Capitolul II

— Afurisite-s ţigările astea! începu, în sfîrşit, Porfiri Petrovici, isprăvind de

aprins ţigara şi scoţînd fumul din piept. Cât rău îmi fac, şi totuşi nu pot să mă

las! Tuşesc, ma rîcîie în gît, mă sufoc. Ştii, sunt un fricos, şi m-am dus zilele

trecute la B. Asta pe fiecare bolnav îl consultă minimum o jumătate de ceas;

l-a pufnit rîsul când s-a uitat la mine: m-a ciocănit, m-a ascultat. „Dumitale,

zice, nu-ţi prieşte tutunul; ţi s-ău dilatat plamînii." Dar cum să mă las de

tutun? Cu ce să-l înlocuiesc? Nu beau, asta-i toată nenorocirea, he-he-he!

Nenorocireă-i că nu beau! Toate-s relative în lumea asta, Rodion Romanici,

toate-s relative!

„Ce-i asta, iar începe cu şiretlicurile meseriei lui", se gîndi, dezgustat,

Raskolnikov. îşi aminti deodată, în întregime, scena petrecută nu de mult, la

ultima lor întîlnire, şi acelaşi sentiment de ură îi năpădi sufletul.

— Am mai fost la dumneata acum două zile, seară, n-ăi ştiut? urmă Porfiri

Petrovici, uitîndu-se prin odaie. Am intrat în camera asta. Treceam, ca şi azi,

prin faţa casei şi m-am gîndit: hai să-i întorc vizită. Am venit şi am găsit

camera deschisă; m-am uitat, am aşteptat şi, fără s-o anunţ pe servitoarea

dumitale, am plecat. Dumneata nu încui niciodată uşă?

Obrazul lui Raskolnikov se întunecă tot mai mult. Porfiri părea că-i

ghiceşte gîndurile.

— Am venit pentru o explicaţie, dragul meu Rodion Romanici, da, pentru o

explicaţie! îţi datorez o explicaţie, urmă el, zîmbind şi chiar lovindu-l uşor cu

palma peste genunchi, dar aproape imediat faţa lui luă o înfăţişare serioasă,

îngrijorată şi chiar tristă, spre mirarea lui Raskolnikov, care nu-l văzuse

niciodată astfel şi nici nu bănuia măcăr că ăr putea avea o asemenea expresie.

Ciudată scenă a avut loc ultima dată între noi, Rodion Romanici. Ce-i drept, şi

prima noastră întîlnire a fost poate cam ciudată; însă atunci... Ei, dar e

totuna! Uite ce este, poate am greşit făţă de dumneata — simt acest lucru.

Adu-ţi aminte cum ne-am despărţit: eram ămîndoi cu nervii încordaţi la

maximum. N-am jucat cinstit, nu ne-am purtat cum se cuvine. Şi doar suntem

gentlemeni; orice-ar fi, să nu uităm că suntem gentlemeni, trebuie să

înţelegem ăsta. Iţi aduci aminte cât de departe au mers lucrurile atunci...

283

ne-am purtat aproape necuviincios.

„Ce-i ăsta? Unde vrea sa ajungă?" se întreba, uluit, Raskolnikov, ridicind

capul şi făcând ochii mari.

— Am socotit că acum este mai bine să jucăm deschis, urmă Porfiri

Petrovici, dînd puţin capul pe spate şi lasînd ochii în jos, ca şi cum n-ar fi vrut

să-şi stingherească cu privirea victima de altădată şi parca dispreţuindu-şi

metodele şi şiretlicurile de mai înainte. Da, astfel de bănuieli şi astfel de scene

nu trebuie să se repete. Mikolkă ne-a adus atunci deznodamîntul, altfel nu

ştiu unde am fi ajuns. Blestematul acela de tîrgoveţ şedea în odaia de alaturi;

îţi poţi închipui? Dumneata desigur ştii acest lucru; de altfel, sunt informat că

el ă venit după aceea la dumneata, dar ceea ce ai presupus atunci nu era

adevărat: n-am trimis după nimeni şi nu dadusem încă nici o dispoziţie. Mă

vei întreba: de ce nu dadusem nici o dispoziţie? Cum să-ţi spun: evenimentele

m-au luat oarecum prin surprindere. Abia am apucat să trimit după portarii

aceia (i-ai văzut, desigur, la plecare). îmi venise o idee, îmi trecuse ca un fulger

prin minte; vezi dumneata, Rodion Romanici, eu eram adînc convins atunci.

Ei, mă gîndeam, chiar dacă, deocamdată, scap din mînă un fapt, în schimb am

să prind de coada altul, adică, cel puţin, n-am să scap ceea ce mă interesează

pe mine. Eşti irascibil din fire, Rodion Romanici, chiar foarte irascibil, şi pot să

spun, fără să mă laud, îţi cunosc într-o oarecare măsură însuşirile

caracterului şi ale sufletului. Fireşte, ştiam şi atunci că nu se întîmpla

totdeauna ca omul sa se scoale deodată şi să-ţi trînteăscă în obraz toţ

adevărul, deşi asta se întîmpla uneori, mai ales dacă-l scoţi pe om din fire; dar,

în orice caz, foarte rar. Atâta lucru puteam să pricep şi eu. Dar mă gîndeam:

de aş putea să-i smulg o dovada mica! Una măruntă de tot, una singură, dar

palpabila, concretă, să fie ceva real şi nu simple inducţii psihologice. Fiindcă,

mă gîndeam eu, daca omul este vinovat, atunci poţi nădajdui să obţii de la el

ceva concret, îţi este permis să nădajduieşti chiar izbînda deplină, iar eu m-am

bizuit prea mult pe firea dumitale, Rodion Romăniei, măi ales pe firea

dumitale!

