Capitolul VIII

Când intră în odaia Soniei, afară se înnopta. Toată ziua Sonia îl aşteptase,

prada unei nelinişti grozave. Mai întîi aşteptase împreună cu Dunia. Aceasta

venise încă de dimineaţă, ăducându-şi aminte de cuvintele lui Svidrigailov că

Sonia „ştie".

N-o să redam amănuntele convorbirii celor două femei; vom spune numai

ca au plîns împreună şi au legat prietenie. Dunia a rămas după această

întîlnire cel puţin cu mîngîierea că fratele ei nu va fi singur; la ea, la Sonia, se

dusese el mai întîi să-şi descarce sufletul; la ea s-a dus când a simţit nevoia de

a se mărturisi unui om; iar ea îl va urma oriunde l-ar trimite soarta. Făra s-o fi

întrebat, Dunia era sigura de asta. Se uita la Sonia cu un fel de evlavie, ceea ce

la început o ruşina pe aceasta pînă la lacrimi, căci ea se socotea nedemnă

să-şi ridice ochii asupra Duniei. De la întilnirea lor în odaia lui Raskolnikov,

chipul frumos al tinerei fete, care o salutase cu deosebită politeţe, i se

întipărise în suflet pentru toată viaţa, ca o vedenie minunata, de neatins.

La urmă, Dunecika, nemaiputînd îndura această aşteptare, hotărî sa plece

să-şi aştepte fratele la el acasă, gîndindu-se că poate are să treacă mai întîi pe

la locuinţa lui. Rămasa singura, pe Sonia o cuprinse groaza ca nu cumva el

să-şi pună capăt vieţii. De acelaşi lucru se temea şi Dunia. Cât fuseseră

împreună, căutaseră să-şi dea una alteia argumentele cele mai bune şi

convingătoare că nu se poate întîmpla acest lucru şi izbutiseră să se mai

liniştească. Dar după ce se despărţiră, amîndouă nu se mai gîndeau la altceva.

Sonia îşi aduse aminte ca Svidrigailov îi spusese aseară că Raskolnikov nu

avea decât două drumuri: Siberia sau... Ştia, pe de altă parte, că este orgolios

şi că nu crede în Dumnezeu... „Este cu putinţa sa se resemneze el să trăiască

numai din laşitate, de frica morţii?" se gîndea ea cu deznădejde. Soarele

asfinţea. Sonia sta trista în faţa ferestrei şi privea drept înainte; dar nu zărea

decât peretele nevăruit, orb, ăl casei vecine. în sfîrşit, când nici nu se mai

îndoia că nefericitul îşi pusese capăt zilelor, Raskolnikov intra în odaie.

Un strigăt de fericire îi izbucni din piept. Dar după ce îl privi mai cu

luare-aminte, deodată păli.

— Ei da! zise Raskolnikov, zîmbind ironic. Am venit după crucea ta, Sonia.

Tu m-ai trimis la răscruce de drumuri; de ce atunci te sperii acum, când a

sosit clipa?

Sonia îl privi cu mirare. îi părea ciudat tonul lui; un fior rece îi străbătu

330

trupul, dar peste o clipa îşi dadu seama că şi tonul şi vorbele erau prefăcute. îi

vorbea, uitîndu-se într-un colţ, ca şi cum ş-ar fi temut s-o privească în faţa.

— Vezi, Sonia, am judecat că aşa are sa fie poate mai bine. Este o

împrejurare la mijloc... Dar ar fi prea lung de povestit şi n-are rost. Ştii numai

ce mă înfurie? Mă înfurii când mă gîndesc la mutrele acelea imbecile, bestiale,

care or să mă înconjoare, or să caşte ochii la mine, or să-mi pună întrebări

stupide, la care va trebui sa răspund, or să ma arate cu degetul... Ptiu! Ştii, eu

n-am să mă duc la Porfiri Petrovici, m-am saturat de el. Am să mă duc mai

bine la prietenul meu Dinamita. Ce are să se mai mire! Ce impresie am să

produc! Dar ar trebui să am mai mult sînge rece; prea sunt iritabil în ultima

vreme. Mă crezi: aproape ca am ameninţat-o cu pumnul, adineauri, pe sora

mea, numai că s-a întors ca să se maiuite o dată la mine. Starea asta este o

adevărată pacoste! Iată unde am ajuns! Ei, unde-i crucea ta?

