Capitolul III

Lucrul cel mai extraordinar era că, pînă în ultima clipă, el nu se aşteptase

la acest sfîrşit. Făcuse pe grozavul, fără să-i treacă măcăr prin minte că cele

două femei, sărace şi lipsite de s^ărare, ăr cuteza să iasă de sub tutela lui.

Vanitatea şi încrederea în sine sau, mai bine zis, cultul faţă de propria lui

persoană, îi sporeau această siguranţă. El, Căre din nimic ajunsese cineva,

avea o admiraţie aproape patologică pentru el însuşi, îşi aprecia inteligenţa şi

calităţile, ba chiar uneori, rămînînd singur, îşi admira şi faţa în oglinda. Dar

ceea ce aprecia şi la ce ţinea mai presus ca orice pe lume erau banii pe care îi

cîştigase, parte muncind, parte folosind alte mijloace; banii îl puneau pe picior

de egalitate cu tot ce-i era superior.

194

Amintindu-i cu indignare Duniei că se hotărîse s-o ia de soţie cu toată

reputaţia proastă pe care o avea, Piotr Petrovici vorbise sincer şi chiar se

simţise profund jignit de aceasta „neagra nerecunoştinţa", deşi, când o peţise,

era pe deplin convins de absurditatea acestor bîrfeli, de altfel, răsturnate în

public de însăşi Marfă Petrovnă şi părăsite de toată lumea din orăşel, care o

apăra cu înflacărare pe Duniă. Nici el nu ăr fi negat că ştiuse acest lucru

atunci. Şi cu toate acestea, se mîndrea mult cu hotărîrea pe care o uase de a o

înălţă pe Dunia pînă la el, şi considera acest fapt că un fel de eroism. Prin

acest reproş, Lujin îşi trăda gîndul ascuns care îl măgulise mereu, şi nu era în

stare să înţeleagă cum nu-i admiră alţii eroismul. Când se dusese în vizită la

Raskolnikov, se dusese cu sentimentul binefăcătorului gata să culeagă

roadele binefacerii lui şi să auda complimente cât se poate de dulci. Şi fireşte

că acum, când cobora scara, el se considera insultat şi neînţeles în ultimul

grad.

Cât despre Duniă, ea îi era necesară, nici mai mult, nici mai puţin, şi să

renunţe la ea era de neconceput pentru el. Demult, cu ani în urmă, îşi făurise

un vis duios de însurătoare, pentru care tot strîngea bani şi aştepta momentul

prielnic. Se gîndea în taina, cu voluptate, la o fata binecrescută şi săraca

(neapărat săraca), foarte tânără, foarte drăguţă, de familie bună, instruita,

foarte sperioasă, şi care să fi trecut prin multe încercări şi nenorociri, o fata

care avea să şe prosterneze în faţa lui şi care toată viaţa avea să-l considere ca

pe salvatorul ei, avea să se uite la el cu evlavie, avea să i se supună şi să se

minuneze neîncetat de persoana lui, exclusiv de persoana lui. Câte scene, câte

episoade dulci plasmuise el pe aceasta temă ispititoare şi placută,

odihnindu-se în linişte după lucru. Şi iată, în sfîrşit, visul nutrit de atâta amar

de vreme e gata să se înfăptuiască: frumuseţea şi cultura Avdotiei Romanovna

îl impresionaseră adînc; situaţia şi lipsa ei de apărare îl ademeniseră şi mai

mult. Realitatea întrecea visul: avea în faţa lui o fată mîndră, dîrza, virtuoasă,

mult mai instruita şi mai cultă decât el (o simţea bine), şi aceasta fiinţa îi va fi

recunoscătoare toata viaţa, ca o roaba, pentru mărinimia lui, se va prosterna

cu evlavie în faţa lui, iar el va fi stăpîn nelimitat şi absolut!... Ca un făcut, cu

puţin înainte, după multe calcule şi tergiversări, hotărîse, în sfîrşit, să-şi

schimbe cu desavîrşire cariera, să păşească într-o sfera de activitate mai

înaltă şi, totodată, să intre puţin câte puţin într-o societate măi bună, la care

visa de mult cu voluptate... într-un cuvînt, hotărîse să-şi încerce norocul la

Petersburg. Ştia că un bărbat poate să cîştige „foarte, foarte" mult cu ajutorul

femeilor. Farmecul unei femei frumoase, virtuoase şi instruite putea să

uşureze nespus drumul ales, sa atragă simpatia, să creeze o aureola... şi

deodată, deodată — praf şi pulbere se alegea din toate visurile lui! Ruptura

urîtă şi neaşteptată fusese pentru el ca un răsnet. Era o gluma monstruoasă,

absurda! Făcuse un pic pe grozavul, nimic mai mult: nici nu avusese timpul să

spună tot ce ar fi vrut, glumise, se aprinsese şi, când colo, ce sfîrşit grav! El o