— Dumneata... ce tot vorbeşti acolo? bîigui în cele din urmă Roskolnikov,

fără să-şi deă bine seama de întrebarea lui. „Despre ce vorbeşte, se minuna el

în gînd, nu cumva mă socoteşte în adevăr nevinovat?"

— Ce spun? Am venit să mă explic cu dumneata, cum s-ar zice, socot acest

lucru o sfîntă datorie pentru mine. Vreau să-ţi explic purtarea mea, greşeala

pe care am făcut-o, fiindcă recunosc că mult te-am făcut să suferi, Rodion

Romanici, şi nu vreau să crezi că sunt un monstru. înţeleg foarte bine ce

înseamnă pentru un om necăjit, dar mîndru, autoritar şi nerăbdator, măi cu

seamă nerăbdator, să îndure toate acestea! în orice caz, eu cred că este ceva

nobil şi generos în dumneata, deşi nu sunt de acord cu toate părerile

dumi-tale şi socot de datoria mea să ţi-o spun deschis, absolut sincer, căci, în

primul rând, nu vreau să te înşel. După ce te-ăm cunoscut, am simţit ca mă

ataşez de dumneata. Poate că aceste vorbe ău să te facă să rîzi? Ai tot dreptul

să rîzi. Ştiu că dumneata nu m-ai putut suferi de la prima vedere şi, de fapt,

nici n-ăi avut pentru ce să mă îndrăgeşti. Iă-o cum vrei, dar în ceea ce mă

priveşte doresc din inima să fac tot posibilul ca să şterg impresia pe care ţi-am

făcut-o şi să-ţi dovedesc că am şi suflet, şi conştiinţa. Sincer îţi spun.

Porfiri Petrovici tăcu cu demnitate. Raskolnikov simţi că-l cuprinde un

acces de spaima nouă. Gîndul că Porfiri îl socoteşte nevinovat începu deodată

284

să-l sperie.

— Nu cred că e nevoie să-ţi povestesc în amănunt cum ă început, urma

Porfiri Petrovici. Mă gîndesc că ar fi chiar de prisos. Şi nici nu cred că ăş putea

s-o fac. Cum s-ăr putea înşira toate amănuntele? Mai întîi a fost un zvon. Ce

fel de zvon, de la cine şi de unde a pornit... şi de unde pînă unde s-ă ajuns la

dumneata — cred de asemenea că este de prisos să spun. Pentru mine

personal, totul a pornit de la o împrejurare cu totul întîmplatoăre, care a avut

loc şi care ar fi putut să nu aibă loc. Care anume? Hm, cred că de asemenea

n-ăre rost să vorbim. Din toate zvonurile şi din acea împrejurare întîmplatoare

eu am tras anumite concluzii. îţi mărturisesc foarte sincer, fiindcă, dacă este

vorba să mărturiseşti ceva, trebuie s-o faci deplin: eu am fost cel dintîi care

te-a suspectat. Las deoparte însemnările ăceleă de pe obiecte, scrise de mina

bătrînei, şi altele de acelaşi fel, fiindcă astea nu înseamnă nimic, asemenea

indicii se pot număra cu sutele. Apoi, am avut prilejul, de asemenea

întîmplator, să aflu scena de la secţie şi încă în cele măi mici amănunte,

povestita de cineva, un om extrem de important în cazul de faţă, care a luat

parte la eă şi care, fără să-şi dea seama, ă scos la iveala înţelesul ei. Toate

acestea se legau între ele, dragul meu Rodion Romanici, da, se legau! Cum sa

nu-ţi îndrepţi atunci cercetările într-o anumita direcţie? Din o sută de iepuri

de casă n-ai să faci niciodată un cal, din o sută de bănuieli n-ăi să alcătuieşti

niciodată o dovada, spune un proverb englezesc, astă-i însă raţiune pură, dar

încearcă dumneata, încearcă numai să ţii în frîu patimile; iăr anchetatorul e şi

el om şi deci pătimaş. Mi-am adus aminte şi de un articol al dumitale, din

revista aceea, ştii, pe care l-am discutat în amănunt la primă dumitale vizită.

Te-ăm ironizat, dar asta numai ca să te provoc să mai spui şi altele. Repet, eşti

nerăbdator şi bolnav, Rodion Romanici, foarte bolnav. Că eşti curajos, orgolios

şi serios, că... ăi suferit mult, foarte mult, m-am convins de multă vreme.