Părea tulburat la culme. Nu putea sta locului o clipa, nici să-şi fixeze

atenţia asupra unui obiect oarecare; gîndurile îi săreau de la una la alta,

pierdea şirul; îi tremurau uşor mîinile.

Sonia scoase în tăcere din sertar două cruci, una de chiparos, cealaltă de

aramă, îşi făcu cruce, apoi făcu şi deasupra lui şi-i atîrnă de gît cruciuliţa de

chiparos.

— Asta înseamnă că-mi iau crucea, he-he! Ca şi cum n-aş fi suferit până

acum! Cruciuliţa de chiparos, adică o cruciuliţă cum poarta oamenii simpli;

cea de arama, a Lizavetei, ţi-o păstrezi ţie; arata-mi-o! Va să zică o purta în

clipa... aceea? Cunosc alte doua cruciuliţe asemănătoare, de argint, şi o

iconiţă. Le-am aruncat pe pieptul bătrînei, atunci. Pe acelea ar fi trebuit sa le

pun acum, da... Dar îndrug vrute şi nevrute şi uit ceea ce este mai important:

sunt cam zăpăcit!... Vezi, Sonia, am venit anume pentru un lucru, am venit să

te anunţ, ca să ştii tu... Şi asta-i tot... Numai pentru asta am venit. (Hm, am

crezut că o să spun măi mult.) Doar tu ai vrut sa mă duc să stau la închisoare

şi să ţi se împlinească dorinţa. De ce plîngi? Şi tu plîngi? încetează, ajunge, ah,

ce greu îmi este!

Simţirea se născuse totuşi în sufletul lui; inima i se strînse, privind-o pe

Sonia. „Asta, asta de ce plînge? se gîndea el. Ce sunt eu pentru dînsa? De ce

plînge, de ce se îngrijeşte de mine, de parcă ar fi mama sau Dunia? Are să-mi

fie dadacă!"

— Fă-ţi cruce, roagă-te măcar o data, îl rugă Sonia cu glas tremurător,

sfios.

— O, fie, am să mă rog cât pofteşti! Din toată inima, Sonia, din toată

inimă...

Ar fi vrut totuşi să spună altceva.

Îşi făcu cruce de câteva ori. Sonia luă un şal şi-şi acoperi capul. Era acea

broboada verde, de lină, despre care pomenise cândva Marmeladov, „broboada

familiei" lor. Raskolnikov se gîndi în treacăt la acest lucru, dar nu întrebă.

într-adevăr, se simţea cam zăpăcit şi foarte tulburat. Asta îl neliniştea.

Deodată îl miră faptul ca Sonia vrea să meargă cu el:

— Ce faci? Unde te duci? Rămîi, rămîi! Vreau să fiu singur! strigă el, iritat

şi înspăimîntat şi aproape furios porni spre uşă. Ce rost are să merg cu suită?

mormăi el, ieşind.

Soniă rămase în mijlocul camerei. Nici nu-şi luase măcar rămas bun de la

ea, parca ar fi uitat-o de pe acum; sufletul lui era plin de îndoiala şi de revoltă.

331

„Oare totul s-a încheiat? Trebuie neapărat s-o fac? se întreba el, coborând

scara. Nu e chip să măi dau înapoi, să se dreagă lucrurile şi... să nu mă duc

chiar acolo?"

Totuşi, mergea înainte, simţind deodată că nu mai avea nici un rost să-şi

pună întrebări. După ce ieşi în strada, îşi aduse aminte că nu-şi luase rămas

bun de la Sonia, că ea a rămas în mijlocul camerei, cu broboada ei verde pe

cap, ca ţintuită pe loc, în urma vorbelor lui răstite şi se opri. Dar, în aceeaşi

clipa, un gînd îi străbătu fulgerător mintea, de parcă ar fi pîndit momentul să-l

doboare cu totul.

