Capitolul II

Era aproape ora opt seara; amîndoi se grăbeau să ajungă la casa lui

Bakăleev, ca să sosească înaintea lui Lujin.

— Cine era asta? întrebă Razumihin, odată ajuns în strada.

— Svidrigailov, acel moşier în casa căruia a fost insultată soră mea, pe

vremea când era guvernanta. Din pricina că el s-ă legat de ea. Marfa Petrovna,

nevastă-sa, a dat-o afara. Mai tîrziu, Marfa Petrovna i-a cerut iertare Duniei şi

acum, nu demult, a murit subit. Despre ea vorbea mama deunăzi. Nu ştiu de

ce, mi-e frică de omul ăcestă. E foarte ciudat şi simt că ăre un plan bine

definit; dar nu-mi pot da seama ce vrea... Parcă ar şti ceva... A sosit aici îndată

după înmormîntarea neveste-sii. Trebuie s-o păzim pe Dunia... Asta am vrut

să-ţi spun, auzi?

— S-o păzim? Dar ce ar putea să-i facă Avdotiei Romanovna? Iţi

mulţumesc, Rodea, ca mi-ai vorbit aşa... O s-o păzim!... Unde sade?

— Nu ştiu.

— De ce nu l-ai întrebat? Păcat! Dar nu-i nimic, am să aflu eu.

— L-ăi văzut? întreba Raskolnikov după o scurta tăcere.

— L-am văzut, l-am văzut bine.

— Eşti sigur? L-ai văzut desluşit? stărui Raskolnikov.

186

— Fireşte, mi-l amintesc foarte bine; l-aş recunoaşte dintr-o mie, am o

memorie buna.

Tăcură din nou.

— Hm... asta e... mormăi Raskolnikov. Ştii... gîndeam... mi se tot nazar fel

de fel de lucruri... am crezut că poate n-a fost decât o iluzie.

— Despre ce vorbeşti? Nu prea înţeleg ce spui.

— Spuneţi cu toţii, urma Raskolnikov, zîmbind strîmb, ca sunt nebun; şi

mi s-a părut, adineauri, că poate aveţi dreptate, că am înnebunit în adevăr şi

am văzut un strigoi!

— Ce tot vorbeşti?

— Cine ştie! Poate sunt nebun, poate că tot ce s-a întîmplat în ultimele zile

nu s-a întîmplat decât în închipuirea mea...

— Eh, Rodea! Iar te-au enervat!... Dar ce ţi-a spus? Pentru ce a venit?

Raskolnikov nu răspunse. Razumihin se gîndi o clipa.

— Ascultă acum, sa-ţi dau raportul, începu el. Am fost la tine, dar tu

dormeai. Apoi am luat masa şi m-am dus la Porfiri. Zametov era încă acolo.

Am vrut să aduc vorba despre ce mă interesa şi n-am izbutit. Nu puteam să

încep cum trebuie. Ei parcă nu înţelegeau nimic şi nu se simţeau încurcaţi

defel. L-am luat pe Porfiri deoparte, l-am dus la fereastră şi am început să-i

vorbesc, dar nici de data asta n-a ieşit nimic; el se uita într-o parte şi eu mă

uitam în cealaltă. Pînă la urmă, i-am vîrît pumnul sub nas şi i-am spus că-l

fac zob, aşa, ca între rude: S-a uitat la mine şi n-a zis nimic. Atunci m-am

lasat păgubaş şi am plecat, asta-i tot. O tîmpe-nie. Cu Zametov n-am vorbit

deloc. Eram sigur că am dat greş, dar, pe când coboram scara, mi-a scăpărat

deodată un gînd: de ce ne facem atâtea griji? Dacă te-ar ameninţa vreo

primejdie sau mai ştiu eu ce, dar aşa? Ce-ţi pasa ţie! N-ai nici un amestec în

toata treaba asta, aşa că nici sa nu-ţi pese de ei; ce-o sa mai rîdem mai tîrziu;

eu în locul tău aş încercă chiar să-i mistific. Ce ruşine o să le fie! Da-i la

dracu'; mai tîrziu o să putem să-i şi scărmănăm puţin, iar deocamdată să

rîdem de ei!

