Capitolul V

A doua zi dimineaţa, pe la unsprezece, când Raskolnikov intră la secţia de

poliţie a sectorului N., în sala de aşteptare a anchetatorului judiciar, şi ceru să

fie anunţat lui Porfiri Petrovici, îl mira cât de mult trebuie să aştepte. După

socoteala lui, cei de la secţie trebuiau de-a dreptul să se repeada la el, dar

trecură cel puţin zece minute pînă ce fu chemat. în camera în care aştepta el,

oamenii tre-ceău prin faţa lui fără să-l bage deloc în seama. în cea de-a doua

camera, care aducea cu o cancelarie, şedeau cîţiva contopişti şi scriau de zor;

era vădit ca nici unul dintre ei nu ştia cine şi ce este Raskolnikov. Privirea lui

neliniştită şi bănuitoare iscodea totul în jur: nu cumva se găsea prin apropiere

vreun gardian, vreun individ misterios, cu privirea agera, trimis acolo să-l

supravegheze şi la nevoie să-l împiedice să plece? Dar nu era nimeni de felul

ăstă, nu vedea decât chipuri de scribi care se ocupau de treburile lor mărunte;

nimeni nu s-ar fi sinchisit de el, chiar daca i-ar fi venit cheful sa fuga încotro

vedea cu ochii. Acum era din ce în ce mai convins că, daca omul acela

misterios de ieri, fantoma aceea răsărita ca din pămînt ar fi ştiut şi ar fi văzut

totul, el, Raskolnikov, nu ar fi fost lasat sa stea liniştit şi să aştepte astfel! Şi

apoi, cei de la secţie ar fi stat ei să aştepte pînă la unsprezece, adică pînă ce i

s-a năzărit lui să se prezinte singur? Prin urmare, ori omul nu ştie nimic, n-a

văzut nimic (şi cum ar fi putut să vada?) şi deci tot ce a fost ieri n-a fost decât

o plasmuire a închipuirii lui bolnave. Aceasta idee începuse să se strecoare în

mintea lui încă de ieri, în clipele de cea mai Intensa disperare şi nelinişte.

Cântărind toate acestea şi pregătindu-se de o nouă lupta, Raskolnikov simţi

deodată că tremură, şi gîndul că tremura de frica odiosului Porfiri Petrovici îl

umplu de indignare. Mai groaznic pentru el decât orice era să-l întîlnească din

nou pe acest om: îl ura peste măsura, într-atât ca se şi temea că această ura îl

va trăda. Indignarea lui era aşa de puternică, încât îi curmă pe loc tremurul;

se pregăti să intre cu un aer rece, sigur de el, şi-şi jura sa vorbească cât mai

puţin, să pîndească cu ochii şi urechile şi, măcar de dată aceasta, să-şi

stăpînească cu orice preţ firea lui bolnăvicios de irascibila. în acel moment fu

chemat la Porfiri Petrovici.

Acesta era singur în cabinetul său. în odaia nici mare, nici mica se vedea o

masă măre de scris, în faţa unei canapele îmbrăcate în muşama, un birou, un

dulap într-un ungher şi câteva scaune -mobilier de lemn galben, lustruit, ca la

toate secţiile de poliţie. într-un colţ, în peretele din fund, sau mai bine zis în

peretele de scânduri care despărţea odaia în doua, era o uşă închisă, ceea ce

însemnă că dincolo mai erau şi alte camere. Cum intră Raskolnikov, Porfiri

Petrovici închise uşa prin care venise acesta şi rămăseră amîndoi singuri. îşi

întîmpină oaspetele cu aerul cel mai vesel şi primitor, şi numai după câteva

clipe Raskolnikov îşi dadu seama că părea oarecum încurcat, ca şi cum l-ar fi

surprins cineva, sau l-ar fi întrerupt în mijlocul unor tainice îndeletniciri.

— A, stimabile! Iată-te, deci... pe meleagurile noastre, începu Porfiri,

întinzîndu-i amîndouă braţele. Hai, şezi, drăguţa! Sau poate nu-ţi place să-ţi

spună cineva stimabile şi... drăguţa, ăşă — tout court? Te rog să nu o iei drept

familiaritate deplasată... Poftim aici pe canapea.

211

Raskolnikov se aşeză, fără să-şi ia ochii de la Porfiri.

„Pe melagurile noastre", scuze fiindcă-şi permisese o oarecare

familiaritate, expresia franţuzeasca tout court, toate acestea erau cât se poate

de semnificative. „Totuşi, mi-a întins amîndouă mîinile, dar nu mi-a dat nici

ună, le-ă retras la timp", îi trecu bănuitor prin minte. Amîndoi se iscodeau, dar

de îndată ce privirile li se încrucişau, şi le întorceau într-altă parte cu iuţeala

fulgerului.

— Am adus hîrtiuţa... despre ceas... iat-o. E scrisă cum trebuie, sau s-o

transcriu?

— Cum? Hîrtiuţa? Aşa, aşa, fii fără grijă, e exact cum trebuie, zise Porfiri

Petrovici, de parcă s-ar fi grăbit sa plece nu ştiu unde, şi abia după ce rosti

aceste vorbe se uită la hîrtia aceea. Da, este bine. Nu mai trebuie nimic,

confirma el tot atât de iute şi puse hîrtia pe masa.

Peste o clipă, vorbind despre altceva, o luă din nou de pe masă şi o puse pe

birou.

— Mi se pare că mi-ai spus dumneata ieri că doreşti să-mi pui unele

întrebări... după toate formele... cu privire la cunoştinţa mea cu... bătrîna

ăceeă ucisă? începu din nou Raskolnikov.

„Pentru ce am spus mi se pare? se gîndi el. Şi de ce, de ce mă nelinişteşte

ătît că am spus acest mi se păre? îl fulgeră în aceeaşi clipă alt gînd.

Deodată, simţi că la simpla vedere a lui Porfiri Petrovici, după două vorbe,

după două priviri, starea lui nervoasă se întărită, ajungînd într-o clipă să iă

proporţii nebănuite... şi că acest lucru era extrem de primejdios; neliniştea şi

iritarea nervoasă creşteau mereu. „Prost! Foarte prost!... Iar are să-mi scape

vreo vorbă!"

