Capitolul VII

În aceeaşi zi, dar spre şeară, pe la orele şapte, Raskolnikov se apropie de

locuinţa mamei şi surorii lui — acea locuinţa în casa lui Bakaleev pe care le-o

găsise Razumihin. Intrarea era de-a dreptul din strada. Raskolnikov venea,

încetinind din ce în ce pasul şi parca şovăind încă daca să intre sau nu. Dar

nu s-ar fi înapoiat pentru nimic în lume: hotărîrea lui era nestrămutată. „De

altminteri încă nu ştiu nimic, se gîndea el, şi s-au obişnuit cu ciudaţeniile

mele..." Hainele lui erau îngrozitor de murdare, rupte, jerpelite şi ude, după o

noapte întreaga de stat afara, în ploaie. Obrazul îi era aproape sluţit de

oboseala, de frig, de istovire fizica şi de lupta cu el însuşi, care ţinea de mai

bine de douăzeci de ore. Toata noaptea o petrecuse singur, Dumnezeu ştie

unde. Dar cel puţin, acum, era hotărît.

Bătu la uşă; îi deschise mamă. Dunecika nu era acasă. Pînă şi servitoarea

lipsea în clipa aceea. Pulheria Aleksandrovna îşi pierdu graiul de uimire şi

fericire; apoi îl apuca de mînă şi-l trase în odaie.

— Ai venit, în sfîrşit! începu ea, bîlbîindu-se de bucurie. Nu te supără,

Rodea, că te întîmpin ca o proasta, cu lacrimi în ochi; nu plîng, rid. Crezi că

plîng? Nu, ma bucur, dar am un nărav caraghios: una-două îmi curg lacrimile.

De la moartea tatălui tau plîng pentru toate celea. Şezi, dragul meu, eşti

obosit, de buna seama; văd eu ca eşti obosit. Vai, ce te-ai murdarit!

— Am umblat ieri pe ploaie, mamă... începu Raskolnikov.

— Nu, nu!... tresari Pulheria Aleksandrovna, întrerupîndu-l. Ai crezut că

am să mă apuc numaidecât să te descos, după obiceiul meu muieresc de

altădată? Nu te nelinişti; eu înţeleg, înţeleg tot acum; am învăţat să mă port

aşa cum se poartă lumea aici, şi zău că este mult mai bine. Am judecat o data

pentru totdeauna: pot eu să înţeleg gîndurile tale şi să-ţi cer socoteala? Pe tine

cine ştie ce treburi şi planuri te frămîntă, în capul tău se nasc poate unele idei,

şi eu să te tulbur întruna cu întrebările mele? Eu, vezi... Ah, Doamne! Ce mă

tot învîrtesc ca o zăpăcită?... Eu, Rodea, am citit articolul tau publicat în

revistă, îl citesc pentru a treia oară, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Când l-am

văzut, am ţipat de uimire; ce proastă sunt, m-am gîndit, iată ce-l preocupă;

iată unde este dezlegarea enigmei! El poate tocmai are o idee noua, o suceşte şi

o răsuceşte în minte, şi eu îl chinuiesc, îi bat capul. îl citesc, dragul meu, şi,

fireşte, multe lucruri îmi scapă; nici nu-i de mirare, aşa şi trebuie sa fie: cum

pot eu să înţeleg?

— Arată-mi-l şi mie, mamă.

Raskolnikov luă revista, privi în treacăt articolul şi, deşi sentimentul care-l

cuprinse nu se potrivea deloc cu starea lui sufleteasca şi cu situaţia în care se

324

găsea, simţi acea senzaţie ciudata, înviorătoare şi placuta pe care o încearcă

autorul când îşi vede întîia operă tipărită, mai ales când autorul are numai

douăzeci şi trei de ani. Dar asta nu ţinu decât o clipă. Citi câteva rânduri, se

încruntă şi o durere cumplită îi strînse inima. Toată lupta launtrică din

ultimele luni i se perinda prin faţă într-o clipa. Azvîrli articolul pe masă, cu

dezgust şi ciuda.