— Ai dreptate! răspunse Raskolnikov. „Dar ce-ai să spui mâine?" se gîndi

el. Ciudat, pînă atunci nu gîndise niciodată: „Ce are să zică Razumihin când

are să afle?" Şi gîndind aceasta, Raskolnikov îl privi cu luare-aminte. Raportul

pe care i-l daduse Razumihin cu privire la vizita făcuta lui Porfiri nu-l interesa

câtuşi de puţin; altele îl preocupau acum!

Pe coridor, dadură peste Lujin, venise exact la ora opt şi căuta numărul

camerei, aşa ca intrară toţi trei odată, fără sa se uite unul la altul şi făra să se

salute. Tinerii trecură înainte, Piotr Petrovici, ca sa respecte buna-cuviinţă,

întîrzie puţin în antreu, scoţîndu-şi pardesiul. Pulheria Aleksandrovna ieşi

numaidecât să-l întîmpine în prag. Dunia dadea mână cu fratele ei.

Piotr Petrovici intra şi se înclina destul de amabil în faţa celor două

doamne, dar parcă mai serios ca de obicei. Avea aerul unui om nedumerit care

încă nu şi-a revenit din mirare. Pulheria Aleksandrovna părea şi ea stînjenită,

dar se grăbi să-i poftească pe musafiri să ia loc în jurul mesei rotunde, pe care

fierbea samovarul. Dunia şi Lujin se aşezară faţă în faţa, Razumihin şi

Raskolnikov -în dreptul Pulheriei Aleksandrovna, Razumihin mai aproape de

Lujin, Raskolnikov alaturi de sora lui.

O clipa se făcu tăcere. Piotr Petrovici scoase fără graba o batista fina, din

care se răspîndi un miros puternic de parfum, şi-şi sufla nasul cu aerul unui

187

om binevoitor, dar oarecum jignit în demnitatea lui şi foarte hotarît să ceara

explicaţii. încă din antreu îi trecuse prin minte să nu se dezbrace, ci să plece,

pedepsindu-le în felul acesta cu severitate exemplara pe cele doua doamne, şi

făcându-le să-i simtă pe loc autoritatea. Dar nu se putu hotărî. Şi apoi, nu era

omul căruia să-i placă situaţiile neclare. Avea lucruri de lamurit; dacă ordinul

lui fusese călcat atât de făţiş, înseamnă ca era ceva la mijloc şi deci ar fi mai

bine să afle mai întîi despre ce este vorba; cât despre pedeapsa, mai avea timp,

şi la urma urmei totul era în mîinile lui.

— Sper că aţi călatorit bine? o întreba el cu un ton oficial pe Pulheria

Aleksandrovna.

— Slavă Domnului, Piotr Petrovici.

— Mă bucura. Şi nici Avdotia Romanovna nu se simte prea obosita?

— Eu sunt tânără şi rezistenta, nu obosesc, dar mamei i-a venit destul de

greu, răspunse Dunecika.

— Ce să-i faci'?! Drumurile noastre naţionale sunt foarte lungi. Mare şi

întinsă-i „maica Rusie" cum i se spune... Cu toată dorinţa mea n-am putut ieri

sa vin să vă întîmpin la gară. Sper însă că totul a mers bine.

— Vai, nu, Piotr Petrovici, am fost foarte descurajate, se grăbi să declare

Pulheria Aleksandrovna cu o intonaţie deosebită, şi cred că dacă Dumnezeu,

în bunătatea lui nu ni l-ar fi trimis ieri pe Dimitri Prokofici, n-am fi ştiut ce să

ne facem. Dumnealui este Dimitri Prokofici Razumihin, adaugă dînsa,

prezentîndu-l pe Razumihin.

— Da, da, am şi avut placerea... ieri, mormăi Lujin cu o căutătură piezişă

şi duşmănoasă spre Razumihin, apoi se încruntă şi amuţi.

Piotr Petrovici făcea parte dintre acei oameni care sunt extrem de amabili

în societate, sau cel puţin se străduiesc să fie, dar care, în clipa când ceva nu

le este pe plac, îşi pierd cumpătul într-atât, că păr mai degrabă nişte saci cu

făină decât nişte tineri plini de viaţa, care înviorează societatea. Tăcerea se

întinse din nou: Raskolnikov tăcea cu încăpăţînăre, Avdotiă Romanovna

socotea că nu e momentul să vorbească, Razumihin nu avea ce spune, aşa ca

Pulheria Aleksandrovna fu nevoită să caute să înjghebeze o conversaţie.

