Capitolul VI

Mai tîrziu, când îşi reamintea această clipă, situaţia i se prezenta astfel lui

Răskolnikov:

Gălagia care răsunase după uşă crescu cu repeziciune şi uşa se crăpă

uşor.

— Ce este? strigă cu năduf Porfiri Petrovici. Am spus doar...

O clipă nu primi nici un răspuns, dar se auzea clar că după uşă cîţiva

oameni încercau să tragă înapoi pe cineva.

—Ce-i acolo? repeta Porfiri Petrovici, neliniştit.

— L-am adus pe arestat, pe Nikolai, se auzi un glas.

— N-am nevoie de el! Afară! Să aştepte!... Ce caută aici?! Ce-i dezordinea

asta?! strigă Porfiri, repezindu-se la uşă.

— Păi el... făcu acelaşi glas, şi se întrerupse brusc.

Vreo două secunde urmă o adevărată lupta, apoi se auzi cum cineva

respingea cu putere pe altcineva, şi un om foarte palid dadu buzna în

cabinetul lui Porfiri Petrovici.

La prima vedere, omul acela părea foarte ciudat. Privea drept înainte, de

parcă n-ăr fi văzut pe nimeni; în ochii lui se citea hotărîrea şi, totodată, o

paloare cadaverică îi acoperea faţa de parca ar fi fost un condamnat la moarte

în clipa executării sentinţei. Buzele, aproape albe, îi tremurau uşor.

Era un om încă foarte tânăr, de statura mijlocie, slab, îmbrăcat ca un

lucrător; avea părul retezat drept în jurul capului şi trăsături subţiri, aproape

descarnate. Cel pe care-l respinsese se repezi după el în odaie şi-l apucă de

umăr: era gardianul; dar Nikolai îşi smuci braţul şi-i scăpă din nou.

Câţiva curioşi se înghesuiau în prag. Unii încercau să intre înăuntru.

Toate acestea se petrecură aproape într-o clipă.

— Afară, e prea devreme! Aşteaptă să te chem!... De ce l-aţi adus atât de

repede? bolborosi, grozav de supărat şi de mirat, Porfiri Petrovici.

Dar Nikolai se lasă în genunchi.

— Ce faci? strigă Porfiri, înmărmurit.

— Eu sunt vinovatul! Am păcătuit! Eu am ucis! rosti deodată Nikolai cu

glas gîtuit de emoţie, dar destul de tare.

Vreo zece secunde se întinse o tăcere de-ăi fi zis că se prefăcuseră cu toţii

în stane de piatră; pînă şi gardianul se dadu înapoi şi nu mai îndrăzni să se

apropie de Nikolai, ci se retrase mecanic la uşă, unde rămase nemişcat.

— Ce este? strigă Porfiri Petrovici, ieşind din încremenirea ce-l cuprinsese.

— Eu... am ucis... repetă Nikolai, după o scurtă tăcere.

— Cum... tu... Cum... Pe cine ai ucis?

Era clar că Porfiri Petrovici era cu totul descumpănit. Nikolai tăcu puţin.

— Pe Aleona Ivanovna şi pe sora dumneaei, Lizaveta Ivanovna... le-am

ucis... cu toporul. Mi s-au întunecat minţile... adaugă el deodată şi amuţi, dar

rămase în genunchi.

Câteva clipe, Porfiri Petrovici stătu nemişcat, cântărind parca cele auzite,

222

apoi se dezmetici şi, cu un gest violent din mînă, făcu semn martorilor

nepoftiţi să iăsă ăfără. Aceştia dispărură şi uşa se închise. Porfiri îşi aruncă

ochii spre Răskolnikov, care sta în colţ şi şe holba la Nikolai, şi porni către el,

dar se opri, se uită la el, apoi îşi muta numaidecât privirea asupra lui Nikolai,

apoi iarăşi o întoarse la Raskolnikov şi din nou la Nikolai, şi deodată se

năpusti pătimaş asupra acestuia din urmă.

— Ce-mi tot dai zor ca ţi s-au întunecat minţile? strigă el aproape cu ura.