— Da-da-da! Nu te îngriji! Avem tot timpul, avem tot timpul, mormăi Porfiri

Petrovici, învîrtindu-se fără nici un rost în jurul mesei; se repezea când la

fereastră, când la birou, când iarăşi la masa, când evitînd cu grijă privirile lui

Raskolnikov, când, dimpotrivă, oprindu-se în loc şi privindu-l ţintă. Eră ciudat

să-i vezi trupul mic, bondoc, rotofei, învîrtindu-se de colo-colo, că o minge care

s-ar izbi de pereţi. Avem timp, avem timp!... Fumezi? Ai ţigări? Poftim una, îi

oferi el, împingînd spre musafir o ţigară...

Ştii, te primesc aici, dar locuinţa mea e dincolo, în dosul peretelui astă

despărţitor... asta-i locuinţa mea oficiala, de stat; stau aici provizoriu, fiindcă

acolo, la mine, se fac reparaţii. Acum sunt aproape gata... Ştii, este un lucru

bun locuinţa de stat, nu-i aşa? Dumneata ce crezi ?

— Da, e un lucru bun... răspunse Raskolnikov, privindu-l aproape ironic.

— Un lucru bun, un lucru bun... repetă Porfiri Petrovici, care părea să se

gîndeăscă la cu totul altceva. Da, e lucru bun! aproape striga el, ridicând

deodată ochii spre Raskolnikov şi oprindu-se la doi paşi de el.

Această repetare stăruitoare, stupida, ca locuinţa de stat e lucru bun,

contrasta prea vădit, prin banalitatea ei, cu privirea serioasă, gînditoăre şi

enigmatica, pe care o fixa asupra musafirului.

Toate acestea îl înfuriară şi mai rău pe Raskolnikov, care nu se putu

împiedica de a-l sfida ironic şi destul de imprudent pe Porfiri Petrovici.

— Ştii ca, zise el deodată, privindu-l aproape cu îndrăzneala şi parcă

desfătîndu-se cu aceasta îndrăzneala, este, se pare, o regula judiciară, o

metoda judiciară a anchetatorilor de toate categoriile, să înceapă vorba

luînd-o pe departe, de la fleacuri, sau chiar de la o problemă serioasă, dar cu

212

totul străină de chestiunea ce-i interesează, ca să îmbărbăteze său, mai bine

zis, că să distragă atenţia celui interogat, să-i adoarmă vigilenţa şi apoi să-l

pocnească pe neaşteptate drept în moalele capului cu o întrebare fătăla,

primejdioasă; nu-i aşa? Mi se pare că aşa scrie în toate manualele dumneavoastră şi instrucţiunile mai prevăd şi ăzi cu sfinţenie ăceăsţă regula?

— Aşa, aşa... şi dumneata crezi ca eu, vorbind despre locuinţa de stat, am

vrut să... hăi?

Zicând aceasta, Porfiri Petrovici îl privi printre gene şi-i făcu cu ochiul:

ceva vesel şi viclean lunecă pe obrazul lui, cutele de pe frunte se neteziră,

ochişorii se îngustară, trăsăturile se laţiră şi el se porni deodată pe un rîs

nervos; rîse mult timp, scuturându-se şi clatinîndu-se, şi privindu-l drept în

ochi pe Raskolnikov. Acesta rîse şi el, cam forţat; Porfiri Petrovici, văzîndu-l că

rîde, se porni şi mai tare, nestăvilit, se făcu stocojiu; atunci sentimentul de

dezgust înfrînse orice prudenţă. Raskolnikov îşi curma rîsul, se încruntă şi se

uită lung, cu ură, la Porfiri, fără să-şi dezlipească ochii cât timp ţinu acest

lung acces de veselie, care parcă anume nu se măi sfîrşea. De altfel,

imprudenţă era vădită din ambele părţi: Porfiri Petrovici părea că-şi rîde de

musafirul lui, iar musafirul privea acest rîs cu ură şi totuşi lui Porfiri parcă

nici nu-i păsa. Acest fapt măi ales era semnificativ: Raskolnikov îşi dadu

seama că venirea lui la Porfiri Petrovici nu-l încurcase deloc pe acesta, ci, dimpotrivă, el însuşi căzuse în capcană ce-i fusese întinsă; era desigur ceva pus la

cale, i se pregătise ceva neştiut de el şi poate chiar în clipa următoare va ieşi la

iveala şi se va prăbuşi asupra lui...

Trecu imediat la acţiune, se scula, îşi luă şapcă şi începu cu hotărîre, dar

şi cu oarecare iritare:

— Porfiri Petrovici, dumneata ţi-ai exprimat ieri dorinţă să vin pentru nu

ştiu ce interogatoriu. (Apăsă anume pe cuvîntul interogatoriu.) Am venit şi,

daca crezi de cuviinţa, te rog să-mi pui întrebările, dacă nu, da-mi voie să mă

retrag. N-am timp de pierdut, am altceva de făcut... Trebuie să mă duc la

înmormîntărea acelui funcţionar călcat de trăsură despre care... ăi auzit şi

dumneata... adaugă el, şi se înciuda pe loc pentru că adaugase acest lucru.

Apoi urma şi mai iritat: M-am săturat, auzi dumneata, m-am săturat!... Ţine

de prea mult timp... poate că din pricină astă m-am şi îmbolnăvit... într-un

cuvînt (aproape strigă, simţind că fraza cu privire la boala lui era şi măi

deplasată), într-un cuvînt: ori binevoieşti să-mi pui întrebări, ori da-mi

drumul... şi rog să fie respectate formele legale, altfel nu permit! Pînă una altă,

rămîi cu bine, fiindcă deocamdată nu avem ce face împreună.

— Doamne! Ce te-ă apucat? Despre ce să te întreb? cotcodaci Porfiri

Petrovici, schimbînd pe loc tonul şi curmîndu-şi rîsul. Nu te nelinişti, te rog,

spuse el volubil — când învîrtindu-se din nou ca o minge de colo-colo, când

căutînd să-l facă pe Raskolnikov să se aşeze — avem tot timpul, avem tot

timpul, toate astea-s fleacuri! Dimpotrivă, eram fericit că ăi venit, în sfîrşit...

Te primesc ca pe un oaspete. Cât despre rîsul ăsta blestemat, te rog sa mă

ierţi, drăguţa, Rodion Romanovici! Aşa mi se pare că-ţi spune după tată'?...