— Dar oricât de proasta sunt. Rodea, îmi pot da seama ca tu foarte curând

ai să ajungi printre oamenii de frunte, daca nu cumva cel mai mare savant de

la noi. Şi ei au îndrăznit să te creada nebun! Ha-ha-ha! Nici nu ştii că ei aşa au

crezut! Ah, bieţi viermi, de unde sa înţelegeţi voi ce înseamnă adevărata

inteligenţă?! Pînă şi Dunecika a fost cit pe-aici sa le dea crezare; ce zici de

asta? Răposatul taică-tau de doua ori a trimis la ziare, mai întîi nişte versuri

(mai păstrez şi acum caietul şi am să ţi-l arăt într-o zi), apoi o nuvela întreagă

(i-am cerut chiar voie s-o copiez), şi cât ne-am rugat lui Dumnezeu să fie

primite — dar nu le-au primit! Cu şase sau şapte zile în urma, Rodea, m-am

omorît cu firea, uitîndu-mă la hainele tale, la felul în care trăieşti, ce mănînci,

cum eşti îmbrăcat!

Acum însă vad că am fost o proasta, fiindcă tu, cum ai să vrei, ai să-ţi faci

rost de toate dintr-o data, ai să-ţi faci rost prin inteligenţa şi talentul tău.

înseamnă ca deocamdată nu ţii la asta şi că eşti preocupat de lucruri mult,

mult mai importante...

— Dunia nu este acasă, mama?

— Nu, Rodea. Pleacă mereu şi ma lasă singură. Mulţumesc lui Dmitri

Prokofici ca vine să mai stea cu mine, şi-mi tot vorbeşte de tine. Te iubeşte şi te

respecta. N-aş putea să spun despre soră-ta că ar fi nerespectuoasă. Nu ma

plîng. Ea are caracterul ei, eu îl am pe al meu; are acum secretele ei; eu însă

n-am nici un fel de secrete. Eu, bineînţeles, sunt convinsa că Dunia este foarte

deşteaptă şi ca, în afara de asta, ne iubeşte mult pe mine şi pe tine... totuşi, nu

ştiu unde au să duca toate acestea. Tu, Rodea, m-ai făcut fericită, fiindcă ai

venit acum, iar ea te-a pierdut cu plimbările ei; are să vina şi eu am să-i spun:

„în lipsa ta a fost fratele tau aici, şi tu pe unde mi-ai umblat?" Să nu mă răsfeţi

din cale-afară, Rodea; dacă poţi — vino, daca nu — ce să-i faci, am să te

aştept. Tot am sa ştiu ca ţii la mine, şi mie îmi ajunge. Am să-ţi citesc operele,

am să aud despre tine de la toata lumea, din când în când ai să vii şi tu să mă

vezi, ce-aş putea dori mai mult? Astăzi ai venit ca să-ţi mîngîi mama, văd eu...

Pulheriă Aleksandrovna izbucni deodată în lacrimi. Iarăşi! Nu te uita la mine,

femeie proasta! Vai, Doamne, de ce stau? strigă ea, sărind de la locul ei. Am

cafea şi nici nu te-am tratat măcar! Iată ce înseamnă egoismul bătrînesc!

Acuşi, acuşi!

— Lasă, mama, nu stau mult. N-am venit pentru cafea. Te rog, ascultă-mă.

Pulheriă Aleksandrovna se apropie, sfioasă. Mamă, orice s-ar întîmpla cu

mine, orice ai auzi despre mine, orice ţi s-ar spune despre mine, ai să mă

iubeşti, aşa cum ma iubeşti acum? întrebă el din toată inima, fără sa aibă

timp să se gîndească, să-şi cântărească vorbele.

— Rodea, Rodea, ce-i cu tine? Cum poţi să mă întrebi una ca asta? Şi cine

ar îndrăzni să-mi spună ceva rău despre tine? Nici n-aş crede; oricine ar fi, l-aş

da afară.

— Am venit să te încredinţez că te-am iubit mereu şi mă bucur, mă bucur

nespus ca suntem singuri, că Dunecika lipseşte, adaugă el cu acelaşi avînt.

325

Am venit sa-ţi spun că, deşi poate ai să te simţi nenorocita, fiul tău te iubeşte

acum mai mult decât pe el însuşi şi ca n-ai avut dreptate sa te îndoieşti de

iubirea lui. Niciodată n-am sa încetez de a te iubi... Şi acum, ajunge; am crezut

că trebuia înainte de toate sa te încredinţez de acest lucru...