încă nu te-am întrebat dacă ţi s-ău întunecat minţile sau ba... spune: tu ai

ucis?

— Eu... mărturisesc... rosti Nikolai.

— Ei! Cu ce le-ai ucis?

— Cu toporul. Mi-am făcut rost de unu'.

— Ce te grăbeşti! Erai singur? Nikolai nu înţelese întrebarea.

— Ai ucis singur?

— Singur. Mitka nu are nici o vină şi nici o legătură.

— Ce te pripeşti cu Mitka al tău? Uf! Dar cum se face că ai alergat atunci

cu el pe scări? Doar portarii v-au întîlnit pe amîndoi?

— Ca să îndepărtez bănuielile... am alergat... atunci... cu Mitka, răspunse

Nikolai, pripindu-se şi parca dinainte pregătit ce să răspunda.

— Aşa, sigur că da! striga, furios, Porfiri. Repetă cuvintele altora! mormăi

el ca pentru sine şi deodată îl zări din nou pe Raskolnikov, de care aproape că

uitase, prins cu totul de venirea lui Nikolai.

Acum se dezmetici şi chiar se tulbura puţin...

— Rodion Romanovici, drăguţă! Iartă-mă, se repezi el, nu se poate aşa, te

rog... n-ai ce face aici... eu... vezi şi dumneata ce surprize!... Te rog!

Şi luîndu-l de mână, îi arata uşa.

— Mi se pare ca nu te-ai aşteptat la una ca asta? zise Raskolnikov care,

fireşte, încă nu înţelegea nimic clar, dar care avusese timpul să-şi vină în fire.

— Şi nici dumneata nu te-ai aşteptat la una ca asta, drăguţa. Ia te uita ce-i

tremura mână! He-he!

— Şi dumneata tremuri, Porfiri Petrovici!

— Adevărat; nu m-am aşteptat la asta!...

Se aflau în prag. Porfiri era grăbit să-l vada plecat pe Raskolnikov.

— Şi surpriza nu mai vrei să mi-o arăţi? întreba acesta pe neaşteptate.

— Vorbeşte şi-i clanţănesc dinţii în gură, he-he! Eşti ironic! Ei, la revedere!

— După mine: adio!

— Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormăi Porfiri Petrovici,

cu un zîmbet strîmb.

Străbatînd cancelaria, Raskolnikov observă că multa lume îl urmarea cu

luare-aminte. în antreu, în mulţimea care aştepta acolo, îi zări pe cei doi

portari de la casa aceea, pe care-i poftise deunăzi, noaptea, sa meargă la

secţie. Aşteptau ceva. Dar de-abia ajunse pe scară că auzi din urma glasul lui

Porfiri Petrovici. Se întoarse şi-l văzu pe ăcestă alergînd cu răsuflarea tăiată

să-l prinda.

— O singură vorbuliţă, Rodion Romanovici; cât despre toate celelalte, va fi

cum o vrea Dumnezeu, dar aşa, de formă, va trebui să-ţi mai pun câteva

întrebări... aşa că o sa ne mai vedem, sigur! Şi Porfiri se opri, zîmbind, în faţa

lui. Sigur, mai repetă el o data.

Se putea presupune că mai voia să adauge ceva, un lucru pe care nu

223

izbutea să-l rostească.

— Te rog să mă ierţi pentru purtarea mea de adineauri... m-am cam

înfierbîntat, începu Raskolnikov, care prinsese atâta inima, încât acum simţea

o dorinţa de neînvins să-şi bată joc de Porfiri Petrovici.

— Nu face nimic, nu face nimic, sări, aproape fericit, Porfiri... Eu însumi

m-am cam... Am un caracter oribil, recunosc, da, recunosc! Dar lasă că ne măi

vedem noi. Daca vrea Dumnezeu, o sa ne mai vedem de multe, multe ori!

— Şi o să ne cunoaştem cu adevărat? îi cântă în strună Raskolnikov.

— Şi o să ne cunoaştem cu adevărat, repeta Porfiri Petrovici şi, închizînd

pe jumătate ochii, îl privi foarte serios. Te duci la onomastică?

— La înmormîntare.