Sunt nervos, m-ai făcut să rîd cu observaţia plina de haz, şi zău, uneori, când

mă pornesc, sar ca o minge de guma, şi asta mă ţine vreo jumătate de ceas...

Rîd foarte uşor; fiind cam corpolent, mă tem chiar să nu mă lovească

damblaua. Aşaza-te, de ce nu te aşezi? Te rog, drăguţa, altfel o să cred că te-ăi

supărat pe mine... Raskolnikov, tot încruntat, tăcea, asculta şi observa. Se

213

aşeză totuşi, dar fără sa lase şapca din mînă.

— Să-ţi spun ceva despre mine, drăguţa, Rodion Romanovici, ceva care

să-ţi explice firea mea, urma Porfiri Petrovici, agitîndu-se prin odaie, ca şi mai

înainte, evitînd să întîlneăscă ochii musafirului său. Eu sunt holtei, nu prea

ies în societate, nu mă prea cunoaşte lumea şi pe deasupra sunt un om sfîrşit,

anchilozat, trecut... şi... şi... ai observat, Rodion Romanovici, ca la noi, în

Rusia, şi mai ales în cercurile noastre petersburgheze, daca doi oameni

inteligenţi, care nu se cunosc prea bine, dar care, cum s-ar zice, se stimează

reciproc, ca noi doi, de pilda, se întîlnesc, apoi cel puţin o jumătate de ceas nu

pot găsi o temă comună; înţepenesc unul în faţă celuilalt, şed stingheriţi şi nu

ştiu ce să-şi spună. Toată lumea are un subiect de conversaţie, doamnele, de

pilda... doamnele din lumea buna său, bunăoară, bărbaţii din societatea

înalta, au totdeauna ce vorbi, c'est de rigueur; pe când oamenii din clasa

mijlocie, aşa cum suntem noi, sunt ruşinoşi şi puţin vorbăreţi... adică oamenii

care gîndesc... De ce-o fi aşa, drăguţa? Nu i-o fi interesînd societatea său sunt

prea cinstiţi şi nu vor să se minţă reciproc? Nu ştiu. Dumneata ce crezi? Ci

pune-ţi odată şapca deoparte, parca tot te-ai pregăti să pleci, zău, mă

necăjeşti,.. Eu, dimpotrivă, sunt atât de fericit...

Raskolnikov îşi puse şapcă deoparte. Tăcea şi asculta, încruntat, cu

atenţie şi seriozitate, vorbăria goăla şi încurcata a lui Porfiri. „Ce face, nu

cumva vrea într-adevăr să-mi distrăgă atenţia cu vorbăria lui prosteasca?"

— Nu-ţi ofer o cafea, nu se potriveşte cu locul; dar de ce n-aş sta cinci

minute de vorbă cu un prieten, ca să mă măi recreez, urmă, fără o clipa de

răgaz, Porfiri. Ştii, toate aceste îndatoriri de serviciu... dumneata, drăguţa, să

nu te superi ca mă tot plimb de colo colo; mă iartă, tare mă tem ca ai sa te

superi, dar plimbarea îmi este pur şi simplu necesara. Stau toata ziua pe

scaun şi daca ai şti cât de fericit sunt când pot să mai umblu cinci minute...

mă supără hemoroizii... de mult mă gîndesc să mă tratez prin gimnastică; se

zice că consilierii de stat au adoptat cu toţii ca exerciţiu săritul cu coarda; iată

pînă unde a ajuns ştiinţa în secolul nostru... da... Cât despre îndatoririle

noastre de aici, interogatorii şi tot formalismul asta... dumneata ai binevoit

tocmai să pomeneşti adineauri despre asemenea lucruri... apoi ştii dumneata,

Rodion Romanovici dragă, aceste interogatorii adeseori îl încurcă pe

anchetator mai rău decât pe cel anchetat... Observaţia dumitale e foarte bună,

foarte dreapta, drăguţă, şi cu foarte mult bun-simţ (Raskolnikov nu făcuse

nici o observaţie în aceasta privinţă). Cum să nu te încurci?! Singur te încurci!

Mereu acelaşi lucru, cum ai bate toba! Acu vine reforma, măcar titlurile să le

schimbe! He-he-he! Cât despre formele noastre judiciare — cum te-ai exprimat

foarte spiritual — apoi sunt cu totul de părerea dumitale. Spune şi dumneata,

care inculpat, fie el şi mujicul cel mai încuiat la minte, nu ştie, de pilda, că măi

întîi anchetatorul va căuta să-i pună întrebări străine de chestiune, ca să-i

adoarmă atenţia (ai găsit o expresie cât se poate de potrivită), ca apoi să-l

pocnească în moalele capului cu măciuca, he-he-he! (după comparaţia

dumitale atât de fericita) he-he-he! Şi va sa zică dumneata ai crezut cu

adevărat ca eu, vorbind de locuinţă, am vrut să te... he-he! Ironic mai eşti!

Haide, haide, am tăcut! Ah, da, pro-pos, un cuvînt cheamă alt cuvînt, un gînd

trezeşte alt gînd, dumneata vorbeai adineauri despre forma, în legătură, ştii

dumneata... cu interogatoriul... Dar ce este forma? Ştii ce? în unele cazuri,

forma nu înseamnă nimic. Uneori ajunge să stai de vorbă prieteneşte, ca să

214

ajungi la rezultate frumoase. Forma n-are să piară, da-mi voie sa te liniştesc în

aceasta privinţa; şi apoi, ce este, de fapt, forma, daca îmi dai voie să te întreb?

Nu trebuie sa încătuşezi în forma fiecare pas al anchetatorului. Munca lui

este, cum s-ar zice, o artă liberă în felul ei, sau ceva de felul asta... he-he-he!

Porfiri Petrovici se opri o clipa să răsufle. Vorbea făra întrerupere, când

înşirând fraze absurde şi goale, când strecurând câte o vor-buliţă enigmatica

şi apoi iarăşi întorcându-se la absurdităţi. Acum aproape alerga prin odaie,

mişcându-şi tot mai iute şi mai iute picioarele grase, cu ochii în pămînt, cu

mână dreapta la spate şi facând cu mână stîngă gesturi care n-aveau nici o

legătură cu vorbele lui. Raskolnikov observa la un moment dat că tot alergînd

astfel prin odaie, el parcă se oprise de vreo două ori lîngă uşă, trăgînd o clipa

cu urechea... „O fi aşteptînd ceva?"

