregăteau să plece. Aproape nici nu luără în seamă apariţia lui Raskolnikov şi

vorbeau mai departe între ei. Raskolnikov îşi încrucişa braţele şi ascultă.

— Şi a venit la mine, aşa cu noaptea-n cap, povestea cel mai în vârstă,

băieţăndrului; devreme, devreme de tot, şi înţolită cum nu se poate mai bine.

„Ce te tot fîţîi, îi zic, în faţa mea, ce te tot foieşti?" „Eu, zice, Tit Vasilici, vreau

109

de azi şi până în vecii vecilor să rămîn la cheremul tău." Iac-aşa mi-a spus. Şi

ce bine era înţolită: curat jurnal de mode!

— Da ce-i ăla jurnal de mode, nene? întrebă băieţandrul. Se vedea bine că

învăţa de la nene-său.

— Jurnal, frăţioăre, sunt nişte poze în culori care vin din străinătate la

croitorii de pe aici, în fiece sîmbătă, arătând cum să se îmbrace şi partea

bărbătească şi partea femeiască. Ia, nişte poze. Partea bărbăteasca îi zugrăvită

măi mult cu haine încreţite în talie, cât despre partea femeiăscă, apoi pentru

ele, frăţioăre, e aşa ceva că-ţi stă mintea-n loc!

- Ce nu găseşti în Piterul ista! strigă cu înflacărare băieţandrul. Numai

bunică lipseşte!

- în afară de ea, toate cele se găsesc, frăţioăre, încheie povăţuitor cel mai în

vîrstă.

Raskolnikov se scula şi trecu în cealaltă odaie, acolo unde altădată se aflau

lădiţa, patul şi scrinul; goală, camera îi păru grozav de mică. Tapetul era

acelaşi; în colţ se vedea perfect locul unde stătuse chivotul cu icoane. Se opri

câtva timp să privească, apoi se întoarse la fereastra. Lucratorul mai în vârstă

îl privea chiondorîş.

— Ce doriţi? îl întreba el deodată.

În loc de răspuns, Raskolnikov ieşi în antreu, apoi pe scara, puse mâna pe

clopoţel şi suna. Clopoţelul era acelaşi şi sunetul spart era acelaşi. Trase încă

o data şi încă o data; asculta şi căuta să-şi reamintească. Impresia groaznica,

chinuitoare de atunci, se redeştepta în el, tot mai vie şi mai ascuţită; tresărea

la fiecare ţîrîitură a clopoţelului, cu un fel de placere tot mai mare.

— Ce vrei? Cine eşti? strigă lucrătorul, ieşind din odaie. Raskolnikov trecu

din nou pragul locuinţei.

— Vreau sa închiriez locuinţa, zise el, de aceea vreau s-o vad.

— Locuinţele nu se închiriază noaptea; şi apoi, trebuia să veniţi cu

portarul.

— Aţi spălat duşumelele; le vopsiţi? urmă Raskolnikov. N-a rămas nici

urma de sânge?

— Care sânge?

— De la bătrâna care a fost ucisă cu soră-sa. Aici era o băltoacă întreaga.

— Dar cine eşti dumneata? strigă zugravul, cuprins de nelinişte.

— Eu?

— Da.

— Ai vrea sa ştii, hai?... Sa mergem la secţie şi am să-ţi spun cine sunt.

Lucrătorii îl priveau nedumeriţi.

— Noi trebuie sa plecăm, am întârziat. Să mergem, Aleoşka. Trebuie sa

închid, spuse cel mai în vârstă.

— Sa mergem! repeta Raskolnikov cu nepăsare. Ieşi primul şi începu să

coboare alene scara. Hei, portar! strigă el, ajuns în gang.

Câţiva chiriaşi stăteau în strada, la intrarea în casa, şi căscau ochii la

trecători: cei doi portari, o femeie, un tîrgoveţ în halat şi alţi cîţiva. Raskolnikov

se îndrepta spre ei.

— Ce doriţi? întreba unul din portari.

— Ai fost la secţie?

— Chiar acum am fost. Ce doriţi?

— Mai e lume acolo?

110

— Este.

