Capitolul I

Raskolnikov căzu într-o stare ciudată: parcă îl învăluia o ceaţă şi-l
despărţea de oameni, lasîndu-l într-o singurătate apăsătoare, fără ieşire. Mult
măi tîrziu, când îşi aducea aminte de aceasta perioada, îşi dadea seama că
raţiunea i se întuneca uneori şi ca asta a ţinut, cu scurte intervale de
luciditate, pînă la catastrofă finala. Era absolut convins că greşise în multe
privinţe; bunăoară, îi scăpase de multe ori şirul cronologic al evenimentelor.
Cel puţin când se străduia, măi tîrziu, să-şi amintească şi să-şi lamurească
cele petrecute, trebuia să recurgă la ajutorul celor din jurul lui şi să judece
ceea ce făcuse după informaţiile culese de la alţii. încurcă, de pilda, un fapt cu
altul, sau credea că un lucru era urmarea unei întîmplari care nu exista decât
în închipuirea lui. Uneori, se simţea năpădit de o nelinişte chinuitoare,
bolnăvicioasa, care ajungea, treptat, pînă la o groază cumplită. Dar îşi amintea
că avusese şi momente, ore, poate chiar zile când, dimpotrivă, cădeă într-o
apatie absoluta, care nu se poate asemui decât cu indiferenţă totala ce-i
cuprinde pe unii muribunzi. în general însă, în aceste zile, el căuta să se
ferească parcă de-ă înţelege clar situaţia; unele fapte, care cereau o dezlegare
imediată, îl apăsău în chip deosebit şi cât n-ăr fi dat el să se poată descătuşa,
să poată fugi de unele griji, a căror uitare însă, în situaţia în care se afla,
ameninţa să-l ducă la pierzanie.

Mai ales îl neliniştea Svidrigailov: s-ar putea spune chiar că toate gîndurile
i se opriseră asupra acestuia. Din clipa când auzise cuvintele atât de
primejdioase şi prea clar rostite de Svidrigailov în locuinţa Soniei, în ziua
morţii Katerinei Ivanovna, cursul normal al gîndurilor lui parcă se
întrerupsese. Dar cu toate că acest fapt nou îl neliniştea grozav, Raskolnikov
nu se grăbea să-l lamurească. Uneori, după ce rătăcea în vreun cartier
îndepărtat şi pustiu al oraşului, se trezea într-un tractir nenorocit, singur la
masă, abia aducându-şi aminte cum a ajuns acolo, şi se gîndea deodată la
Svidrigailov; îşi dadea seama foarte limpede şi neliniştitor că ar trebui sa aibă
cât mai repede o explicaţie decisiva cu acest om şi şa hotărască ce este de
făcut. O data, ajungînd dincolo de bariera oraşului, îşi închipui chiar ca-laştepta Svidrigailov, că-i daduse o întîlnire acolo. Alta data, se trezi în zori
culcat pe pămînt, într-un tufiş, aproape fără să ştie cum a ajuns acolo. De
altfel, în cele două-trei zile care ău urmat după moartea Katerinei Ivanovna, el
se întîlnise de două ori cu Svidrigailov acasă la Sonia, unde, făra nici un scop,
intra totdeauna pentru o clipă. Cu aceste prilejuri schimbaseră câteva vorbe în
treacăt, dar niciodată nu atinseseră punctul principal, ca şi cum s-ar fi înţeles
între ei că, deocamdată, trebuiau să tacă. Katerina Ivanovna zăcea încă în
sicriu. Svidrigailov se ocupa de înmormîntare şi avea multe alergături de
făcut. Sonia era şi ea foarte ocupata. La ultima lui întîlnire cu Svidrigailov,
acesta îi spuse că demersurile lui în privinţa copiilor Katerinei Ivanovna au
fost încununate de succes; că, datorita relaţiilor sale, obţinuse admiterea celor
trei copii în nişte orfelinate foarte bune; că banii depuşi pe numele lor
ajutaseră mult la aceasta, fiindcă se primeau mai bucuros copiii cu câte un
mic capital decât orfanii săraci. A adaugat şi câteva vorbe despre Sonia, i-a promis să treacă într-o zi pe la el şi a pomenit că „ăr dori să stea de vorba; că
trebuiau neapărat să discute împreuna despre unele lucruri care...". Acest
schimb de cuvinte avusese loc pe palier. Svidrigailov îl privise ţinta în ochi si
deodată, după o scurta tăcere, îi spusese, domolind glasul:

— Ce-i cu dumneata, Rodion Romanici, parca n-ai fi în apele dumitale?

Zău aşa! Te uiţi şi asculţi, şi totuşi parcă n-ai înţelege nimic. Vino-ţi în fire!

Trebuie să stăm puţin de vorba amîndoi; îmi pare rău că am atâtea de făcut şi

pentru mine şi pentru alţii... Eh, Rodion Romanici, adaugă el pe neaşteptate.

Toţi oamenii au nevoie de aer, da, da, de aer... Şi asta mai înainte de toate!

Se dădu la o parte, ca sa facă loc preotului şi diaconului care urcau scara.

Veneau să facă slujba morţilor. Din ordinul lui Svidrigailov se slujea regulat,

de doua ori pe zi. Svidrigailov îşi văzu de drum. Raskolnikov rămase locului, se

gîndi puţin şi intra după preot în odaia Soniei.

Se opri în prag. Slujba abia începuse, domoala, solemna, trista. Gîndul la

moarte şi senzaţia pe care ţi-o da prezenţa unui mort în casă aveau pentru el,

de totdeauna, din copilarie, ceva apăsător, îi dadeau un-fel de groaza mistica;

de altfel, nu mai asistase de mult la un prohod. Iar acesta de acum era

deosebit de sfîşietor şi de jalnic. Se uita la copii: erau îngenuncheaţi în jurul

sicriului; Polecika plîngea. în spatele lor se ruga Sonia, plîngînd încet şi sfios

parca, „în ultimele zile nu s-a uitat nici o singura data la mine şi nu mi-a spus

o vorba măcar", se gîndi el. Soarele lumina puternic odaia; fumul de tămîie se

ridica dens spre tavan; preotul citea: „Odihneşte, Doamne, sufletul..."

Raskolnikov rămase pînă la sfîrşitul slujbei. Binecuvîntînd şi luîndu-şi rămas

bun, preotul aruncă o privire mirată în jurul său. După slujbă, Raskolnikov se

apropie de Sonia. Ea îl apuca deodată de mînă şi-şi lipi capul de umărul lui.

Acest gest spontan îl uimi nespus: „Cum? Nici pic de sila, de groază? Mână ei

n-a tresărit câtuşi de puţin atingîndu-l!" Nesfîrşita uitare de sine. Cel puţin,

aşa socotea el. Sonia n-a spus un cuvînt. Raskolnikov i-a strîns mână şi a

ieşit. îşi simţea inima cumplit de grea. Daca ar fi putut sa plece undeva, unde

să fie singur de tot, chiar de ar fi trebuit să rămînă aşa o viaţa întreagă, s-ar fi

socotit fericit. Dar în ultima vreme, deşi era mai tot timpul singur, n-ar fi putut

afirma ca este. Se întîmpla sa plece afara din oraş, să iasă la drumul mare;