Pulheria Aleksandrovna îl îmbrăţişa în tăcere, îl strînse la pieptul ei,

plîngînd încetişor.

— Nu ştiu ce-i cu tine, Rodea, zise ea, în sfîrşit. Pînă azi am crezut că te

plictisim, dar acum vad că te aştepţi la o mare durere şi ca de aceea eşti atât de

trist. Am simţit asta de mult, Rodea. Iartă-ma că ţi-o spun; nu mă gîndesc

decât la asta şi nu dorm nopţile. Noaptea trecuta sora ta a delirat şi te-a tot

pomenit în delirul ei. Am auzit câte ceva, dar n-am înţeles nimic. Toata

dimineaţa m-am foit prin casa, ca un osîndit înainte de execuţie; presimţeam

că mă aşteaptă ceva şi iată ca m-a ajuns! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci

undeva?

— Plec, mama.

— Aşa am crezut şi eu! Dar şi eu aş putea să plec cu tine, daca este nevoie.

Şi Dunia; ea te iubeşte, te iubeşte foarte mult; şi Sofia Semionovna ar putea să

vina cu noi, daca aşa trebuie; vezi, o primesc cu placere, ca pe fiica mea.

Dmitri Prokofici are să ne dea o mînă de ajutor sa ne facem bagajele... dar...

unde... pleci?

— Adio, mama.

— Cum? Chiar azi? striga ea, de parcă-l pierdea pentru totdeauna.

— Nu pot să mai rămîn, e timpul sa plec, trebuie...

— Şi eu nu pot să te însoţesc?

— Nu, dar îngenunchează şi roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Poate ca

are să-ţi asculte ruga...

— Vino atunci să te binecuvîntez, să-ţi fac cruce! Uite aşa, uite aşa.

Doamne-Dumnezeule!

Da, era fericit, era fericit că nu găsise pe nimeni acasă, ca rămăsese singur

cu maică-sa. Părea ca după tot răstimpul acesta înfiorător, inima lui şe moaie,

în sfîrşit. Căzu în genunchi în faţa ei, îi săruta picioarele şi, îmbrăţişaţi,

plînseră amîndoi. Ea nu se mai mira şi nu-l descosea. înţelesese de mult ca se

petrece ceva groaznic cu fiul ei, şi că acum venise clipa cea grea.

— Rodea, dragul meu, primul meu năşcut! spuse ea, suspinînd. Eşti acum

aşa cum erai copil; şi atunci tot aşa veneai la mine şi mă îmbrăţişai şi mă

şărutai; odinioară, pe vremea când trăia taică-tu, şi eram necăjiţi, numai

prezenţa ta ne mîngîia, iar după ce l-am înmormîntat pe taica-tu — de câte ori

n-am plîns împreuna, îmbrăţişaţi ca acum, pe mormîntul lui! Dacă plîng de

mult e că inima de mama presimte nenorocirea. Cum te-am văzut atunci, în

seara aceea când abia am sosit aici, am înţeles tot după privirea ta, şi mi s-a

ştrîns inima, iar astăzi, când ţi-am deschis uşa şi m-am uitat la tine, m-am

gîndit: a sosit clipa cea grea. Rodea, Rodea, nu pleci chiar acum?

— Nu.

— Ai să mai vii?

— Da... am să mai vin.

— Rodea, nu te supară, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu îndrăznesc, dar

spune-mi numai doua vorbe, pleci departe?

— Foarte departe.

— Şi ce-i acolo, o să ai o slujba, te aşteaptă o cariera?

326

— Ce-o da Dumnezeu... roagă-te pentru mine, mama... Raskolnikov porni"

spre uşă, dar ea se agăţa de braţul lui şi-l

privi, disperata, drept în ochi. Faţa îi era crispata de groază.

— Destul, mama, zise Raskolnikov, căindu-se din toata inima că avusese

ideea să vină acolo.

— Nu e pentru toata viaţa? Doar nu e pentru toata viaţa? Ai să mai vii, nu-i

aşa? Ai să mai vii mâine?

— Am să vin, am să vin, rămîi cu bine. Se smulse, în sfîrşit.