— Şi ajutorul de comisar e acolo?

— Adineauri era. Dar dumneata ce doreşti ? Raskolnikov nu răspunse şi

rămase locului, dus pe gânduri.

— A venit sa vada locuinţa, zise zugravul mai în vârstă, apropiin-du-se.

— Care locuinţa?

— Apăi aceea unde lucrăm noi. Cică: „De ce aţi spălat sângele? Aici s-a

săvîrşit un omor, iară eu am venit sa iau casa cu chirie". Şi a tras de clopoţel,

mai-mai să-l rupă. Apoi a zis: „Hai cu mine la secţie, am să spun tot". S-a legat

de noi.

Portarul îl cercetă pe Raskolnikov, nedumerit şi încruntat.

— Cine eşti dumneata? se răsti el, căutînd să ia un aer cât mai

ameninţător.

— Rodion Romanici Raskolnikov, fost student, locuiesc în casa lui Şil, în

ulicioara, aproape de aici, apartamentul cu numărul patrusprezece. Întreabă-l

pe portar... mă cunoaşte.

Raskolnikov spusese toate acestea parca alene, visător, fără să se întoarcă

şi scrutînd atent strada întunecoasă.

— Şi pentru ce ai intrat în locuinţă?

— Ca s-o văd.

— Ce să vezi?

— Ce-ar fi să-l duci la secţie? se amestecă deodată în vorba tîrgoveţul în

halat, apoi tăcu brusc.

Raskolnikov îl privi peste umăr, cu coada ochiului, apoi ceva mai atent şi

zise, vorbind tot aşa alene şi încet:

— Să mergem!

— Chiar aşa, du-l, întări tîrgoveţul, cu mai mult curaj. Dacă tot pune

întrebări despre aceea, poate are ceva pe suflet, hai?

— De beat parca n-ar fi beat, da Dumnezeu să-l ştie, şopti zugravul.

— Ce pofteşti?! strigă din nou portarul, înfuriindu-se de-a bine-lea. Ce te

ţii de om ca scaiul?

— Te-ai speriat când ai auzit de secţie? întreba ironic Raskolnikov.

— De ce să mă sperii? Ce te tot legi de noi?

— Derbedeule! strigă baba.

— La ce să mai vorbim cu el? strigă celalalt portar, un mujic uriaş, cu

sumanul descheiat şi cu o legătură de chei la brâu. Cară-te... Un derbedeu,

aşa e... Hai, cară-te!

Şi, apucându-l pe Raskolnikov de umăr, îl împinse în strada. Raskolnikov

se poticni, era cât pe aci să cada, dar îşi restabili repede echilibrul. Se uită

tăcut la cei de faţă şi îşi văzu de drum.

— Ciudat om, zise lucrătorul.

— Tare-i ciudată lumea de astăzi, îi ţinu isonul baba.

— Trebuia să-l duceţi la secţie, adauga tîrgoveţul.

— Ce sa ne mai încurcăm cu el? hotărî portarul cel voinic. Un derbedeu!

Caută pe dracu, dar dacă te potriveşti la el, pe urmă nu măi scapi... îi cunosc

eu pe derbedeii ăştia!

„Aşadar, să mă duc sau să nu mă duc ?", se gîndea Raskolnikov,

oprindu-se în mijlocul străzii, la răscruce, şi privind de jur împrejur, ca şi cum

ar fi aşteptat de la cineva un sfat. Dar nimeni nu-i răspunse; totul era mut şi

111

mort ca pietrele pe care călca, mort pentru el, numai pentru el... Deodată,

undeva departe, poate la două sute de paşi, în capătul celalalt al străzii, în

întunericul care se îndesa, desluşi o mulţime de oameni, larmă, strigăte...

înconjurată de mulţime, era o caleaşca oprită... O luminiţă licări pe la mijlocul

străzii. „Ce să fie?" Raskolnikov coti la dreapta şi se îndrepta spre mulţimea

aceea. Părea ca vrea să se agate de orice, şi acest lucru îl făcu să zîmbească

ironic, fiindcă eră ferm hotărît să se duca la secţie şi ştia sigur că în curând

totul se va sfîrşi.