Toate aceste sentimente îmi sunt familiare şi de aceea articolul dumitale l-am

citit ca pe ceva cunoscut. Acest articol trebuie să fi fost conceput cu

înfrigurare, într-o noapte de insomnie, atunci când inima zvîcneşte, mintea se

avîntă şi sufletul este disperat. Cât de periculos este acest suflet disperat,

orgolios al tineretului! Te-am ironizat, dar acum pot să-ţi spun că mi-ă placut

grozav, ca unui amator, se înţelege, această primă încercare tinerească a penei

dumitale. Fum, ceaţa, o coarda răsună în negură. Articolul dumitale este

absurd şi fantastic, dar este plin de sinceritate, de orgoliu tineresc, are curajul

disperării! Este întunecat articolul dumitale, ei, foarte bine. L-am citit, l-am

pus deoparte şi... punîndu-l deoparte, m-am gîndit încă de atunci: „Cu omul

acesta lucrurile n-au să se oprească aici!" Şi acum, spune-mi şi dumneata,

cum să nu mă fi interesat pătimaş tot ce a urmat după o asemenea

introducere?

Vai, Doamne! Parca zic ceva? Parca afirm ceva? îţi vorbesc numai de o

observaţie pe care am facut-o atunci, de o simpla observaţie. Ce-i asta, mă

gîndeam? Nimic, aproape nimic, poate chiar absolut nimic. Şi apoi, mie, în

calitate de anchetator penal, nici nu-mi sade bine să mă las furat de astfel de

speculaţii: îl am pe Mikolka, cu fapte, orice s-ar zice, dar sunt fapte! Şi el are o

psihologie a lui; trebuie să mă ocup de el; fiindcă este vorba de viaţa şi de

moartea unui om. Pentru ce-ţi spun acum toate acestea? Ca sa ştii şi sa nu mă

acuzi în inima şi mintea dumitale că m-am purtat rău cu dumneata. Nu m-am

purtat aşa din răutate, sincer ţi-o spun, he-he-he! Crezi poate ca n-am fost

285

sa-ţi fac percheziţie? Am fost, am fost, he-he, am fost încă pe vremea când

zăceai bolnav în patul acesta. Nu oficial şi nu personal, dar am făcut-o.

Locuinţa dumitale a fost cercetata până la ultimul fir de aţa, şi asta din primul

moment; dar -umsonst. îmi ziceam: omul acesta are să vină la mine, are sa

vina el singur, şi încă foarte curând; daca este vinovat, are să vina negreşit.

Altul n-ar veni, dar acesta are să vina. îţi aduci aminte: pe domnul Razumihin

a început sa-l cam ia gura pe dinainte la un moment dat, sa-ţi spună când

una, când alta? Asta am potrivit-o noi anume ca sa te enervam, anume am pus

în circulaţie un anumit zvon, ştiind ca domnul Razumihin nu este omul care

să-şi poată stăpîni indignarea şi că-i va scăpa din când în când o vorba.

Domnului Zametov în primul rând i-a bătut la ochi îndrăzneala şi furia

dumitale, cum să trînteşti aşa — de la obraz, într-o circiumă: „Eu am ucis!"

Prea era îndrăzneţ, prea riscant, şi daca este vinovat, mi-am zis eu, atunci este

un luptător de temut! Chiar aşa gîndeam. Şi am aşteptat! Te-am aşteptat cu

toţi nervii încordaţi; cât despre Zametov, l-ai nimicit cu lovitura aceea... dar,

vezi dumneata, tocmai asta-i bine, psihologia asta blestemata are doua

tăişuri! Şi aşa: eu te aşteptam şi Dumnezeu mi te-a trimis, ai venit! Ce mi-a

mai zvîcnit inima atunci! Eh! Ce anume, care motiv te îndemna să vii? îţi aduci

aminte de rîsul, rîsul acela al dumitale când ai intrat în odaie? Te-am înţeles

de parca te vedeam pe dinăuntru; dar daca nu te-aş fi aşteptat atunci într-o

stare de spirit deosebita, n-aş fi luat în seama rîsul dumitale. lata ce înseamnă

să ăi o anumita idee preconceputa. Şi domnul Razumihin, domnul Razumihin!

Dar piatra, piatra, îţi aduci aminte piatra sub care sunt ascunse obiectele?

Parc-o văd undeva, într-o gradina de zarzavat, doar despre gradina de zarzavat

i-ai vorbit atunci lui Zametov şi pe urma, pentru a doua oară, la mine? Şi când

am început sa-ţi discutam articolul, când ai început dumneata sa-ţi expui

ideea — fiece cuvînt era cu două înţelesuri, de parcă citeam printre rânduri! în

felul acesta, Rodion Romanici, mi-am cladit convingerea, iar când m-am izbit

cu fruntea de ea, m-am dezmeticit. „Nu, mi-am zis, ce-i asta? Toate acestea,

mi-am zis, numai să vrei şi le poţi explica tocmai pe dos, tot, tot, pînă la

ultimul punct, ba chiar o să para mai firesc. Ce chin! Nu, mă gîndeam, mai

bine să smulg o singura dovada, cât de mica!"... Iar când am auzit despre

clopoţel, nu m-am mai îndoit, am început sa tremur. „Ei, m-am gîndit eu, iată

şi acea mică dovada! Asta e." Nici n-am mai stat să mă gîndesc, n-am vrut să

mă mai gîndesc. în clipa aceea, aş fi dat o mie de ruble numai să te văd cu

ochii mei: cum ai mers o suta de paşi alaturi de tîrgoveţul acela, după ce ţi-a

trîntit de la obraz „Ucigaşule", şi n-ai îndrăznit să-l întrebi nimic tot timpul cât