şi îndrăgise în felul lui pe Dunia, era stăpînul ei absolut în visurile lui şi când

colo!... Nu! Mâine, da, da, chiar mâine, toate acestea vor fi îndreptate,

vindecate, şterse, şi mai ales trebuie să-l facă una cu pămîntul pe acest mucos

arogant care poărtă toata vina. îşi aduse aminte cu o dureroasa strîngere de

inima, aproape involuntar, de Razumihin... dar în privinţa lui se linişti foarte

repede: „Atâta mai lipsea, să-l pun şi pe acesta pe aceeaşi treapta cu mine!"

Dar de cine-i era într-ădevăr teamă, era Svidrigailov... într-un cuvînt, va avea

195

de furcă...

—Nu, nu, numai eu sunt de vina! spunea Dunia, îmbrăţişîndu-şi şi

sărutîndu-şi mama. M-am lasat ispitita de banii lui, dar îţi jur, frate, că

niciodată nu mi-am închipuit ca este un om atât de puţin demn de stima.

Dacă l-aş fi cunoscut mai bine, nu qj-aş fi lasat ispitită pentru nimic în lume!

Nu mă învinui, frate!

—Ne-a ferit Dumnezeu! Ne-a ferit Dumnezeu! şoptea Pulheria

Aleksandrovna, aproape în neştire, ca şi cum tot nu ar fi înţeles ce s-a

petrecut.

Toţi erau bucuroşi; peste cinci minute au început chiar să rîda. Numai din

când în când Dunecika pălea şi-şi încrunta sprîncenele, amintindu-şi de cele

întîmplate. Pulheria Aleksandrovna nici nu şi-ar fi putut măcar închipui

vreodată că şe va bucura şi ea; încă în dimineaţa aceea ruptura cu Lujin i-ar fi

părut o nenorocire groaznica. Cât despre Razumihin, era în culmea fericirii.

Nu îndrăznea încă sa şi-o exprime, dar tremură ca în friguri, ca şi cum o

greutate de cel puţin o sută de kilograme i-ar fi fost luata de pe inima. Acum

avea dreptul să-şi închine toata viaţa celor două doamne, să le servească pînă

la moarte... Acum totul era cu putinţă! Totuşi, el alunga speriat aceste gînduri

şi şe temea să-şi dea frîu liber închipuirii. Numai Raskolnikov rămăsese

nemişcat, ursuz, şi cu gîndul parca în alta parte. El, care stăruise atit de mult

ca Lujin să fie îndepărtat, părea acum că şe sinchiseşte cel mai puţin de cele

ntîmplate. Dunia gîndea fără să vrea că el tot mai era supărat pe dînsă, iar

Pulheria Aleksandrovna îl privea neliniştită, pe furiş.

— Ce ţi-a spus Svidrigailov? spuse Dunia, apropiindu-se de el.

— Ah, da, da! exclama Pulheria Aleksandrovna. Raskolnikov ridica ochii.

— Vrea neapărat să-ţi daruiască zece mii de ruble şi doreşte sa te vada o

singura data în prezenţa mea.

— S-o vada? Pentru nimic în lume! striga Pulheria Aleksandrovna. Şi cum

de îndrăzneşte să-i ofere bani?

Apoi Raskolnikov relata (destul de rece) discuţia pe care o avusese cu

Svidrigailov, lasând deoparte povestea cu fantoma Marfei Petrovna, ca şă nu

ridice probleme de prisos şi fiindcă simţea un puternic dezgust faţa de orice fel

de discuţii, în afara de cele strict necesare.

— Şi tu ce i-ai răspuns? îl întreba Duniă.

— Mai întîi, i-am spus ca n-am să-ţi transmit nimic. Atunci el a declarat ca

va caută prin toate mijloacele să obţină o întîlnire. A afirmat că pasiunea pe

care a avut-o pentru tine n-a fost decât o nebunie trecătoare, de care s-a

vindecat... Nu vrea să te măriţi cu Lujin... în general, a vorbit foarte încurcat.

— Tu cum îţi explici purtarea lui? Ce impresie ţi-a făcut?