— Ai perfectă dreptate, reîncepu Porfiri, uitîndu-se vesel şi cu o

nemaipomenita naivitate la Raskolnikov (fapt care-l făcu pe acesta să tresară

şi să stea în garda), ai perfecta, perfecta dreptate ca iei în rîs atât de spiritual

formele noastre juridice, he-he! Tare sunt ridicole metodele acestea ale

noastre, aşa-zis profund psihologice (unele, fireşte) şi poate şi sterpe, mai ales

când sunt încătuşate de formă. Da... iar m-am întors la forma; spune şi

dumneata, sa presupunem că ăş fi recunoscut său aş fi bănuit numai ca

cutare sau cutare a comis crima pe care sunt însărcinat s-o anchetez... Aveai

de gînd sa te faci jurist, Rodion Romanovici, nu-i aşa?

— Da, aveam de gînd...

— Ei, atunci da-mi voie sa-ţi dau un mic exemplu, care ţi-ar putea folosi în

viitor, adică să nu crezi cumva ca îndrăznesc să fac pe profesorul tocmai cu

dumneata, care scrii în reviste articole despre crime! Nu, îmi îngădui numai

îndrăzneala să-ţi prezint, ca un fapt divers, un mic exemplu; aşadar, să

presupunem că aş socoti că cutare sau cutare este criminalul; pentru ce, te

întreb eu, l-aş nelinişti înainte de vreme, chiar dacă aş avea probe împotriva

lui? Desigur, pe unii sunt obligat să-i arestez imediat, pe alţii însă... oamenii

se deosebesc atât de mult între ei... De ce să nu las pe câte unul să se mai

plimbe prin oraş, he-he! Nu, eu văd că dumneata nu înţelegi bine ce spun eu,

am să caut să-ţi explic mai clar; de pilda, dacă-l arestez prea curând pe

criminal, în felul acesta, cum s-ar zice, îi dau un sprijin moral, he-he! Rîzi?

(Lui Raskolnikov nici prin gînd nu-i trecuse să rîda: şedea, cu buzele strînse,

fără să-şi ia privirea înfrigurata de la faţa lui Porfiri Petrovici.) Şi cu toate

acestea, aşa este; mai ales pentru unii indivizi, căci oamenii au firi foarte

deosebite şi trebuie să ai multă practica. Ai spus adineauri „probe"; să zicem

că aş avea probe, dar, vezi dumneata, drăguţă, de cele mai multe ori probele-s

cu doua tăişuri, iar eu, ca anchetator, sunt om şi pot greşi. Iar mie îmi place să

duc ancheta, cum s-ar zice, matematic, să obţin probe care sa fie clare ca doi

ori doi fac patru! Să am dovezi directe, indiscutabile! Dacă l-aş aresta înainte

de vreme pe omul meu — chiar daca aş fi convins că el este vinovatul — s-ar

putea prea bine să mă lipsesc pe mine însumi de mijloacele de a putea dovedi

culpabilitatea lui, şi ştii de ce? Fiindcă i-ăş da, cum s-ar zice, o soluţie definită,

i-ăş da putinţa sa-şi recapete echilibrul psihologic, şi atunci el mi-ăr scăpă

printre degete, s-ar închide în găoacea lui, şi-ar da seama că este deţinut, şi

pace. Se zice că la Sevastopol, îndată după Alma, oamenii cei mai deştepţi s-au

temut că duşmanul are să-i atace de-a dreptul şi ăre sa ia Sevastopolul dintr-o

lovitură; iar când au văzut că duşmanul se pregăteşte pentru un asediu în

215

toata regula şi că a făcut prima linie, se zice ca tare s-au mai bucurat şi s-au

liniştit acei oameni deştepţi; fiindcă ăsta însemnă că lucrul avea să ţină cel

puţin doua luni, că povestea se lungea, căci nu se ştie când va izbuti

duşmanul să iă oraşul printr-un asediu în toata regula! Iar rîzi, iar nu mă

crezi? Fireşte, şi ai dreptate. Da, da, ăi dreptate! Sunt de părerea dumitale,

toate acestea sunt cazuri particulare; şi cazul acesta este într-adevăr un caz

particular. Cu toate acestea, bunul meu Rodion Romanovici, trebuie să

observăm ca, de fapt, cazurile generale, acele cazuri după care s-au făcut

formele şi regulile judiciare, pentru care ele au fost prevăzute şi trecute în

manuale, nu există în realitate, fiindcă fiecare caz, fiecare crima, bunăoară, de

îndată ce are loc în realitate, devine imediat un caz cu totul particular; şi

uneori un caz nu seamănă cu nici unul dinaintea lui. Uneori au loc cazuri

grozav de comice. De pilda, dacă-l las pe acel domn cutare în pace, daca nu-l

arestez, nu-l stingheresc, dacă-l las liber ca, ceas cu ceas, clipă cu clipă, să fie

obsedat de gîndul că eu ştiu tot, tot adevărul, şi că-l urmăresc zi şi noapte,

neîncetat, că zi şi noapte îl supraveghez, apoi fără îndoiala că ăre să-şi piarda

capul şi are să vina singur la mine, ba poate chiar are să-mi furnizeze arme

împotriva lui, probe evidente ca: doi ori doi fac patru, cum s-ar zice, probe

matematice, ceea ce n-ai idee cât este de placut. Daca metoda ăstă prinde la

un urs de mujic, nu-i mai puţin adevărat că prinde şi la de-alde noi, oameni

moderni, inteligenţi, cu o anumita cultura! Căci, dragul meu, ce-i mai

important este sa-ţi dai seama ce fire are. Şi nervii, nervii, ai uitat de ei?