— Aţi auzit de moartea Marfei Petrovna? începu ea, recurgînd la tema ei

salvatoare în asemenea caz.

— Am auzit. Am fost înştiinţat imediat şi am venit să vă spun că Arkădi

Ivanovici Svidrigailov, îndată după înmormîntarea soţiei lui, a plecat în graba

la Petersburg. Cel puţin, aşa mi s-a comunicat din sursa sigura.

— La Petersburg? Aici? se alarmă Dunia, schimbînd o privire cu Pulheria

Aleksandrovna.

— Exact. Şi, desigur, nu fără anumite intenţii precise; graba plecării lui,

după evenimentele precedente, da de gîndit.

— Doamne! Oare şi aici vrea s-o urmărească pe Dunecika? exclama

Pulheria Aleksandrovna.

— Eu cred ca nu aveţi de ce să vă neliniştiţi prea mult nici dumneavoastră,

nici Avdotia Romanovna de prezenţa lui aici, bineînţeles, dacă nu doriţi chiar

dumneavoastră să intraţi în legătura cu dânsul, indiferent de motiv. Cât

despre mine, voi cerceta şi am sa aflu curând unde locuieşte.

— Ah, Piotr Petrovici, nici nu vă puteţi închipui cât de rău m-ăţi speriat! se

vaită Pulheria Aleksandrovna. Nu l-am văzut decât de două ori, dar mi-a părut

groaznic, groaznic! Sunt sigura că el a fost pricina morţii răposatei Marfa

188

Petrovna!

— După informaţiile precise pe care le am, nu se poate afirma cu toată

tăria un asemenea lucru. Nu zic, poate că purtările lui insultătoare ăr fi grăbit

cursul lucrurilor, în oarecare măsură, poate că au contribuit, cum s-ar zice,

moral, la aceasta. în privinţa comportării lui şi a caracterizării persoanei, sunt

cu totul de părerea dumneavoastră. Nu ştiu daca este bogat şi cât anume i-a

lasat Marfa Petrovna; asta o voi afla cât de curând, dar este clar că, ăflîndu-se

aici la Petersburg şi dispunînd de oarecare mijloace materiale, se va apuca

iarăşi de cele vechi. Este omul cel mai desfrînat, cel mai pacătos din cîţi există!

Am anumite motive să cred că Marfa Petrovna, care a avut nenorocirea să se

îndrăgostească de el şi care i-a platit acum opt ăni datoriile, i-a fost de mare

folos în altă privinţă: datorită străduinţelor şi jertfelor ei ă fost muşămalizăt,

chiar de la început, un proces penal în legătură cu un asasinat fantastic,

monstruos, pentru care s-ar fi putut prea bine ca domnul Svidrigailov să facă

o plimbare în Siberia. Acesta este omul, dacă vreţi sa ştiţi.

— Vai, Doamne! exclama Pulheria Aleksandrovna. Raskolnikov asculta cu

atenţie.

— Aveţi informaţii absolut sigure? întreba Dunia, sever şi autoritar.

— Repet numai ce am auzit eu însumi, în secret, de la răposata Marfa

Petrovna. Trebuie sa menţionez că, din punct de vedere juridic, este o afacere

foarte obscură. Pe vremea aceea, locuia aici, ba mi se pare că mai locuieşte şi

acum, o oarecare Reslih, o străina care făceă cămătărie măruntă şi se ocupa şi

de alte afaceri dubioase. Cu aceasta Reslih, domnul Svidrigailov avea de mult

legaturi destul de intime şi misterioase. Reslih avea în gazda o ruda

îndepărtata, o nepoată mi se păre, o fetiţa surdo-mută de vreo cincisprezece,

sau chiar paisprezece ani, pe care această doamna n-o putea suferi şi căreia îi

imputa fiecare bucăţică de pîine; ba chiar o bătea sălbatic. într-o zi, fetiţa a

fost găsită în pod, spînzurată. S-a stabilit că era vorba de o sinucidere. După

procedura de rigoare, dosarul a fost închis, dar mai tîrziu s-a primit un denunţ

cum ca fetiţa a fost... bestial siluita de Svidrigailov. Ce-i drept, chestiunea era