— Mărturisesc că nu prea-l înţeleg. îţi oferă zece mii şi totuşi mi-a spus că

nu este bogat. Declara că vrea sa plece nu ştiu unde, şi peste zece minute uită

ce ă spus. Zice că vrea sa se însoare, că are o logodnica... Este sigur că ştie ce

vrea, ca are un scop bine definit şi este de crezut că acest scop este josnic! Pe

de alta parte, ar fi ciudat sa pornească la treabă atât de prosteşte, dacă ar fi

avut intenţii urîte... faţa de tine... Eu, bineînţeles, am refuzat în numele tău

aceşti bani, o dată pentru totdeauna. în general, mi-a părut cât se poate de

ciudat, ba chiar dînd unele semne de nebunie. S-ar putea insa să greşesc;

poate că încearcă să ne duca de nas, şi atâta tot. Pare-se ca moartea Marfei

Petrovna l-a impresionat adînc...

196

— Odihneşte în pace sufletul ei, Doamne! rosti cu evlavie Pulheria

Aleksandrovna. Toata, toata viaţa am sa mă rog lui Dumnezeu pentru sufletul

ei! Ce s-ăr fi întîmplat cu noi, Dunia, fără aceste trei mii! Doamne, parca ne-au

picat din cer! Ah, Rodea, gândeşte-te că încă azi-dimineaţă nu aveam decât

trei ruble şi ne făceam socoteala să amanetam undeva cât mai iute ceasul, ca

să nu-i cerem nimic dumnealui, pînă nu s-o dumiri singur.

Pe Dunia, propunerea lui Svidrigailov părea ca o impresionase peste

măsură. Ea tot mai rămăsese îngîndurătă.

— Cine ştie ce lucru groaznic şi-a pus în gînd! rosti ea aproape în şoapta,

vorbind ca pentru sine şi tresărind uşor.

Raskolnikov observa această groază nemăsurata.

— Cred că voi fi silit să-l întîlnesc încă de multe ori! zise el Duniei.

— O să-l urmărim! Am să-l urmăresc! spuse cu tărie Razumihin. N-am să-l

pierd din ochi. Rodea mi-a dat voie. Mi-a spus adineauri: „S-o păzeşti pe sora

mea". îmi îngădui acest lucru, Avdotia Romanovna?

Dunia zîmbi şi-i întinse mână, dar îngrijorarea nu se şterse de pe chipul ei.

Pulheria Aleksandrovna o privea cu sfiala: de altfel, cele trei mii de ruble o

liniştiseră vădit.

Peste un sfert de oră erau toţi prinşi într-o convorbire însufleţită. Pînă şi

Raskolnikov, dacă nu vorbea, cel puţin asculta cu atenţie. Oratorul era

Razumihin.

— Dar pentru ce, pentru ce să plecaţi! strigă el cu convingere, îmbătat de

fericire. Ce o să faceţi în orăşelul vostru? Lucrul de căpetenie e că aici sunteţi

toţi împreună; şi aveţi nevoie unul de altul, aveţi nevoie, înţelegeţi-ma! Măcar

pentru câtva timp... Iar pe mine primiţi-ma în calitate de prieten, de asociat, şi

vă încredinţez că o să punem pe picioare o afacere minunată. Ascultaţi, am să

vă explic planul meu în toate amănuntele! îmi venise în minte ideeă asta încă

de dimineaţă, înainte să se fi întîmplat toate astea. Iată despre ce este vorba:

am un unchi (am să vi-l prezint; este un bătrînel respectabil şi foarte

cumsecade!), unchiul meu are o mie de ruble capital; el trăieşte din pensia lui

şi nu ăre nevoie de aceşti bani. De doi ani se ţine de mine sa iau cu împrumut

aceasta mie de ruble şi să-i platesc şase la sută pe ăn. Ştiu eu ce înseamnă

ăsta: pur şi simplu vrea să mă ajute, acum un an însă n-aveăm nevoie de

nimic, iăr acum abia-l aşteptam să vina, fiindcă mă hotărîsem s-o iau. Lîngă

mia asta puneţi şi dumneavoastră tot o mie, din cele trei pe care le aveţi;

pentru început e destul, şi iată ca s-a făcut asociaţia noastră. Acum sa vedem

ce o să facem?