într-o zi, a ajuns chiar într-un crîng; dar cu cât locul era mai pustiu, cu atât

simţea mai tare lîngă el prezenţa nevăzută şi neliniştitoare a cuiva, prezenţa

care nu atât îl speria, cât îl irita şi de aceea se grăbea sa se întoarcă în oraş, să

se piarda în mulţime, sa intre în tractire, în berarii; se ducea la Tolkucii, în

Sennaia, acolo era parcă mai uşor, şi se simţea mai singur. Într-o circiumă, pe

înserate, auzi nişte cântece; şezu o ora întreaga să le asculte şi mai tîrziu îşi

aminti că-i făcuse mare placere. Dar spre sfîrşit îl apuca din nou neliniştea; îl

chinuia un gînd ca o remuşcare: „Stau aici şi ascult cântece, oare asta am eu

de făcut?" îşi zise el. De altfel, îşi dadu numaidecât seama ca nu-l neliniştea

numai asta, că mai era ceva ce trebuia soluţionat fără întîrziere, dar acest ceva

nu şi-l putea lamuri cu gîndul şi nici exprima cu vorba. Toate gîndurile se

încurcau, se făceau ghem. „Nu, decât ăşa, mai bine lupta! Mai bine Porfiri...

sau Svidrigailov... De m-ar chema mai iute, sau m-ar ataca din nou... Da! Da!"

gîndea el. Ieşi din circiuma şi o luă aproape la goana. Gîndul la Dunia şi la

mama lui îl aduse deodată într-o stare de panica. în noaptea aceea, cu puţin

înaintea zorilor, se trezi în nişte tufişuri din Krestovski Ostrov, tremurând de

278

frig, scuturat de friguri; porni spre casa şi ajunse acolo dimineaţa, devreme.

După câteva ore de somn, frigurile îl lasară, dar se scula tîrziu: erau ceasurile

doua după-amiază.

Îşi aduse aminte că era ziua înmormîntarii Katerinei Ivanovna şi se bucura

că n-a asistat la ea. Nastasia îi aduse de mîncare; mîncă şi bau cu multă poftă,

aproape cu lacomie. Capul îi era mai limpede şi parcă se simţea mai liniştit

decât în ultimele trei zile. O clipă se gîndi cu mirare la accesele lui de panica.

Apoi uşa se deschise şi intra Razumihin.

— A! Mănîncă, va să zică nu este bolnav! zise el, luînd un scaun şi

aşezîndu-se la masa în faţa lui. Părea îngrijorat şi nu căuta sa ascunda acest

lucru. Vorbea cu vădita ciuda, dar potolit şi fără să ridice prea mult glasul.

Părea să fi venit împins de un motiv deosebit foarte serios. Asculta! începu el

dîrz. Eu mă las păgubaş de voi, duceţi-vă la naiba, la urma urmelor, fiindcă,

după cât vad, îmi dau perfect seama că nu vă pot înţelege! Te rog sa nu-ţi

închipui că am venit să te iscodesc. Puţin îmi pasa! Nu vreau să te descos.

Daca te-ai apuca acum să-mi dezvălui tot, toate secretele voastre, poate că nici

n-aş sta sa te ascult, m-aş lasă păgubaş şi aş pleca. Am venit numai ca sa-mi

dau seama, o data pentru totdeauna, daca eşti nebun sau nu? Vezi tu, unii

sunt convinşi (indiferent cine şi unde) că eşti nebun sau pe punctul de a

înnebuni. îţi mărturisesc că şi eu eram foarte înclinat să împărtăşesc aceasta

părere, în primul rând, judecind după faptele tale stupide şi în parte ticăloase

(absolut inexplicabile), în al doilea rând, după atitudinea pe care ai luat-o de

curând faţa de mama şi sora ta. Numai un monstru şi un ticălos sau un nebun

ar putea să se poarte cu ele aşa cum ai făcut tu; deci eşti nebun...

— Nu le-ai văzut de mult?

— Adineauri. Tu nu le-ai văzut de atunci? Unde-mi umbli, spune te rog,

am fost la tine de trei ori. De ieri, mama ta e grav bolnava. S-a îmbrăcat sa vina

la tine; Avdotia Romanovna a încercat s-o reţină, dar n-a vrut s-o asculte.