foarte obscura... Denunţul pornea de la o altă nemţoaica, o femeie stricata, al

cărei cuvînt nu putea avea greutate; în cele din urma, pînă şi denunţul a fost

retras şi datorită străduinţelor şi banilor Marfei Petrovna, toate s-au redus la

un simplu zvon. Dar şi acest zvon este foarte semnificativ. Dumneata, Avdotia

Romanovna, ai auzit desigur vorbindu-se despre un oarecare Filip, servitorul

lui, mort de pe urma bătăilor, acum şase ani, încă pe vremea iobăgiei?

— Am auzit, dimpotrivă, că acest Filip s-ar fi spînzurat.

— Exact, dar a fost silit său, măi bine zis, împins la sinucidere de

neîncetatele brutalităţi şi persecuţii ăle domnului Svidrigailov.

— Asta nu ştiu, răspunse Dunia sec, am auzit numai povestin-du-se ceva

foarte ciudat: păre-se ca acest Filip era un ipohondru, un fel de filozof al casei,

oamenii spuneau că ,T*-au năucit lecturile", şi că s-ar fi spînzurat măi curând

din pricina ironiilor domnului Svidrigailov, decât din pricina bătăilor. De faţă

cu mine, Arkadi Ivanovici se purta frumos cu oamenii şi aceştia îl iubeau

chiar, deşi, într-adevăr, îl învinuiau şi ei de moartea lui Filip.

— Vad că eşti înclinată să-l aperi, observa Lujin, strîmbînd gura într-un

zîmbet plin de subînţeles. Este un om viclean şi ştie să farmece femeile, după

cum dovedeşte tristul caz al Marfei Petrovna, care a murit în împrejurări atât

de ciudate. De fapt, am vrut numai sa va previn, pe dumneata şi pe mama

189

dumitale, gîndin-du-mă la tentativele pe care le va încerca, fără îndoiala, din

nou. In ce mă priveşte, sunt convins că omul acesta are să sfîrşească iarăşi

prin a fi închis din pricina datoriilor. Marfa Petrovna n-a intenţionat niciodată

să treacă ceva din avere pe numele lui, pentru că se gîndea la copii, şi chiar

dacă i-a lasat ceva, trebuie să fie numai ătît cât să-i asigure o bunăstare

cuviincioasă, cât să nu ducă lipsuri; dar cu firea şi năravurile lui n-are să-i

ajungă nici pe un ăn.

— Piotr Petrovici, va rog, să nu mai vorbim despre domnul Svidrigailov,

zise Dunia. Mi-e neplacut.

— A fost adineauri la mine, spuse brusc Raskolnikov, care până atunci nu

deschisese gura.

Toţi se întoarseră spre el cu exclamaţii de mirare. însuşi Piotr Petrovici

păru alarmat.

— Acum un ceas şi jumătate, pe când dormeam, a intrat în odaie, m-a

trezit din somn şi s-a prezentat, urma Raskolnikov. Era destul de vesel, vorbea

cu nepăsare şi părea absolut convins ca ne vom împrieteni. între altele, Dunia,

te roagă mult sa-i acorzi o întîlnire; a insistat să mijlocesc aceasta întrevedere

între el şi tine, şi să asist la ea. Vrea să-ţi facă o propunere; mi-a spus despre

ce este vorba, în afara de aceasta, m-a informat oficial că Marfa Petrovna, cu o

săptămână înainte de a muri, ţi-a lasat prin testament trei mii de ruble şi că

vei putea primi în scurt timp aceşti bani!

— Slava ţie, Doamne! exclamă Pulheria Aleksandrovna, făcându-şi cruce.

Roagă-te pentru sufletul ei, Dunia, roagă-te!

— Asta ăşa este, îi scăpă lui Lujin.

— Şi, şi măi departe? îl grăbea Dunia pe Raskolnikov.

— Apoi mi-a spus că nu este prea bogat şi toata averea revine copiilor, care

se afla acum la o mătuşă. Apoi a zis că sta aproape de mine, dar unde anume

nu ştiu, n-am întrebat...

— Şi ce vrea sa-i propună Dunecikăi? întreba, speriata, Pulheria

Aleksandrovna. Ţi-a spus?