ai mers lîngă el!... Dar fiorul acela rece din măduva oaselor? Clopoţelul acela

în toiul bolii, în semidelir? Aşadar, Rodion Romanici, ce să te mai miri, după

toate acestea, de felul cum m-am purtat cu dumneata. Şi apoi, de ce ai venit

tocmai în clipa aceea? Parca te-ar fi împins o forţa şi pe dumneata, şi dacă nu

ne-ar fi despărţit Mikolka... îţi aminteşti cum a intrat Mikolka? A fost ca un

trăsnet! A picat ca un fulger năprasnic căzut din senin! Ce zici, cum l-am

întîmpinat? N-am crezut nici atâtica din spusele lui, ai văzut şi dumneata! Ce

sa cred! Mai tîrziu, după ce ai plecat, când a început el să răspunda destul de

legat asupra unor puncte, de m-am minunat şi eu, nici atunci nu l-am crezut!

Iată ce înseamnă să-ţi intre în cap o idee, să ţi se încrusteze în suflet, dura ca

un diamant! „Nu, mă gîndeam, nici vorbă, ce Mikolka!"

— Razumihin mi-a spus adineauri că şi acum îl socotiţi vinovat pe Mikolai

286

şi ca l-aţi încredinţat că...

I se taie răsuflarea şi nu isprăvi. îl asculta cu o emoţie nespusă pe omul

care-l înţelesese pînă în fundul sufletului şi care acum se lepăda de propriile

lui păreri. Se temea să creada, şi nu credea. în cuvintele, încă cu doua

înţelesuri, căuta cu nesaţ sa prinda ceva mai exact, mai definitiv.

— Domnul Razumihin! striga Porfiri Petrovici, care părea încân-tat că

Raskolnikov, care tăcuse tot timpul, în sfîrşit deschidea gura.

He-he-he! Atenţia domnului Razumihin, în orice caz, trebuie abătuta în

altă parte: când doi se împacă, al treilea n-are ce caută la mijloc. Domnul

Razumihin este în afara acestei chestiuni, a venit la mine, palid ca un mort...

Dar sa-l lasăm în plata Domnului, ce sa-l amestecam în treaba asta? Cât

despre Mikolka, vrei să ştii ce fel de individ este, adică cum îl înţeleg eu? în

primul rând, este ca un copil: pare încă minor, şi nu că ar fi un fricos, ci este

emotiv ca un artist. Zău, să nu rîzi ca mi-l explic astfel. Este naiv, sensibil, inimos, lunatic. Se pricepe să cânte şi sa joace, spune basme, de se adună lumea

şi de prin alte locuri să-l asculte. Ştie carte. E în stare să rîda pînă nu mai

poate, numai dacă-i araţi un deget. Uneori, bea pînă cade în nesimţire, dar nu

din nărav, ci copilareşte, fiindcă se ia cu alţii care beau. A furat, dar nici nu

ştie că a furat: ,,Ăsta-i furt! zice. Am luat ceva de pe jos". Ştii, e rascolnic, adică

nu rascolnic adevărat, ci un sectant: în familia lui sunt begunî, şi chiar el

însuşi acum, nu demult, a stat doi ani de zile într-un sat, sub conducerea

spirituala a unui bătrîn înţelept de-al lor. Toate acestea le-am aflat de la

Mikolka şi de la prietenii lui din judeţul Zaraiski. Ce să mai vorbim! A vrut sa

fuga în pustie! Mare avînt religios! Se ruga noaptea lui Dumnezeu, citea cărti

vechi, „adevărate", pînă se năucea de-a binelea. Petersburgul a avut asupra lui

o influenţa covîrşitoare, mai ales sexul slab şi, desigur, vinul. E foarte impresionabil, a uitat şi de bătrînul înţelept şi de toate celelalte. Am aflat că l-a

îndrăgit un artist, a început să se duca pe la el, şi tocmai atunci s-a nimerit şi

cazul acesta. S-a speriat şi — hait! — să se spînzure! Să fuga! Ce să-i faci, asta-i

părerea care s-a încetăţenit în popor despre justiţia noastră! Unii se sperie de

cuvîntul „condamnare". Cine-i de vină? Să vedem ce o să aducă tribunalele

cele noi. Of, de-ar da Dumnezeu să aducă ceva! Şi aşa: în închisoare se vede că

şi-ă adus aminte de preacuviosul înţelept; a apărut şi Biblia. Ştii dumneata,

Rodion Romanici, ce înseamnă pentru unii „să pătimească"? Nu că ar vrea să

sufere pentru cineva, ci aşa, pur şi simplu „trebuie să pătimească", adică să

sufere, iar daca suferinţa vine de la autorităţi, cu atât mai bine. La începutul

carierei mele a stat la închisoare un deţinut, un om foarte blînd; a stat un an

întreg şi a tot citit noaptea pe cuptor Biblia, a citit pînă s-a năucit de-a binelea

şi ce crezi că a făcut: nitam-nişam a luat o cărămida şi a aruncat-o în capul

unui inspector, fără nici un motiv din partea acestuia. Şi cum crezi ca a

aruncat-o? Anume cu un metru mai încolo, ca nu cumva să-i facă vreun rău!