„Dacă e bolnav, zice, dacă-şi pierde minţile, cine să-l îngrijească, daca nu

mama lui?" Am venit aici toţi trei, fiindcă nu puteam s-o lasăm singura. Pînă la

urmă am tot implorat-o să se liniştească. Am intrat — şi tu nu erai acasă; a

stat aici, uite, pe locul ăsta. A stat zece minute, şi noi în faţa ei, în tăcere. Apoi

s-a sculat şi a zis: „Dacă iese din căsă, înseamnă ca este sănătos şi că şi-a

uitat mama; şi atunci nu se cuvine să-i calc pragul ca să-i cerşesc o mîngîiere".

S-a întors acasă şi a căzut la pat; acum are febra. „Văd, zice, că pentru

drăguţa lui are timp." Crede că drăguţa ta e Sofia Semionovna, logodnica sau

iubita, nu ştiu. M-am dus imediat la Sofia Semionovna, fiindcă, frăţioare,

voiam să aflu adevărul; am intrat şi am dat peste un sicriu şi peste nişte copii

care plîngeau. Sofia Semionovna le încerca rochiţele de doliu. Tu — nicăieri.

M-am uitat, mi-am cerut scuze şi am plecat, i-am raportat toate acestea

Avdotiei Romanovna. Prin urmare, presupunerea a fost falsă, n-ai nici un fel

de drăguţă, şi rămîne mai probabila ipoteza nebuniei. Dar tu şezi şi înghiţi

rasol de vaca, de parca n-ai fi mîncat de trei zile. Ce-i drept şi nebunii

mănînca, dar, cu toate că nu mi-ai spus nici un cuvânt, tu... nu eşti nebun!

îmi pun capul pe tocător! Sunt sigur că nu eşti nebun. Aşadar, lua-v-ar dracu'

pe toţi, fiindcă la mijloc este o taina, un secret; iar eu n-am de gînd să-mi sparg

capul cu secretele voastre. Am venit numai ca să te înjur, încheie el,

sculîndu-se, să mă uşurez, încolo ştiu eu ce am de făcut.

— Şi ce vrei sa faci?

279

— Ce-ţi pasa, ce vreau eu să fac?

— Bagă de seamă, ai să începi să bei!

— De unde... de unde ştii?

— Ei, asta-i buna! Razumihin tăcu o clipă.

— Tu ai fost totdeauna un om cu judecată şi niciodată, niciodată, n-ai fost

nebun, rosti el deodată cu înflacărare. Ai dreptate, am să încep să beau! Rămîi

cu bine!

Şi dadu să plece.

— Acum trei zile, mi se pare, am vorbit despre tine cu sora mea.

— Despre mine! Dar... unde ai putut s-o vezi acum trei zile? se opri

Razumihin, pălind puţin; se vedea uşor că inimă lui încordată bătea prea tare.

— A venit singura, a stat aici şi a vorbit cu mine. -Dînsa?!

— Da.

— Şi ce i-ai spus... adică, vreau să zic, despre mine?

— I-am spus că eşti un om foarte bun, cinstit şi muncitor. Că o iubeşti nu

i-am spus, fiindcă ăstă o ştie şi singură.

— Ştie?

— Asta-i bună! Oriunde ăş plecă, orice mi s-ar întîmpla, tu să rămîi pentru

ele un fel de providenţă. Cum s-ar zice, eu ţi le încredinţez ţie, Razumihin. Ţi-o

spun, fiindcă ştiu foarte bine cât de mult o iubeşti şi ştiu că ţi-e inima curată.

Ştiu de asemenea, ca şi ea poate să te iubească şi că poate chiar te iubeşte.

Acum hotărăşte singur, tu ştii mai bine, dacă trebuie sau daca nu trebuie să

începi să bei...

— Rodka... Vezi tu... Ei... Drace! Dar tu unde vrei să pleci? Vezi tu, daca şi

asta e un secret, fie! Dar eu... eu am să aflu acest secret...

Şi sunt sigur că nu este nimic grav, trebuie să fie nişte fleacuri, din care

închipuirea ta a scos cine ştie ce parascovenii! De altminteri, eşti un om tare

de treabă!...