— Da. -Şi?

— Am să vă spun mai tîrziu.

După acest răspuns, Raskolnikov tăcu şi se apuca să bea ceaiul. Piotr

Petrovici scoase ceasul şi se uita la el.

— Trebuie să plec, întrucât mai am unele treburi, aşa că n-am să va

stingheresc, făcu el cu un aer cam jignit şi dadu să se scoale de la masă.

— Rămîi, Piotr Petrovici, zise Dunia. A fost vorba că stai cu noi toata seara.

Şi apoi, chiar dumneata ai scris că vrei să ai o explicaţie cu mama.

— E adevărat, Avdotia Romanovna, răspunse cu emfază Piotr Petrovici,

aşezîndu-se din nou, dar tot mai ţinînd pălaria în mînă. Am vrut, e drept, să

am o explicaţie cu dumneata şi cu mult stimata dumitale mama, şi încă una

foarte importanta. Dar ca şi fratele dumitale, care nu poate să explice în

prezenţa mea unele propuneri ale domnului Svidrigailov, tot aşa nici eu nu pot

şi nu vreau sa mă explic... în prezenţa altora... cu privire la unele puncte foarte

importante... Şi apoi, rugămintea mea riguroasă şi stăruitoare a fost

nesocotită.

Lujin îşi lua un aer teatral de profunda amărăciune şi tăcu, demn.

— Rugămintea dumitale ca fratele meu sa nu ia parte la întîlnirea noastră

n-ă fost satisfăcută numai în urma insistenţelor mele, zise Dunia. Ai scris că

190

fratele meu te-a jignit; eu socot ca trebuie să lamurim număidecât lucrurile şi

să vă împăcaţi. Dacă în adevăr te-ă jignit, Rodea trebuie sa-ţi ceară scuze, şi o

va face.

Piotr Petrovici începu pe loc să facă pe grozavul.

— Cu toata bunăvoinţa din lume, Avdotia "Romanovna, sunt unele jigniri

care nu se pot uita. Totul are o limita, peste care e primejdios să treci: căci o

data ce ai trecut-o, nu mai există posibilitatea să te întorci înapoi.

— De fapt, altceva am vrut să-ţi spun, Piotr Petrovici, îl întrerupse, cam

nerăbdatoare, Dunia, trebuie să înţelegi că tot viitorul nostru depinde de felul

cum se vor lamuri şi împăca lucrurile între noi; repede sau nu? De la primul

cuvînt, îţi spun deschis că, daca ţii cât de cât la mine, atunci, chiar daca ţi-ar

veni greu, toata această neînţelegere trebuie să înceteze chiar azi. Repet, daca

fratele meu este vinovat, el îţi va cere scuze.

— Ma mira că pui problemă în acest fel, se supără Lujin, devenind tot mai

nervos, ţinînd la dumneata, adorându-te chiar, pot în acelaşi timp să nu ţin

deloc la vreun membru al familiei dumitale. Pretinzînd la fericirea de a avea

mina dumitale, nu pot în acelaşi timp să iau asupra mea îndatoriri

incompatibile cu...

— Ah, să lasăm aceste susceptibilităţi deşarte, Piotr Petrovici, îl întrerupse

Dunia. Rămîi omul inteligent şi nobil cum am socotit ca eşti şi cum aş vrea să

te socot întotdeauna. Ţi-am făcut o promisiune mare, sunt viitoarea dumitale

soţie; încrede-te deci în mine şi poţi să fii sigur că voi avea putere sa judec fară

părtinire. Rolul de arbitru pe care mi-l asum este o surpriza pentru fratele

meu, tot atât cât este şi pentru dumneata. Când l-am invitat azi, după

primirea scrisorii dumitale, şi l-am rugat insistent să vina neapărat azi, nu

i-am împărtăşit intenţiile mele. înţelege că daca nu vă împăcaţi, va trebui să

aleg între voi: sau dumneata, sau el. Aşa aţi pus problema amîndoi. Nu vreau

şi nu trebuie sa greşesc. Pentru dumneata, trebuie s-o rup cu fratele meu,

pentru fratele meu, trebuie s-o rup cu dumneata. Eu vreau şi pot acum să aflu

sigur ce sentiment aveţi faţa de mine: am în Rodea un frate? Am în dumneata

un soţ care mă iubeşte şi ma apreciază? Sau nu?