Ei, ştim noi ce şfîrşit are un deţinut care îndrăzneşte să ridice mână asupra

autorităţii: şi omul nostru „a pătimit". Aşa şi cu Mikolka, eu bănuiesc că şi

băiatul nostru vrea „sa pătimească", sau ceva tot de acest fel. Asta o ştiu sigur,

cunosc fapte concrete. Numai că el nu ştie că şi eu ştiu toate acestea. Cum să

nu ădmiţi ca din rândul unor asemenea oameni pot ieşi unele specimene

fantastice? Foarte simplu. A început din nou să-şi aducă aminte de acel

înţelept, mai ales după ce a încercat sa se spînzure. De altfel, are sa vina

singur să-mi spună tot. Crezi că rezista până la capăt? Ai răbdare, are să

287

retracteze toate acestea! Din clipa în clipa aştept să vina la mine să-şi retragă

mărturia. L-am îndrăgit pe acest Mikolka şi-l studiez în cele mai mici

amănunte. Şi ce crezi dumneata? He-he-he! La unele puncte mi-a răspuns

foarte bine, se vede că s-a informat, s-a pregătit frumos; ei, dar în alte privinţe

calcă-n străchini, nu ştie nimic, e în contradicţie cu faptele, fără să-şi dea

seama de acest lucru! Nu, dragul meu Rodion Romanîci, aici nu este vorba de

Mikolka! Aici este un caz fantastic, tenebros, un caz modern, care poarta

pecetea timpurilor noastre, când omenirea şi-a ales ca scop în viaţa căutarea

confortului şi mintea omului e întunecata de fraze ca: „sîngele

împrospătează"... Ucigaşul este o victima a cărţilor, a teoriilor care circula; el

arată o măre îndrăzneala la acest prim păs, dar un anume soi de îndrăzneala:

aceea a omului care se arunca din vîrf de munte sau din turla bisericii. El se

duce să săvîrşească crima, ca şi cum n-ar merge pe picioarele lui. Uită să

încuie uşa, şi totuşi ucide, ucide doua femei, conform teoriei. Ucide, dar nu

ştie să ia banii, iar ceea ce izbuteşte să ia ascunde sub o piatră. Nu i-a fost de

ajuns cât a pătimit când ă stat după uşă, în timp ce încercau ş-o spargă

ceilalţi şi trăgeau de clopoţel — nu, el, după aceea, dintr-o nevoie aproape

inconştienta de a resimţi din nou acelaşi fior de groază care-ţi îngheaţă

măduva din oase, se duce la locuinţa goala şi trage de clopoţel... Ei, să zicem

că asta a făcut-o împins de boala, dar mai este şi altceva: a ucis şi totuşi se

socoteşte un om cinstit, dispreţuieşte oamenii, rătăceşte ca un înger

neprihănit — nu, aici nu-i vorba de Mikolka, dragul meu Rodion Romanici, nu

este Mikolka vinovatul!

Aceste cuvinte, după tot ce fusese spus mai înainte, şi care aduceau cu un

fel de scuze, erau prea neaşteptate. Raskolnikov începu să tremure ca

străpuns de o săgeată.

— Atunci... cine... a ucis? întrebă cu glas întretăiat Raskolnikov,

nemaiputîndu-se stăpîni.

Porfiri Petrovici se lasă brusc pe speteaza scaunului, ca şi cum l-ar fi mirat

din cale-afară întrebarea lui.

— Cum, cine a ucis? repetă el, de parcă nu-şi credea urechilor. Dumneata

ai ucis, Rodion Romanici! Chiar dumneata... adaugă el aproape în şoaptă, cu

adîncă convingere.

Roskolnikov sări de pe divan, rămase câteva clipe în picioare şi se aşeză

din nou, fără să rostească o vorbă. Uşoare convulsii îi frămîntau muşchii

obrazului.

— Iar a început gura să-ţi tremure, observă aproape cu compătimire Porfiri

Petrovici. Mi se pare că dumneata m-ai înţeles greşit, Radion Romanici,

adaugă el după o scurtă tăcere, de aceea ăi rămas uluit. Eu am venit tocmai ca

să spun tot, şi să dam cărţile pe faţă.

— N-am ucis eu, bîigui Raskolnikov, aşa cum fac copiii mici când sunt

prinşi asupra faptului.

— Ba da, Rodion Romanici, dumneata şi nimeni altul, răspunse cu

severitate şi convingere Porfiri.

Amândoi tăcură şi tăcerea ţinu ciudat de mult, vreo zece minute.