„Pentru ce, pentru ce am venit la ea? I-am spus că am treabă cu eă; ce

treabă? N-am avut nici o treabă! Să-i declar că mă duc: ei, şi? Măre nevoie! Nu

cumva o iubesc? Doar n-o iubesc... N-o iubesc? Am repezit-o adineauri ca pe

un cîine! Ori am avut într-ade-văr nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut!

Nu, am avut nevoie de lacrimile ei, trebuia să văd cum se sperie, să văd cum o

doare inimă şi cât suferă! Trebuia să mă ăgăţ de ceva, să amîn, să văd un om!

Şi eu am îndrăznit să am încredere în mine, să visez lucruri mari, eu, un

nemernic, un cerşetor, un ticălos?!"

Mergea de-a lungul canalului şi nu mai avea mult de mers. Dar, ajuns

lîngă pod, se opri şi deodată coti pe pod, luînd-o spre Sennăia.

Se uita cu nesaţ la stînga şi la dreapta, cerceta încordat fiecare obiect şi

nu-şi putea concentra atenţia; toate îi scăpau. „Peste o săptămînă, peste o

luna am să trec iar, dus cu duba închisorii, peste podul acesta; oare cu ce ochi

voi privi atunci canalul? Am să măi ţin minte că m-am uitat la el? îi trecu prin

minte. Uite, firma de acolo! Am sa mai citesc atunci, ca acum, aceste litere?

Aici scrie Asociaţie, ce bine ar fi să nu uit acest A, litera A, şi să mă uit la acest

A peste o luna. Ce am sa simt şi ce am să gîndesc atunci?... Doamne, cât de

meschine sunt toate aceste... preocupări ale mele! Fireşte, ar fi interesant...

într-un fel... (ha-ha-ha! la ce ma gîndesc!) sunt ca un copil, fac pe fanfaronul

cu mine însumi; şi de ce m-aş ruşina de gîndurile mele? Uf, ce îmbulzeala!

Uite, grăsunul de colo — trebuie să fie neamţ — care m-a ghiontit adineauri;

ştie el oare pe cine a împins cu cotul? Femeia asta cu copilul de mînă, care

cere de pomana, mă crede poate mai fericit decât dînsa. Ar trebui să-i dau un

ban, aşa, pentru ciudaţenia acestui fapt. Uite un pitac, a mai rămas în

buzunar, de unde? Ia... ia-l, maica!"

— Să-ţi răsplatească Dumnezeu! se auzi glasul tînguitor al cerşetoarei.

Intra în Sennaia. îl supăra, tare îl supăra că se lovea mereu de oameni,

totuşi mergea tocmai acolo unde vedea mulţimea mai deasa. Ar fi dat orice ca

sa rămînă singur, dar simţea că nu ar fi putut îndura nici o clipă. în mulţime

făcea scandal un beţiv; voia neapărat să joace şi tot cădea pe o parte. Lumea se

înghesuia în jurul lui. Raskolnikov îşi croi drum prin gloata, câteva clipe se

uita la beţiv şi deodată începu să rîda tare, scurt, sacadat. Peste o clipa uita de

beţiv şi nici nu-l mai vedea, deşi se uita la el. Se depărta fără să-şi mai dea

seama unde se afla şi, ajuns în mijlocul pieţei, o pornire ciudata îl îmboldi,

stăpînindu-l trup şi suflet.

Îşi aminti de vorbele Soniei: ,,Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în

făţă oamenilor, sărută pamîntul faţă de care ai păcătuit şi spune cu glas tare

lumii întregi: Sunt un ucigaş!" Tresari, aducându-şi aminte de aceste cuvinte.