— Avdotia Romanovna, rosti Lujin înţepat, vorbele dumitale sunt mult

prea semnificative pentru mine, mai mult decât atât, mă jignesc, avînd în

vedere poziţia pe care am cinstea s-o ocup faţa de dumneata. Fără să mai

vorbesc de comparaţia ciudata şi jignitoare pe care o faci, aşezîndu-mă pe

aceeaşi treapta cu... cu un tânăr arogant, vorbele dumitale implică

posibilitatea de a călca promisiunea ce mi-a fost data. Ai spus „sau dumneata,

sau el", prin urmare chiar cu aceste vorbe îmi arăţi cât de puţin însemn pentru

dumneata... şi eu nu pot sa admit una ca asta, ţinînd seama de raporturile

şi... de îndatoririle care există între noi doi...

— Cum?! se aprinse Dunia. Pun interesul pentru dumneata alaturi de tot

ce am avut pînă acum mai scump în viaţa, de tot ce a alcătuit sensul vieţii

mele până acum, şi dumneata te simţi jignit că te preţuiesc prea puţin?!

Răskolnikov zîmbi tăcut, sarcastic. Razumihin se înfiora, dar răspunsul

Avdotiei Romanovna nu-l îmbuna pe Piotr Petrovici; dimpotrivă, părea tot mai

arţăgos, tot mai pornit, de parca ar fi prins gust de cearta.

— Dragostea pentru soţ, pentru viitorul tovarăş de viaţa trebuie să fie mai

mare decât dragostea pentru frate, rosti el sentenţios, şi apoi, în orice caz, eu

nu pot fi aşezat pe aceeaşi treapta cu dînsul... Deşi am spus adineauri că în

191

prezenţa fratelui dumitale nu vreau şi nu pot să explic obiectul principal al

vizitei mele, acum am intenţia s-o rog pe mult stimata dumitale mama ca

să-mi lamurească un punct foarte jignitor pentru mine, un punct capital. Fiul

dumitale, se întoarse către Pulheria Aleksandrovna, ieri, în prezenţa domnului

Rassudkin... aşa se numeşte, mi se pare?... Cer scuze, am uitat numele (se

înclina el amabil în faţa lui Razumihin.... m-a insultat, denaturând o idee pe

care am exprimat-o într-o convorbire intimă cu dumneata, la cafea, şi anume

ca o căsătorie cu o fată săraca, o fata care ştie cât de grea este viaţa, oferă,

după părerea mea, măi multe garanţii de moralitate şi fericire în căsnicie decât

cea cu o fata care a trăit întotdeauna în belşug. Fiul dumitale a exagerat

dinadins sensul cuvintelor mele, pînă la absurd, şi mi-a atribuit unele intenţii

urîte: cred că ă făcut-o întemeindu-se pe scrisoarea dumitale. M-aş simţi

foarte fericit daca mi-ai putea dovedi că mă înşel. Te rog, deci, să-mi spui în ce

termeni ăi redat cele spuse de mine în scrisoarea către Rodion Romanovici?

— Nu-mi amintesc, răspunse Pulheria Aleksandrovna, încurcata. I-am

scris ce am înţeles. Nu ştiu ce ţi-a spus dumitale Rodea... Se poate sa fi

exagerat.

— Nu ar fi putut exagera, daca n-ar fi fost influenţat de termenii din

scrisoarea dumitale.

— Piotr Petrovici, zise cu demnitate Pulheria Aleksandrovna, dovada că

nici eu, nici Duniă nu ara dat un sens urît vorbelor dumitale este ca ne aflam

aici.

— Foarte bine, mamă! o aprobă Dunia.

— Prin urmare, şi de data astă tot eu sunt vinovatul! se ofensă Lujin.

— Dumneata îl acuzi pe Rodion, dar dumneata în scrisoarea de azi ai spus

ceva neadevarat despre el, adaugă Pulheria Aleksandrovna, prinzînd curaj.

— Nu-mi amintesc să fi scris vreo minciuna.