— Da, e drept, la înmormîntare! Vezi-ţi de sănătate, vezi-ţi de sănătate...

— Eu, personal, nici nu ştiu ce ţi-aş putea dori! spuse Raskol-nikov, care

şi începuse să coboare, dar se opri din nou şi se întoarse către Porfiri Petrovici.

Ţi-aş dori mai mult succes decât ai avut azi; vezi şi dumneata cât de comic îţi

este serviciul!

— Comic? De ce? îşi ciuli imediat urechile Porfiri Petrovici, care se

întorsese să plece.

— Pai sigur, atâta trebuie să-l fi chinuit şi pisat pe bietul Nikolai, atâta l-ai

torturat după metoda dumitale psihologica, pînă ce a recunoscut; desigur că

i-ai repetat zi şi noapte: „Tu ai ucis, tu ai ucis..." şi acum, când el a mărturisit,

ai să te apuci să-i încurci minţile altfel: „Minţi, nu eşti tu ucigaşul! Nu poţi fi!

Repeţi cuvintele altora!" Şi mai zici că serviciul dumitale nu este comic?

— He-he-he! Ai observat totuşi cum i-am spus adineauri lui Nikolai că

„repeta cuvintele altora"?

— Cum sa nu observ?

— He-he! Inteligenţa subtila, foarte subtila! Nimic nu-ţi scapă! Ai un spirit

vioi! întotdeauna vezi partea umoristică... he-he! Se zice că dintre scriitori,

Gogol avea mai ales dezvoltata aceasta trăsătura!

— Da...

— Da, da, Gogol... La revedere, pînă la o nouă întîlnire placuta.

— Pînă la o noua întîlnire placuta...

Raskolnikov porni spre casă. Era atât de zăpăcit şi de încurcat, că, ajuns

în odaia lui, se aruncă pe divan şi ramase aşa mai bine de un sfert de ceas,

cautînd sa-şi revină şi să-şi adune gîndurile. La Nikolai nici nu încerca să se

gîndească: era înmărmurit; simţea ca mărturisirea lui Nikolai era

inexplicabila, că se ascundea dedesubt o taina pe care deocamdată era cu

neputinţa s-o dezlege. Mărturisirea aceasta, însă, era un fapt real, iar urmările

acestui fapt erau uşor de ghicit: minciuna nu putea să rămînă în picioare

multă vreme şi atunci iar aveau sa cada bănuielile asupra lui Raskolnikov.

Dar pînă una-alta, era liber şi trebuia neapărat să ia masuri în vederea

pericolului pe care-l socotea iminent.

Şi totuşi, în ce măsura era ameninţat? Situaţia începea să se clarifice.

Amintindu-şi în linii generale întreaga scena de adineauri, nu putea să nu se

înfioare de groaza. Fireşte, nu cunoştea toate gîndurile lui Porfiri şi nu putea

sa înţeleagă pe ce se bizuise acesta, dar cât ghicise din jocul lui era destul ca

sa-şi dea seama mai bine ca oricine cât de primejdioasa fusese pentru el

aceasta mişcare strategica a lui Porfiri. încă puţin şi ar fi putut sa se dea de

gol, fără scăpare. Cunoscând iritabilitatea lui bolnăvicioasă, şi aceasta de la

224

prima întîlnire, Porfiri îl atacase prea direct, fiindcă mergea aproape la sigur.

Fără îndoiala, Raskolnikov se compromisese adineauri, şi chiar foarte mult,

totuşi încă nu-i daduse fapte concrete; totul păstra încă un caracter relativ.

Dar aşa o fi, cum crede el? Nu se înşela cumva gîndind astfel? La ce rezultat

voia să ajungă Porfiri Petrovici? Pregătise într-adevăr ceva pe azi? Şi ce

anume? Aştepta într-adevăr ceva sau nu? Cum s-ar fi sfîrşit întrevederea lor,

daca nu pica pe neaşteptate şi atât de dramatic Nikolai?