Roskolnikov, cu coatele pe masă, îşi răvăşea părul cu degetele. Porfiri Petrovici

şedea liniştit şi aştepta. Deodată, Raskolnikov îl privi cu dispreţ:

— Iar o iei de la capăt, Porfiri Petrovici! Iarăşi aceleaşi metode, cum de nu

te saturi odată de ele?

288

— Eh, lasă deoparte metodele mele! Altceva ar fi fost daca am fi avut

martori; dar noi vorbim aici între patru ochi. Vezi şi dumneata ca n-am venit

ca să te hăituiesc şi să te prind ca pe un vînat. în clipa de făţă mi-e indiferent

daca ai să recunoşti său nu. Orice ai răspunde, convingerea mea nu se măi

schimba.

— Dacă-i aşa, atunci pentru ce ai venit? întreba Raskolnikov, enervat. îţi

pun întrebarea pe care ţi-am mai pus-o: întrebarea -dacă mă socoteşti vinovat,

de ce nu ma arestezi şi nu mă bagi la închisoare?

— Ei, asta-i alta întrebare! Am să-ţi răspund punct cu punct: în primul

rând, nu-mi convine să te arestez.

— Nu-ţi convine? Dacă eşti sigur, trebuie...

— Şi ce-i dacă sunt singur? Toate acestea, deocamdată, nu-s decât visuri.

Şi pe urmă, de ce te-aş baga acolo la odihnă? Căci odihnă o socoteşti şi

dumneata, de vreme ce ai vrea să te închid. De pilda, am să te confrunt cu

tîrgoveţul acela şi dumneata ai să-i spui: „Eşti beat? Cine m-ă văzut cu tine?

Te-am crezut beat şi chiar erai beat" — ce pot eu răspunde atunci, cu atât mai

mult, cu cât vorbele dumitale au să fie mai verosimile decât ale lui, fiindcă

toată depoziţia lui este curata psihologie, deşi nu se potriveşte defel cu mutră

lui, iăr dumneata ai nimeri din plin, căci bea ticălosul, bea de stinge, şi-l ştie

toată lumea de beţiv! Şi apoi, ţi-am mărturisit sincer, chiar eu, de câteva ori,

că psihologia asta e cu doua tăişuri, ca versiunea dumitale ar fi mai

întemeiata, mai verosimila şi că, în afara de aceasta psihologie, n-am

deocamdată nici o dovada împotriva dumitale. Se înţelege că am să te bag la

închisoare, am venit (deşi nu se face) să ţi-o spun dinainte, totuşi îţi repet

deschis (iărăşi cum nu se face) că asta nu-mi convine. Ei, şi în al doilea rând,

am venit...

— Da, în al doilea rând? îngînă Raskolnikov tot cu respiraţia taiaţă.

— Fiindcă, ăşa cum ţi-am mai spus adineauri: îţi datorez o explicaţie. Nu

vreau să mă iei drept un monstru, cu atât mai mult cu cât eu te simpatizez,

indiferent dacă mă crezi său nu. Drept urmare, în al treilea rând, am venit

şă-ţi dau un sfăţ sincer: să te predai singur.

E cel mai bun lucru de făcut, cel mai avantajos pentru dumneata, şi

pentru mine de asemenea, fiindcă scap astfel de corvoada asta. Ei, spune, nu

mă port eu deschis faţa de dumneata? Raskolnikov se gîndi o clipa.

— Ascultă, Porfiri Petrovici, dumneata singur ai spus că n-ai decât

psihologia împotriva mea şi că aştepţi dovezi ca să poţi demonstra matematic

vinovăţia mea. De unde ştii ca în clipa de faţa nu greşeşti?

— Nu, Rodion Romanici, nu greşesc. Am o dovada mica. Aceasta dovada

am găsit-o mai demult; m-a ajutat Dumnezeu!

— Ce dovada?

— N-am să-ţi spun, Rodion Romanici. Dar, în orice caz, acum nu mai am

dreptul sa amîn; am să te arestez. Aşa ca judeca şi dumneata: pentru mine

acum e totuna, şi deci ceea ce fac e numai pentru dumneata. Crede-mă că te

învăţ de bine, Rodion Romanici!

Raskolnikov zîmbi, mînios.

— Ce spui dumneata nu este numai ridicol, dar şi neobrăzat. Să

presupunem că aş fi vinovat (lucru pe care nu-l recunosc deloc), ce rost ar

avea să ma predau când chiar dumneata spui că acolo la închisoare am să fiu

la odihna?

289

— Eh, Rodion Romanici, nu trebuie să dai crezare chiar tuturor cuvintelor

mele: s-ar putea să fie şi sa nu fie odihnă! Asta nu-i decât o teorie, şi încă una

care îmi aparţine, adică ce spun eu e lege pentru dumneata? Poate ca şi acum

îţi ascund ceva. Doar nu-mi poţi cere să-ţi dezvălui tot ce ştiu! He-he! Punctul

doi: ce avantaj ai avea? Ştii dumneata ce reducere importanta a pedepsei ar

urma'? Gîndeşte-te numai. în ce moment vii sa te predai? Tocmai în momentul

când un altul a luat vina asupra lui şi a încurcat iţele justiţiei? Iar eu, mă jur

pe Dumnezeu, am să le potrivesc toate aşa de bine acolo, încât să-ţi revină

dumitale tot meritul acestui gest. O să nimicim toata aceasta psihologie, toate

bănuielile care cădeau asupra dumitale am să le reduc la nimic, aşa încât

crima dumitale să apară ca un fel de întunecare a minţii, fiindcă, judecind

drept, chiar aşa si este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanici, şi am să mă ţin

de cuvînt.