Şi atât de tare îl apăşa durerea şi neliniştea fără leac din ultima vreme, şi mai

ales din ultimele ceasuri, că se repezi, ca spre o ieşire, spre acest nou

332

simţămînt, lasîndu-se cu totul în voia lui. Era ca o criză; parca i se aprinsese o

scânteie în inima şi acum ardea tot. I se muia firea şi-l podidiră lacrimile. Căzu

în genunchi pe locul unde stătea.

Îngenuncheat în mijlocul pieţei, se închină pînă la pămînt şi săruta cu

bucurie pamîntul noroios. Se scula şi se închină pentru a doua oară.

— Ian te uita cât e de beat! spuse un flacău lîngă el.

Cineva rîse tare.

— Pleacă la Ierusalim, fraţilor, îşi ia rămaş bun de la copii, de la glie, saluta

pe toata lumea, săruta capitala ţării, îşi lipeşte buzele de pamîntul

Sănkt-Peterşburgului, adaugă un tîrgoveţ beat.

— Băiat tânăr! se amesteca un al treilea.

— De familie buna! observa un glas de om aşezat.

— Azi nu mai poţi şti care-i de familie buna şi care nu.

Toate aceste vorbe şi observaţii îl împiedicară pe Raskolnikov şi cuvintele:

„am ucis", care poate erau gata să iasă din gură lui, rămaseră nerostite.

îndură liniştit toate strigatele şi, fără sa se uite înapoi, porni drept înainte prin

ulicioară, spre secţia de poliţie. îi răsări o nălucă pe drum, dar se aşteptase s-o

întîlnească şi de aceea nu se miră. în clipa când îngenunchease în Sennaia şi

se închinase pentru a doua oara pînă la pămînt, o zărise la vreo cincizeci de

paşi de el, în stînga, pe Sonia. Ea se ascundea de privirile lui după una dintre

barăcile de lemn care se aflau în piaţă; prin urmare, îl însoţea în drumul lui

dureros! Raskolnikov simţi şi înţelese în clipa aceea, o data pentru totdeauna,

că de acum încolo Sonia îl va urma pînă la moarte, fie şi la capătul pămîntului,

oriunde l-ar arunca soarta. Inima i se răsuci în piept... dar — iată-l ajuns la

locul fatal...

Intră în curte destul de îmbărbătat. Trebuia să urce la etajul doi. „Cât urc,

se gîndi el, mai am timp să mă răzgîndesc." Se ăinăgea, spunîndu-şi că pînă în

ultima clipa ar mai putea da înapoi.

Acelaşi gunoi, aceleaşi coji de ouă pe scara în spirala; ca şi prima data,

aceleaşi uşi deschise pe palier, aceleaşi bucătarii din care venea fum şi miros

greu. Raskolnikov nu mai daduse pe acolo din ziua aceea. Genunchii îi

amorţeau şi abia îl ţineau picioarele în timp ce urca treptele. Se opri pentru o

clipa să răsufle, să-şi revină, să intre ca un om. „Dar pentru ce? Pentru ce? se

întrebă el deodată. Daca trebuie sa beau paharul pînă la fund, oare nu-i

totuna? Cu cât are să fie mai amar, cu atât mai bine." Văzu în închipuire

chipul lui Ilia Petrovici Dinamita... „Să mă duc oare chiar la el? Nu s-ar putea

să mă duc la altcineva? Nu s-ar putea sa mă duc la Nikodim Fomici? Să ma

întorc din drum şi şă ma duc la el acasă? Cel puţin, totul s-ar petrece ca în

familie... Nu, nu! La Dinamită, la Dinamita!

Daca trebuie să golesc cupa, s-o golesc pe nerăsuflate, pînă la fund."

Cu mîinile şi picioarele reci ca gheaţa, aproape inconştient, deschise uşa

secţiei de poliţie. De data aceasta era foarte puţina lume înăuntru, un portar şi

un om din popor. Paznicul nici măcar nu-şi scoase capul din cuşca.

Raskolnikov trecu înainte. „Poate că s-ar putea să nu spun nimic", îi trecu prin

cap. Un conţopist oarecare, cu surtuc civil, se pregătea să scrie ceva pe birou.