— Ai scris, rosti tăios Raskolnikov, fără să se uite la el, ca am dat ieri bani

nu văduvei omului călcat de trăsură, cum a fost, ci fiicei lui (pe care pînă

aseară n-o văzusem niciodată). Ai scris asta ca să-mi strici relaţiile cu familia

mea şi, ca să izbuteşti mai bine, ai mai adaugat şi câteva calificative mîrşave

despre purtarea unei fete pe care dumneata nici nu o cunoşti. Tot ce ai scris a

fost calomnie şi murdarie.

— Să am iertare, domnul meu, răspunse Lujin, tremurând de furie, dacă

am pomenit în scrisoarea mea despre starea şi faptele dumitale, a fost numai

ca să îndeplinesc rugămintea surorii şi mamei dumitale de a le scrie cum

te-am găsit şi ce impresie mi-ai făcut! Iar cât priveşte cele expuse de mine în

scrisoare, te desfid pe dumneata să găseşti un singur rând mincinos. Poţi

susţine, de pilda, că n-ai irosit banii şi ca, în familia aceea, fie ea cât de

nenorocită, toate persoanele sunt onorabile?

— După părerea mea, dumneata, cu toată onorabilitatea dumitale, nu faci

nici cât degetul cel mic al acestei sărmane fete în care arunci cu piatra.

— Prin urmare n-ai pregeta s-o introduci în societatea mamei şi a surorii

dumitale?

— Am şi făcut-o, daca ţii mult sa ştii. Am aşezat-o azi alaturi de mama şi de

Dunia.

- Rodea! striga Pulheria Aleksandrovna. Dunecika roşi. Razumihin se

încrunta. Lujin zîmbi ironic şi dispreţuitor.

— Acum vezi şi dumneata, Avdotia Romanovna, zise el, daca exista vreo

192

posibilitate de înţelegere. Sper că acum s-a încheiat acest capitol şi situaţia s-a

lamurit o dată pentru totdeauna. Eu am să mă retrag că să nu stînjenesc

această placuta întrevedere de familie şi să nu împiedic comunicarea

anumitor secrete... (Lujin se scula şi-şi lua pălaria.) Dar, plecând, îndrăznesc

sa spun că, pe viitor, sper să fiu scutit de asemenea întîlniri şi, cum s-ar zice,

de astfel de compromisuri. Rugămintea asta o fac în chip deosebit dumitale,

onorata Pulheria Aleksandrovna, cu atât mai mult, cu cât scrisoarea mea era

adresata dumitale, şi nu altcuiva.

Pulheria Aleksandrovna se simţi atinsa.

— Oare crezi că eşti chiar stăpînul nostru, Piotr Petrovici? Dunia ti-a spus

de ce nu ţi s-a îndeplinit rugămintea: ea a avut numai intenţii bune. Şi apoi,

mi-ai scris de parca mi-ai fi dat ordin. Oare trebuie să consideram fiecare

rugăminte a dumitale drept ordin? Eu ţi-as spune ca dumneata, dimpotrivă,

ar trebui sa fii cât mai delicat şi mai îngăduitor cu noi, fiindcă, încrezîndu-ne

în cuvîntul dumi-tale, am lasat tot şi am venit aici, prin urmare şi aşa suntem

în puterea dumitale.

— Nu este tocmai aşa, Pulheria Aleksandrovna, mai ales în clipa de faţa,

când aţi aflat că o să primiţi o moştenire de trei mii de ruble din partea Marfei

Petrovna, care, pare-mi-şe, judecind după tonul pe care l-aţi luat faţă de mine,

sunt foarte binevenite, adaugă Lujin cu ironie muşcătoare.

— Judecind după aceasta observaţie, se poate într-adevăr presupune că

te-ai bizuit pe lipsa noastră de apărare, observă Dunia, iritată.

— Cel puţin acum nu mă mai pot bizui pe asta şi mai ales nu doresc să

împiedic comunicarea propunerilor secrete ale lui Arkadi Ivanovici

Svidrigailov, cu care l-a însărcinat acesta pe frăţiorul dumitale şi care, după

cum vad, au pentru dumneata o importanţă capitala şi sunt poate chiar

foarte, foarte placute.

— Văi, Doamne! făcu Pulheria Aleksandrovna. Razumihin se foia pe

scaun.

— Şi ţie nu-ţi este ruşine, sora mea? întreba Raskolnikov.

— Îmi este, Rodea, zise Dunia şi, întorcându-se, palida de mînie, către

Lujin: Piotr Petrovici, ieşi afara!