Astăzi, când toata lumea este bolnavă, şubreda, surescitată!... Şi fierea, câtă

fiere se ădună în toţi aceşti oameni! Trebuie să-ţi spun că, în unele cazuri,

fierea poate fi filonul de aur! Şi apoi, ce mă supără pe mine daca el se plimba

slobod prin oraş? Să se plimbe deocamdată, n-are decât; ştiu că este prada

mea şi n-are sa-mi scape! Unde ar putea să fugă? He-he! în străinătate? în

străinătate fuge un străin, pe când el — nu, cu atât mai mult ca eu îl urmăresc

si mi-am luat anumite masuri. Are să fugă în fundul patriei noastre? Dar acolo

trăiesc mujicii, cei mai primitivi ruşi, lipsiţi de civilizaţie: iar omul nostru cu

cultură lui modernă, mai curând alege puşcăria decât viaţa în mijlocul unor

străini cum sunt mujicii noştri, he-he! Dar toate acestea-s fleacuri, latura

exterioara a problemei. Ce înseamnă „să fuga"? înseamnă să interpretezi

lucrurile formal. Ori esenţa e alta; n-are să fuga, nu pentru că nu ăre unde, ci

pentru că nu poate să fuga din unele motive psihologice, he-he! Cum îţi pare

această expresie? N-are sa fuga chiar daca ar avea unde, fiindcă-l opreşte o

anumita lege a firii. Ai văzut vreodată cum se învîrteşte fluturele în jurul

lumînării? Uite, tot aşa are să se învîrteasca şi el în jurul meu ca fluturele în

jurul unei lumînări; n-are sa-i mai tihnească libertatea lui, are să-l roada

gîndurile, are să se zăpăcească, da, are să se încurce, ca într-o plasa,

frămîntat, ucigător de neliniştit; ba mai mult, într-o buna zi, el însuşi o să-mi

servească pe tava vreo proba matematica, cum ar fi doi ori doi fac patru, dacă-i

dau un răgaz mai lung!... şi, dacă-i dau un răgaz destul de lung, are să se

comporte astfel încât culpabilitatea lui să reiasă limpede, că doi ori doi fac

patru!... Şi mereu, mereu are să se învîrteasca în jurul meu, în cercuri tot mai

mici, tot măi mici, scurtînd întruna raza pînă ce — buf! — are să-mi pice îngură

şi am sa-l înghit, ceea ce este foarte, foarte placut, he-he-he! Nu crezi?

Răskolnikov nu răspunse; palid şi nemişcat, îl privea cu încordare drept în

faţa.

216

„Lecţia nu e rea! se gîndea el, îngheţînd. Asta nici măcar nu măi este jocul

de ieri, de-a şoarecele şi pisica. Şi doar nu-mi vorbeşte astfel numai ca să-şi

arate puterea şi să-mi sugereze anumite idei; e prea deştept... Trebuie să aibă

un scop, dar care anume? Fleacuri, frăţioăre, vrei să mă sperii, faci pe

şmecherul! N-ai nici un fel de dovezi şi omul de ieri nu exista! Vrei pur şi

simplu sa mă zăpăceşti, să mă scoţi din sărite şi în stăreă ăsta să mă prinzi,

dar nu, te înşeli, n-ai să reuşeşti! Dar de ce, pentru ce-mi sugerează atât de

clar unele lucruri?... Se bizuie pe nervii mei slabiţi?... Nu, frăţioăre, te înşeli,

n-ai să izbuteşti, ai să-ţi frîngi gîtul, cu toate că ştiu că mi-ai pregătit ceva... Să

vedem ce anume mi-ai pregătit."

Îşi aduna toate puterile ca să poată înfrunta acea catastrofa grozavă,

necunoscută, ce-l ameninţă. Uneori, îi venea să se repeada la Porfiri şi să-l

sugrume pe loc. încă de la intrare se temuse că nu-şi va putea stăpîni ura.

Simţea că i se usucă gură, că-i crăpa buzele, inimă îi bătea cu putere. Şi totuşi

se hotărîse să tăcă, să nu rostească un cuvînt înainte de vreme. înţelese că, în

situaţia lui, aceasta era cea mai bună tactica, pentru că aşa nu numai că nu

se trăda, ci, dimpotrivă, cu tăcerea lui putea să-şi scoată din fire duşmanul şi

să-l făcă să se dea el însuşi de gol. Cel puţin aşa spera Răskolnikov.

— Nu, eu vad ca dumneata nu mă crezi, îţi închipui ca fac glume nesărate,

chicoti tot măi vesel şi mai bine dispus Porfiri, reînce-pîndu-şi alergătură prin

odaie; fireşte, dumneata ai oarecum dreptate. Pînă şi chipul cu care m-a

blagoslovit Dumnezeu trezeşte numai gînduri comice; un bufon; dar uite ce aş

vrea să-ţi spun, dragă Rodion Romanovici, şi am să ţi-o repet din nou,

iartă-mă, că-s om bătrîn, dumneata eşti tânăr, cum s-ar zice, în prima

tinereţe, şi de aceea preţuieşti mai presus ca orice inteligenţă omului, ăşa cum

face tot tineretul. Te laşi ispitit de jocul ager al inteligenţei şi de argumentele

abstracte ale raţiunii. Tineretul nostru este aidoma Consiliului de război al

curţii austriece de altădată, după cât pot să judec evenimentele militare; pe

hîrtie, ei pînă şi pe Napoleon l-ău făcut praf şi l-au luat prizonier, au calculat şi

au potrivit toate cât se poate de ingenios în cabinetul lor, şi când colo,

generalul Mack se preda cu întreaga armata, he-he-he! Văd, văd, drăguţă,

Rodion Romanovici, că rîzi de mine fiindcă eu, un civil, tot aleg exemple din

istoria războiului. Ce să-i faci, am şi eu o slabiciune, mi-e draga milităria şi

daca ai şti cât de mult îmi place să citesc despre rapoarte militare... categoric

- mi-ăm greşit cariera. Trebuia să mă fac militar, asta este. Poate ca n-aş fi

ajuns un Napoleon, ei, dar maior tot aş fi ajuns, he-he-he! Şi aşa, dragul meu,

am să-ţi spun tot adevărul, toate amănuntele cu privire la cazul acela, adică

acel caz particular; realitatea şi natura, domnul meu, nu trebuiesc nesocotite,

sunt foarte importante, dau uneori peste cap calculele cele mai subtile!