— Tocmai am vrut să-ţi spun, dar tu m-ai întrerupt: ai judecat foarte bine

adineauri, când ai spus că ai renunţat să cauţi să afli toate aceste mistere şi

secrete. Lasă-le deoparte, nu te îngriji de asta. Lucrurile se vor descoperi la

vremea lor, şi vei afla totul când va veni timpul. Ieri, cineva mi-a spus că omul

ăre nevoie de aer, de aer! Vreau să mă duc la el şi să-l întreb ce a vrut să spună

cu asta.

Razumihin, foarte tulburat, chibzuia ceva.

„Este un conspirator politic! Indiscutabil! Şi se afla în ajunul unui pas

decisiv — asta-i sigur! Altfel, nu poate fi, şi... şi Dunia ştie..." se gîndi el

deodată.

— Va şă zică la tine vine Avdotia Romanovna! rosti el, scandînd cuvintele.

Iar tu vrei să te vezi cu omul care zice că este nevoie de mai mult aer şi... prin

urmare scrisoarea aceea... e tot ceva de felul ăstă, încheie el, vorbind mai mult

pentru sine parca.

— Care scrisoare?

— Avdotia Romanovna a primit astăzi o scrisoare care a neliniştit-o. A

neliniştit-o grozav. Asta este sigur. Am început să-i vorbesc despre tine — şi

m-a rugat să încetez. Apoi a spus că poate o să ne despărţim în curând, foarte

curând, pe urmă a început să-mi mulţumească cu multa căldura, nu ştiu

pentru ce; după care s-a dus în odaia ei şi s-a încuiat.

— A primit o scrisoare? întreba din nou Raskolnikov, îngîndurat.

280

— Da; tu nu ştiai nimic? Hm! Amîndoi tacura.

— Rămâi cu bine, Rodion. Eu, frăţioăre... a fost o vreme... dar nu, rămîi cu

bine, vezi tu, a fost o vreme... Hai, ramîi cu bine! Trebuie sa plec. Şi n-am să

beau. Da-o dracului de băutura... degeaba...

Ieşi grăbit din odaie, dar abia închise uşa după el, că o deschise din nou şi

zise, privind într-o parte:

— A propos! îţi aminteşti de asasinul acela, ei, cu Porfiri, cu bătrîna? Să ştii

că ucigaşul a fost descoperit, a mărturisit singur şi a dat toate probele.

închipuieşte-ţi, este unul dintre cei doi zugravi, îţi aduci aminte, cel pe care

l-am aparat aici? Toata scena aceea cu bătaia şi rîsetele pe scara cu tovarăşul

lui, în timp ce portarul şi cei doi martori urcau sus, o înscenase anume de

ochii lumii. Câta viclenie, câta prezenţa de spirit la un mucos ca el! Nici nu-ţi

vine să crezi; dar el singur a explicat tot şi a mărturisit tot. Ce zici de mine cum

m-am lasat prins? După părerea mea, este un geniu al prefăcătoriei şi

ingeniozităţii, şi-a creat cu ingeniozitate alibiurile şi, prin urmare, nu mai

trebuie să ne miram de nimic! Oare nu pot exista genii şi de acest fel? Iar

faptul că n-a putut să-şi joace rolul pînă la capăt şi a mărturisit mă face să-l

cred mai mult. E mai verosimil... Dar cum m-am lasat dus de nas! îmi ieşisem

din fire pentru el!

— Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate acestea şi de ce te interesează

atât de mult? întreba Raskolnikov, vădit tulburat.

— Ei, aste e! De ce mă interesează! Ce întrebare!... Am aflat printre alţii si

de la Porfiri. Adică mai mult de la el am aflat.

— De la Porfiri Petro viei? -Da.

— Şi ce... ce spune el? întrebă Raskolnikov, speriat.