în colţ stătea alt conţopist. Zametov lipsea. Nikodim Fomici nu era pesemne

nici el acolo.

— Nu e nimeni? întreba Raskolnikov, întorcându-se spre conţo-pistul de la

birou.

333

— Cu cine doriţi să vorbiţi?

— A-a-a-a! De auzit nu se aude, de văzut nu se vede, dar de simţit se simte

miros de creştin... cum zice povestea... am uitat! Respectele mele! strigă

deodată o voce cunoscuta.

Raskolnikov tresări. în faţa lui stătea Dinamită; ieşise deodată din altă

odaie. „Aşa a fost sortit, se gîndi Raskolnikov; ce caut aici?"

— Aţi venit la noi? Ce vînt vă aduce? urma să strige Ilia Petrovici. (Era,

pare-se, cât se poate de bine dispus, chiar un pic surescitat.) Daca veniţi cu

treabă, e cam devreme. Eu am venit întîmplator... De altfel, dacă pot să vă fiu

de folos... Mărturisesc... cum va?... Cum? Iertăţi-mă...

— Raskolnikov.

— Raskolnikov! V-aţi putut închipui ca v-am uitat numele? Vă rog sa nu

credeţi ca sunt chiar atât de... Rodion Ro... Ro... Rodionîci, aşa mi se pare?

— Rodion Romanici.

— Da, da, da! Rodion Romanîci, Rodion Romanici! Tocmai asta am vrut să

spun! Am întrebat mereu de dumneavoastră. Mărturisesc că mi-a părut foarte

rău, sincer rău ca ne-am purtat atunci cu dumneata cam... Mi s-a spus mai

tîrziu ca sunteţi un tânăr literat, un om de ştiinţa chiar... cum s-ar zice la

primii paşi pe aceasta cale... O, Doamne! Care literat sau om de ştiinţa n-a dus

la început o viaţa cam originala? Şi eu şi soţia mea admiram literatura, soţia

mea o adoră chiar!... Literatura şi arta! Poţi fi de familie buna, dar tot restul îl

obţii numai prin talent, cunoştinţe, inteligenţa, geniu! Pălaria — bunăoară — ce

înseamnă o pălarie? Pălaria este un moft; pot s-o cumpăr de la Ţimermann;

dar ceea ce se ascunde sub pălarie, ceea ce acoperă pălaria, asta n-o pot

cumpăra nicăieri!... Mărturisesc că am vrut să vin la dumneavoastră, să ma

explic, dar m-am gîndit că poate... Ia te uita! Nici nu v-am întrebat măcar!

Aveţi vreo treaba? Se zice că v-a venit familia?

— Da, mama mea şi sora mea.

— Am avut cinstea s-o întîlnesc pe surioara dumneavoastră; este o

persoană fermecătoare şi foarte instruita. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău

că ne-am înfierbîntăt ăşa amîndoi, atunci. Ce caz! Eu din pricina leşinului

v-am privit atunci cu alţi ochi — asta s-a lamurit mai apoi în chipul cel mai

strălucit! Cruzime şi fanatism! Va înţeleg indignarea. Poate că în legătură cu

venirea familiei, vă schimbaţi locuinţa?

— N-u-u-nu, am venit aşa... Am venit sa întreb... am crezut ca-l voi găsi pe

Zametov...

— Ah, da! V-aţi împrietenit, am auzit. Zametov nu mai este la noi, n-o să-l

găsiţi. Da, Aleksandr Grigorievici ne-a părăsit. De ieri nu mai face parte din

cadrele noastre; s-a "transferat... şi trans-ferându-se, s-a certat cu toţi...