Raskolnikov tăcea, întristat, cu capul în piept; chibzui multa vreme şi, în

sfîrsit, zîmbi din nou, dar de data aceasta zîmbetul lui era blînd şi trist.

— Eh, nu-i nevoie! rosti el ca şi cum nu s-ar mai fi ascuns de fel de Porfiri

Petrovici. Nu face! N-am nevoie de reducerea voastră!

— Tocmai de asta m-am temut! exclama Porfiri cu căldura şi parca fară

voia lui. M-am temut că te lipseşti de reducerea noastră!

Raskolnikov îl privi, trist şi solemn.

— Ascultă, nu dispreţui viaţa, urma Porfiri, mai ai mult înaintea dumitale.

Cum n-ai nevoie de reducere, cum poţi sa spui una ca asta? Om pripit ce eşti!

— Ce mai am înaintea mea?

—Viaţa! Ce, eşti proroc, să ştii ce-ţi va mai aduce? Caută şi vei găsi. Poate

că Dumnezeu tocmai aici te-a aşteptat. Şi apoi, nu vei fi osîndit pe viaţa...

— Voi căpăta o reducere... rîse Raskolnikov.

— Nu cumva te împiedica ruşinea, în înţelesul burghez al cuvîn-tului?

Poate tocmai asta te sperie, fără să-ţi dai seamă, fiindcă eşti tânăr? Şi tocmai

dumneata n-ar trebui să te sperii sau sa te ruşinezi să mărturiseşti.

— Aş! Nu-mi pasa! şopti cu dispreţ şi dezgust Raskolnikov, de parca nu-i

venea nici măcar să mai vorbească.

Dadu să se scoale, ca şi când ar fi vrut să plece, şi se aşeza din nou, vădit

abătut.

— Nu-ţi pasă! Nu mai crezi pe nimeni şi-ţi închipui ca te linguşesc

grosolan; dar mult ai trăit dumneata? Multe pricepi? A născocit o teorie şi

acum se ruşinează că a dat greş, că e prea puţin originala! Ce-i drept, a dat un

rezultat ticălos, şi totuşi dumneata nu eşti un ticălos fară putinţa de

îndreptare. Nu, nu eşti atât de ticălos! Cel puţin n-ai stat să te înşeli singur

prea multa vreme, ai dat numai-decât de capăt. Ştii ce părere am despre

dumneata? Dumneata eşti dintre aceia cărora poţi sa le scoţi şi maţele şi au sa

stea să se uite zîmbind la călaii lor, numai să-şi fi găsit o credinţa sau un

Dumnezeu. Găseşte şi ai sa trăieşti. Mai întîi, dumneata de mult trebuia sa

schimbi aerul. Şi apoi, şi suferinţa e buna la ceva. Suferă. Pătimeşte. Mikolka

poate are dreptate că doreşte să pătimească. Ştiu că eşti un sceptic, dar nu

mai face pe deşteptul, lasă totul pe seama vieţii, fără sa stai mult pe gînduri;

n-avea grija, ea are să te scoată la mal şi are să te pună pe picioare. Pe care

mal? De unde să ştiu? Eu cred numai că mai ai mult de trăit. Ştiu că-mi iei

cuvintele drept predica învăţata pe de rost; dar poate că mai tîrziu ai să-ţi

aminteşti de ele şi au să-ţi prinda bine; eu de aceea ţi le spun. E încă bine că ai

290

omorît-o numai pe baba aceea. Dacă ai fi născocit alta teorie, poate că ai fi

săvîrşit ceva de o suta de milioane de ori mai oribil! Poate că trebuie să-i

mulţumeşti lui Dumnezeu; de unde ştii, poate că el te păstrează pentru un

scop anumit. Dumneata, însă, ar trebui sa ai mai multa bărbăţie, şi să nu te

sperii de ce ai făcut acum. Te temi de ispăşire? Nu, este ruşinos să te temi.

Dacă ai făcut pasul acela, ţine-te tare. Aici intervine dreptatea. îndeplineşte

deci ceea ce cere dreptatea. Ştiu că nu mă crezi, dar viaţa are sa te scoată la

liman, şi cu timpul ai să-ţi recapeţi gustul de a trăi. Acum însă ai nevoie de

aer, de aer! Raskolnikov tresari.

— Dar dumneata cine eşti, striga el, că să-mi proroceşti toate acestea? Din

înălţimea cărei linişti măreţe proferezi asemenea prorociri înţelepte?