Ascultă-mă pe mine, om bătrîn, Rodion Romanovici, vorbesc serios (spunînd

toate acestea, Porfiri Petrovici, care nu împlinise încă nici treizeci şi cinci de

ani, părea într-adevăr îmbătrînit; pînă şi vocea i se schimba şi tot trupul i şe

chirci), şi apoi, eu sunt foarte sincer... Sunt eu, sau nu, sincer? Ce părere ai?

Cred ca nici nu se găseşte pe lume un om măi sincer ca mine: atâtea lucruri

ţi-am servit pe gratis şi n-am cerut nici o răşplată, he-he! Şi aşa, să

continuam: inteligenţa, după părerea mea, este un lucru minunat; cum s-ar

zice, podoaba naturii şi mîngîierea vieţii; ea poate multe chichiţe şă ofere şi nu

este uşor să le dezlege un biet anchetator care pe deasupra mai este şi el orbit

de închipuirea lui, cum se întîmpla totdeauna, fiindcă, de, este şi el om! Dar

217

natura îl scoate din încurcătură pe bietul anchetator, aici e buclucul. Şi tocmai la asta nu se gîndeşte tineretul, bizuindu-se pe inteligenţa lui, tineretul

care „trece peste toate piedicile" (după expresia dumitale cât se poate de

ingenioasă şi de subtila). Ce-i drept, omul, adică în cazul particular, care ne

interesează, acel om incognito, minte şi minte perfect, cu subtilitate; s-ar

părea că succesul îi este asigurat, că va putea să se bucure de roadele

ingeniozităţii lui şi, când colo, ce şă vezi: buf! — leşina tocmai în momentul cel

mai critic. Ce-i drept, sunt mii de explicaţii: boala, de pilda, său uneori aerul

închis binele afară, şi cum ai tras de clopoţel, şi cum ai întrebat de sînge, şi

cum i-ai zăpăcit pe zugravi şi pe portari. Cât de bine îţi înţeleg starea

sufletească de atunci... şi totuşi aşa ai sa-ţi pierzi minţile! Pe Dumnezeul meu!

Ai să înnebuneşti! Prea tare clocoteşte în dumneata indignarea, indignare

nobila, nimic de zis, provocată de tot soiul de obide, mai întîi destinul, apoi

poliţia de cartier... şi dumneata dai din colţ în colţ, cum s-ar zice, ca să-i sileşti

pe toţi să vorbească deschis cât măi iute, ca astfel să isprăveşti o dată pentru

totdeauna, fiindcă te-ai săturat de toate neghiobiile acestea şi de toate

bănuielile lor. Nu-i aşa? Ţi-am ghicit starea sufletească?... Numai că

dumneata nu te mulţumeşti să-ţi pierzi singur capul, ci ai să-l faci şi pe

Razumihin al meu să şi-l piarda; prea e bun, ştii şi dumneata ăceşt lucru.

Dumneata eşti bolnav, iăr el, din pricina bunătăţii lui, prinde mai uşor orice

boala... Când ai să te linişteşti, drăguţă, am să-ţi povestesc... Ci şezi odată,

taică, pentru numele lui Christos. Te rog, odihneşte-te, eşti alb ca varul, hai,

şezi!

Raskolnikov se aşeză, tremurul îl lasa şi fierbinţeala îi cuprindea tot

trupul. Asculta, încordat şi profund mirat, pălavrăgeala speriată a lui Porfiri

Petrovici, care-l îngrijea prieteneşte. Nu credea nici un cuvînt din ce spunea

acesta, deşi simţea o pornire ciudata de a-l crede. Cuvintele, cu totul

neaşteptate, ale lui Porfiri cu privire la apartament îl înmărmuriră. „Cum vine

asta? Prin urmare ştie despre locuinţă?... se gîndi el deodată. Şi de ce mi-o

spune?"

— Da, în practica noastră judiciară am mai avut un caz aproape identic,

un caz psihologic, morbid, urmă grăbit Porfiri. Unul şi-a pus în spate un

asasinat şi nu numai atât, şa vezi ce a născocit, o întreagă poveste, ă înfăţişat

fapte concrete, a povestit împrejurările, şi i-a încurcat, i-a zăpăcit pe toţi! Şi de

ce crezi? El, cu totul întîmplator şi nepremedităt, a fost într-o oarecare măsură

pricina acelui asasinat, dar numai într-o oarecare măsura, şi când a aflat că

daduse ucigaşilor prilej să înfăptuiască crima, a căzut într-o stare de tristeţe,

i s-a tulburat mintea, a început să aibă halucinaţii, într-un cuvînt, s-a smintit

de-a binelea şi s-a încredinţat singur că el este ucigaşul! Pînă la urmă,

instanţa a izbutit să dezlege problema, nefericitul a fost achitat şi trimis la

balamuc. Să nu fi fost instanţa, vai de bietul nenorocit! Eh, eh! Of-of şi iarăşi

of! Iată ce se poate întîmpla, drăguţă! Daca asemenea năluciri vin să-ţi excite

nervii, de te duci noaptea să suni pe la uşi şi sa întrebi de sînge, poţi să dai în

friguri cu delir! Psihologia asta am studiat-o în practică. Este o atracţie, de

felul acelora care îndeamnă pe unii oameni sa sară pe fereastra sau din turla

bisericii! Aşa şi cu clopoţelul... E boala curată, Rodion Romanovici, boala! Prea

îţi nesocoteşti sănătatea. Ar trebui să consulţi un specialist, un medic cu

experienţa, nu să te cauţi cu grăsanul de Zosimov!... Delirezi! Toate acestea le

faci în delir.

218

O clipă, toate lucrurile începură sa joace în faţa ochilor lui Raskolnikov.

„Oare e cu putinţa să mintă şi acum? se gîndea el. E cu neputinţa, cu

neputinţă!" Căută şă respingă această idee, presimţind în ce grad de furie

sălbatică îl poate aduce şi că s-ar putea să-şi piarda minţile.

— N-am fost în delir, aveam mintea limpede! striga el, chinuin-du-şi

mintea ca să priceapă jocul lui Porfiri. Aveam mintea limpede! Ai auzit?