oarecum nepoliticos... Un băieţandru uşuratic, nimic altceva; dadea speranţe;

dar vezi, aşa se întîmpla cu tineretul nostru strălucit! Nu ştiu exact, mi se pare

că voia să dea un examen, dar ştiţi cum se întîmpla la noi, vorbeşte omul,

vorbeşte, face pe grozavul şi cu asta se isprăveşte examenul! Bineînţeles, nu-i

nici o asemănare între Zametov şi dumneavoastră, său domnul Razumihin,

prietenul dumneavoastră! Cariera dumneavoastră este ştiinţa, neizbînzile n-o

sa vă întoarcă din cale; pentru dumneata, toate frumuseţile vieţii, s-ar putea

spune, nihil est! Ascet! Monah! Sihastru!... Pentru dumneavoastră nu există

decât cartea, pana după ureche, cercetările ştiinţifice — iată unde vă zboară

gîndul! Şi eu, într-o oarecare măsură... ăţi citit însemnările lui Livingstone?

334

— Nu.

— Eu le-am citit. De altfel, astăzi sunt foarte mulţi nihilişti: e şi de înţeles;

ce vremuri trăim, vă întreb? Va vorbesc aşa... de la om la om...

dumneavoastră, fireşte, nu sunteţi nihilist! Răspundeţi sincer, sincer de tot!

— N-nu...

— Puteţi vorbi cu mine absolut sincer, fără rezervă, cum aţi vorbi cu

dumneavoastră înşivă! Ună-i slujba, alta-i... aţi crezut că am să spun

prietenia? Nu, n-aţi ghicit. Nu prietenia, ci sentimentul uman şi de dragoste

pentru Cel-de-Sus. Pot fi persoană oficiala în exerciţiul funcţiunii, dar sunt

dator să mă simt totdeauna cetăţean şi om, şi sa răspund... Aţi pomenit

adineauri de Zametov. Zametov este un scandalagiu în stil franţuzesc, când a

băut un pahar de şampanie sau de vin de Don, în vreun local dubios; iată cine

este Zametov! Iar eu, poate, cum s-ar zice, ard de rîvnă şi sentimente înalte, în

slujba pe care o ocup. De altminteri, am un grad, o situaţie, o oarecare

importanţă sociala! Sunt însurat şi am copii. îmi îndeplinesc datoria de om şi

de cetăţean, iar el, cine este el, dacă-mi îngădui întrebarea? Mă adresez

dumneavoastră, ca unui om înnobilat de cultura. Şi apoi, poftim, şi moaşele

astea s-au înmulţit în zilele noastre peste măsură!

Raskolnikov ridică sprîncenele, mirat. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care

vădit abia se sculase de la masă, îi sunau în urechi ca nişte vorbe goale. Unele

le înţelegea totuşi, de bine, de rău, într-o anumita măşură; îl privea întrebător

pe Dinamită şi nu ştia cum se vor isprăvi toate acestea.

— Vorbesc despre fetele acelea cu părul tuns... urma volubil Ilia Petrovici.

Le-am poreclit cu de la mine putere „moaşe", şi găsesc porecla foarte potrivită.

He-he! Se baga la medicină, învaţă anatomia; spuneţi şi dumneavoastră, dacă

mă îmbolnăvesc, am să chem vreodată o fata sa mă trateze? He-he!

Ilia Petrovici rîdea, încântat de spiritele lui.

— Să zicem că setea după instrucţiune este nestăvilită; dar te-ai instruit şi

ajunge. Pentru ce să întrecem măsura? De ce să insultam persoanele de

treaba, cum face ticălosul de Zametov. Pentru ce m-a insultat, va întreb? Uite,

şi sinuciderile s-au înmulţit grozav în ultima vreme; nici nu vă puteţi închipui

cât s-au înmulţit. Toţi indivizii aceştia mănîncă tot ce au, pînă la ultimul ban,

şi apoi se sinucid. Fetişcane, băieţăndri, bătrîni îşi pun capăt zilelor...

Azi-dimineaţă, ni s-ă anunţat sinuciderea unui individ care abia a sosit în

capitala. Nil Pavlîci! Auzi, Nil Pavlîci! Cum îl cheamă pe gentlemanul acela a

cărui sinucidere ne-a fost anunţata adineauri, acela care s-a împuşcat în

Petersburgskaia?