Porfiri Petrovici şi-a dat pe faţa aproape toate cărţile; fireşte, a riscat, dar

le-a dat pe faţa (aşa i se părea Iui Raskolnikov) şi daca ar fi avut în adevăr încă

ceva, ar fi dat pe faţă tot. Ce putea fi acea „surpriza"? A fost o gluma? Era ceva

serios sau nu? Putea oare să se ascunda sub asta ceva care să semene cu un

fapt concret, să fie un temei de acuzare? Omul de ieri? Unde a dispărut? Unde

a fost azi? Dacă Porfiri ştie într-adevăr ceva precis, apoi acest ceva trebuie să

fie în legătura cu omul de ieri...

Şedea pe divan cu capul în piept, cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu

faţa ascunsă în palme. Tremurul nervos nu mai contenea, în sfîrşit, se scula,

îşi lua şapca, se gîndi puţin şi porni spre uşa.

Îşi dadu seama că, cel puţin în ziua aceea, se putea considera aproape în

siguranţa. Inima i se umplu de un fel de bucurie şi simţi dorinţa să ajungă cât

mai repede la Katerina Ivanovna. întîrziase la înmormîntare, dar mai avea

timp să ajungă la praznic şi s-o vada pe Sonia.

Se opri din nou, se gîndi şi un zîmbet chinuit îi apăru pe buze.

— Astăzi, astăzi! repetă el pentru sine. Da, da, chiar astăzi! Aşa trebuie...

Dar în clipa când voi să pună mână pe clanţă, văzu că uşa se deschide

singură. Tresări şi se dadu înapoi. Uşa se deschise încet, fără zgomot, şi în

prag apăru omul de ieri, omul răsărit ca din pămînt.

El se opri în prag, se uită, tăcut, la Raskolnikov şi făcu un pas înainte. Eră

întocmai ca ieri, acelaşi trup, aceeaşi îmbrăcăminte, dar faţa şi privirea îi erau

schimbate; părea trist şi, după ce stătu o clipa, oftă din greu. Nu trebuia decât

să-şi pună palma pe obraz şi să-şi plece capul pe umăr că să semene perfect

cu o băbă.

— Ce doreşti? întrebă Raskolnikov, alb că vărul.

Omul nu răspunse, apoi se înclină ădînc, aproape ătingînd pămîntul cu

mână. Cel puţin atinse duşumeaua cu degetul arătător de la mină dreaptă.

— Ce doreşti? strigă Raskolnikov.

— Sunt vinovat, rosti încet omul.

— Ce vină ăi?

— Gînduri rele.

Amîndoi se priviră în tăcere.

— Mi-ă fost necaz. Când ai venit dumneata atunci, poate afumat, şi ai

chemat portarii la secţie, şi ai întrebat de sînge, mi-a fost necaz că te-ău lasat

să pleci, socotind că eşti beat. Aşa necaz mi-a fost, că mi-am pierdut somnul.

Şi fiindcă n-am uitat adresa, am venit ăseără aici şi am întrebat...

— Dumneata ai venit? îl întrerupse Raskolnikov, începînd deodată sa

înţeleagă despre ce eră vorbă.

— Eu, adică, eu am fost nedrept.

— Eşti din căsă aceea?

— Da, stau acolo, şi atunci mă aflam şi eu la poarta, ori nu vă mai

amintiţi? Am un atelier acolo, de mult. Sunt cojocar, tîrgoveţ, iau de lucru

225

acasă... şi mi-ă fost necaz mai cu seamă pentru că...

Atunci Raskolnikov îşi aduse aminte clar de toată scena petrecuta cu două

zile în urmă la intrare; îşi aminti că în afara de portari mai fusese acolo şi altă

lume, cîţiva bărbaţi şi câteva femei. Îşi aduse aminte de un glas care

propusese să fie dus de-a dreptul la secţie. Nu văzuse faţa aceluia care

vorbise, nu o recunoştea nici acum, dar ştia că-i răspunsese ceva şi că se

întorsese către dînsul.