Afara, înserarea era dulce, răcoroasă, senina; vremea se schimbase încă

de dimineaţă. Raskolnikov pomi spre casa; era grăbit. Ar fi vrut sa isprăvească

ţot ce avea de făcut înainte de asfinţitul soarelui. Şi pînă atunci trebuia să se

mai vada cu unii oameni. Urcând scara, observa că Nastasia, care pregătea

samovarul, ridicase capul şi-l urmărea cu privirea. „Nu cumva este cineva la

mine?" se întreba el. Se gîndi cu dezgust la Porfiri. Dar, deschizînd uşa odaii

lui, o zări pe Dunecika. Şedea singură, cufundata în gîndurile ei, şi părea că-l

aşteaptă de multa vreme. Raskolnikov se opri în prag. Ea se scula de pe divan,

speriata, şi rămase dreaptă în faţa lui. Privirea aţintită asupra lui era plină de

groază şi de o nemărginită durere. Şi numai după această privire el înţelese

imediat că ea ştie tot.

— Ce să fac, să intru sau să plec? întrebă el, şovăind.

— Am ştăt toată ziua la Sofia Semionovnă; te-ăm aşteptat amîn-două. Am

crezut că ăi să vii neapărat acolo.

Raskolnikov intră în odaie şi se aşeza, frînt, pe un scaun.

— Mă simt slab, Dunia; sunt foarte obosit: şi tocmai acum, în clipa ăsta, aş

fi vrut să fiu deplin stăpîn pe mine.

Aruncă o privire neîncrezătoare spre ea.

— Unde ai fost toata noaptea?

— Nu-mi aduc aminte; vezi tu, surioara, am vrut să iau o hotă-rîre

definitivă şi am umblat mereu pe lîngă apa Ne vei; asta îmi aduc aminte. Am

vrut să isprăvesc, dar... nu m-am putut hotărî... şopti el, uitîndu-se din nou

cu neîncredere la Dunia.

— Slava ţie, Doamne! Tocmai de asta ne-a fost frica noua, Sofiei

Semionovnă şi mie! Prin urmare încă nu ţi-ai pierdut încrederea în viaţa. Slava

ţie, Doamne, slava ţie, Doamne!

Raskolnikov zîmbi amar.

— Nu cred, dar am plîns adineauri, îmbrăţişînd-o pe mama; nu cred, dar

am rugat-o să se roage pentru mine. Dumnezeu ştie cum se face asta,

Dunecika, eu nu mă pricep.

— Ai fost la mama? I-ai spus? strigă Duniă, îngrozită. Te-ai putut hotărî

să-i spui?

— Nu, nu i-am spus... de-a dreptul; dar ea a înţeles multe lucruri. Te-a

auzit ăiurând noaptea trecuta. Sunt convins că înţelege pe jumătate. Poate că

am făcut rău că m-am dus la ea. Nici nu ştiu măcar pentru ce m-am dus. Sunt

un om josnic, Dunia.

— Un om josnic, dar uite că eşti gata să-ţi primeşti suferinţa! Te duci, nu-i

aşa?

— Mă duc. Chiar acum. Da. Ca să scap de ruşinea asta am vrut să mă

înec, Dunia, dar m-am gîndit, pe când stăteam lîngă apă, că dacă m-am

socotit pînă acum un om puternic, atunci ruşinea asta nu trebuie să mă

327

sperie, zise el, luîndu-i-o înainte. Asta-i mîndrie, nu-i aşa, Dunia?

— Da, Rodea.

Un fulger trecu prin ochii lui stinşi; părea ca-i face placere că şi-ă păstrat

mîndriă.

— Tu nu crezi ca m-am speriat pur şi simplu de apă? întrebă el cu un

zîmbet hîd, privind-o drept în faţa.

— O, Rodea, ajunge! striga cu amărăciune Dunia.

Urma o tăcere de câteva minute. Raskolnikov sta cu capul în piept cu ochii

aţintiţi în pămînt; Dunecika îl privea cu durere de la celalalt capăt al mesei.

Deodată, el se scula.

— E tîrziu, a venit momentul. Mă duc să ma predau. Dar nu ştiu pentru ce

fac asta.

Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Dunecikăi.

— Plîngi surioara? Dar mînă mi-o poţi întinde?

— Te-ăi îndoit vreodată? Ea-l strînse tare în braţe.