— Svidrigailov, răspunse cineva cu glas răguşit şi nepăsător, din odaia de

alaturi.

Raskolnikov tresari.

— Svidrigailov? Svidrigailov s-a împuşcat? striga el.

— Cum? îl cunoşti pe Svidrigailov?

— Da... îl cunosc... A venit nu de mult...

— Da, da, a venit de curând, şi-a pierdut soţia, un chefliu, un stricat, şi

deodată se împuşcă, şi încă atât de scandalos că nici nu-ţi poţi închipui... a

lasat în carnetul lui de note câteva cuvinte, că moare în depline facultăţi

mintale şi roagă că nimeni să nu fie învinuit de moartea lui. Se zice că omul

ăsta a avut parale. Va să zică, l-ai cunoscut?

— Da... l-am cunoscut... sora mea a fost guvernanta la ei în casa...

335

— Ba, ba, ba!... Prin urmare ne poţi comunica unele lucruri. Şi dumneata

n-ai bănuit nimic?

— L-am văzut ieri... el... bea vin... şi eu n-am bănuit nimic. Raskolnikov

simţea ca şi cum s-ar fi prăbuşit ceva pe umerii lui

şi-l apasă la pămînt.

— Iarăşi parca ai pălit. E un aer atât de închis la noi...

— Da, trebuie să plec, mormăi Raskolnikov, să mă iertaţi că v-am

deranjat...

— Vai de mine, cu cea mai mare placere! Mi-ai făcut mare placere şi sunt

bucuros să...

Ilia Petrovici îi întinse mână.

— Am vrut numai... am venit la Zametov...

— Înţeleg, înţeleg, mi-aţi făcut placere.

— Eu... îmi pare bine... la revedere, zîmbi Raskolnikov.

Ieşi, clatinîndu-se. I se învîrtea capul. Nu-şi simţea picioarele. Cobora

scara, sprijinindu-se cu mână dreaptă de zid. I se păru că un portar, cu un

registru sub braţ, îl îmbrînci suind scara spre secţie; că un căţel latra din

răsputeri cu un etaj mai jos, ca o femeie arunca cu făcăleţul după căţel şi

strigă ceva. Coborî şi ieşi din curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea,

palida, mai mult moarta decât vie, Soniă şi se uită la el cu o privire sălbatică.

El se opri în faţă ei. Ceva bolnav şi chinuit se răsfrînse pe chipul fetei, o adîncă

deznădejde. îşi împreună mîinile. Un zîmbet hîd, de om pierdut, strîmba gura

lui Raskolnikov. Rămase o clipă în faţa Soniei, zîmbi din nou, se întoarse şi

porni iarăşi sus, spre secţie.

Ilia Petrovici se aşezase la locul lui şi răsfoia nişte hîrtii. în faţa lui stătea

acel mujic care îl îmbrîncise pe Raskolnikov pe scara.

— A-a-a! Te-ai întors? Ai uitat ceva?... Dar ce ai? Raskolnikov, cu buzele

albe şi privirea fixa, se apropie încet de

masă, se sprijini cu mână, voi să spună ceva, dar nu izbuti; nu se auzeau

decât nişte sunete nearticulate.

— Ţi s-a făcut rău! Ia loc, şezi! Apă!

Raskolnikov se aşeza pe scaun, dar nu-şi luă ochii de la Ilia Petrovici,

foarte neplacut surprins. Amîndoi se priviră o clipă în tăcere, aşteptînd ceva.

Cineva aduse apă.

— Eu... începu Raskolnikov.

— Poftim apă.

Raskolnikov dadu la o parte mână care-i întindea paharul, şi rosti încet, cu

pauze, dar foarte clar:

— Eu am ucis-o cu toporul şi am jefuit-o pe bătrîna văduvă de arhivar şi pe

soră ei.

Ilia Petrovici cască gura. Din toate părţile se aduna lume. Raskolnikov îşi

repetă depoziţia...