— Da, da, înţeleg, aud! Şi ieri spuneai că n-a fost delir, chiar stăruiăi cu tot

dinadinsul că erai treaz! Pricep tot ce ai putea să-mi spui! Eeh!... Ascultă,

Rodion Romanovici, frăţioare, să luam numai împrejurarea asta. Dacă erai

într-adevăr vinovat sau daca erai numai amestecat în afacerea asta afurisita,

spune şi dumneata, ai fi căutat oare să susţii mereu ca nu erai în delir, ci,

dimpotrivă, cu mintea limpede? Vai de mine! Şi să susţii asta cu o stăruinţa

speciala, spune şi dumneata, s-ar fi putut oare, vai de mine! După părerea

mea, ar fi fost dimpotrivă. Dacă te-ai fi simţit câtuşi de puţin vinovat, trebuia

tocmai şă susţii neapărat că erai în delir. Nu-i aşa? Aşa e!

Ceva viclean şună în aceasta întrebare. Cu un gest brusc, Raskolnikov se

lasă pe spetează canapelei, ca să se depărteze de obrazul lui Porfiri, aplecat

deasupra lui, şi-l privi ţinta, nedumerit.

— Sau, de pilda, vizita domnului Razumihin, adică făptui dacă a venit ieri

cu de la sine putere sau trimis de dumneata? Pai dumneata trebuia să spui că

venise cu de la sine putere şi să ascunzi că a fost trimis de dumneata! Pe când

dumneata n-o ascunzi de fel! Dimpotrivă, ăi susţinut că l-ai trimis dumneata!

Raskolnikov nu susţinuse acest lucru. Un fior rece îi trecu prin spate.

— Minţi mereu, rosti el încet, cu glasul stins, cu buzele strîmbate într-un

zîmbet dureros. Vrei să-mi dovedeşti că-mi cunoşti jocul, că ştii dinainte tot ce

am să-ţi răspund, urmă el, simţind că a început să nu mai cântăreăscă cum ăr

trebui cuvintele, vrei să mă sperii... sau, pur şi simplu, îţi baţi joc de mine...

Îl privea mereu ţintă şi din nou o ură fără margini îi străluci deodată în

ochi.

— Minţi întruna! strigă el. Ştii foarte bine că pentru un criminal ceă măi

bună tactică este să nu ascunda, pe cât posibil, ceea ce se poate să nu

ascunda. Nu te cred!

— Of, ce om sucit! chicoti Porfiri. Pe dumneata nu te poate învinge nimeni;

eşti îndarătnic că orice monoman. Văsăzică nu mă crezi? Şi eu am să-ţi spun

că totuşi mă crezi, mă crezi de cel puţin cincisprezece centimetri şi am să te fac

să mă crezi de un metru, căci mi-eşti drag cu adevărat, şi-ţi doresc sincer

numai binele. Buzele lui Raskolnikov începură să tremure. Da, îţi doresc

numai binele, ţi-o spun deschis, urmă el, apucându-l uşor, prieteneşte, de

braţ, mai sus de cot, îngrijeşte-ţi sănătatea. Şi apoi ţi-a venit familia, trebuie

să te gîndeşti la eă. Ar trebui să le fereşti de griji, să le alinţi, şi dumneata le

sperii întruna...

— Ce te priveşte pe dumneata? De unde ştii? Ce te interesează? Prin

urmare mă urmăreşti şi vrei să mi-o arăţi?

— Drăguţă! Păi o ştiu chiar de la dumneata, din gură dumitale! Nici nu

observi că în emoţia dumitale spui de toate şi mie şi altora. Şi de la domnul

Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat ieri multe amănunte interesante.

Dumneata m-ai întrerupt, dar trebuie să-ţi spun că, datorită susceptibilităţii

dumitale, cu toată fineţea inteligenţei, ai început să-ţi pierzi pînă şi judecata

sănătoasă. De pilda, să revenim din nou la clopoţel: un fapt atât de preţios

219

(bagă de seamă: un fapt concret!) ţi-l trădez de bunăvoie tocmai eu,

anchetatorul! Dumneata nu vezi nimic? Dar dacă te-aş fi bănuit cât de cât,

oare aşa ar fi trebuit să procedez? Dimpotrivă, ăr fi trebuit măi întîi să-ţi

adorm susceptibilitatea, să nu-ţi arat că am aflat acest fapt, ci să-ţi atrag

atenţia în direcţia opusă, ca apoi să te pocnesc cu măciuca în moalele capului

(expresia dumitale), să te întreb aşa, pe nepusă masă: „Ia ascultă, domnule, ce

ăi căutat în locuinţa ăsasi-nătei la orele zece, dacă nu la unsprezece noaptea?

Pentru ce ăi tras de clopoţel? Pentru ce ăi întrebat de sînge? Pentru ce i-ai

zăpăcit pe portari şi i-ai îndemnat să vină la secţie, la comisar?" Uite cum ar fi

trebuit să procedez dacă te-ăş fi bănuit cât de cât. Trebuia să-ţi iau un

interogator în toată forma, să-ţi fac o percheziţie, poate chiar să te arestez...

Prin urmare, daca am procedat altfel, nu te bănuiesc deloc! Dumneata însă

ţi-ai pierdut judecata sănătoasa şi nu vezi nimic, ţi-o repet!

Raskolnikov tresări atât de tare, că Porfiri Petrovici observă acest lucru.

— Minţi! strigă el. Nu-ţi cunosc gîndul, dar minţi şi minţi întruna...

Adineauri mi-ai vorbit altfel, şi n-am putut să mă înşel... Minţi!

— Mint? sări Porfiri. Păreă că se aprinde, deşi îşi păstra un aer cât se poate

de vesel şi de ironic, fiind prea puţin îngrijorat de părerea pe care şi-o făceă

despre persoană lui domnul Raskolnikov. Eu mint?... Spune şi dumneata cum

am procedat adineauri, eu, anchetatorul, sugerându-ţi toate mijloacele de

apărare, explicându-ţi întreaga psihologie: „delir, boala, supărare, melancolie,

poliţiştii cartierului" şi toate celelalte! Hai? He-he-he! Deşi — ţi-o spun pentru

că veni vorbă — toate aceste mijloace psihologice de apărare, rezerve şi

subterfugii nu sunt prea întemeiate, sunt cu două tăişuri: „boala, delir, vis, mi

s-ă năzărit, nu-mi amintesc", toate ăstea-s bune, dar de ce oare, drăguţă,

tocmai în boala şi în delir să ăi astfel de halucinaţii şi să nu ţi se năzară

altceva? Doar ţi se poate năzări şi altceva? Nu-i ăşă? He-he-he-he!