— Cine sunt eu? Sunt un om sfîrşit, nimic mai mult. Un om care poate

simte şi înţelege, pe care viaţa l-a învăţat unele lucruri, dar un om sfîrşit. Pe

când dumneata, cu dumneata este alta poveste: dumneata eşti la începutul

vieţii şi, cine ştie, poate că toata frămîntarea de astăzi are să treacă, se va risipi

ca un fum, fără să lase urme. De ce te temi aşa de mult de schimbarea ce se va

petrece în situaţia dumitale? Oare unui om cu inima dumitale poate să-i para

rău după confort? Sau poate de faptul ca prea multa vreme n-are sa te vada

nimeni? Nu despre timp este vorba, ci despre dumneata însuţi. Caută să

ajungi un soare şi atunci are să te vada toată lumea. Dar trebuie, în primul

rând, să fii un soare. Iar zîmbeşti, nu ştiu de ce; zîmbeşti ca vorbesc ca

Schiller. Pun rămăşăg că bănuieşti că ma dau bine pe lînga dumneata! Cine

ştie, poate chiar mă dau bine, he-he-he! Sa nu mă crezi pe cuvînt, Rodion

Romanici, niciodată sa nu mă crezi pînă la capăt. Astă mi-e năravul, recunosc;

dar uite ce aş vrea să mai adaug: cred că eşti în stare să judeci singur pînă

unde sunt un om viclean şi pînă unde sunt un om cinstit.

— Când ai de gînd să mă arestezi?

— Pot sa te mai las o zi jumătate sau doua, să te plimbi. Gîn-deşte-te bine,

dragul meu; roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze. Şi crede-mă, urmeăză-mi

sfatul, e tot ce ai mai bun de făcut.

— Şi daca am să fug? întreba Raskolnikov cu un zîmbet ciudat.

— Nu, dumneata n-ai sa fugi. Un mujic fuge, un sectant la moda — lacheu

al ideilor străine — fuge, fiindcă lui îi e de ajuns să-i araţi un capăt de deget, ca

micimanului Dîrka, şi are să creada toată viaţa tot ce pofteşti! Pe când

dumneata nu mai crezi în teoria dumitale, şi atunci ce ai sa duci cu dumneata

în pribegie? Ce ai să faci ca fugar? Viaţa fugarului e urîtă şi grea, iar dumneata

acum, în primul rând, ai nevoie să trăieşti într-o situaţie limpede, ai nevoie de

aer curat, spune şi dumneata, ăsta-i aerul de care ai nevoie? Daca fugi, ai să

vii singur înapoi. Dumneata nu te poţi lipsi de noi. Iar daca te zăvorăsc, ai să

stai o lună, două, hai să zicem trei şi — să-ţi aduci aminte de vorbele mele — ai

să mărturiseşti, poate cu totul pe neaşteptate chiar pentru dumneata. Cu un

ceas înainte poate n-ai sa ştii că ai s-o faci. Sunt sigur că ai să te hotărăşti „să

pătimeşti"; acum nu mă crezi, dar ai să vezi ca tot acolo ai să ajungi. Fiindcă

suferinţa este mare lucru, Rodion Romanici; nu te uita că o spune un om care

a pus pe el osînză, asta n-are nici o importanţă; ştie el ce spune. Nu rîde, în

suferinţa este o idee. Mikolka are dreptate. Nu, dumneata n-ai să fugi, Rodion

Romanici.

Raskolnikov se scula şi-şi luă şapca. Profiri Petrovici se ridica şi el.

— Ai de gînd sa faci o plimbare? Seara are să fie frumoasa, numai să nu

291

vină vreo furtună. De altfel, n-ar fi rău să se mai răcorească puţin...

îşi luă şi el şapca.

— Dumneata, Porfiri Petrovici, să nu-ţi închipui cumva, te rog, rosti cu o

severa insistenţa Raskolnikov, ca ţi-am mărturisit ceva astăzi. Eşti un om

ciudat şi te-am ascultat din pura curiozitate. Eu nu ţi-am mărturisit nimic...

Să nu uiţi.

— Bine, bine, n-am să uit... Vai de mine, iar tremuri tot! Nu te nelinişti,

dragul meu, are să fie cum doreşti dumneata. Plimba-te oleacă: dar nu trece

peste anumite hotare. Pentru orice întîmplare, am o mică rugăminte, adaugă

el, coborând glasul, e cam delicată, dar nu lipsită de importanţă: dacă cumva,

din întîmplare (lucru pe care, de altfel, nu-l cred şi te socot incapabil de una ca

asta), dar în cazul când totuşi — da, da, pentru orice eventualitate — dacă în

cursul acestor patruzeci sau cincizeci de ore ţi-ar veni ideea să isprăveşti

altfel, într-un mod fantastic — să-ţi iei viaţa, de pilda (o presiune absurda,

iărtă-mă, te rog) — lasă un bileţel scurt, dar clar. Două-trei rânduri, numai

două-trei rânduri şi nu uita să pomeneşti despre piatră: are să fie mai frumos.

Şi acum, la revedere... gîndeşte-te bine, şi-ţi urez noroc pe calea cea noua!

Porfiri ieşi, parca îndoit de spate şi ferindu-se de a-l privi pe Raskolnikov.

Acesta se apropie de fereastra, aştepta cu încordata nerăbdare ca Porfiri

Petrovici să ajungă în strada şi să se depărteze de căsă, apoi ieşi şi el în grăbă

din odaie.