— Mi-a explicat foarte frumos. Mi-a explicat psihologic, în felul lui.

— A explicat? El însuşi ţi-a explicat?

— El, chiar el; rămîi cu bine! Am să-ţi mai spun unele lucruri altă data,

acum am treaba. A fost... da, a fost un moment când am crezut că... Dar să

lasăm asta; alta dată!... Ce rost ar avea acum să încep să beau? Vorbele tale

m-au îmbătat şi fără vin. Sunt beat, Rodkă! Sunt beat făra să fi băut, hai,

rămîi cu bine, am să vin curând.

Şi Razumihin ieşi.

„Este un conspirator politic, asta-i indiscutabil, indiscutabil! hotărî în

gîndul lui, coborând încet scara. Şi a atras-o şi pe soră-sa în afacerea asta. E

foarte, foarte potrivit cu firea Avdotiei Romanovna. Se întîlnesc... Şi chiar mi-a

dat a înţelege, judecind după unele lucruri pe care mi le-a spus ea... după

unele vorbe mărunte... şi aluzii, numai asta poate fi! Altfel cum s-ar putea

explica toată încurcătura asta? Hm! Şi eu am crezut ca... O, Doamne, ce mi-a

trecut prin cap? Da, mi s-a întunecat mintea şi sunt vinovat în faţa lui! Atunci

în coridor, lîngă lampa, Rodea mi-a întunecat minţile! Ptiu! Ce gînd urît,

grobian, ticălos, din partea mea! Bravo, Mikolka, bine ai făcut că ai

mărturisit... De altfel, cât de bine se explica acum tot ce a fost! Boala lui de

atunci, atitudinea lui atât de ciudata, chiar şi mai înainte de boala, mult mai

înainte, la universitate; cât de închis, cât de posomorît era întotdeauna... Dar

ce înseamnă atunci scrisoarea aceea? Şi aici poate că se ascunde ceva. De la

cine o fi? Bănuiesc... Hm. Nu, am să aflu tot."

Îşi aminti ceea ce îi spusese Raskolnikov despre Dunecika, şi înţelese, în

sfîrşit, tot; inima îi zvîcni cu putere în piept şi el o rupse la fuga.

281

Îndată după plecarea lui Razumihin, Raskolnikov se scula, se întoarse

spre fereastră, dadu într-un colţ, apoi într-altul, de parca ar fi uitat cât de

strimta îi este odaia şi... se aşeza din nou pe divan. Părea alt om; iarăşi lupta prin urmare, exista o ieşire!

„Da, prin urmare exista o ieşire! Ca prea s-au închis şi zăvorît toate, prea

dureros îl încătuşau, strîngîndu-i mintea ca-ntr-un cleşte." De la scena cu

Mikolka, în cabinetul lui Porfiri, începuse să se înăbuşe, fiindcă nu mai găsea

ieşire din strîmtoare. După Mikolka, în aceeaşi zi, urmase scena cu Sonia;

lucrul se petrecuse şi se încheiase altfel, cu totul altfel decât şi-ar fi putut

închipui vre-odată... prin urmare, se arătase slab, aşa, într-o clipa, pe

de-a-ntregul slab! A recunoscut atunci, de acord cu Sonia, şi a recunoscut

sincer, ca nu mai poate duce singur o asemenea povara! Dar Svidrigailov?

Svidrigailov era o enigma... care îl neliniştea, ce-i drept, dar parca nu în

aceeaşi măsura. Şi cu Svidrigailov va avea poate de luptat, dar cu el se putea

găsi o portiţa de scăpare, pe când cu Porfiri... cu Porfiri era altceva.