— Oare tu, ducându-te să-ţi primeşti osînda, nu-ţi speli pe jumă-tăte

crimă? striga ea, îmbraţişîndu-l şi şărutîndu-l.

— Crima? Care crimă? tresari el, cuprins deodată de mînie. Am ucis un

păduche scîrbos, răufăcător, o bătrînă cămătăreasă, de care nimeni nu avea

nevoie, pe care dacă o ucizi ar trebui să ţi se ierte patruzeci de păcate; baba

aceea, care sugea vlaga din oamenii sărmani, şi asta înseamnă crima? Nu mă

gîndesc la ea şi nu mă gîndesc sa spăl aceasta crimă. De ce-mi repeta toată

lumea: „crimă, crimă"? Abia acum văd toătă absurditatea laşităţii mele, abia

acum, după ce m-am hotărît să accept aceasta ruşine inutila! Numai josnicia

sufletului meu şi neputinţa mea m-au împins la aceasta hotărîre şi poate

pentru avantajul... pe care l-a propus Porfiri...

— Frate, frate, ce tot vorbeşti?! Ai vărsăt sînge! striga Dunia,

deznădajduita.

— Sânge pe care-l varsă toătă lumea, urma el aproape cu frenezie. Sînge

care se varsă şi ş-ă vărşăt de când lumea şi pămîntul, care curge în şuvoaie, ca

şampania, şi pentru care unii sunt încununaţi la Capitoliu şi numiţi mai tîrziu

binefăcătorii lumii. Priveşte mai cu luare-aminte lucrurile, înainte să le judeci!

Şi eu am dorit binele oamenilor şi aş fi făcut sute, mii de fapte bune în locul

acestei unice prostii, care nici măcar o prostie nu este, ci o neîndemânăre,

deoarece ideea în sine n-a fost chiar atât de stupida cum pare, după ce a dat

greş (când dai greş, totul pare o nerozie!)... Prin nerozia asta n-am vrut decât

să-mi cîştig independenţa, sa fac primul pas, să obţin mijloace, apoi izbînda,

incomparabil mai mare decîţ fapta în sine, ar fi şters totul... Dar eu, eu am daţ

greş de la primul pas, n-am rezistat fiindcă sunt un ticălos! Iaţă unde-i vina!

Nu-mi poţ însuşi părerea voastră; daca aş fi reuşit, aş fi fost încununat cu

lauri, pe când aşa, mă aşteaptă ocna!

— Dar asta-i altceva, cu totul altceva! Frate, gîndeşte-te ce spui!

— A! E alta forma, o forma care, din punct de vedere estetic, nu este prea

frumoasa! N-am să înţeleg niciodată de ce a arunca în oameni cu bombe, a-i

omorî în asediu reglementar este o formă mai respectabila? Teama de estetica

este primul indiciu al neputinţei!... Niciodată, niciodată n-am simţit-o mai

bine ca acum, şi înţeleg mai puţin ca oricând care este crima mea! Niciodată,

niciodată n-am fost mai puternic şi mai convins ca acum!...

Sîngele îi coloră obrazul palid, istovit. Dar, rostind ultima exclamaţie, ochii

328

lui se întîlniră din înţîmplare cu ochii Duniei şi citi atâta durere în ei, că şe

dezmetici fără voie. Simţi cîţ de nefericite vor fi bietele femei din pricina lui.

Totuşi, din cauza lui...

— Dunia, draga mea! Dacă am vreo vina, iartă-mă (cu toate ca nu merit

iertare, daca sunt într-adevăr vinovat). Rămîi cu bine! Sa nu ne certam! E

timpul sa plec, de mult e timpul. Nu veni după mine, te implor. Trebuie sa mai

trec... Du-te şi stai cu mama. Te rog mult! Este ultima mea mare rugăminte pe

care ţi-o fac. Nu ţe depărta de ea nici o clipă; am lasăt-o în prada unei nelinişti

pe care nu cred s-o poată îndura; ori o sa moara, ori o să-şi piarda minţile.