Se vede ca Piotr Petrovici nu se aşteptase deloc la o asemenea încheiere.

Avea prea multa încredere în el, în puterea lui şi în lipsa de apărare a

victimelor sale. Deci nu-i veni să-şi creada urechilor. Păli, buzele începură sa-i

tremure.

— Avdotia Romanovna, dacă am să ies acum pe uşa asta, cu aceasta urare

de drum bun, atunci — să nu-ţi faci nici o iluzie! — n-am să mă mai întorc

niciodată. Gîndeşte-te bine! Eu nu-mi schimb cuvîntul.

— Ce neobrăzare! striga Dunia, sărind de la locul ei. Dar eu nici nu vreau

să te mai întorci vreodată.

— Cum? Vasăzică aşa!? exclama Lujin, care până în ultima clipă nu

crezuse cu putinţa un asemenea sfîrşit şi care acum îşi pierduse cu

deşăvîrşire stăpînirea de sine. Aşa! Dar ştii dumneata, Avdotia Romanovna, că

aş putea sa protestez?

— Cu ce drept îi vorbeşti astfel? se amestecă cu aprindere Pulheria

Aleksandrovna. Cum ai putea sa protestezi? Ce drepturi ai? Cum o să o dau pe

Dunia mea unui om ca dumneata? Pleacă şi lasă-ne în pace! Noi suntem de

vina ca am acceptat un compromis, un lucru nu tocmai drept, şi cea mai mare

193

vina o port eu...

— Dar, Pulheria Aleksandrovna, se înfierbîntă Lujin, în culmea furiei,

m-aţi legat cu cuvîntul dat pe care vi-l retrageţi acum... şi apoi... m-aţi silit,

cum s-ar zice, sa fac unele cheltuieli.

Această pretenţie se potrivea atât de bine cu firea domnului Lujin, ca

Raskolnikov, deşi palid de furie şi de sforţările pe care le făcea ca să se

stăpînească, nu se mai putu ţine şi izbucni în rîs. Dar Pulheria Aleksandrovna

îşi ieşi din fire.

— Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva vorbeşti despre lada noastră? Dar

conductorul ţi-a transportat-o pe gratis. Noi l-am încurcat pe el, auzi

dumneata! Gîndeşte-te bine la ce spui, Piotr Petrovici, dumneata eşti acela

care ne-ai legat şi de mîini şi de picioare, şi nu noi pe dumneata!

— Ajunge, măicuţo, te rog, ajunge! o implora Avdotia Romanovna. Piotr

Petrovici, fii bun şi pleacă!

— Am şa plec, dar vreau să măi spun un ultim cuvînt! rosti acesta,

nemaiputîndu-şe stăpîni. Mama dumitale uita, mi şe pare, că te-am cerut în

căsătorie tocmai în momentul când circulau în tot oraşul zvonuri rele cu

privire la reputaţia dumitale. Dispreţuind opinia publica şi sălvîndu-ţi

reputaţia, eram îndreptăţit să sper ca voi fi răsplatit cum se cuvine, ba chiar să

cer recunoştinţă din partea domniilor voastre... Ochii mi s-au deschis abia

acum! Văd ca am procedat foarte uşuratic, şi poate am greşit nesocotind

glasul societăţii...

— A înnebunit? urla Razumihin, sărind de pe scaun, gata să-l iă la bătaie.

— Eşti un om josnic şi rău! strigă Dunia.

— Nici o vorbă! Nici un gest! se interpuse repede Raskolnikov, reţi-nîndu-l

pe Razumihin; apoi, apropiindu-se de Lujin: Binevoieşte să ieşi afara, zise

încet şi răspicat, şi nici un cuvînt mai mult, altminteri...

Piotr Petrovici îl privi câteva clipe cu obrazul palid, schimonosit de ură,

apoi se întoarse şi părăsi odaia, ducând în sufletul lui o ură de moarte, cum

rar poate nutri cineva, împotriva lui Raskolnikov, pe care-l făcea vinovat de

cele întîmplate. Trebuie să adaugam că în timp ce cobora scara, Piotr Petrovici

încă îşi mai închipuia că totul nu este pierdut şi că o împăcare cu doamnele

mai este cu putinţă.