Aşadar, Porfiri însuşi i-ă explicat totul lui Razumihin, i-a explicat

psihologic! Iarăşi a început cu blestemata lui psihologie! Porfiri? Dar cum

putea Porfiri sa creada măcar o singură clipă ca Mikolka este vinovat, după

scena între patru ochi care se petrecuse între ei, înainte de venirea lui

Mikolka, şi care nu îngăduia decât o singură explicaţie? (în cursul acestor zile

îşi amintise în treacăt şi fragmentar scena cu Porfiri Petrovici; în întregime nu

ar fi putut să îndure amintirea ei.) în timpul acelei scene, toate vorbele rostite,

gesturile, privirile, unele lucruri spuse cu un anumit ton, în sfîrşit, limitele la

care ajunseseră ei doi făceau de necrezut ca aşa-zisa mărturisire a lui Mikolka

- pe care Porfiri l-a pătruns de la primul cuvînt, de la primul gest — să fi putut

zdruncina din temelii o convingere atât de puternica.

Dar ce situaţie! Pînă şi Razumihin ă început să-l bănuiască! Scenă de lînga

lampa din coridor l-a pus pe gînduri. Şi el s-a repezii la Porfiri... „Dar ce i-ă

venit acestuia să-l duca astfel de nas? Cu ce scop ă abătut atenţia lui

Razumihin asupra lui Mikolka? Este vădit că pregăteşte ceva; are un gînd

ascuns, dar care anume? La drept vorbind, a trecut o bună bucată de vreme

din dimineaţă aceea, prea mult timp şi nimic nu se aude, nici nu se arată,

dinspre partea lui Porfiri Petrovici. Ei, asta poate fi un semn rău..."

Raskolnikov îşi luă şapcă şi, după ce se gîndi bine, hotărî să iasă. Eră

prima zi, în tot acest răstimp, când se simţea pe deplin conştient. „Trebuie să

isprăvesc cu Svidrigailov, se gîndi el, trebuie să isprăvesc cu orice preţ, cât măi

repede; pare-mi-se ca şi acesta aşteaptă să vin singur la el." în clipa aceea,

atâta ură îi umplu deodată inima obosita, ca să fi putut să ucida pe unul

dintre ei, pe Porfiri Său pe Svidrigailov, n-ar fi stat în cumpăna s-o facă. Şi

daca nu chiar atunci, măi tîrziu în orice caz. „Vom vedea, vom vedea", repeta el

în gînd.

Dar în momentul când deschise uşa spre palier se ciocni nas în nas cu

Porfiri Petrovici în persoană. Acesta se pregătea să intre. O clipă, Raskolnikov

rămase stana de piatra. Ciudat: nu se miră prea mult văzîndu-l şi aproape nu

se sperie. Tresari numai, dar se stapîni în aceeaşi clipa. „Poate că acestă-i

deznodamîntul! Dar de ce s-a apropiat aşa tiptil, ca o pisică, şi eu n-am auzit

nimic? Să fi tras cu urechea?"

— Nu te aşteptai la musafiri, Rodion Romanici! exclama, rîzînd, Porfiri

Petrovici. De mult am vrut să vin la dumneata; acum, trecând prin faţa casei

282

dumitale, m-am gîndit: de ce n-aş intra pentru cinci minute să-l văd ce face?

Aveai de gînd să pleci? N-am să te reţin. Doar să fumez o ţigara, daca-mi dai

voie...

— Ia loc, Porfiri Petrovici, ia loc, îşi pofti Raskolnikov musafirul, cu un aer

atât de mulţumit şi de primitor că, desigur, s-ar fi minunat singur daca ar fi

putut să se vada.

Cheltuia ultimele fărîme de putere ce-i mai rămăseseră în suflet. Astfel,

uneori, un om prins de tîlhări trece câte o jumătate de ceas printr-o groază de

moarte, iar când simte cuţitul la os, îi piere pe loc orice spaimă. Se aşeza în

faţa lui Porfiri şi-l privi ţinta, fără să clipească. Porfiri închise un ochi şi începu

să-şi aprinda ţigara. „Haide, vorbeşte odată, vorbeşte, îi spunea în gînd

Raskolnikov, cu inima gata să-i sară din piept. De ce, de ce nu vorbeşti?"