Rămîi cu ea! Şi Razumihin are şă fie cu voi; i-am spus... Nu plînge pentru

mine: am sa caut să fiu curajos şi cinstit toata viaţa, cu toate că sunt un

ucigaş. Poate ca ai să-mi mai auzi numele. N-am să va fac de ruşine, ai să vezi;

am sa dovedesc încă... dar acum, la revedere, se grăbi el să încheie, observînd

la ultimele lui vorbe şi promisiuni o expresie ciudata în ochii Duniei. De ce

plîngi? Nu plînge, nu mai plînge; nu ne despărţim pentru totdeauna!... Ah, da!

Stai, am uitat!...

Se apropie de masa, lua o carte groasa, plina de praf, o deschise si scoase

din ea o miniatura, o acuarela pictata pe fildeş. Era portretul fiicei gazdei lui,

al fostei lui logodnice, moarta acum, al acelei fete stranii, care voia să plece la

mănăstire. O clipa privi trasaturile expresive, bolnăvicioase, săruta portretul

şi-l întinse Duniei.

— Mult am vorbit despre toate acestea cu dînsa, numai cu dînsa... rosti el

visător. Am încredinţat sufletului ei multe din cele ce s-au înfăptuit acum atât

de monstruos. Nu te nelinişti, şe întoarse el către Dunia, era revoltata de

aceste idei aşa cum eşti şi tu, şi mă bucur că nu mai este în viaţa. Principalul

este ca de acum înainte toate or să meargă altfel, totul din ce a fost o să se

frîngă! strigă el deodată, întorcându-se la durerea lui. Totul, totul, dar oare

sunt eu gata? Doresc acest lucru? Se zice că aceasta încercare este necesara

pentru mine! Aşa sa fie? La ce bun aceste încercări absurde? Oare am sa fiu

mai înţelept după douăzeci de ani de ocnă, strivit de suferinţa, idioţizat,

neputincios de bătrîneţe? Şi la ce sa mai trăiesc atunci? Iar eu primesc să duc

o asemenea viaţa? O, am simţit că sunt un laş, am ştiut sigur azi-dimineaţă, în

zori, pe când stăteam pe malul Ne vei!

În sfîrşit, amîndoi ieşiră din odaie. Numai iubirea pentru fratele ei îi dadea

Duniei putere în acest ceas greu. Se despărţiră în strada; ea porni în direcţie

opusă, dar după cincizeci de paşi se întoarse să-l mai privească o dată. îl mai

putu zări. Ajuns în colţul străzii, se întoarse şi el: pentru ultima oara privirile

lor se încrucişară; dar, văzînd ca ea se uita la el, Raskolnikov avu un gest de

nerăbdare şi, înciudat, îi făcu semn să plece, apoi dadu brusc colţul.

,,Sunt rău, văd bine, gîndi el peşte o clipa, ruşinat de gestul înciudat pe

care-l făcuse Duniei. Dar de ce m-or fi iubind atâta, daca nu merit?! O, daca

eram singur, dacă nimeni nu m-ar fi iubit şi nici eu n-aş fi iubit pe nimeni!

Atunci nimic nu ş-ar fi întîmplat! Ar fi interesant de ştiut daca în cei

cincisprezece-douazeci de ani, care vor urma, sufletul meu se va potoli

într-atât, încât să scâncesc smerit în faţa oamenilor, numindu-mă, când

trebuie şi când nu trebuie, tîlhar? Da, da, întocmai! Pentru asta mă trimit ei la

ocna, de asta au ei nevoie... Uite-i cum mişună pe strada încolo şi încoace, şi

fiecare dintre ei este din firea lui un ticălos şi un tîlhar; mai rău încă: este un

idiot! Dar şă încerce numai să nu mă trimită la ocna şi ei toţi au să turbeze de

329

nobila indignare! O, cât îi urăsc pe toţi!"

Raskolnikov se adînci în gîndurile lui: „Care este procesul care-l va face pe

el să se supună tuturora, fără sa mai stea să judece, să se supună, convins ca

aşa trebuie sa fie? De ce nu? Fireşte, aşa trebuie să se întîmple! Oare douăzeci

de ani de apăsare necontenită nu-l vor frînge definitiv? Apa sapa pietrele.

Pentru ce, pentru ce atunci să mai trăiesc, pentru ce mă duc, dacă ştiu că

toate se vor întîmpla întocmai, ca la carte, şi nu altfel?!"

De ieri îşi punea poate pentru a suta oară această întrebare şi totuşi

mergea înainte.