Şi Razumihin începu să-şi dezvolte planul; după părerea lui, mai toţi

librarii şi editorii nu sunt destul de pricepuţi în meseria lor şi de aceea le merg

prost afacerile, deşi librăriile şi editurile bune de obicei rentează, şi chiar aduc

venit mulţumitor. Tocmai la o activitate editoriala visa Razumihin, care de doi

ani muncea pentru alţii în direcţia asta, şi care cunoştea deştul de bine trei

limbi europene. Cu şase zile în urma îi spusese lui Raskolnikov că e cam

schwach la germană, dar spusese asta numai cu scopul de a-l convinge să

primească jumătate din traducere şi cele trei ruble arvună; minţise, şi

Raskolnikov ştia că minte.

— De ce, de ce să lasăm să ne scape afacerea asta, daca ne-a picat din

senin unul dintre mijloacele principale de realizare: banii? se înfierbînta

Razumihin. Fireşte, va trebui să muncim mult, şi o să muncim cu toţii, şi

197

Avdotia Romanovna, şi eu, şi Rodion... unele cărţi aduc astăzi venituri mari!

Iar calitatea principala a editurii noastre va fi că o să ştim ce anume trebuie

tradus. O să traducem, o să editam şi o şă învăţăm în acelaşi timp. Eu pot fi de

folos, pentru că am experienţă. De doi ăni îmi făc veacul prin edituri, cunosc

toate dedesubturile; şi vă asigur că nu trebuie cine ştie ce filozofie ca să te

pricepi la treaba asta. De ce atunci să lasăm să ne scape norocul din mînă? Eu

cunosc (dar n-am spus nimănui pînă acum) două-trei cărti străine atât de

bune, că numai pentru ideea de a le traduce şi publica se poate lua câte o sută

de ruble de fiecare, iar pentru una dintre ele n-aş accepta nici cinci sute de

ruble. Nu-i vorba că, dacă le-aş spune editorilor, ar fi în stare sa mai stea la

gînduri, atâta-s de proşti! Cit despre bucătăria propriu-zisă — tipărit, hîrtie,

vînzăre etc... — vă rog să mă însărcinaţi pe mine! Cunosc toate amănuntele! O

să începem cu puţin şi o să ajungem la lucruri mari; în orice caz, vom avea din

ce să trăim şi o să ne scoatem banii.

Duniei îi străluceau ochii.

— Ceea ce propui dumneata îmi place foarte mult, Dmitri Prokofici, zise

dînsa.

— Eu, fireşte, nu prea mă pricep, îi ţinu isonul Pulheria Aleksăndrovna;

s-ar putea să fie bine, dar asta o ştie numai Dumnezeu. E ceva nou,

necunoscut. Desigur ca trebuie sa rămînem aici, măcar câtva timp...

Şi ea se uita la Rodea.

— Tu ce crezi, frate? întreba Dunia.

— Cred că ideea este foarte buna, răspunse acesta. Bineînţeles, la început

nu trebuie să ne gîndim la o firmă, dar cinci-şase cărţi pot fi într-adevăr

editate cu succes sigur. Ştiu şi eu o carte care s-ar vinde foarte bine. Cât

despre faptul că el ăre să ştie să conducă întreprinderea, nu există nici o

îndoiala: se pricepe. De altfel, aveţi tot timpul să va înţelegeţi...

— Ura! zbieră Razumihin. Şi acum staţi: este aici, în casa asta, un

apartament care aparţine aceluiaşi proprietar. E o locuinţă separata, care nu

comunică cu hotelul, preţul e moderat; sunt trei odaiţe mobilate. Le-aţi putea

închiria deocamdată. Ceasul vi-l amanetez mâine şi vă aduc banii, aşa că pînă

una-alta vă veţi putea descurca. Principalul e ca veţi fi împreună, şi Rodea ar

putea să stea cu voi... Dar, unde te duci, Rodea?

— Cum, Rodea, pleci? întreba, aproape speriata, Pulheria Aleksăndrovna.

— Într-o clipă ca asta! strigă Razumihin.

Dunia îşi privi fratele, mirata şi neîncrezătoare. Raskolnikov era cu şapca

în mînă, gata să plece.

— Parcă ne-am despărţi pe veci şi mă înmormîntaţi, rosti el cu un ton

ciudat.

Zîmbi, dar zîmbetul lui era şi mai ciudat.

— La urma urmei, cine ştie, poate că e ultima oara ca ne vedem, adaugă el

deodată.

Gîndul acesta abia îi trecuse prin minte, că-i şi izbucnise fără să vrea din

gură.

— Ce-i cu tine?! exclamă mama.

— Unde te duci, Rodea? întreba Dunia cu un accent deosebit în glas.

— Mă duc, am treaba, răspunse şovăielnic Raskolnikov, dar pe faţa lui

palida se citea o hotărîre nestrămutată.