Vasăzică asta era explicaţia misterului ce-l îngrozise ieri! Dar şi mai

groaznic e că pentru atâta lucru fusese cât pe-aci sa se dea de gol, să se

piarda. Aşadar, în afară de faptul că venise să închirieze locuinţa şi vorbise

despre sînge, omul acesta nu putea spune nimic. Aşadar, Porfiri de asemenea

nu ştia nimic, nu avea nici un fapt, în afara acestui demers de om în delir, a

acestei psihologii cu doua tăişuri, nimic pozitiv. Aşadar, daca nu vor răsări

alte fapte (şi ele nu trebuie să măi răsară, nu trebuie, nu trebuie!) atunci...

atunci ce ar putea sa-i facă?

Cu ce i-ar putea dovedi definitiv culpabilitatea, chiar daca l-ar aresta? Prin

urmare, Porfiri, abia acum, abia azi a aflat despre locuinţa, şi altceva nu ştie

nimic.

— Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri... că am fost acolo? întrebă el, fulgerat

de o idee nouă.

— Care Porfiri?

— Comisarul anchetator.

— Eu i-am spus. Portarii nu s-au dus atunci şi m-am dus eu.

— Astăzi?

— Cu o clipă înainte să pici dumneata. Am auzit tot, am auzit cum te

punea pe frigare.

— Unde? Cum? Când?

— Pai am stat tot timpul după peretele ăcela de scânduri.

— Cum? Vasăzică dumneata erai surpriza? Dar cum s-a putut

întîmpla una ca asta?

— Spune, te rog!

— Vazînd că portarii nu mă ascultă şi nu vor să meargă la secţie, începu

tîrgoveţul, fiindcă ziceau ca e prea tîrziu şi s-ar putea să se supere şeful ca

n-au venit îndată, mi-a fost necaz, n-am dormit toata noaptea şi am hotărît să

aflu ceva despre dumneata. A doua zi, adică ieri, aflînd unele lucruri, azi m-am

şi dus la secţie. Am venit întîiaşi dată — dumnealui nu venise încă. Am venit

un ceas mai tîrziu — nu m-a primit, iar de-a treia oară când am venit — m-a

primit. I-am zis cum a fost, iar el, când a auzit, a început a alerga prin odaie şi

a se bate cu pumnul în piept şi a striga: „Tîlharilor, ce faceţi cu mine? Să fi

ştiut, îl aduceam pe sus!" Apoi a ieşit în fuga, a chemat pe nu mai ştiu cine şi

s-a pus să-i vorbească aceluia, colea, într-un colţ, apoi iar s-a repezit la mine

şi iar m-a descusut şi iar a înjurat. Ce m-a mai ocărît! I-am spus tot şi i-am

spus că n-ai îndrăznit să-mi răspunzi la ce ţi-am zis ieri şi că nu m-ai

recunoscut. Atunci el a început iar să alerge prin casa şi şe tot bătea cu

pumnul în piept şi se înfuria şi alerga şi, atunci când i-au spus că aţi venit,

mi-a zis: „Hai, zice, vîră-te colea după uşă şi să nu sufli o vorba, orice ai auzi".

Mi-a adus el singur un scaun şi m-a încuiat; zicea că poate mă cheamă. Iar

când l-au adusără pe Nikolai, atunci, după ce ieşiseşi dumneata, m-a scos şi

pe mine: „Eu, zice, am şă te mai chem, zice, şi am şă te mai întreb".

226

— Pe Nikolai l-a întrebat în faţa ta?

— Cum te-a scos pe dumneata din odaie, m-a scos şi pe mine, şi apoi a

început sa-l întrebe pe Nikolai.

Tîrgoveţul tăcu şi se ploconi din nou, atingînd cu degetele duşumeaua.

— Iartă-mă pentru răul pe care ţi l-am făcut.

— Să te ierte Dumnezeu, răspunse Raskolnikov; şi după aceste vorbe,

tîrgoveţul se închină din nou, dar nu ătît de ădînc, ci numai pînă la brîu, se

întoarse încet şi părăsi odaia.

„Nici un fapt concret, numai probe cu doua tăişuri", repeta Raskolnikov,

înviorându-se, şi ieşi din odaie.

„Acum ne mai putem lupta", îşi zise el, cu un zîmbet de mînie, coborând

scara. Mînia era împotriva lui însuşi; se dispreţuia şi se ruşina de cât de „laş"

fusese.

227