Raskolnikov îi aruncă o privire mîndră şi dispreţuitoare.

— Într-un cuvînt, spuse el ăpăsăt, sculîndu-se şi respingîndu-l uşor pe

Porfiri, într-un cuvînt, vreau să ştiu, mă recunoşti absolut scutit de orice

suspiciune, da, sau nu? Spune, Porfiri Petrovici, vorbeşte deschis, categoric şi

iute, chiar acum!

— Da prăpăstios mai eşti, drăguţa! Ce să mă fac cu dumneata? exclama

Porfiri Petrovici cu o mutra foarte vesela, şmechera şi câtuşi de puţin

îngrijorata. La ce bun să ştii, la ce bun sa ştii atâtea lucruri, de vreme ce noi

te-am lasat pînă acum cu totul în pace? Eşti ca un copil: da-mi şi da-mi focul,

să-l ţin în mînă! Pentru ce te nelinişteşti atât? Pentru ce te rogi singur sa te

luam în primire, ce motive ai? A? He-he-he!

— Repet, striga furios Raskolnikov, ca nu mai pot să îndur...

— Ce anume? Incertitudinea? îl întrerupse Porfiri.

— Lasă înţepăturile! Nu mai vreau... îţi spun că nu vreau!... Nu pot şi nu

vreau!... Auzi? Ai auzit? striga el, izbind din nou cu pumnul în masă.

— Mai încet, mai încet! Ar putea să ne auda cineva! Te previn foarte serios:

păzeşte-te! Nu glumesc! rosti în şoapta Porfiri, dar de data aceasta faţa lui nu

mai avea acea expresie blajina de muiere speriata; dimpotrivă, acum îi ordona

direct, încruntîndu-se sever şi parcă distrugînd dintr-o data toate misterele şi

cuvintele cu dublu înţeles.

Dar aceasta nu ţinu decât o clipa. Raskolnikov, nedumerit în prima clipa,

fu apucat de un acces de furie turbata; şi totuşi, ciudat: se supuse din nou

220

ordinului de a vorbi mai încet, deşi mînia lui ajunsese la culme.

— N-am să te las să mă chinui! şopti el deodată, şi în aceeaşi clipă îşi dadu

seama cu durere şi cu ură ca nu poate să nu se supună ordinului, ceea ce îl

înfurie şi măi ţăre. Arestează-mă, perche-ziţionează-mă, dar fii bun şi fă totul

după formele legale, nu te mai juca cu mine! Să nu îndrăzneşti!...

— Nu te mai necăji în privinţa formelor, îl întrerupse Porfiri cu acelaşi

zîmbet viclean de mai înainte, privindu-l cu multă satisfacţie; te-am poftit azi,

drăguţa, ca în familie, cu totul şi cu totul prieteneşte!

— N-am nevoie de prietenia dumitale — nu dau doi bani pe ea! Auzi? Uite:

îmi iau şapca şi plec. Sa te vad ce ai sa zici acum, daca ai de gînd să mă

arestezi?

Raskolnikov îşi apuca şapca şi porni spre uşă.

— Şi surpriza nu vrei s-o vezi? chicoti Porfiri, apucându-l din nou ceva mai

sus de cot şi oprindu-l în prag.

Părea din ce în ce mai vesel şi mai glumeţ, ceea ce îl scotea cu totul din

sărite pe Raskolnikov.

— Ce surpriza? Despre ce vorbeşti? întrebă el, oprindu-se şi uitîndu-se,

înspăimîntat, la Porfiri.

— Surpriza care sade colea, după uşa aceea, he-he-he! (Şi el arată cu

degetul uşa închisa, din peretele despărţitor, care ducea în „locuinţa lui de

stat".) Am încuiat-o bine, să nu fugă...

— Ce-i asta? Unde? Ce anume?...

Raskolnikov se apropie de uşa şi voi să o deschida, dar uşă eră încuiata.

— E încuiată, uite cheia!

Şi Porfiri îi arăta cheia pe care o scosese din buzunar.

— Minţi! urla Raskolnikov, ieşindu-şi din fire. Minţi, paiaţă blestemată! şi

se năpusti asupra lui Porfiri, care se retrăsese lîngă uşă, fără totuşi să pără

câtuşi de puţin speriat.

— Acum înţeleg tot! se repezi la el Raskolnikov. Mă minţi şi mă zădareşti ca

să mă trădez...

— Pai ar fi greu să se trădeze cineva mai mult, drăguţă, Rodion

Romanovici. Uite în ce hal eşti. Nu ţipa, altfel chem oamenii.

— Minţi, n-are să se întîmple nimic! Cheamă oamenii! Ştiai că sunt bolnav

şi ai vrut să mă scoţi din fire, să mă faci sa turbez ca să ma trădez, asta ţi-a

fost scopul! Nu, mie să-mi dai fapte concrete! Am înţeles tot! N-ai fapte, nu ai

decât presupuneri nenorocite, bănuieli fără valoare de ale lui Zametov.

Cunoscându-mi caracterul, ai vrut să mă înfurii, ca apoi să-mi dai la cap cu

popii şi deputaţii... pe ei îi aştepţi? Hai? Ce aştepţi? Unde sunt? Ada-i încoace!

— Ce deputaţi, drăguţă? Ia ţe uită ce i se poate năzări unui om! Păi formă

(că să vorbesc ca dumneata) nici nu permite aşa ceva. Hăbăr n-ăi, dragul

meu... Cât despre formă, n-ăi grijă, formă va fi respectată!... murmură Porfiri,

trăgînd cu urechea la cele ce se petreceau de partea cealaltă a uşii.

Într-adevăr, în odaia de alaturi, chiar lingă uşă, parcă se auzea gălagie.

— A, vin! strigă Răskolnikov. Ai trimis după ei!... I-ai aşteptat! Ai calculat

tot... Hai... Hai, ăda-i încoace: pe deputaţi, pe martori, pe cine vrei... ada-i aici!

Sunt gata, sunt gata!...

Dar tocmai atunci se petrecu ceva atât de ciudat, o întîmplare atât de

surprinzătoare în desfăşurarea normala a lucrurilor, incit, fireşte, nici

Răskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu se puteau aştepta la un asemenea

221

deznodamînt.