— Am vrut să vă spun... când am venit aici... am vrut să-ţi spun matale

198

mamă... şi ţie, Dunia, că ar fi mai bine să ne despărţim pentru câtva timp. Nu

mă simt bine, am nevoie de linişte... am să vin alta data, am sa vin singur,

atunci când... se va putea. Nu v-am uitat şi-mi sunteţi drage... Dar lasaţi-ma!

Lasaţi-mă singur! Aşa am hotărît încă de mai înainte... Hotărîrea mea este

nestrămutată... orice s-ar întîmpla cu mine, pierdut sau nu, vreau să fiu

singur. Uitaţi-mă. E mai bine aşa... Nu căutaţi să aflaţi nimic despre mine.

Când va trebui, am sa vin singur sau... am să vă chem. Poate că totul se va

limpezi!... Iar acum, daca mă iubiţi, renunţaţi să mă vedeţi... Altfel, am să vă

urăsc, o simt... Rămîneţi cu bine!

— Doamne, Dumnezeule! striga Pulheria Aleksăndrovna.

O spaima măre le cuprinse pe mama şi pe sora lui, de asemenea şi pe

Razumihin.

— Rodea, Rodea! împacă-te cu noi, să fim cum am fost altădată! gemea

biata mama.

Raskolnikov se întoarse încet şi porni spre uşă. Dunia îl ajunse din urma.

— Frate! Cum poţi să te porţi astfel cu mama? şopti ea, cu ochii scăpărând

de indignare.

El o învălui într-o privire grea.

— Nu-i nimic, am să mă întorc, am să vin mereu! bîigui el cu jumătate de

glas, ca un om care nu-şi da bine seama de ce spune, şi ieşi din odaie.

— Eşti fără inima, un om rău şi egoist! strigă Dunia în urma lui.

— Nu e fără inimă, e dement, dement! Şi-a pierdut minţile! Nu vedeţi?

Daca nu-ţi dai seama, atunci n-ai inima dumneata! şopti cu înfrigurare

Razumihin la urechea ei, strîngîndu-i tare mână. Mă întorc imediat! striga el

către Pulheria Aleksăndrovna, mai mult moarta decât vie, şi ieşi în goana din

camera.

Raskolnikov îl aştepta la capătul coridorului.

— Ştiam ca ai sa alergi după mine, zise el. întoarce-te şi rămîi cu ele... Sa

vii şi mâine... şi mereu. Eu... poate că am să vin şi eu... dacă se va putea...

Rămîi cu bine!

Şi fără să-i dea mână, se depărta.

— Unde te duci? Ce ai? Ce se petrece cu tine? Se poate să te porţi aşa?!...

şopti Razumihin, pierdut.

Raskolnikov se opri din nou.

— Îţi spun o data pentru totdeauna: nu mă întreba nimic. N-am ce să-ţi

răspund... şi nu veni la mine. S-ar putea să mai vin pe aici... Lasă-mă, dar pe

ele... nu le lasa. Pricepi ce-ţi spun?

În coridor era întuneric; cei doi se aflau lîngă o lampa. O clipa se priviră în

tăcere. Şi toata viaţa lui n-a mai putut uita Razumihin aceasta clipă. Privirea

arzătoare şi fixă a lui Raskolnikov se făcea tot mai intensă, voind parca să-l

pătrunda până în adîncul sufletului. Deodată Razumihin tresari. Ceva straniu

trecu între ei... o idee, o părere, ceva înfiorător şi groaznic, umbra adevărului

se strecura între ei... Razumihin păli ca un mort.

— Acum pricepi? zise deodată Raskolnikov, cu obrazul dureros crispat...

întoarce-te la ele, adaugă el, şi ieşi iute din casă...

E de prisos să descriu ce a urmat în seara aceea la Pulheria

Aleksandrovna, n-am să spun cum s-a înapoiat Razumihin, cum a încercat să

le liniştească pe cele două femei, cum le-a încredinţat că Rodea este bolnav şi

trebuie să se odihnească, de câte ori a repetat că Rodea va veni negreşit la ele,

199

ca va veni poate chiar în fiecare zi, că moralul lui este foarte zdruncinat şi că

trebuie ferit de orice enervare; că el, Razumihin, are să vegheze asupra lui, are

să-l pună sub îngrijirea unui medic bun, cel mai bun, şi la nevoie va face un

consult... într-un cuvînt, din seara aceea Razumihin fu pentru ele un fiu şi un

frate.